©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.

ro) şi al
Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în
scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro)
and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole
purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA
din 23 martie 2016
În Cauza Blokhin împotriva Rusiei
(Cererea nr. 47152/06)
Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Blokhin împotriva Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Guido Raimondi,
președinte, Dean Spielmann, András Sajó, Ișıl Karakaș, Josep Casadevall, Luis López Guerra, Mark
Villiger, Boštjan M. Zupančič, Ján Šikuta, George Nicolaou, Ledi Bianku, Helen Keller, Aleš Pejchal,
Valeriu Grițco, Dmitry Dedov, Robert Spano, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Lawrence Early,
jurisconsult,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 februarie 2015 și 7 ianuarie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 47152/06 îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care
un resortisant al acestui stat, domnul Ivan Borisovich Blokhin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1
noiembrie 2006, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale („Convenția”).
2. În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de I. V. Novikov, avocat în Novosibirsk. Guvernul rus
(„Guvernul”) a fost reprezentat de domnul G. Matiuşkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
3. În cererea sa, reclamantul a susținut în special că a fost deținut în mod ilegal și în condiții
inumane într-un centru pentru delincvenţi minori și că procesul său nu a fost echitabil.
4. La 29 septembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 14 noiembrie 2013, o cameră a Secției întâi (compusă din Isabelle Berro-Lefèvre, Khanlar
Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Erik Møse, Ksenija Turkoviæ și Dmitry Dedov,
judecători, și Søren Nielsen, grefier de secție) a pronunțat o hotărâre în care, în unanimitate, a
declarat cererea parțial admisibilă și a constatat încălcarea art. 3, art. 5 § 1 și art. 6 § 1 și § 3 lit. c)–d)
din Convenție.
6. La 13 februarie 2014, Guvernul pârât a solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în
conformitate cu art. 43 din Convenție și art. 73 din Regulamentul Curții. Colegiul Marii Camere a admis
cererea în data de 24 martie 2014.
7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și § 5 din Convenție și
art. 24 din Regulament.
8. Reclamantul și Guvernul au depus observații scrise. La 9 octombrie 2014, în urma consultării cu
părțile, președintele Marii Camere a decis că nu este necesară desfășurarea unei ședințe și a invitat
părțile să prezinte observații scrise complementare, iar acestea s-au conformat. De asemenea, s-au
primit observații scrise din partea Centrului pentru Apărarea Persoanelor cu Handicap Mintal
(CAPHM) și a Ligii drepturilor omului din Republica Cehă (LIGA), care au primit încuviințarea
președintelui Marii Camere să intervină în procedură (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din
Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

9. Reclamantul s-a născut în 1992 și locuiește în Novosibirsk.

A. Antecedentele reclamantului și starea sa de sănătate

10. La o dată nespecificată, înainte de septembrie 2004, părinții reclamantului au fost decăzuți din
exercițiul drepturilor părintești, iar reclamantul a fost plasat într-un orfelinat local înainte de a fi
încredințat bunicului său, care a fost numit tutorele nepotului său în octombrie 2004. Tutela a fost
revocată la 28 februarie 2005 și reinstituită la începutul anului 2006.
11. În perioada 2002‒2005, reclamantul a săvârșit infracțiuni pedepsite de Codul penal al
Federației Ruse, printre care tulburarea ordinii publice, furt calificat și extorcare, singur sau împreună
cu alți minori. Neavând încă vârsta răspunderii penale, acesta nu a fost urmărit penal, dar a fost supus
unei serii de cinci cercetări preliminare și a fost plasat sub supravegherea Serviciului pentru Minori din
cadrul Direcției Interne din districtul Sovetski din Novosibirsk (Serviciul pentru Minori). De asemenea,
la 21 septembrie 2004, în urma celei de a patra cercetări, a fost plasat într-un centru de detenție
provizorie pentru delincvenţi minori pentru o perioadă de 30 de zile.
12. În dosarul medical al reclamantului s-a precizat că acesta suferea de tulburare hiperkinetică cu
deficit de atenție [(THDA), tulburare mintală și neurocomportamentală caracterizată prin dificultăți
serioase în concentrare sau prin comportament hiperactiv și impulsiv, sau o combinație a acestor
două elemente] și că avea o vezică neurogenă cauzatoare de enurezis (tulburare care induce
incontinență urinară).
13. La 27 decembrie 2004 și la 19 ianuarie 2005, reclamantul a fost examinat de un neurolog și un
psihiatru. I s-a prescris un tratament farmacologic, supraveghere neurologică și psihiatrică, precum și
consiliere psihologică periodică.

B. Cercetarea preliminară îndreptată împotriva reclamantului

14. La 3 ianuarie 2005, reclamantul, pe atunci în vârstă de 12 ani, se afla la domiciliul lui S., un
vecin în vârstă de 9 ani, când mama acestuia din urmă, doamna S., a chemat poliția. Polițiștii l-au dus
pe reclamant la secția de poliție din districtul Sovetski din Novosibirsk fără să îl informeze despre
motivele reţinerii sale.
15. Reclamantul a susținut că a fost ținut într-o celulă care nu avea ferestre și în care lumina era
stinsă și că a trebuit să aștepte aproape o oră în întuneric înainte de a fi audiat de un polițist. Acesta l-
a informat că S. l-a acuzat de extorcare. Acesta l-a îndemnat pe reclamant să mărturisească
spunându-i că, în acest caz, va fi pus în libertate imediat, iar în caz contrar va fi plasat în stare de
reținere. Reclamantul a semnat o mărturisire. Ulterior, polițistul i-a telefonat imediat bunicului
reclamantului, informându-l că nepotul său se află la secție și că poate veni să-l ia acasă. La sosirea
bunicului la secție, reclamantul și-a retractat afirmațiile și s-a declarat nevinovat.
16. Guvernul contestă versiunea asupra faptelor susținută de reclamant. Potrivit Guvernului,
reclamantul a fost invitat să „dea explicații” fără să fie supus unui interogatoriu propriu-zis. Întrebările i-
au fost adresate de un polițist cu pregătire în psihologie, iar reclamantul a fost informat despre dreptul
său la tăcere. Reclamantul nu a fost supus niciunei presiuni sau intimidări, iar bunicul său a fost
prezent pe durata audierii.

17. În aceeași zi, bunicul reclamantului a scris o declarație, pe care acesta a semnat-o. În
declarație, acesta a descris caracterul și stilul de viață al nepotului său, precizând că în urmă cu
două zile l-a surprins în posesia unei sume de bani și că, întrebat de unde provin, reclamantul i-a
răspuns că i-a primit de la tatăl său.
18. S. și mama sa au fost, de asemenea, audiați de poliție cu privire la incident. Aceștia au declarat
că în două rânduri, la 27 decembrie 2004 și 3 ianuarie 2005, reclamantul a extorcat 1 000 de ruble
(RUB) de la S., amenințându-l cu supunerea la violență fizică dacă refuza să îi dea banii.
19. La 12 ianuarie 2005, Serviciul pentru Minori a considerat că nu este necesar să înceapă
urmărirea penală față de reclamant. Având în vedere declaraţia de recunoaştere a reclamantului,
declarația lui S. și cea a mamei acestuia, Serviciul pentru Minori a constatat ca fiind stabilit că
reclamantul a extorcat bani de la S. la 27 decembrie 2004 și 3 ianuarie 2005. Serviciul a dedus astfel
că s-a întrunit elementul material al infracțiunii de extorcare, pedepsită în conformitate cu art. 163 din
Codul penal. Cu toate acestea, constatând că reclamantul nu împlinise vârsta legală pentru a
răspunde penal, serviciul a concluzionat că reclamantul nu putea fi urmărit penal pentru faptele
respective.

20. La 3 februarie 2005, bunicul reclamantului a depus o plângere la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sovetski din Novosibirsk, afirmând că nepotul său, minor și afectat de o tulburare mintală,
a fost intimidat înainte de a fi audiat în absența tutorelui său și că acesta a semnat o mărturisire prin
constrângere. Acesta a solicitat ca declaraţia de recunoaştere să fie considerată inadmisibilă ca probă
și ca cercetarea preliminară să se încheie ca urmare a lipsei de probe, iar nu ca urmare a minorităţii,
sub aspect penal, a nepotului său.
21. La 8 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sovetski din Novosibirsk a anulat decizia
din 12 ianuarie 2005, considerând că cercetarea preliminară fusese incompletă. S-a dispus începerea
unei noi cercetări preliminare.
22. La 6 iulie 2005, Serviciul pentru minori a refuzat, din nou, începerea urmăririi penale față de
reclamant pentru aceleași motive ca și anterior.
23. Pe parcursul următoarelor luni, bunicul reclamantului a adresat mai multe plângeri parchetelor
de diferite grade, solicitând reexaminarea cauzei nepotului său. Acesta a susținut că reclamantul a
cedat și a mărturisit pentru că poliția l-a intimidat, printre altele făcându-l să aștepte timp de o oră într-
o celulă întunecată înainte de a fi audiat în absența tutorelui său, a unui psiholog sau a unui consilier.
Acesta a mai afirmat că polițistul care l-a audiat pe nepotul său l-a constrâns să semneze o declaraţie
de recunoaştere fără a-i da posibilitatea să beneficieze de asistență din partea unui avocat, precum și
că ulterior acesta a refuzat să înceapă urmărirea penală pe motiv că reclamantul nu împlinise vârsta
legală pentru răspundere penală, deși a considerat ca fiind dovedit faptul că acesta fusese implicat
într-o extorcare.
24. Prin scrisorile din 4 august, 9 noiembrie și 16 decembrie 2005, parchetul din districtul Sovetski
din Novosibirsk și parchetul din regiunea Novosibirsk i-au răspuns bunicului reclamantului că acesta,
din cauza vârstei sale, nu era urmărit penal, astfel că nu era nici suspect, nici inculpat. În scrisorile
respective, procurorii au precizat că, în data de 3 ianuarie 2005, reclamantul nu a fost interogat de
poliție, ci doar invitat să ofere „explicații” și că o astfel de măsură nu necesită prezența unui avocat,
psiholog sau consilier. Aceștia au adăugat că nu s-a stabilit că, înainte de a fi chestionat, reclamantul
ar fi fost ținut într-o celulă întunecată și nici că a așteptat mai mult de 10 minute până când un polițist
de la Serviciul pentru Minori a venit să îl audieze. În cele din urmă, aceștia au afirmat că declarațiile lui
S. și ale mamei sale, precum și declaraţia de recunoaştere dată chiar de reclamant în timpul audierii
din 3 ianuarie 2005 au dovedit că acesta era vinovat de extorcare.

C. Ordonanța de plasare în detenție

25. La 10 februarie 2005, șeful secției de poliție din districtul Sovetski din Novosibirsk a solicitat
instanței din districtul respectiv să dispună internarea reclamantului într-un centru de detenție
provizorie pentru delincvenţi minori.
26. La 21 februarie 2005, judecătoria din districtul Sovetski a ţinut o ședință la care au participat
reclamantul și bunicul său. Aceștia au prezentat certificate medicale care atestau că reclamantul
suferea de tulburări mintale și enurezis.
27. La aceeași dată, instanța a dispus internarea reclamantului timp de 30 de zile într-un centru de
detenție provizorie pentru delincvenţi minori. Instanța a reținut următoarele:
„Instanța a primit de la șeful secției de poliție din districtul Sovetski din Novosibirsk o cerere
pentru internarea [reclamantului], luat în evidență pentru delincvență din data de 4 ianuarie 2002
la Serviciul [pentru Minori], într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori timp de
30 de zile.
La 14 mai 2003, [reclamantul] a săvârșit infracțiunea prevăzută la art. 161 din Codul penal al
Federației Ruse. Întrucât nu împlinise vârsta răspunderii penale, [reclamantul] nu a fost urmărit
penal.
La 24 iulie 2003, [reclamantul] a săvârșit infracțiunea prevăzută la art. 213 din Codul penal al
Federației Ruse. Întrucât nu împlinise vârsta răspunderii penale, [reclamantul] nu a fost urmărit
penal.
La 27 august 2004, [reclamantul] a săvârșit din nou infracțiunea prevăzută la art. 161 din Codul
penal al Federației Ruse. Întrucât nu împlinise vârsta răspunderii penale, [reclamantul] nu a fost
urmărit penal. Acesta a fost internat într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori
timp de 30 de zile.
[Reclamantul] trăiește într-un mediu familial defavorabil, bunicul său fiind responsabil pentru
educația sa în măsura posibilă. Părinții săi sunt alcoolici și au o influență negativă asupra sa.
Înainte de a fi plasat sub tutela [bunicului său], [reclamantul] a trăit într-un orfelinat și a fost
înmatriculat la Școala nr. 61. La momentul comiterii faptelor, era înmatriculat la Școala nr. 163.
Absenta frecvent de la ore, iar în decembrie a încetat complet să mai meargă la școală. Dacă nu
este supravegheat cum trebuie, își petrece cea mai mare parte a timpului pe stradă și comite
infracțiuni periculoase pentru societate.
La 27 decembrie 2004, [reclamantul] a comis încă o dată infracțiunea prevăzută la art. 163 din
Codul penal al Federației Ruse. Întrucât nu împlinise vârsta răspunderii penale, [reclamantul] nu
a fost urmărit penal.
Având în vedere faptele de mai sus, [șeful poliției] consideră că este necesară internarea
[reclamantului] într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori timp de 30 de zile
pentru a-l împiedica să recidiveze.
Reprezentantul Serviciului pentru Minori susține solicitarea făcută de șeful poliției și arată că
tutorele [reclamantului] a formulat în scris o cerere de eliberare din sarcina tutelei, care a fost
admisă [de serviciu].
[Reclamantul] a refuzat să dea explicații.
Reprezentantul [bunicul] [reclamantului] se opune internării nepotului său într-un centru de
detenție provizorie pentru delincvenţi minori, argumentând că [reclamantul] nu avea cum să fi
comis infracțiunea din 27 decembrie 2004 deoarece în ziua respectivă a mers cu el la o
consultație medicală.
Avocatul [reclamantului], dna [R.], solicită respingerea cererii formulate de șeful poliției.
Procurorul solicită instanței să aprobe cererea și să dispună internarea [reclamantului] într-un
centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori. Acesta susține că probele prezentate de
tutorele [reclamantului] nu confirmă că acesta din urmă a fost consultat de un medic în data de 27
decembrie 2004 la ora 13 sau că s-a aflat în imposibilitatea de a comite infracțiunea care i se
impută, având în vedere în special personalitatea [reclamantului] și infracțiunile deja săvârșite de
acesta.
După ce a audiat părțile și a examinat documentele prezentate de acestea, instanța admite
cererea, pentru următoarele motive: [reclamantul] este în evidența [Secției pentru Minori]; acesta
a fost deja internat într-un [centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori] pentru
corectarea comportamentului, dar nu a deprins învățămintele necesare și a recidivat; măsurile
preventive aplicate de Serviciul [pentru Minori] și tutorele [reclamantului] nu au avut niciun
rezultat, dovedind că [reclamantul] nu și-a învățat lecția. [Reclamantul] trebuie să fie internat timp
de 30 de zile într-un [centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori] pentru corectarea
comportamentului.
Documentele aflate la dosar confirmă că [reclamantul] a comis o infracțiune periculoasă pentru
societate: dna [S.] a depus o plângere din care reiese că, în data de 27 decembrie 2004 în jurul
orei 13, [reclamantul] a extorcat 1 000 de ruble de la fiul său [S.] într-o curte, amenințându-l pe
acesta cu violență fizică. La 3 ianuarie 2005, [reclamantul] a revenit la domiciliul [dnei S.] și a
extorcat din nou 1 000 de ruble de la fiul acesteia, prin amenințare cu violența. La rândul său, [S.]
precizează că, la 27 decembrie 2004, în jurul orei 13, [reclamantul] i-a impus să-i dea 1 000 de
ruble într-o curte prin amenințare cu violența și că i-a dat banii ceruți. [S.] precizează, de
asemenea, că [reclamantul] a revenit la el acasă la 3 ianuarie 2005 și i-a cerut din nou 1 000 de
ruble amenințându-l din nou cu violență fizică. [S.] adaugă că s-a plâns de situație mamei sale și
că aceasta a chemat poliția.
Instanța constată că faptele relatate mai sus se coroborează cu declaraţia [reclamantului], care
nu contestă faptul că [S.] i-a dat bani în data de 27 decembrie 2004 de teama pe care i-o inspiră.
[Reclamantul] nu neagă nici că a mers la domiciliul lui [S.] la 3 ianuarie 2005. Întrucât
[reclamantul] nu avea vârsta răspunderii penale, nu s-a început nicio procedură penală împotriva
sa pentru faptele din 27 decembrie 2004 și 3 ianuarie 2005.
Având în vedere aceste elemente, instanța consideră că explicațiile date de tutorele
[reclamantului] pentru a demonstra că acesta nu a comis nicio infracțiune la 27 decembrie 2004
și la 3 ianuarie 2005 sunt nefondate și fanteziste.
 Având în vedere faptele de mai sus și pronunțându-se în baza art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea
privind minorii, instanța admite solicitarea formulată de șeful poliției și dispune internarea
reclamantului într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori pe o perioadă de 30
de zile.”

D. Detenția reclamantului într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori

28. La 21 februarie 2005, reclamantul a fost internat în centrul de detenție provizorie pentru
delincvenţi minori din Novosibirsk, unde a rămas până la 23 martie 2005.

1. Versiunea reclamantului cu privire la condițiile de detenție în centru

29. Reclamantul a afirmat că a stat cu alte șapte persoane într-un dormitor în care lumina rămânea
aprinsă toată noaptea.
30. Potrivit acestuia, deținuții nu aveau permisiunea să intre în dormitor și să se întindă pe pat pe
timpul zilei, erau obligați să-și petreacă toată ziua într-o cameră mare și goală, nemobilată și nedotată
cu echipament sportiv. Acesta a adăugat că el și colegii săi deținuți primeau uneori jocuri de șah și
alte jocuri de societate și că au avut voie să se plimbe în curte doar de două ori în cele 30 de zile de
detenție în centru.
31. Acesta a precizat că deținuții aveau cursuri de două ori pe săptămână timp de aproximativ
trei ore, că singurele materii predate erau matematica și limba rusă, excluzând alte materii din
programa oficială pentru învățământul secundar și că predarea se făcea pentru 20 de elevi de vârste
diferite și niveluri școlare diferite care stăteau împreună în aceeași clasă.
32. Potrivit acestuia, supraveghetorii aplicau pedepse colective deținuților, iar dacă unul dintre ei
încălca disciplina strictă impusă în centru, toți erau obligați să se alinieze pe lângă perete, fiindu-le
interzis să se miște, să vorbească și să se așeze. Acesta a declarat că centrul avea mulți deținuți care
proveneau din medii defavorizate social și care, prin urmare, erau instabili psihologic și indisciplinați, și
că această pedeapsă le era aplicată așadar în fiecare zi, deseori mai multe ore în șir.
33. Reclamantul precizează că deținuții nu aveau voie să iasă din sala în care se adunau și că,
pentru a merge la toaletă, erau obligați să ceară voie supraveghetorilor, care însoțeau doar grupuri de
trei persoane, astfel încât erau obligați să aștepte să fie suficient de numeroși pentru a ajunge acolo.
Acesta susține că, suferind de enurezis, imposibilitatea de a merge la toaletă ori de câte ori avea
nevoie îi cauza dureri ale vezicii urinare și suferințe psihice, iar supraveghetorii îl pedepseau
impunându-i să facă activități de curățenie deosebit de dificile atunci când cerea prea des voie să
meargă la toaletă.
34. În cele din urmă, reclamantul susține că nu a primit niciun tratament medical, deși bunicul său a
informat personalul centrului că suferea de enurezis și de tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție.

2. Versiunea Guvernului cu privire la condițiile de detenție a reclamantului în centru

35. Guvernul precizează că fiecare dormitor din centru măsoară 17 m2 și este echipat cu patru
paturi. Accesul la sălile de baie și grupurile sanitare, situate pe fiecare etaj, nu era limitat.
36. Potrivit Guvernului, centrul avea o cantină unde se serveau cinci mese pe zi, o sală de jocuri și
o sală de sport, iar deținuții aveau acces la echipamente audiovizuale, jocuri educative și lucrări de
ficțiune.
37. Acesta declară că supraveghetorii realizau față de fiecare deținut „acțiuni preventive”, care le
permiteau să aplice stimulente sau pedepse sub formă de mustrări orale, că pedeapsa corporală era
interzisă și că deținuții minori nu erau niciodată obligați să facă munci grele sau murdare.
38. Guvernul oferă asigurarea că unitatea medicală a centrului avea toate echipamentele și
medicamentele necesare. Acesta adaugă că reiese, din lista personalului centrului pe care a
prezentat-o Curții, că unitatea medicală includea un medic pediatru, doua infirmiere și un psiholog.
Acesta afirmă că fiecare copil era examinat de medicul pediatru în ziua sosirii sale la centru, apoi în
fiecare zi, că se prescriau tratamente după necesitate și că „datele contabile și statistice” ale centrului
referitoare la reclamant dovedesc că acesta nu l-a informat pe medic despre enurezisul său.
39. Guvernul afirmă că dosarul personal al reclamantului, care includea în special informații despre
starea sa de sănătate în momentul internării sale și note despre acțiunile preventive și pedepsele care
i-au fost aplicate, a fost distrus în data de 17 ianuarie 2008, la expirarea termenului legal pentru
păstrarea documentelor de acest tip, în conformitate cu Decretul nr. 215 din 2 aprilie 2004 al
Ministerului de Interne (infra, pct. 73). Guvernul precizează însă că sus-menționatele „date contabile și
statistice” referitoare la reclamant au fost păstrate, datele de acest tip trebuind să fie păstrate pe
termen nelimitat în conformitate cu același decret (infra, pct. 74).
40. Guvernul a explicat că celelalte dosare și registre medicale ale reclamantului ținute de centru
au fost distruse când nu au mai fost necesare și că nu au fost inventariate deoarece nu exista nicio
dispoziție privind păstrarea acestor documente până să intre în vigoare, la 12 mai 2006, Decretul
nr. 340 al Ministerului de Interne, care a stabilit că termenul de păstrare este de 3 ani.
41. Cu toate acestea, Guvernul a prezentat o declarație scrisă de o supraveghetoare din centrul
respectiv, datată 23 decembrie 2010. Aceasta confirmă descrierea condițiilor de detenție din centru,
făcută de Guvern, adăugând că un supraveghetor este întotdeauna prezent în spațiile unde se
reunesc deținuții pentru a asigura continuitatea procesului educativ. Aceasta a precizat că profesorii
de la o școală din apropiere vin periodic la centru pentru ca deținuții să poată urma programa de
învățământ secundar, și că acestora li se eliberează o foaie matricolă la plecarea din centru.
Supraveghetoarea a declarat că nu și-l amintește pe reclamant, dar că nu a primit nicio cerere sau
reclamație din partea acestuia ori a altui deținut.
42. Guvernul a prezentat, de asemenea, o copie a unei convenții încheiate la 1 septembrie 2004
între centrul de detenție și școala gimnazială nr. 15, în conformitate cu care școala s-a angajat să
ofere cursuri de învățământ secundar în centru, în baza programei de studii stabilite de acesta din
urmă. Acesta a mai prezentat o copie după o programă de studii, nedatată, pentru o perioadă de două
săptămâni, incluzând patru cursuri pe zi în zilele de marți, joi și vineri.

E. Starea de sănătate a reclamantului ulterior punerii sale în libertate din centrul de detenție

43. La 23 martie 2005, reclamantul a părăsit centrul de detenție. A doua zi, a fost internat în spital
pentru a fi tratat pentru nevroză și tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție. A stat internat până la
21 aprilie 2005 cel puțin.
44. La 31 august 2005, reclamantul a fost plasat într-un orfelinat. Conform unui extras din dosarul
său medical întocmit de orfelinat, acesta a fugit de acolo, fiind absent în perioada 14 septembrie‒11
octombrie 2005 și 13‒23 octombrie 2005.
45. La 1 noiembrie 2005, reclamantul a fost transferat într-un spital de psihiatrie pentru copii, unde
a rămas până la 27 decembrie 2005. Ulterior, a fost dus înapoi la bunicul său, care între timp a fost
reinstituit ca tutore.
46. La 4 octombrie 2005, bunicul reclamantului a depus o plângere la Procurorul General,
susținând că nepotul său, care suferea de o tulburare mintală, nu a primit niciun tratament medical în
centrul de detenție pentru minori, fapt care i-a provocat o deteriorare a stării de sănătate, și că nu a
beneficiat de niciun fel de cursuri. Bunicul a adresat aceleași plângeri organelor de urmărire penală
într-o scrisoare din 30 noiembrie 2005. Parchetul din districtul Sovetski din Novosibirsk și cel din
regiunea Novosibirsk i-au răspuns, în scris, la 9 noiembrie 2005 și, respectiv, 16 decembrie 2005, dar
s-au referit în scrisorile lor exclusiv la aspectele procedurale specifice cazului reclamantului (supra,
pct. 24) și nu au inclus niciun răspuns la plângerile referitoare la starea de sănătate a nepotului său și
condițiile sale de detenție.

F. Căile de atac exercitate de reclamant împotriva ordonanței de internare

47. Între timp, la 2 martie 2005, bunicul reclamantului a declarat apel împotriva ordonanței de
internare emise la 21 februarie 2005. În cadrul acțiunii sale, acesta a susținut în primul rând că
detenția nepotului său era ilegală deoarece, potrivit acestuia, Legea privind minorii nu autoriza
internarea în vederea „corectării comportamentului”. În al doilea rând, acesta a susținut că, nefiind
informat despre decizia de neîncepere a urmăririi penale, adoptată la 12 ianuarie 2005, nu a putut să
conteste acest act. În al treilea rând, acesta a susținut că instanța a concluzionat că nepotul său a
comis o infracțiune bazându-se pe depoziția lui S., cea a mamei acestuia și pe mărturisirea
reclamantului, deși mărturisirea a fost făcută de reclamant în absența tutorelui sau a unui cadru
didactic și că însuși S. a fost audiat în absența unui cadru didactic, motive pentru care depoziția lui S.
și mărturisirea reclamantului nu puteau fi admise ca probe. În al patrulea rând, aceasta a arătat că S.
și mama sa nu au participat la ședință și că nu au fost audiați de instanța de judecată, care nu a
verificat alibiul reclamantului. În cele din urmă, bunicul a imputat instanței faptul că nu a ținut seama
de sănătatea fragilă a nepotului său și nu a verificat dacă menținerea în detenție a acestuia din urmă
era compatibilă cu starea sa de sănătate.
48. La 21 martie 2005, Tribunalul regional Novosibirsk a desființat, în apel, ordonanța de internare
a reclamantului, emisă la 21 februarie 2005. În acest sens, instanța a reținut că, printre motivele
pentru care art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii autoriza internarea unui delincvent minor
într-un centru de detenție pentru minori nu se număra corectarea comportamentului și a constatat, în
consecință, absența unei baze legale pentru internarea întemeiată pe acest motiv. Instanța a adăugat
că judecătoria nu a indicat motivele pentru care detenția reclamantului părea necesară și a considerat
că săvârșirea, de către acesta, a unei infracțiuni pentru care nu era pasibil de urmărire penală din
cauza vârstei sale nu justifica, de una singură, privarea acestuia de libertate. Instanța a precizat că,
pentru a fi legală, o astfel de detenție trebuie să îndeplinească una dintre celelalte condiții enumerate
la art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii (infra, pct. 66). Curtea a retrimis cauza la judecătorie
pentru reexaminare.
49. La 11 aprilie 2005, Judecătoria Sovetski a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale
după ce șeful Poliției districtului Sovetski din Novosibirsk și-a retras cererea pentru internarea
reclamantului într-un centru de detenție pentru delincvenţi minori. Nici reclamantul, nici bunicul său nu
au fost informați despre data ședinței.
50. La 22 martie 2006, bunicul reclamantului a depus o cerere de revizuire a ordonanței din 11
aprilie 2005. Acesta a susținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în cauză l-a
împiedicat pe reclamant să își dovedească nevinovăția în cazul infracțiunii pentru care a ispășit deja o
pedeapsă privativă de libertate nelegală într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori.
51. La 3 aprilie 2006, președintele tribunalului regional Novosibirsk a anulat ordonanța din 11
aprilie 2005. În acest sens, instanța a constatat în primul rând că, în conformitate cu art. 31.2 alin. (3)
din Legea privind minorii, un judecător învestit cu examinarea unei cereri pentru internarea unui minor
într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori poate să o încuviințeze sau, dimpotrivă,
să o respingă, dar nu poate pronunța neînceperea urmăririi penale. În continuare, instanța a constatat
că, nefiind informați despre data ședinței, reclamantul și tutorele său au fost lipsiți de posibilitatea de a
prezenta observații privind neînceperea urmăririi penale.
52. La 17 aprilie 2006, procurorul regiunii Novosibirsk a depus cerere pentru revizuirea deciziei
tribunalului regional din 21 martie 2005.
53. La 12 mai 2006, prezidiul tribunalului regional Novosibirsk a casat decizia din 21 martie 2005,
considerând că aceasta a fost pronunțată de o instanță având o compunere nelegală. Prezidiul a
dispus o nouă examinare a cauzei în apel.
54. La 29 mai 2006, președintele tribunalului regional Novosibirsk a desfășurat o nouă şedinţă de
judecată în apel. Tribunalul a menținut decizia de internare a reclamantului într-un centru de detenție
provizorie pentru delincvenţi minori, pronunțată la 21 februarie 2005. Instanța a constatat că
reclamantul a comis infracțiunea prevăzută la art. 163 din Codul penal, dar că nu a fost urmărit penal
pentru că nu împlinise vârsta legală pentru răspundere penală. Instanța a reținut că reclamantul făcea
parte dintr-o „familie cu probleme”, adăugând că părinții săi au fost decăzuți din exerciţiul drepturilor
părintești și că a fost crescut de bunicul său. De asemenea, reclamantul absenta nemotivat de la
școală și își petrecea cea mai mare parte a timpului pe stradă sau într-un club de informatică. În
consecință, instanța a considerat că detenția reclamantului timp de 30 de zile într-un centru de
detenție pentru delincvenţi minori este necesară în sensul art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind
minorii, pentru a preveni orice risc de recidivă din partea reclamantului. Potrivit instanței, necesitatea
„corectării comportamentului”, invocată de judecătorie pentru a justifica internarea în litigiu, nu
conferea caracter nelegal ordonanței de plasare în detenţie din 21 februarie 2005 deoarece detenția
reclamantului era justificată de alte motive. În cele din urmă, tribunalul a considerat că fragilitatea
sănătății reclamantului nu putea determina anularea ordonanței în litigiu deoarece aceasta fusese
executată în martie 2005.

II. Dreptul şi practica interne relevante

A. Constituția Federației Ruse

55. Art. 48 alin. (2) din Constituția Federației Ruse recunoaște oricărei persoane arestate, deținute
sau acuzate de săvârşirea unei infracțiuni dreptul la asistență juridică din momentul arestării, detenției
sau inculpării sale.

B. Codul penal

56. Codul penal al Federației Ruse stabilește vârsta răspunderii penale la 16 ani. Această vârstă
este redusă la 14 ani pentru anumite infracțiuni, inclusiv extorcarea de fonduri (art. 20).
57. Conform art. 43 alin. (2) C. pen., scopul sancțiunii penale îl constituie restabilirea justiției
sociale, îndreptarea persoanei condamnate și prevenirea recidivei.
58. Art. 87 alin. (1) C. pen. se referă la răspunderea penală a minorilor, pe care îi definește ca fiind
persoane cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Conform acestei dispoziții, minorii care au comis o
infracțiune sunt pasibili de măsuri educative obligatorii sau pedepse. Art. 87 alin. (2) prevede că un
minor scutit de pedeapsă de către o instanță poate fi totuși supus internării într-un centru educativ
închis, administrat de o instituție din cadrul Ministerului Educației.

C. Codul de procedură penală

 59. Orice suspect sau inculpat are dreptul la asistență juridică începând din momentul arestării
[art. 46 alin. (4) pct. 3, art. 47 alin. (4) pct. 8 și art. 49 alin. (3) din Codul de procedură penală al
Federației Ruse].
60. Prezența unui avocat este obligatorie atunci când suspectul sau inculpatul este minor. Polițiștii,
investigatorii, procurorii sau judecătorii sunt obligați să numească un apărător din oficiu atunci când
minorul sau tutorele acestuia nu au un avocat ales [art. 51 alin. (1) și alin. (3)].
61. Prezența unui avocat este obligatorie la fiecare audiere a unui suspect minor. În cazul în care
suspectul are mai puțin de 16 ani, este de asemenea necesară prezența unui psiholog sau cadru
didactic la audieri. Polițistul, investigatorul sau procurorul responsabil de audieri trebuie să asigure
prezența unui psiholog sau cadru didactic la fiecare audiere [art. 425 alin. (2)-(4)].
62. Tutorele unui suspect minor poate participa la toate actele de urmărire penală încă de la prima
audiere [art. 426 alin. (1) și alin. (2) pct. 3].
63. Martorii trebuie să fie ascultați de către instanța de judecată însăși (art. 278). Declarațiile făcute
de victime sau martori în cursul cercetării preliminare pot fi citite în ședință, cu acordul părților i) dacă
există discrepanțe semnificative între depozițiile respective și probele prezentate în ședință sau ii)
dacă victimele sau martorii implicați nu se înfățișează în ședință (art. 281).

D. Legea privind minorii

64. În conformitate cu art. 1 din Legea federală nr. 120-FZ din 24 iunie 1999 privind măsurile de
bază pentru prevenirea neglijării minorilor și a delincvenței juvenile („Legea privind minorii”), minor
este orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani.
65. În conformitate cu art. 15 [alin. (4)-(7)] din aceeași lege, minorii care au nevoi educative
speciale și care au comis o infracțiune înainte de împlinirea vârstei legale a răspunderii penale pot fi
internați într-un „centru educativ închis” pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Centrele educative
închise au în principal următoarele scopuri:
i. primirea, educarea și școlarizarea minorilor cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani și cu nevoi
educative speciale;
ii. reeducarea minorilor respectivi din perspectivă psihologică, terapeutică și pedagogică,
precum și realizarea de acțiuni preventive individualizate cu aceștia;
iii. protejarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor respectivi, acordarea de asistență
medicală acestora și asigurarea învățământului secundar și profesional;
iv. acordarea de asistență socială, psihologică și pedagogică minorilor cu probleme de
sănătate, de comportament sau de învățare;
v. organizarea de cluburi sau grupuri sportive, științifice sau de alt tip și încurajarea minorilor
respectivi să participe la acestea;
vi. punerea în aplicare de programe și măsuri pentru a le dezvolta minorilor respectivi un
comportament care să respecte legea [art. 15 alin. (2)].
66. Un minor poate fi internat într-un centru de detenție pentru delincvenţi minori doar pe durata
strict necesară pentru găsirea unui loc de cazare adecvat, durată care nu poate depăși 30 de zile
[art. 22 alin. (6)], în următoarele cazuri:
a) este vorba de un minor a cărui internare într-o instituție educativă închisă a fost dispusă de o
instanță, caz în care minorul poate fi internat într-un centru de detenție pentru delincvenţi minori pe
durata necesară pentru a pregăti transferul acestuia în instituția respectivă [art. 22 alin. (1) pct. 3,
art. 22 alin. (2) pct. 1 și art. 31 alin. (1)];
b) este vorba de un minor în privința căruia există o cerere de internare într-o instituție
educativă închisă care este pendinte în fața unei instanțe, caz în care minorul poate fi internat într-
un centru de detenție pentru delincvenţi minori pe o durată de cel mult 30 de zile dacă o astfel de
măsură este necesară pentru protejarea vieții ori a sănătății sale ori pentru a împiedica recidiva,
dacă nu are un domiciliu stabil, dacă a fugit, sau dacă a absentat de mai mult de două ori de la
înfățișarea în instanță sau de la prezentarea la un examen medical fără motiv întemeiat [art. 22
alin. (2) pct. 2 și art. 26 alin. (6)];
c) este vorba de un minor care a fugit dintr-o instituție educativă închisă, caz în care minorul
poate fi internat într-un centru de detenție pentru delincvenţi minori pe durata necesară găsirii unui
loc de cazare adecvat [art. 22 alin. (2) pct. 3];
d) este vorba de un minor care a comis o infracțiune înainte de împlinirea vârstei legale a
răspunderii penale, caz în care minorul poate fi internat într-un centru de detenție pentru
delincvenţi minori dacă o astfel de măsură este necesară pentru protejarea vieții sau a sănătății
sale ori pentru prevenirea recidivei, dacă identitatea sa nu este cunoscută, dacă nu are un
domiciliu stabil, dacă are domiciliul într-o altă regiune decât cea în care a fost comisă infracțiunea,
sau dacă nu poate fi trimis imediat la părinții sau tutorii săi din cauza distanței mari față de
domiciliul lor [art. 22 alin. (2) pct. 4‒6].
 67. Centrele de detenție pentru delincvenţi minori au ca obiective principale:
‒ detenția provizorie a delincvenţilor minori în vederea protejării vieții și a sănătății lor și a prevenirii
recidivei;
‒ realizarea, în cazul minorilor respectivi, de acțiuni preventive individualizate pentru a stabili dacă
aceștia au luat parte la comiterea unor acte de delincvență, pentru a identifica motivele și
circumstanțele care determină comiterea unor astfel de acte și pentru a informa în acest sens
organele competente de aplicare a legii;
‒ transferul minorilor respectivi în instituții educative închise și punerea în aplicare de măsuri
pentru a găsi un loc de cazare pentru minorii aflați temporar în răspunderea centrelor [art. 22 alin. (1)].
68. Internarea unui minor într-un centru de detenție pentru delincvenţi minori este dispusă de un
judecător [art. 22 alin. (3) pct. 2], la cererea unei direcții locale din cadrul Ministerului de Interne.
Aceasta trebuie să prezinte următoarele elemente în susținerea cererii: dovada comiterii unui act de
delincvență de către minorul respectiv; informații despre scopurile și motivele internării minorului într-
un centru de detenție pentru delincvenţi minori și dovezi care să demonstreze că internarea este
necesară pentru a proteja viața ori sănătatea minorului sau pentru a preveni recidiva sa (art. 31.1).
Minorul respectiv și părinții săi ori tutorele său pot lua cunoștință de aceste elemente înainte ca
acestea să fie examinate de către un judecător unic într-o ședință la care participă minorul, părinții săi
ori tutorele său, un avocat, un procuror, precum și reprezentanți ai direcției locale din cadrul
Ministerului de Interne și ai centrului de detenție pentru delincvenţi minori. Judecătorul încuviințează
cererea de internare sau o respinge printr-o decizie motivată (art. 31.2). Minorul, părinții săi ori tutorele
său și avocatul său pot ataca decizia la o instanță superioară în termen de 10 zile (art. 31.3).

E. Instrucțiunea privind centrele de detenție provizorie pentru delincvenţi minori

69. În versiunea în vigoare la momentul respectiv, Instrucțiunea privind organizarea activităților

centrelor de detenție provizorie pentru minori, adoptată prin Decretul nr. 215 din 2 aprilie 2004 al
Ministerului de Interne, plasează centrele respective în administrarea direcțiilor locale ale Ministerului
de Interne (§ 4 din instrucțiune).
70. Potrivit instrucțiunii, la internarea minorilor într-un centru de detenție provizorie pentru minori se
procedează la percheziționarea minorilor și a bunurilor acestora, precum și la confiscarea obiectelor
interzise. Banii, obiectele de valoare și alte bunuri se predau contabilului centrului (§ 14 și § 15).
71. Instrucțiunea prevedea că centrele de detenție trebuie să fie închise, iar incinta trebuie să fie
echipată cu sistem de alarmă și punct de control la intrare (§ 19), precum și că disciplina se asigură
de către echipe de supraveghetori (§ 22).
72. Actul încredința directorilor centrelor de detenție provizorie pentru minori responsabilitatea
pentru luarea măsurilor de securitate în centre, trebuind să asigure o supraveghere permanentă a
deținuților, inclusiv în timpul somnului, și să prevină orice tentativă de ieșire neautorizată (§ 39).
73. Se prevedea că fiecare deținut minor trebuie să aibă un dosar individual, care să cuprindă
documentele care justifică internarea sa, raportul întocmit în urma percheziției, acțiunile preventive
realizate în cazul său, recompense și pedepsele primite de acesta, certificatele medicale care atestă
starea sa de sănătate în momentul internării și orice alt document relevant (§ 18). Se prevedea că
dosarele individuale se păstrează timp de 2 ani și se distrug după expirarea acestui termen (anexa
nr. 5).
74. Actul obliga centrele de detenție provizorie să păstreze pe termen nelimitat „datele contabile și
statistice” referitoare la fiecare dintre minorii din centru (anexa 4, nota de subsol nr. 2).
75. Instrucțiunea autoriza, după caz, efectuarea de acțiuni preventive pentru minori în funcție de
vârsta lor, de comportamentul lor, de gravitatea actelor de delincvență comise de aceștia și alți factori
(§ 24). Se prevedea posibilitatea de a recompensa sau pedepsi minorii în scopul sporirii eficienței
acțiunilor respective (§ 25).
76. Pentru a preveni recidiva minorilor, instrucțiunea autoriza cadrele din centrele de detenție
provizorie pentru minori, în contextul acțiunilor preventive corespunzătoare atribuțiilor proprii, să
procedeze astfel:
a) să determine condițiile de trai și capacitățile educative ale familiilor minorilor, calitățile
personale și interesele acestora, motivele fugii lor sau ale abandonului școlar, circumstanțele
implicării acestora în acte infracționale, condițiile în care au fost comise infracțiunile, inclusiv faptele
săvârșite de minori în complicitate cu alte persoane și, după caz, ce au făcut cu bunurile furate;
b) să comunice organelor de aplicare a legii informații despre minorii implicați în delicte, precum
și informații de natură să faciliteze investigarea faptelor respective;
c) să pună în aplicare măsuri educative individualizate, urmărind în special dezvoltarea
calităților și intereselor pozitive, corectarea defectelor de caracter și încurajarea minorilor să
studieze și să lucreze (§ 26).
III. Actele internaţionale relevante

A. Consiliul Europei

77. Părțile relevante din Recomandarea nr. R (87) 20 privind reacțiile sociale la delincvența
juvenilă, adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 septembrie 1987, prevăd următoarele:
„[...] Având în vedere că tinerii sunt ființe în curs de dezvoltare și, prin urmare, toate măsurile
luate față de aceștia ar trebui să aibă un caracter educativ;
Întrucât reacțiile sociale la delicvența juvenilă ar trebui să țină seama de personalitatea și
nevoile specifice ale minorilor și că aceștia necesită intervenții și, după caz, tratamente de
specialitate bazate în special pe principiile din Declarația drepturilor copilului a Organizației
Națiunilor Unite;
(...)
Convins că minorii trebuie să beneficieze de aceleași garanții procedurale ca și cele
recunoscute adulților;
(...)
Recomandă guvernelor statelor membre să revizuiască, dacă este necesar, propria legislație și
practică pentru:
(...)
III. Sistemul de justiție pentru minori
4. să asigure minorilor o justiție mai rapidă, evitând întârzieri nejustificate, astfel încât să se
asigure o acțiune educativă eficace;
(...)
8. să consolideze poziția juridică a minorilor pe parcursul procedurii, inclusiv în cercetările
poliției, recunoscând, printre altele:
- prezumția de nevinovăție;
- dreptul la asistență din partea unui apărător, eventual numit din oficiu și plătit de stat;
- dreptul la prezența părinților sau a altui reprezentant legal, care trebuie să fie informați de la
începutul procedurii;
- dreptul minorilor de a chema martori, de a le pune întrebări și de a-i confrunta;
(...)
- dreptul la o cale de atac;
- dreptul de a solicita reexaminarea măsurilor dispuse;
(...)”
78. Partea relevantă din Recomandarea Comitetului de Miniștri către statele membre ale
Consiliului Europei privind noile modalități de abordare a delincvenței juvenile și rolul justiției pentru
minori [Rec (2003) 20], adoptată la 24 septembrie 2003, prevede următoarele:
„15. În cazul în care minorii sunt reținuți de poliție, ar trebui să se ia în considerare statutul lor
de minor, vârsta lor, vulnerabilitatea lor și nivelul lor de maturitate. Aceștia ar trebui să fie
informați cât mai rapid, într-un mod care să fie pe deplin pe înțelesul lor, despre drepturile și
garanțiile de care beneficiază. Atunci când sunt audiați de poliție, aceștia ar trebui, în principiu, să
fie însoțiți de un părinte/tutore legal sau de un alt adult corespunzător. Aceștia ar trebui să aibă,
de asemenea, drept de acces la un avocat și un medic [...]”
79. Părțile relevante din Recomandarea CM/Rec (2008) 11 referitoare la Regulile europene pentru
minorii care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri, adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 noiembrie
2008, prevăd următoarele:
„Partea I – Principii fundamentale, domeniu de aplicare și definiții
(...)
2. Orice sancțiune sau măsură ce poate fi aplicată unui minor, precum și modul ei de executare,
trebuie să fie prevăzută de lege și trebuie să aibă la bază principiile integrării sociale, ale
educației și prevenirii recidivei.
(...)
5. Pronunțarea și executarea sancțiunilor sau a măsurilor trebuie să se bazeze pe interesul
superior al minorului, trebuie să fie limitate de gravitatea infracțiunii comise (principiul
proporționalității) și trebuie să țină cont de vârsta, sănătatea fizică și mintală a acestuia,
dezvoltarea, facultățile și situația sa personală (principiul individualizării), așa cum sunt ele
stabilite, după caz, în cadrul unor rapoarte psihologice, psihiatrice sau ale anchetei sociale.
(...)
7. Sancțiunile sau măsurile nu trebuie să fie umilitoare și nici degradante pentru minorii care fac
obiectul acestor intervenții.
8. Nicio sancțiune sau măsură nu trebuie aplicată într-un mod care să agraveze caracterul său
punitiv sau care să prezinte un risc nejustificat de vătămare fizică sau mintală.
(...)
10. Privarea de libertate a unui minor nu trebuie să fie pronunțată sau executată decât ca ultim
recurs și pe o perioadă de timp cât mai scurtă posibil. Trebuie făcute eforturi deosebite pentru a
evita detenția provizorie.
(...)
13. Orice sistem judiciar care se ocupă de situații ce implică minori trebuie să asigure
participarea lor efectivă la procedurile având ca obiect instituirea și executarea sancțiunilor sau
măsurilor. Minorii nu trebuie să beneficieze de drepturi și de garanții juridice inferioare celor pe
care procedura penală le recunoaște infractorilor adulți.
14. Orice sistem judiciar care se ocupă de situații ce implică minori trebuie să țină cont în mod
corespunzător de drepturile și responsabilitățile părinților sau tutorilor legali și trebuie, în măsura
posibilului, să îi implice și pe aceștia în procedurile și executarea sancțiunilor sau măsurilor
dispuse, exceptând cazurile în care acest aspect nu este în interesul superior al minorului [...].
(...)
21. Pentru a înțelege sensul prezentelor reguli, definim:
(...)
21.5. „privarea de libertate” — orice formă de internare, prin decizie judecătorească sau
administrativă, într-o instituție pe care minorul nu o poate părăsi după bunul său plac;
(...)
Partea a III-a — Privarea de libertate
(...)
49.1. Privarea de libertate trebuie pusă în aplicare numai cu scopul pentru care aceasta a fost
pronunțată și într-un mod care să nu agraveze suferința care rezultă din aceasta.
(...)
50.1. Minorii privați de libertate trebuie să aibă acces la o multitudine de activități și de
intervenții semnificative în baza unui plan individual global, care să favorizeze progresia lor către
un regim cu mai puține restricții, precum și pregătirea acestora pentru liberare și reintegrarea lor
în societate. Astfel de activități și intervenții trebuie să le permită promovarea sănătății lor fizice și
mintale, să le dezvolte respectul de sine și simțul responsabilității, precum și atitudini și
competențe care să îi ajute să evite recidiva.
(...)
56. Minorii privați de libertate trebuie internați în instituții cu regim de securitate cât mai puțin
restrictiv posibil, cât să asigure custodierea în deplină siguranță.
57. Minorii suferind de o boală mintală dar care trebuie privați de libertate se internează în
instituții de sănătate mentală.
(...)
62.2. În momentul internării, pentru fiecare minor trebuie consemnate imediat următoarele:
 (...)
g) sub rezerva imperativelor secretului medical, orice informație cu privire la riscurile de
automutilare și starea de sănătate, de care se va ține cont pentru bunăstarea fizică și mintală a
minorului, precum și a altora.
(...)
62.5. Cât mai curând posibil după internare, minorul trebuie să fie supus unei examinări
medicale, i se deschide un dosar medical și se începe tratamentul pentru orice boală sau
vătămare existentă.
(...)
65.2. Minorii trebuie să aibă acces ușor la instalații sanitare igienice, care să le respecte
intimitatea.
(...)
69.2. Sănătatea minorilor privați de libertate trebuie protejată conform normelor medicale
recunoscute și aplicabile tuturor minorilor din comunitate.
(...)
73. O atenție deosebită trebuie acordată nevoilor:
(...)
d) minorilor cu probleme de sănătate fizică și mentală;
(...)
77. Activitățile aferente regimului trebuie să aibă funcții de educație, dezvoltare personală și
socială, formare profesională, reintegrare și pregătire pentru liberare [...].
(...)
78.3. Dacă minorii nu pot frecventa o școală locală sau un centru de formare în afara instituției,
cursurile de învățământ și formare profesională trebuie să fie organizate în cadrul instituției, sub
auspiciile organismelor de învățământ și formare externe.
(...)
78.5. Minorii trebuie să fie integrați în sistemul național de educație și formare profesională
pentru a-și putea completa nivelul de școlarizare sau formarea profesională, fără dificultate după
liberare.
(...)
81. Tuturor minorilor privați de libertate trebuie să li se permită efectuarea de exerciții în mod
regulat timp de cel puțin două ore pe zi, din care cel puțin o oră în aer liber, dacă permit condițiile
meteorologice.
(...)
94.1. Procedurile disciplinare nu pot fi utilizate decât ca ultimă instanță. Modalitățile de
rezolvare a conflictelor într-un mod educativ sau recuperativ, având ca scop promovarea
normelor, trebuie să fie preferabile comisiilor de disciplină formale și pedepselor.
(...)
95.1. Sancțiunile disciplinare trebuie alese, pe cât posibil, în funcție de impactul lor educativ. Ele
nu trebuie să fie mai severe decât justifică gravitatea infracțiunii.
95.2. Sancțiunile colective, pedepsele corporale, plasarea în celule întunecate și orice altă
formă de pedeapsă inumană sau degradantă trebuie interzise.
(...)
Partea a IV-a — Consultanță și asistență juridică
120.1. Minorii și părinții lor sau tutorii lor legali au dreptul la consultanță și asistență juridică
pentru aspecte privind pronunțarea și executarea sancțiunilor sau măsurilor.
120.2. Autoritățile competente trebuie să asigure sprijin rezonabil minorului pentru a avea acces
efectiv și confidențial la consultanță și asistență juridică, inclusiv la vizite nelimitate și
 nesupravegheate din partea avocatului său.
120.3. Statul trebuie să asigure asistență juridică gratuită minorilor, părinților lor sau tutorilor lor
legali, atunci când interesele justiției impun acest lucru.
(...)”
80. Părțile relevante din Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în
interesul copilului, adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 noiembrie 2010, prevăd următoarele:
„II. Definiții
În sensul prezentelor orientări privind justiția în interesul copilului (denumite în continuare
„orientările”):
(...)
c. «justiție în interesul copilului» înseamnă sisteme judiciare care garantează respectarea și
punerea în aplicare eficientă a tuturor drepturilor copiilor la cel mai înalt nivel posibil, ținând cont
de principiile enumerate mai jos și acordând atenția corespunzătoare nivelului de maturitate și
de înțelegere al copilului, precum și circumstanțelor cazului. Aceasta este, în special, o justiție
accesibilă, adecvată vârstei copilului, rapidă, diligentă, adaptată la nevoile copilului și
concentrată pe drepturile acestuia, respectând drepturile copilului, inclusiv dreptul la un proces
echitabil, dreptul de a participa la proceduri și de a le înțelege, dreptul la respectarea vieții
private și de familie, precum și dreptul la integritate și demnitate.
III. Principii fundamentale
(...)
E. Statul de drept
1. Principiul statului de drept ar trebui să se aplice în totalitate copiilor astfel cum se aplică în
cazul adulților.
2. Toate elementele garanțiilor procedurale, cum ar fi principiile legalității și proporționalității,
prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la consiliere juridică, dreptul de
acces la justiție și dreptul de apel, ar trebui garantate pentru copii astfel cum sunt pentru adulți și
nu ar trebui minimizate sau refuzate sub pretextul interesului superior al copilului. Acest lucru se
aplică tuturor procedurilor judiciare, nejudiciare și administrative.
(...)
IV. Justiția în interesul copilului înaintea, în timpul și după încheierea procedurilor judiciare
(...)
19. Orice formă de privare de libertate a copiilor ar trebui să reprezinte o măsură de ultimă
instanță adoptată pentru cea mai scurtă perioadă de timp posibilă.
(...)
21. Având în vedere vulnerabilitatea copiilor privați de libertate, importanța legăturilor de familie
și promovarea reintegrării în societate după punerea în libertate, autoritățile competente ar trebui
să garanteze respectarea și să sprijine activ exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt
acestea prevăzute în instrumentele internaționale și europene. Pe lângă alte drepturi, copiii ar
trebui să aibă în special dreptul la:
(...)
b. educație, orientare și formare profesională, asistență medicală corespunzătoare precum și
dreptul de a se bucura de libertatea de gândire, de conștiință și de religie, precum și de accesul
la activități de petrecere a timpului liber, inclusiv educație fizică și sport;
(...)
B. Justiția în interesul copilului înainte de procedurile judiciare
(...)
26. Soluțiile de înlocuire a procedurilor judiciare ar trebui să asigure un nivel echivalent de
garanții juridice. Respectarea drepturilor copilului, descrisă în prezentele orientări și în toate
instrumentele juridice relevante referitoare la drepturile copilului, ar trebui garantată în aceeași
măsură în cadrul procedurilor judiciare și extrajudiciare.
 C. Copiii și poliția
27. Poliția a trebuie să respecte drepturile individuale și demnitatea tuturor copiilor și să ia în
considerare vulnerabilitatea acestora, și anume vârsta și maturitatea, precum și orice nevoi
speciale ale copiilor care pot suferi de un handicap fizic sau mintal sau care prezintă dificultăți de
comunicare.
28. Ori de câte ori un copil este reținut de către poliție, acesta ar trebui să fie informat într-o
manieră și într-un limbaj adecvat vârstei și nivelului său de înțelegere asupra motivului pentru
care a fost reținut. Copilul ar trebui să aibă acces la un avocat și să aibă posibilitatea de a-și
contacta părinții sau o persoană de încredere.
29. În împrejurări cu totul excepționale, părintele (părinții) ar trebui informat (informați) cu privire
la prezența copilului la secția de poliție, primind detalii referitoare la motivul reținerii copilului și
fiindu-i (fiindu-le) solicitată prezența la secția de poliție.
30. Un copil care a fost reținut nu ar trebui să fie interogat cu privire la o faptă penală sau să fie
obligat să dea ori să semneze o declarație referitoare la implicarea sa, decât în prezența unui
avocat sau a unuia dintre părinții copilului sau, în cazul în care niciun părinte nu este disponibil, în
prezența unui alt adult în care copilul are încredere [...]”

B. Organizația Națiunilor Unite

81. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului („CIDC”) consacră principiul

fundamental al interesului superior al copilului în articolul 3, care prevede următoarele:
„1. În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau
private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative,
interesele copilului vor prevala.
2. Statele părți se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării
bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi
legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal, și în acest scop vor
lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.
3. Statele părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și așezămintele care răspund de protecția și
îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autoritățile competente, în special cele
referitoare la securitate și sănătate, la numărul și calificarea personalului din aceste instituții,
precum și la asigurarea unei supravegheri competente.”
82. Părțile din CIDC relevante pentru prezenta cauză prevăd următoarele:

Articolul 23
„1. Statele părți recunosc că pentru copiii handicapați fizic și mental trebuie să se asigure o
viață împlinită și decentă, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia
și să le faciliteze participarea activă la viața comunității.
2. Statele părți recunosc dreptul copiilor handicapați de a beneficia de îngrijiri speciale [...].”

Articolul 37
Statele părți vor veghea ca:
a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau
degradante [...]
b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau
întemnițarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o măsură extremă și
cât mai scurtă posibil;
c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie și cu respectul cuvenit demnității umane
și de o manieră care să țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa [...]
d) copiii privați de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistență juridică sau la
orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de
libertate, în fața unui tribunal sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale,
și dreptul la judecarea în procedură de urgență a cazului respectiv.”
 Articolul 40
„1. Statele părți recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a
comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și al valorii
personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale
ale altora și care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a facilita reintegrarea
sa în societate și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.
2. În acest scop și ținând seama de dispozițiile în materie ale instrumentelor internaționale,
statele părți vor veghea, în special:
(...)
b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă garantate cel puțin
următoarele drepturi:
i) de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăției sale conform legii;
ii) de a fi informat în cel mai scurt termen și direct despre acuzațiile care i se aduc sau, dacă
este cazul, prin intermediul părinților săi sau al reprezentanților legali și de a beneficia de
asistență juridică sau de orice alt fel de asistență corespunzătoare, în vederea formulării și
susținerii apărărilor sale;
iii) dreptul la examinarea, fără întârziere, a cauzei sale de către o autoritate sau o instanță
judiciară competentă, independentă și imparțială, printr-o procedură de audiere echitabilă și
conformă cu prevederile legii, în prezența celor care îi asigură asistență juridică sau de altă
natură, iar dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului major al copilului, ținând
seama mai ales de vârsta ori de situația acestuia, în prezența părinților săi sau a
reprezentanților săi legali;
iv) de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; dreptul de a
interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a obține aducerea și interogarea
martorilor apărării, în condiții de egalitate;
v) dacă se dovedește că a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale de atac cu
privire la decizie și la orice măsură luată în consecință, în fața unei autorități sau a unei instanțe
judiciare superioare competente, independente și imparțiale, conform legii;
(...)”
83. Comentariul general nr. 9 (2006), formulat la 27 februarie 2007 de Comitetul pentru Drepturile
Copilului (CRC/C/GC/9), include în special următoarele recomandări:
„73. În conformitate cu articolul 2, statele părți sunt obligate să se asigure că copiii cu dizabilități
în conflict cu legea (cum ar fi cazurile descrise în alin. 1 de la art. 40), sunt protejate nu numai de
dispozițiile Convenției, care se referă în mod special la justiția în interesul minorilor (art. 37, 39 și
40), ci și de toate celelalte dispoziții și garanții cuprinse în Convenție, ca de exemplu în domeniul
sănătății și al educației. În plus, statele părți ar trebui să ia, după caz, măsuri speciale pentru a
garanta copiilor cu dizabilități exercitarea drepturilor sus-menționate și protecția oferită în temeiul
acestor drepturi.
74. În ceea ce privește drepturile consacrate în articolul 23 și având în vedere nivelul ridicat de
vulnerabilitate al copiilor cu dizabilități, Comitetul recomandă ‒ în completarea recomandării
generale pe care a făcut-o la punctul 73 de mai sus ‒ să se țină seama de elementele de mai jos
cu privire la tratamentul copiilor cu dizabilități (considerați) în conflict cu legea:
a) Audierea unui copil cu dizabilități care intră în conflict cu legea trebuie să fie desfășurată
într-un limbaj adecvat și de către profesioniști, ca de exemplu polițiști, avocați, asistenți sociali,
procurori și/sau judecători, cu formare corespunzătoare în acest sens;
b) Guvernele trebuie să elaboreze și să pună în aplicare o serie de măsuri adaptabile la
situația fiecărui copil, care să permită evitarea procedurilor judiciare. Ar trebui să se evite la
maxim supunerea unui copil cu dizabilități aflat în conflict cu legea unei proceduri
formale/juridice și să se rezerve această soluție pentru cazurile în care se dovedește necesară
în interesul ordinii publice. În acest caz, trebuie făcute eforturi pentru a-i explica copilului
normele de procedură judiciară care implică minori și a-l informa despre drepturile sale;
c) Copiii cu dizabilități aflați în conflict cu legea nu ar trebui să fie internați într-un centru de
detenție a tinerilor infractori în etapa arestării preventive și nici drept pedeapsă. Privarea de
libertate ar trebui impusă numai în măsura în care este necesară pentru a asigura copilului un
tratament corespunzător problemelor aflate la originea infracțiunii comise, iar copilul trebuie să
 fie internat într-o instituție cu personal instruit special și cu aparatura necesară tratamentului
acestuia. Autoritatea competentă pentru luarea acestei decizii trebuie să se asigure că
drepturile omului și garanțiile legale sunt respectate pe deplin.”
84. Comentariul general nr. 10 (2007), formulat la 25 aprilie 2007 de Comitetul pentru Drepturile
Copilului (CRC/C/GC/10), recomandă în special următoarele:
„33. [...] În privința lor, statele părți ar trebui, în acest sens, să furnizeze Comitetului date exacte
și detaliate cu privire la modul în care sunt tratați, în conformitate cu legile lor, copiii care nu au
împlinit vârsta minimă pentru răspundere penală, dar sunt suspectați, învinuiți sau condamnați
pentru infracțiuni, precum și tipurile de garanții legale existente pentru a asigura faptul că
tratamentul lor este la fel de echitabil și corect ca și tratamentul rezervat copiilor care au împlinit
vârsta minimă a răspunderii penale sau vârstă mai mare.
(...)
49. Copilul trebuie să beneficieze de asistență juridică sau de orice altă asistență
corespunzătoare pentru pregătirea și prezentarea apărării sale. Convenția prevede că orice copil
trebuie beneficieze de o asistență care, deși nu este neapărat juridică, trebuie să fie
corespunzătoare. Modalitățile de acordare a asistenței sunt lăsate la latitudinea statelor părți dar,
în orice caz, asistența trebuie să fie gratuită. (...)
(...)
52. [...] deși deciziile trebuie să fie adoptate prompt, acestea trebuie să fie rezultatul unui proces
în care drepturile fundamentale ale copilului și garanțiile legale în beneficiul său sunt respectate
pe deplin. De asemenea, trebuie acordată asistență juridică sau orice altă asistență
corespunzătoare nu doar pentru ședința de judecată în fața unei instanțe sau a altui organ
judiciar, ci în toate fazele procesului, începând cu audierea copilului de către poliție.
(...)
56. În același spirit ca alineatul 3 litera g) din articolul 14 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, Convenția prevede că copilul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însuși sau să se recunoască vinovat. (...)
57. [...] Termenul «silit» se interpretează în sens larg și nu se limitează la forța fizică sau orice
altă încălcare flagrantă a drepturilor omului. Vârsta copilului, gradul său de dezvoltare, durata
audierii său, lipsa sa de înțelegere, teama sa de consecințe necunoscute sau de posibilitatea
privării de libertate îl pot determina să facă declarații false. Acest lucru este cu atât mai probabil
dacă copilului i se fac promisiuni cum ar fi: «o să poți merge acasă imediat după ce ne spui ce s-
a întâmplat cu adevărat», pedepse mai ușoare sau punere în libertate.
58. Copilul audiat trebuie să aibă acces la un reprezentant legal sau alt reprezentant
corespunzător și să poată solicita prezența acestuia în timpul audierii. Este necesar să se
exercite un control independent asupra metodelor de audiere pentru a asigura faptul că probele
au fost prezentate în mod voluntar, nu sub constrângere, ținând seama de toate circumstanțele,
și că sunt fiabile. La stabilirea caracterului voluntar și a fiabilității declarațiilor sau mărturisirilor
făcute de un copil, instanța de judecată sau alt organ judiciar trebuie să ia în considerare vârsta
copilului, durata privării de libertate și a audierii, precum și prezența reprezentanților legali sau de
alt tip, a părintelui (părinților), sau a altor reprezentanți independenți ai copilului. (...)”
85. În Comentariul general nr. 35 din 16 decembrie 2014 (CCPR/C/GC/35), Comitetul pentru
Drepturile Omului a făcut următoarele observații cu privire la articolul 9 (Libertatea și securitatea
persoanei) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice:
„28. Pentru anumite categorii de persoane vulnerabile, informarea directă a persoanei în stare
de arest este necesară, dar nu suficientă. În cazul unui copil, notificarea arestării și a motivelor
trebuie, de asemenea, adresată direct părinților, tutorilor sau reprezentanților legali [...].
(...)
62. În conformitate cu alin. 1 de la art. 24 din Pact, fiecare copil «are dreptul din partea familiei
sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor». Aplicarea
acestei dispoziții necesită adoptarea unor măsuri speciale pentru apărarea libertății și securității
oricărui copil, pe lângă măsurile impuse în general prin art. 9 în privința tuturor. În cazul unui
copil, privarea de libertate trebuie să fie o măsură de ultimă instanță și să aibă o durată cât mai
scurtă posibil. Pe lângă celelalte norme aplicabile fiecărei categorii de privare de libertate,
interesul superior al copilului trebuie să fie un considerent primordial ori de câte ori se decide
aplicarea sau continuarea măsurii privative de libertate. [...] Copilul are dreptul de a fi audiat, în
 mod direct sau prin intermediul unui consilier ori al altei persoane care oferă asistență
corespunzătoare, în legătură cu orice decizie de privare de libertate, iar procedurile aplicate
trebuie să fie adaptate copiilor [...]”.
86. Părțile relevante din Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea
justiției pentru minori („Regulile de la Beijing”), adoptat de Adunarea Generală la 29 noiembrie 1985
(A/RES/40/33 ), sunt următoarele:
„5. Obiective ale justiției pentru minori
5.1. Sistemul de justiție pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor și face în așa fel
încât reacția față de delincvenții juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanțelor
delincvenților și delictelor.
(...)
7. Drepturile minorilor
7.1. Garanțiile fundamentale ale procedurii, cum ar fi prezumția de nevinovăție, dreptul de a fi
informat asupra învinuirilor, dreptul la tăcere, dreptul la asistență juridică, dreptul la prezența
unui părinte sau tutore, dreptul de a întreba și de a confrunta martorii și dreptul la două grade
de jurisdicție, sunt asigurate în toate fazele procedurii.
(...)
10. Primul contact
10.1. Din clipa în care un minor este ridicat de poliție, sunt informați părinții sau tutorele său
imediat sau, dacă aceasta nu este posibilă, în cel mai scurt timp.
(...)
10.3 Contactele dintre organele de urmărire și tânărul delincvent sunt stabilite astfel încât să
se respecte statutul juridic al minorului, să se favorizeze bunăstarea sa și să se evite
provocarea de vătămări, ținându-se seama de circumstanțele cazului.
(...)
17. Principii directoare ale judecării și actului de decizie
17.1. Decizia autorității competente trebuie să se inspire din următoarele principii:
(...)
b) Nu se vor aduce restricții libertății personale a minorului – iar limitarea lor la minimum – se
va face numai după o examinare minuțioasă;
c) Privarea de libertate a persoanei nu se va aplica decât dacă minorul este considerat vinovat
de săvârșirea unui delict împotriva unei alte persoane, sau este în recidivă, sau dacă nu există
altă soluție convenabilă;
(...)
Comentariu:
(...)
La lit. b) de la art. 17.1 se afirmă că soluțiile strict punitive nu sunt deloc convenabile. Atunci
când este vorba de adulți și poate chiar în cazurile de infracțiuni grave comise de tineri, noțiunile
de pedeapsă meritată și de sancțiuni adaptate la gravitatea infracțiunii se pot justifica relativ; în
cauzele cu minori, interesul și viitorul minorului trebuie întotdeauna să fie deasupra
considerentelor de acest gen.
(...)
19. Recurgerea minimală la internarea într-o instituție
19.1. Internarea unui minor într-o instituție este întotdeauna o măsură de ultimă instanță, iar
durata ei trebuie să fie cât mai scurtă posibil.
Comentariu:
(...)
Art. 19 vizează restrângerea internării în instituții la două condiții: frecvență («măsură de ultimă
instanță») și durată («cât mai scurtă posibil»). El reia unul din principiile fundamentale ale
 Rezoluției 4 a celui de al VI-lea Congres al Națiunilor Unite, potrivit căruia nici un tânăr delincvent
nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar, decât dacă nu există alt mijloc corespunzător [...]. În
concluzie, ar trebui dată prioritate instituțiilor «deschise» față de instituțiile «închise». Pe de altă
parte, toate stabilimentele ar trebui să fie mai degrabă de tip corecțional sau educativ decât
carceral.
(...)
26. Obiectivele tratamentului în instituție
(...)
26.2. Tinerii internați în instituții vor primi ajutorul, protecția și întreaga asistență – pe plan
social, educativ, profesional, psihologic, medical și fizic – care le pot fi necesare în funcție de
vârstă, sex și personalitate și în interesul dezvoltării lor armonioase.
(...)”
87. Dispozițiile relevante din Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate
(„Regulile de la Havana”), adoptate de Adunarea Generală prin Rezoluția 45/113 din 14 decembrie
1990, au următorul conținut:
„I. Perspective fundamentale
(...)
2. Minorii nu pot fi privați de libertate decât în conformitate cu principiile și procedurile stabilite în
prezentele Reguli și în Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite minime cu privire la
administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing). Privarea de libertate a unui minor
trebuie să fie o măsură de ultimă instanță și pentru timpul minim necesar și să se limiteze la
cazuri excepționale. Durata deținerii trebuie să fie stabilită de autoritățile judiciare, fără a exclude
posibilitatea liberării înainte de termen.
(...)
II. Domeniul și aplicarea regulilor
11. În sensul prezentelor reguli, se aplică următoarele definiții:
(...)
b) privarea de libertate înseamnă orice formă de detenție, închisoare sau plasarea unei
persoane într-o instituție publică sau privată din care nu are voie să plece după bunul plac,
dispusă de o autoritate judiciară, administrativă sau de alt tip.
(...)
IV. Administrarea instituțiilor pentru minori
(...)
B. Internarea, înregistrarea, circulația și transferul
21. În orice loc în care sunt deținuți minori, se păstrează un registru în care se consemnează în
mod cuprinzător și exact, pentru fiecare minor primit:
(...)
e) informații detaliate privind problemele de sănătate fizică și mintală, inclusiv abuzul de
droguri și de alcool.
(...)
C. Clasificare și internare
27. În cel mai scurt timp posibil după internare, fiecare minor trebuie să fie intervievat și trebuie
să se întocmească un raport psihologic și social cu indicarea factorilor relevanți pentru tipurile de
tratament și de programă de educație și formare necesare. Acest raport, ca și raportul întocmit de
medicul care a examinat minorul la internare, se comunică directorului pentru ca acesta să
decidă repartizarea cea mai potrivită pentru persoana respectivă în instituție și tipurile de
tratament și de programă de formare necesare [...].
28. Minorii trebuie să fie deținuți în condiții ce țin seama de statutul lor și de nevoile lor specifice
în funcție de vârstă, personalitate, sex, tipul de infracțiune, starea lor fizică și mentală, și care îi
protejează de influențe dăunătoare și situații riscante. Principalul criteriu pentru clasificarea
minorilor privați de libertate în diferite categorii trebuie să fie necesitatea de a oferi respectivilor
tipul de tratament cel mai potrivit pentru nevoile lor și de a le proteja integritatea fizică, mintală și
morală, precum și bunăstarea.
(...)
D. Mediul fizic și cazarea
31. Minorii deținuți trebuie să fie cazați în spații care îndeplinesc toate cerințele de igienă și
demnitate umană.
32. Planul instituțiilor pentru minori și mediul fizic trebuie să fie în conformitate cu obiectivul de
readaptare al tratamentului în instituții al minorilor deținuți, având în vedere în mod corespunzător
necesitatea de viață privată a minorilor și nevoia lor de stimuli senzoriali, oferindu-le posibilități de
asociere cu semenii lor și permițându-le să se implice în activități sportive, exerciții fizice și
recreere [...].
(...)
34. Instalațiile sanitare trebuie să fie amplasate în locuri alese corespunzător și să
îndeplinească standarde suficiente pentru a permite oricărui minor satisfacerea nevoilor
fiziologice la momentul dorit, într-un mod decent și curat.
(...)
E. Educație, formare profesională și muncă
38. Fiecare minor de vârstă școlară are dreptul la educație adaptată nevoilor și aptitudinilor sale
și concepută să îl pregătească pentru întoarcerea sa în societate. Această educație trebuie să fie
asigurată, pe cât posibil, în afara penitenciarului în școli din comunitate și, în orice caz, de către
profesori calificați, ca parte a programelor integrate în sistemul de învățământ al țării, astfel încât
minorii să poată continua fără probleme studiile după eliberare [...].
(...)
H. Asistență medicală
49. Orice minor are dreptul la asistență medicală, profilactică dar și curativă, inclusiv asistență
medicală dentară, oftalmologică și psihiatrică, precum și dreptul de a primi medicamente și de a
urma regimul alimentar pe care i-l poate prescrie medicul [...].
50. La internarea într-o instituție pentru minori, fiecare minor are dreptul de a fi examinat de un
medic pentru ca acesta din urmă să consemneze orice urmă de rele tratamente și să identifice
orice stare fizică sau psihică ce necesită asistență medicală.
51. Serviciile medicale acordate minorilor ar trebui să încerce să depisteze și să trateze orice
boală fizică sau psihică, abuzul de substanțe sau orice altă afecțiune care ar putea împiedica
integrarea minorului în societate. Orice instituție pentru minori ar trebui să aibă acces imediat la
facilități și echipamente medicale adecvate pentru numărul și nevoile rezidenților săi și să
dispună de personal instruit în asistența medicală profilactică și tratamentul urgențelor medicale.
Orice minor care este ori se declară bolnav, sau prezintă simptome de tulburări fizice sau mintale
ar trebui să fie examinat imediat de un medic.
52. Orice medic care are motive să creadă că sănătatea fizică sau mintală a unui minor este
sau va fi afectată de o detenție prelungită, greva foamei sau orice alte condiții de detenție ar
trebui să informeze imediat directorul instituției, precum și autoritatea independentă responsabilă
pentru protecția minorului.
53. Orice minor suferind de o boală mintală trebuie să fie tratat într-o instituție de specialitate,
cu o conducere medicală independentă. Trebuie luate măsuri, în acord cu organismele
corespunzătoare, pentru a asigura, după caz, continuarea tratamentului psihiatric ulterior punerii
în libertate.
(...)
L. Proceduri disciplinare
66. Orice măsură sau procedură disciplinară ar trebui să mențină ordinea și securitatea vieții
comunității și să fie compatibilă cu respectarea demnității inerente a minorului și obiectivul
fundamental al tratamentului instituționalizat, și anume inculcarea unui sentiment de dreptate, a
respectului pentru sine și a respectării drepturilor fundamentale ale tuturor.
 67. Trebuie să fie interzise toate măsurile disciplinare care constituie un tratament crud, inuman
sau degradant, inclusiv pedepsele corporale, închiderea într-o celulă întunecată, în temniță sau în
izolare, și orice pedeapsă care ar putea dăuna sănătății fizice sau mintale a unui minor.
Reducerea hranei și restrângerea sau interzicerea contactului cu familia trebuie să fie interzise,
indiferent de motiv. Munca trebuie să fie întotdeauna considerată ca un instrument educațional și
un mijloc de a inculca minorului respectul față de sine pentru a-l pregăti pentru a reveni la
comunitate, și nu ar trebui să fie impusă ca sancțiune disciplinară. Niciun minor nu poate fi
pedepsit mai mult decât o singură dată pentru aceeași abatere disciplinară. Ar trebui interzise
sancțiunile colective.
(...)”
88. Partea relevantă din Principiile Națiunilor Unite privind prevenirea delincvenței juvenile
(„Principiile de la Riad”), adoptate de Adunarea Generală în Rezoluția 45/112 din 14 decembrie 1990,
are următorul conținut:
„46. Internarea tinerilor în instituții ar trebui să aibă loc doar în ultimă instanță și să aibă durata
minimă necesară, interesul copilului fiind cel mai important. Ar trebui definite strict criteriile pentru
recurgerea la intervenții oficiale de acest tip, care ar trebui să se limiteze de regulă la următoarele
situații: a) copilul sau tânărul a îndurat suferințe cauzate de părinții săi sau de tutorele său; b)
copilul sau tânărul a fost agresat sexual, fizic sau emoțional de părinții săi sau de tutorele său; c)
copilul sau tânărul a fost neglijat, abandonat sau exploatat de părinții săi sau de tutorele său; d)
copilul este amenințat fizic sau moral de comportamentul părinților sau tutorilor săi; și e) copilul
sau tânărul este expus unui pericol fizic sau psihic grav din cauza propriului său comportament și
nici el, nici părinții sau tutorii săi, nici serviciile comunitare din afara instituției nu pot face față
pericolului prin alte mijloace decât instituționalizarea.”
89. În observațiile sale finale din 25 februarie 2014 privind al patrulea și al cincilea raport periodic al
Federației Ruse, prezentate într-un singur document (CRC/C/RUS/CO/4-5), Comitetul pentru
Drepturile Copilului „îndeamnă insistent statul-parte să instituie un sistem de justiție pentru minori în
deplină conformitate cu Convenția, în special articolele 37, 39 și 40, precum și cu alte norme
relevante”. De asemenea, acesta a recomandat Federației Ruse „să prevină detenția ilegală a copiilor
și să se asigure că toți copiii deținuți beneficiază de garanții juridice”. Articolele 37 și 40 din CIDC se
referă la copiii aflați în conflict cu legea (supra, pct. 82), iar articolul 39 la drepturile copiilor victime ale
infracțiunilor.

ÎN DREPT

I. Cu privire la obiectul litigiului în faţa Marii Camere

90. În observațiile sale către Marea Cameră, Guvernul solicită Curții să clarifice raționamentul
Camerei în ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 5 § 4 din
Convenție în legătură cu ședința din 11 aprilie 2005. La rândul său, reclamantul îşi menține capetele
de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenție, plângându-se de faptul că nu a avut timp suficient
să studieze dosarul său și că nu a fost reprezentat în mod eficient de către avocatul desemnat din
oficiu.
91. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, „cauza” retrimisă în faţa Marii Camere este
cererea în forma în care a fost declarată admisibilă de către Cameră [D.H. și alții împotriva Republicii
Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 109, 13 noiembrie 2007; și K. și T. împotriva Finlandei (MC),
nr. 25702/94, pct. 141, CEDO 2001-VII]. Curtea arată că, în hotărârea din 14 noiembrie 2013, Camera
a declarat inadmisibile, pe de o parte, capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 6 (potrivit
acestora, reclamantul nu a avut timp suficient pentru a-și studia dosarul și nu a fost reprezentat
eficient de către avocatul desemnat din oficiu), iar pe de altă parte, capătul de cerere întemeiat pe
art. 5 § 4 (referitor la ședința din 11 aprilie 2005). Rezultă că respectivele capete de cerere nu fac
parte din obiectul litigiului examinat de Marea Cameră.

II. Cu privire la excepțiile preliminare invocate de Guvern

92. În observațiile sale scrise din 20 mai 2014, Guvernul a susținut pentru prima dată în cadrul
procedurii că reclamantul nu a îndeplinit cerințele de la art. 35 § 1 din Convenție întrucât nu a epuizat
căile de atac interne și nu a respectat termenul de şase luni în ceea ce privește, pe de o parte, capătul
de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție și, pe de altă parte, capetele de cerere întemeiate pe art. 6
cu privire la cercetarea preliminară.

A. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

93. În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat de reclamant pe art. 3, potrivit căruia nu primise
tratament medical în centrul de detenție provizorie, Guvernul susține că, ulterior punerii sale în
libertate, reclamantul ar fi putut introduce o acțiune civilă, adică o cale de atac internă de natură să îi
ofere o reparație adecvată sub forma unei despăgubiri pentru prejudiciul eventual suferit de acesta.
94. În ceea ce privește capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 6 în legătură cu
cercetarea preliminară, Guvernul susține că reclamantul nu a sesizat instanțele naționale în temeiul
art. 125 din Codul de procedură penală al Federației Ruse, care permite oricărei persoane ale cărei
drepturi și interese legitime au fost lezate printr-o decizie de neîncepere a urmăririi penale să conteste
respectiva decizie în instanță.
95. În ceea ce îl priveşte, reclamantul nu a răspuns explicit la excepțiile invocate de Guvern,
limitându-se la afirmația conform căreia Camera a examinat în mod corect capetele sale de cerere.
96. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 55 din Regulamentul Curții, orice excepție de
inadmisibilitate trebuie, în măsura în care natura sa și circumstanțele cauzei permit aceasta, să fie
invocată de partea contractantă pârâtă în observațiile sale scrise sau orale cu privire la admisibilitatea
cererii [Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 79, CEDO 2014
(extrase); Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 41, CEDO 2006-II; și K. și T. împotriva
Finlandei, citată anterior, pct. 145]. În prezenta cauză, Camera s-a pronunțat cu privire la
admisibilitatea și fondul cererii prin hotărârea din 14 noiembrie 2013. Curtea observă că Guvernul nu a
ridicat niciuna dintre cele două excepții în observațiile sale cu privire la admisibilitate și fond în fața
Marii Camere și nici într-o altă etapă a procedurii în fața Camerei.
97. Întrucât Guvernul nu a invocat nicio circumstanță excepțională care să îl fi putut scuti de
obligația de a invoca excepții preliminare în timp util, Curtea consideră că acesta nu mai este
îndreptățit să invoce neepuizarea căilor de atac interne în această fază a procedurii (Svinarenko și
Slyadnev, pct. 82; și Sejdovic, citată anterior, pct. 42).
98. Prin urmare, Curtea respinge excepțiile preliminare invocate de Guvern.

B. Cu privire la respectarea termenului de şase luni

99. Guvernul susține că reclamantul nu a prezentat Curții în termenul de şase luni, prevăzut la
art. 35 § 1 din Convenție, capătul de cerere întemeiat pe art. 3, referitor la neacordarea asistenței
medicale în centrul de detenție provizorie. Acesta afirmă că bunicul reclamantului a formulat acest
capăt de cerere – în formă sumară – abia într-o scrisoare din data de 30 noiembrie 2005 adresată
organelor de urmărire penală, la care acestea din urmă au răspuns la 16 decembrie 2005, adică după
mai mult şase luni înainte de 1 noiembrie 2006 când a fost introdusă cererea.
100. Pe de altă parte, Guvernul susține că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni nici în
privința capetelor sale de cerere întemeiate pe art. 6 în legătură cu cercetarea preliminară, arătând că
noua decizie de neîncepere a urmăririi penale faţă de reclamant a fost adoptată la 6 iulie 2005 și că
autoritățile au răspuns la 16 decembrie 2005 la cea din urmă dintre plângerile bunicului referitoare la
această chestiune.
101. În ceea ce îl priveşte, reclamantul nu a răspuns la excepțiile invocate de Guvern, declarând că
este de acord cu concluziile din hotărârea pronunțată de Cameră.
102. Curtea constată că Guvernul nu a invocat excepțiile referitoare la neepuizarea căilor de atac
interne în cadrul procedurii în fața Camerei și că aceasta din urmă nu le-a examinat. Cu toate acestea,
Curtea a hotărât anterior că regula celor şase luni este o normă de ordine publică și că, în consecință,
are competența de a o aplica din oficiu [Sabri Güneș împotriva Turciei, nr. 27396/06, pct. 29, 29 iunie
2012; Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 85; Blečić împotriva Croației (MC), nr. 59532/00,
pct. 68, CEDO 2006-III; și Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I]. În plus,
Curtea a hotărât că, fără a aduce atingere cerințelor prevăzute la art. 55 din Regulament, guvernelor
nu le este interzis să invoce regula celor şase luni în fața Marii Camere (Sabri Güneș, citată anterior,
pct. 30).
103. Rezultă că Marea Cameră este competentă să examineze chestiunea respectării regulii celor
şase luni în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 3 din Convenție și
cele formulate în contextul art. 6 cu privire la cercetarea preliminară.

1. Cu privire la respectarea termenului de şase luni în ceea ce privește capetele de cerere

întemeiate de reclamant pe art. 3

a) Argumentele părților
 104. Potrivit Guvernului, reiese din pct. 40 din hotărârea Camerei că bunicul reclamantului a
adresat organelor de urmărire penală o singură plângere cu privire la calitatea asistenței medicale din
centrul de detenție provizorie, că această plângere datează din 4 octombrie 2005 și precede așadar
cu mai mult de un an data introducerii de către reclamant a cererii sale la Curte, respectiv data de 1
noiembrie 2006. Însă plângerea respectivă nu conținea niciun capăt de cerere întemeiat pe
neacordarea asistenței medicale, iar procurorul districtului Sovetsky din Novosibirsk i-a întocmit un
răspuns în data de 9 noiembrie 2005. De asemenea, la 30 noiembrie 2005 bunicul reclamantului a
adresat organelor de urmărire penală o plângere similară, în care a reluat aceste capete de cerere
sub forma unui rezumat și la care parchetul din regiunea Novosibirsk a răspuns la 16 decembrie 2005.
Cu toate acestea, nu s-a respectat termenul de şase luni.
105. În observațiile sale în fața Marii Camere, reclamantul nu a răspuns la excepția tardivității
ridicată de Guvern.

b) Motivarea Curții
106. Curtea reamintește că, în general, termenul de şase luni începe să curgă de la data hotărârii
definitive pronunțate în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. În cazul în care
reclamantul nu are la dispoziție o cale de atac efectivă, termenul se calculeaza de la data actelor sau
măsurilor în litigiu ori de la data la care reclamantul ia cunoștință de acestea sau resimte efectele
acestora ori prejudiciul cauzat de ele [Dennis și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76573/01, 2
iulie 2002]. De asemenea, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-un mod care ar obliga un reclamant să
adreseze Curții capătul său de cerere înainte ca situația legată de problema în litigiu să fi făcut
obiectul unei soluții definitive în plan intern. Prin urmare, atunci când un reclamant exercită o cale de
atac aparent disponibilă și află abia ulterior despre existența unor circumstanțe care înlătură eficiența
căii de atac, ar putea fi necesar să se considere ca punct de calculare pentru termenul de şase luni
data la care reclamantul a aflat sau ar fi trebuit să afle pentru prima dată despre această situație
[Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90,
16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct. 157, CEDO 2009; și Paul și Audrey Edwards
împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46477/99, 4 iunie 2001].
107. În prezenta cauză, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul a avut la dispoziţie o cale
de atac efectivă și, în caz afirmativ, dacă a exercitat calea respectivă și apoi a introdus cererea la
Curte în termenul stabilit. Astfel, Curtea nu va cerceta dacă reclamantul ar fi trebuit să introducă o
acțiune civilă, deoarece a concluzionat mai sus (pct. 96‒98) că Guvernul nu era îndreptățit să invoce
neepuizarea căilor de atac în această fază a procedurii.
108. Curtea observă, pentru început, că tutela exercitată de bunicul reclamantului în privinţa
nepotului său a fost revocată la 28 februarie 2005 și a fost reinstituită abia la începutul anului 2006, la
o dată nespecificată. În consecință, se pare că reclamantul s-a aflat sub tutela statului pe toată
perioada în care bunicul său nu a fost tutorele lui, dar și că acesta din urmă nu avea dreptul legal să
își reprezinte nepotul și nici să îi apere interesele. Întrucât reclamantul a fost pus în libertate din
centrul de detenție provizorie pentru delincvenţi minori la 23 martie 2005, în acel moment exista doar
statul pentru a-i apăra interesele. Întrucât bunicul reclamantului nu mai exercita tutela, autoritățile nu
aveau obligația legală ca în această perioadă să răspundă la plângerile pe care acesta le formulase în
numele și în interesul nepotului său.
109. Cu toate acestea, Curtea observă că bunicul reclamantului a continuat să încerce să apere
interesele nepotului său. În această privință, Curtea constată că scrisoarea pe care bunicul a adresat-
o la 30 noiembrie 2005 unui adjunct al procurorului general arată că acesta știa că plângerea sa
depusă la Parchetul General la 4 octombrie 2005 a fost transmisă la mai multe parchete. De
asemenea, acesta a reiterat în scrisoarea respectivă capetele de cerere pe care le formulase în
plângerea sa din 4 octombrie 2005 cu privire la tratamentul suferit de nepotul său în centrul de
detenție provizorie și deteriorarea stării sale de sănătate (supra, pct. 46). Cu toate acestea, Curtea
constată că răspunsul dat la 9 noiembrie 2005 de procuror și cel dat la 16 decembrie 2005 de
procurorul regional nu conțin informații care să răspundă la plângerile bunicului reclamantului cu
privire la starea de sănătate a nepotului său și neîndeplinirea de către autorități a obligației lor de a-i
oferi tratament în timpul internării sale în centrul de detenție provizorie pentru delincvenţi minori.
110. În plus, Curtea observă că, ulterior reinstituirii tutelei în favoarea sa, bunicul reclamantului a
continuat să conteste legalitatea detenției nepotului său și că, în cadrul acestei acțiuni, a ridicat
problema sănătății fragile și a neacordării de asistență medicală. În această privință, Curtea observă
în special că în cadrul acțiunii îndreptate împotriva ordonanței din 21 februarie 2005, pe care
președintele Tribunalului Regional din Novosibirsk a examinat-o la 29 mai 2006, bunicul reclamantului
a menționat diagnosticul pus nepotului său și a susținut că acesta nu trebuia să fie internat fără avizul
medicului. Președintele tribunalului regional a răspuns în decizia sa că faptul că reclamantul suferea
de diverse tulburări nu putea constitui un motiv de anulare a ordonanței din 21 februarie 2005
deoarece fusese deja executată în martie 2005.
 111. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, întrucât bunicul reclamantului nu a
primit de la parchetele respective un răspuns la plângerile făcute în octombrie și noiembrie 2005,
acesta, după ce a fost reinstituit în calitate de tutore, a folosit alte căi de drept pentru a susţine cauza
nepotului său cu privire la sănătate precară a acestuia și neacordarea asistenței medicale în centrul
de detenție provizorie. Reținând că singurul răspuns la plângerea bunicului reclamantului a constat în
a-i semnala în esență, prin decizia din 29 mai 2006, că era inutil să continue să facă plângeri
deoarece detenția în litigiu se încheiase deja, Curtea consideră, având în vedere circumstanțele
particulare ale cauzei, că termenul de şase luni se calculează începând de la această dată întrucât
orice noi plângeri adresate autorităților nu ar fi avut nicio șansă de reușită. Cererea fiind introdusă la
Curte la 1 noiembrie 2006, termenul de şase luni a fost respectat în ceea ce privește capetele de
cerere formulate de reclamant în temeiul art. 3.
112. Prin urmare, excepția invocată de Guvern trebuie să fie respinsă.

2. Cu privire la respectarea termenului de şase luni în ceea ce privește capetele de cerere

întemeiate de reclamant pe art. 6 în legătură cu cercetarea preliminară

a) Argumentele părților
113. Guvernul susține că reclamantul nu a respectat termenul de şase luni în ceea ce privește
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 în legătură cu cercetarea preliminară, precizând că noua
decizie de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în privința reclamantului a fost adoptată la 6 iulie
2005 și că la cea din urmă dintre plângerile adresate organelor de urmărire penală de către bunicul
reclamantului în acest sens s-a primit răspuns la 16 decembrie 2005.
114. În acest sens, Guvernul a susținut că prezenta cauză nu se referă la o singură procedură,
cum a indicat Camera în hotărârea sa, ci la două proceduri diferite. Acesta a explicat că prima
procedură a constat într-o cercetare preliminară în temeiul capitolelor 19 și 20 din Codul de procedură
penală, obiectul ei fiind acela de a le permite autorităților să verifice informații despre o presupusă
infracțiune și de a decide dacă există dovezi suficiente privind săvârșirea unei infracțiuni și dacă este
necesară începerea urmăririi penale în acest sens. Acesta precizează că a doua procedură, având ca
obiect internarea reclamantului într-un centru de detenție pentru minori în conformitate cu capitolul 3.1
din Legea privind minorii, nu impunea începerea unei cercetări preliminare și nu era limitată la
elementele care ar fi putut fi strânse în cadrul unei astfel de cercetări. În consecință, acesta consideră
că rezultatele obținute în cadrul primei proceduri nu constituie, în sine, motive decisive pentru
începerea celei de a doua proceduri. Acesta menționează ca exemplu faptul că doar ultimele două din
cele cinci cercetări preliminare care l-au vizat pe reclamant au fost urmate de începerea unei
proceduri de internare într-un centru de detenție provizorie deoarece, în opinia sa, era evident în acel
moment că măsurile preventive luate anterior nu au avut succes. Prin urmare, potrivit Guvernului, nu a
existat nicio justificare pentru a trata aceste proceduri ca alcătuind un singur proces, cum a procedat
Camera în hotărârea sa, și ar trebui să se examineze separat pentru fiecare dintre procedurile
respective capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6 din Convenție.
115. Reclamantul nu a răspuns în mod explicit la excepția ridicată de Guvern și la întrebarea dacă
cele două proceduri menționate mai sus trebuie examinate separat sau împreună. Totuși, acesta a
declarat că susține concluziile la care a ajuns Camera în hotărârea sa și că ar trebui să se țină seama
de aceasta în continuare.

b) Motivarea Curții
116. Curtea va examina mai întâi argumentul Guvernului potrivit căruia cercetarea preliminară și
procedura care au dus la internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie trebuie
analizate separat, concluzia la care ajunge în această privință fiind decisivă pentru a stabili dacă este
necesar sau nu să examineze excepția referitoare la nerespectarea regulii celor şase luni, invocată de
Guvern.
117. Deși recunoaște că cercetarea preliminară și procedura de internare în centrul de detenție se
prezintă în mod formal ca două proceduri separate, guvernate de norme juridice diferite, Curtea
consideră că în prezenta cauză există o legătură strânsă între ele atât în drept, cât și în fapt. Curtea
constată, în special, că, pentru a dispune internarea reclamantului într-un centru de detenție
provizorie, instanțele interne s-au bazat în principal pe faptul că reclamantul a săvârșit o infracțiune
pedepsită conform Codului penal. În hotărârea sa, judecătoria a făcut referiri ample la depozițiile lui S.
și ale mamei acestuia și s-a bazat pe aceste elemente și pe rezultatele cercetării preliminare (supra,
pct. 27). În plus, atât judecătoria cât și tribunalul regional au ajuns la concluzia că internarea
reclamantului într-un centru de detenție provizorie era necesară pentru a preveni recidiva, ceea ce
arată că internarea în litigiu a fost o consecință directă a constatărilor cercetării preliminare.
118. Prin urmare, Curtea concluzionează că cele două proceduri în litigiu trebuie să fie considerate
ca alcătuind un singur proces în sensul prezentei cauze; aceasta este baza de la care va examina
capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 6. În aceste condiții, excepția Guvernului
întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni în ceea ce privește capătul de cerere referitor la
cercetarea preliminară trebuie să fie respinsă pe motiv că decizia internă definitivă de încheiere a
întregului proces este cea care a fost pronunțată la 29 mai 2006 de președintele Tribunalului Regional
din Novosibirsk și care a confirmat decizia inițială de internare a reclamantului într-un centru de
detenție provizorie pentru delincvenţi minori. Cererea fiind introdusă la Curte la 1 noiembrie 2006,
termenul de şase luni a fost respectat.
119. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

120. Reclamantul susține că nu i s-a acordat asistență medicală corespunzătoare în centrul de

detenție provizorie pentru delincvenţi minori și că au fost inumane condițiile de detenție de acolo.
Acesta consideră că astfel a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Hotărârea Camerei

121. Camera a concluzionat că faptul că reclamantul nu a primit asistență medicală

corespunzătoare în centrul de detenție provizorie pentru delincvenţi minori unde a fost internat
constituie un tratament inuman și degradant contrar art. 3 din Convenție. Camera a relevat în special
că, deși i-a adresat Guvernului o cerere în acest sens, acesta nu i-a transmis o copie a dosarului
medical al reclamantului ținut de centrul de detenție, declarând că dosarul a fost distrus în
conformitate cu o reglementare internă care nu a fost comunicată Curții și nu este accesibilă
publicului. În plus, Camera a observat că termenul obişnuit de păstrare în arhivă a dosarelor medicale
este de 10 ani în Federația Rusă. Observând că bunicul reclamantului a semnalat în repetate rânduri
autorităților problemele de sănătate de care suferea nepotul său, Camera a mai declarat că nu are
niciun motiv să se îndoiască de faptul că personalul centrului de detenție provizorie cunoștea
problemele respective. Camera a observat că nu exista nicio dovadă că reclamantul fusese examinat
de un medic neurolog sau psihiatru în timpul internării sale ori că medicamentele care i-au fost
prescrise îi fuseseră administrate. Aceasta a hotărât că neacordarea asistenței medicale de care se
plânsese reclamantul, și care a determinat internarea sa a doua zi după eliberarea sa din centru, era
inacceptabilă.
122. Având în vedere constatarea unei încălcări ca urmare a neacordării asistenței medicale,
Camera a considerat că nu este necesar să examineze celelalte capete de cerere formulate de
reclamant în temeiul art. 3.

B. Argumentele părților

1. Reclamantul
123. Reclamantul afirmă că, la data internării sale în centrul de detenție provizorie, suferea de
nevroză, tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție, tulburări psihotice de comportament și enurezis.
Deși a recunoscut că aceste tulburări nu erau de natură să necesite asistență medicală imediată în
momentul internării sale în centru, acesta susține că presiunile exercitate asupra sa în timpul reținerii
și audierii sale la secția de poliție, la care se adaugă cele 30 de zile de detenție în centru, i-au
înrăutățit grav starea de sănătate și au necesitat tratament medical de urgență. Acesta a depus ca
probe certificatele medicale pe care le-a prezentat în cursul procedurii în fața Camerei, care confirmă
– în opinia sa – că a fost supus internării nevoluntare într-un spital de psihiatrie imediat după ce a fost
eliberat din centrul de detenție provizorie. Acesta susține că nu există alte cauze care ar putea explica
deteriorarea stării sale de sănătate.
124. Potrivit reclamantului, autoritățile ruse nu au luat în timp util măsurile necesare pentru a evita
agravarea bolilor sale. Acesta susține în special că, în momentul introducerii cererii pentru internarea
sa în centrul de detenție provizorie, șeful poliției din districtul Sovetski din Novosibirsk ar fi trebuit să
prezinte judecătoriei o decizie a serviciului de sănătate competent cu privire la prezența sau absența
unor contraindicații medicale față de o astfel de internare, inclusiv o evaluare psihiatrică. Însă acesta
dă asigurări că o astfel de decizie nu a fost transmisă instanței sau centrului de detenție provizorie.
125. De asemenea, reclamantul reiterează argumentele pe care le-a formulat în fața Camerei,
afirmând că bunicul său și el însuși au informat profesorii și angajații centrului de detenție provizorie
despre tulburările de care suferea și că a solicitat acces liber la toaletă. Cu toate acestea, potrivit
reclamantului, această cerere a fost ignorată, ceea ce i-a provocat mari suferințe fizice și psihice din
cauza enurezisului său.
 126. Având în vedere toate circumstanțele cauzei, reclamantul a susținut că, pe durata internării
sale în centrul de detenție provizorie pentru minori, condițiile sale de detenție nu au fost compatibile cu
cerințele art. 3 din Convenție.

2. Guvernul
127. Potrivit Guvernului, capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 3 nu indică nicio
încălcare a acestei dispoziții.
128. Acesta reafirmă că dosarul personal al reclamantului ținut de centrul de detenție provizorie,
care trebuia să conțină un certificat medical cu detalii despre starea sa de sănătate în momentul
internării, a fost distrus în conformitate cu instrucțiunea în vigoare în perioada respectivă (supra,
pct. 73). În plus, celelalte dosare și registre medicale ale centrului din perioada în care reclamantul a
fost internat acolo au fost de asemenea distruse de îndată ce au devenit „inutile” căci, în opinia sa, nu
se prevedea niciun termen de păstrare pentru astfel de documente în perioada respectivă. În acest
sens, a precizat că Decretul nr. 340 din 12 mai 2006 menționat la pct. 34 din hotărârea Camerei a
intrat în vigoare ulterior distrugerii acestor documente.
129. Guvernul a explicat că „datele contabile și statistice” privind internarea sa în centrul de
detenție provizorie în septembrie 2004 și în februarie 2005 au fost păstrate, termenul de păstrare în
arhivă a acestor date fiind nelimitat, conform Decretului nr. 215 din 2 aprilie 2004 (supra, pct. 74). În
opinia sa, Camera le-a calificat în mod greșit ca „dosar medical” la punctele 32 și 90 din hotărâre și,
prin urmare, a ajuns la o concluzie eronată în ultimul punct.
130. Pe de altă parte, Guvernul a declarat că a primit comunicarea prezentei cereri abia la 1
octombrie 2010, adică după mai mult de 5 ani și jumătate de la evenimentele în litigiu și după ce au
fost distruse majoritatea registrelor relevante, ceea ce l-a obligat să se bazeze pe raportul întocmit la
28 decembrie 2010 de directorul centrului de detenție provizorie și pe declarațiile date la 23 decembrie
2010 de una dintre supraveghetoarele din centru (supra, pct. 41). Potrivit acestuia, reiese din aceste
documente că toți copiii internați în centru, inclusiv reclamantul, au fost examinați zilnic de personalul
medical, ceea ce ar confirma „programul de lucru zilnic” aprobat la 17 ianuarie 2013 și prezentat Curții.
În plus, copiii puteau solicita asistență medicală în orice moment, centrul de detenție avea mai multe
infirmerii bine echipate, accesul la toaletă nu era restricționat, existau dispoziții speciale pentru copiii
afectați de enurezis nocturn și, pe durata internării reclamantului în centrul de detenție provizorie,
acesta nu s-a plâns niciodată de calitatea asistenței medicale sau de restricționarea accesului la
toaletă. În plus, minorii internați puteau primi vizite și apeluri telefonice nelimitate din partea rudelor, cu
condiția ca vizitele și apelurile să nu perturbe activitățile planificate în programul zilnic. Bunicul
reclamantului nu a afirmat niciodată că a fost împiedicat să-și viziteze nepotul și nu a făcut nicio
plângere, orală sau scrisă, în timpul vizitelor sale.
131. În cele din urmă, planificarea cu turele angajaților din centrul de detenție provizorie din
perioada cuprinsă între 18 iunie 2003 și 3 octombrie 2005 arăta că un medic psihiatru, un medic
pediatru, un asistent medical și o infirmieră erau prezenți în centru în perioada respectivă. De
asemenea, conform unei note informative, calitatea asistenței medicale și a condițiilor de trai din
centru nu au făcut obiectul niciunei inspecții din partea unui serviciu regional sau de alt tip în 2004 și
2005. Având în vedere cele de mai sus, precum și faptul că reclamantul nu a prezentat elemente în
susținerea pretențiilor sale, Guvernul declară că nu exista nicio dovadă că centrul de detenție
provizorie nu era corespunzător pentru a caza timp de cel mult 30 de zile un copil suferind de enurezis
și tulburări de comportament.
132. În ceea ce privește starea de sănătate a reclamantului, Guvernul a susținut că enurezisul de
care suferea reclamantul nu a fost menționat nici în documentele medicale ulterioare anului 2003
prezentate de acesta, nici în „datele contabile și statistice” referitoare la acesta păstrate la centrul de
detenție. Acesta a adăugat că nu există niciun înscris disponibil care să menționeze gradul de
manifestare a acestei boli. Cu privire la tulburarea de comportament a reclamantului, reiese din
extrasul din dosarul medical nr. 3624 comunicat de reclamant Curții în octombrie 2007 că acesta
suferea în perioada respectivă de tulburări de comportament social ce păreau cauzate mai degrabă
de factori externi decât de alte boli de care suferea. Reclamantul nu a prezentat niciun certificat
medical în susținerea afirmației sale că tulburarea nu permitea internarea sa în centrul de detenție
provizorie. De asemenea, acesta nu a prezentat nicio expertiză medicală care să dovedească
afirmația sa potrivit căreia șederea sa în centru i-a agravat starea de sănătate.
133. În consecință, Guvernul consideră că nicio încălcare a art. 3 nu reiese din capetele de cerere
formulate de reclamant.

3. Observațiile terțului intervenient

134. Centrul pentru Apărarea Persoanelor cu Handicap Mintal (CAPHM) consideră că minorii cu
handicap mintal au un „dezavantaj dublu”, fiind atât copii, cât și persoane cu handicap mintal. CAPHM
susține că acești copii sunt deosebit de vulnerabili la încălcări ale drepturilor lor și au nevoi specifice,
care trebuie să fie protejate prin garanții stricte și eficiente. În această privință, CAPHM face trimitere
la Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități – „CDPD”, în special la scopul principal
al acestui instrument, respectiv acela de a asigura egalitatea și nediscriminarea în toate domeniile
[articolul 5 alineatul (2)]. De asemenea, se referă la CIDC, menționând că interesul superior al
copilului trebuie să prevaleze în toate împrejurările și că statele părți se obligă să asigure copilului
protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale (articolul 3, pct. 81 supra). CAPHM
mai precizează că art. 23 din CIDC vizează în special copiii cu handicap, iar Comentariul general nr. 9
(2006) al Comitetului pentru Drepturile Copilului, care cuprinde și alte recomandări cu privire la modul
de a trata copiii cu handicap aflați în conflict cu legea, prevede în special că „copiii cu handicap aflați
în conflict cu legea nu ar trebui să fie internați într-un centru de detenție a tinerilor infractori în etapa
arestării preventive și nici drept pedeapsă” (supra, pct. 83). Făcând trimitere la cauza Z și alții
împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001-V], CAPHM susține că Curtea
obligă statele să ia măsuri speciale pentru a oferi persoanelor vulnerabile o protecție eficientă
împotriva relelor tratamente despre care autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe.

C. Motivarea Curții

1. Principii generale
135. Curtea reamintește că art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților
democratice și interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele inumane sau degradante [a se
vedea, printre altele, Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 201, CEDO 2012]. Cu toate
acestea, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție, relele tratamente
trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim este relativă; aceasta
depinde de toate circumstanțele cauzei, inclusiv durata tratamentului și efectele lui fizice sau mintale,
precum și – uneori – sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (M.S. împotriva Regatului Unit,
nr. 24527/08, pct. 38, 3 mai 2012 și Price împotriva Regatului Unit, nr. 33394/96, pct. 24, CEDO 2001-
VII).
136. În plus, art. 3 din Convenție impune statului obligația de a proteja integritatea fizică a
persoanelor private de libertate, inclusiv prin acordarea asistenței medicale necesare [Kud³a împotriva
Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000-XI; Mouisel împotriva Franței, nr. 67263/01, pct. 40,
CEDO 2002-IX; și Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00, pct. 93, CEDO 2006-XII)]. De asemenea,
Curtea a statuat în repetate rânduri că neacordarea asistenței medicale corespunzătoare poate
constitui un tratament contrar art. 3 (a se vedea, de exemplu, M.S. împotriva Regatului Unit, citată
anterior, pct. 44-46, Wenerski împotriva Poloniei, nr. 44369/02, pct. 56-65, 20 ianuarie 2009 și Popov
împotriva Rusiei, nr. 26853/04, pct. 210-213 și pct. 231-237, 13 iulie 2006).
137. În această privință, problema naturii „corespunzătoare” sau nu a asistenței medicale este cel
mai greu de soluționat. Curtea reamintește că simplul fapt că un deținut a fost examinat de un medic
și i se prescrie un anumit tratament nu poate duce la constatarea automată a naturii corespunzătoare
a asistenței acordate (Hummatov împotriva Azerbaidjanului, nr. 9852/03 și nr. 13413/04, pct. 116, 29
noiembrie 2007). În plus, autoritățile trebuie să se asigure că informațiile privind starea de sănătate a
deținutului și asistența primită de acesta în detenție sunt documentate în mod exhaustiv (Khudobin
împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 83), că deținutul primește rapid un diagnostic precis și un
tratament adecvat (Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 104-106, 28 martie 2006; și
Hummatov, citată anterior, pct. 115), precum și că acesta este supus, atunci când boala impune acest
lucru, unei supravegheri periodice și sistematice asociate cu o strategie terapeutică globală menită să
remedieze problemele de sănătate ori să prevină agravarea lor, mai degrabă decât să trateze
simptomele lor (Popov, citată anterior, pct. 211; Hummatov, citată mai sus, pct. 109 și 114; și Amirov
împotriva Rusiei, nr. 51857/13, pct. 93, 27 noiembrie 2014). Pe de altă parte, este sarcina autorităților
să demonstreze că au creat condițiile necesare pentru ca tratamentul prescris să fie urmat efectiv
(Holomiov împotriva Moldovei, nr. 30649/05, pct. 117, 7 noiembrie 2006; și Hummatov, citată anterior,
pct. 116). În plus, asistența acordată în cursul privării de libertate trebuie să fie corespunzătoare, adică
la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să îl furnizeze întregii populații.
Însă acest lucru nu înseamnă că fiecărui deținut i se garantează același nivel de asistență medicală ca
în cele mai bune unități din afara locurilor de deținere (Cara Damiani împotriva Italiei, nr. 2447/05,
pct. 66, 7 februarie 2012).
138. În general, Curtea își rezervă suficientă flexibilitate pentru a defini nivelul de asistență
necesar, pronunțându-se în acest sens în fiecare cauză în parte. Deși acest nivel trebuie să fie
„compatibil cu demnitatea umană” a deținutului, acesta trebuie să ia seama totodată de „cerințele
practice ale privării de libertate” (Aleksanian împotriva Rusiei, nr. 46468/06, pct. 140, 22 decembrie
2008). În ceea ce privește copiii, Curtea consideră că, în conformitate cu dreptul internațional în
vigoare, sănătatea minorilor privați de libertate trebuie să fie protejată respectând standardele
medicale recunoscute și aplicabile tuturor minorilor din comunitate [a se vedea, de exemplu, regulile
57, 62.2, 62.5, 69.2 și 73d) din Regulile europene din 2008 pentru minorii care fac obiectul unor
sancțiuni sau măsuri, articolul 3 alineatul (3) din CIDC și regulile 49-53 din Regulile de la Havana,
supra, pct. 79, 81 și 87]. În această privință, atitudinea autorităților trebuie să fie întotdeauna inspirată
de interesul superior al copilului, iar acestuia trebuie să i se garanteze îngrijire și protecție
corespunzătoare. Mai mult, din moment ce autoritățile intenționează să priveze un copil de libertatea
sa, starea de sănătate a acestuia ar trebui să fie supusă unui examen medical pentru a stabili dacă
acesta poate fi plasat sau nu în centrul de detenție pentru minori.
139. Curtea subliniază, de asemenea, că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de
probe corespunzătoare. În ceea ce priveşte aprecierea probelor, Curtea aplică principiul probei
„dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, Curtea nu a avut niciodată scopul de a
împrumuta abordarea din sistemele juridice naționale care aplică acest principiu. Sarcina sa este să
se pronunțe nu cu privire la vinovăție în temeiul dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci
cu privire la răspunderea statelor contractante în temeiul Convenției. În cadrul procedurii în fața Curții,
nu există niciun obstacol procedural pentru admisibilitatea probelor, nici formule prestabilite pentru
evaluarea acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de libera apreciere a
tuturor probelor, inclusiv deducțiile pe care le poate face pe baza faptelor și a observațiilor părților. În
conformitate cu jurisprudența sa constantă, proba poate fi constituită de o serie de indicii sau de
prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante. În plus, gradul de convingere
necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în această privință, repartizarea sarcinii probei sunt
intrinsec legate de specificul faptelor, de natura alegației formulate și de dreptul prevăzut de
Convenție aflat în joc. De asemenea, Curtea este atentă la gravitatea constatării potrivit căreia un stat
contractant a încălcat drepturi fundamentale [a se vedea Nachova și alții împotriva Bulgariei (MC),
nr. 43577/98 și nr. 43579/98, pct. 147, CEDO 2005-VII, și trimiterile citate aici, Labita împotriva Italiei
(MC), nr. 26772/95, pct. 121, ECHR 2000-IV; Amirov, citată anterior, pct. 80, și Ananyev și alții
împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și nr. 60800/08, pct. 121, 10 ianuarie 2012].
140. În această privință, se impune constatarea că Curtea a declarat că procedura prevăzută de
Convenție nu se pretează întotdeauna unei aplicări stricte a principiului affirmanti incumbit probatio
(sarcina probei incumbă celui care afirmă). În conformitate cu jurisprudența Curții referitoare la art. 2 și
art. 3 din Convenție, în cazul în care evenimentele în litigiu sunt, în totalitate sau în mare parte,
cunoscute exclusiv de autorități, la fel ca în cazul persoanelor aflate sub controlul lor în cursul privării
de libertate, orice vătămare, prejudiciu sau deces survenit în timpul privării de libertate atrage după
sine puternice prezumții de fapt. Sarcina probei revine în acest caz autorităților, care trebuie să ofere o
explicație satisfăcătoare și convingătoare [Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 85, CEDO
1999-IV; Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII; și Amirov, citată
anterior, pct. 92]. În lipsa unei astfel de explicații, Curtea este îndreptățită să tragă concluzii care pot fi
în defavoarea guvernului pârât (a se vedea, de exemplu, Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94,
pct. 274, 18 iunie 2002; și Buntov împotriva Rusiei, nr. 27026/10, pct. 161, 5 iunie 2012).

2. Aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor sus-menționate

141. Curtea relevă, pentru început, că vârsta fragedă și starea de sănătate a reclamantului la
momentul faptelor constituie circumstanțe relevante pentru a aprecia dacă, în speţă, s-a atins nivelul
minim de gravitate (supra, pct. 135) și va acorda o atenție deosebită principiilor enunțate la pct. 138
supra.
142. În speță, Curtea constată că Guvernul a prezentat numeroase documente în susținerea
motivelor formulate în observațiile sale în fața Marii Camere pentru a demonstra că centrul de detenție
provizorie oferă condiții bune de trai și că acolo se acordă asistență medicală. Totuşi, cele mai multe
dintre aceste documente au fost întocmite între 2008 și 2014, adică la câțiva ani după internarea
reclamantului în centrul respectiv, așa că acestea nu prezintă clarificări privind condițiile de acolo în
perioada internării reclamantului. În plus, Curtea are îndoieli că directorul centrului, care a întocmit
raportul din 28 decembrie 2010 și supraveghetoarea care a dat declarația scrisă din 23 decembrie
2010 ar fi fost în măsură să-și amintească dacă un copil care a fost internat în centru timp de 30 de
zile cu aproape 6 ani în urmă s-a plâns sau nu de condițiile internării sale și de accesul la toalete.
Curtea a constatat în mod repetat că rapoarte sau certificate similare cu cele prezentate de guvernul
rus au doar o mică valoare probatorie în sensul că acestea nu menționează documentele originale
păstrate de unitatea de penitenciar sau centrul de detenție respectiv (a se vedea Ananyev și alții,
citată anterior, pct. 124, și trimiterile citate acolo).
143. În consecință, deși nu se îndoiește că unele dintre documentele centrului de detenție
referitoare la reclamant au fost distruse în conformitate cu normele în vigoare în perioada respectivă,
după cum afirmă Guvernul, Curtea subliniază că această împrejurare nu îl scutește pe acesta de
obligația de a-și susține afirmațiile despre fapte prin probe suficiente (ibidem, pct. 125).
144. Părțile au prezentat o serie de documente relevante care îi permit Curții să se angajeze într-o
examinare aprofundată a capetelor de cerere formulate de reclamant. Curtea constată, în special, că
certificatele medicale prezentate de reclamant atestă că acesta a fost examinat de un medic neurolog
și un medic psihiatru la 27 decembrie 2004 și la 19 ianuarie 2005, respectiv cu ceva mai mult de o
lună înainte de internarea sa în centrul de detenție provizorie. În acea perioadă, reclamantului i s-au
prescris medicamente, supraveghere neurologică si psihiatrică, precum și consiliere psihologică
periodică pentru a trata tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție de care suferea. De asemenea,
unele documente medicale stabilesc că reclamantul a fost internat în spital a doua zi după eliberarea
sa din centrul de detenție, că acolo a fost tratat pentru nevroză și tulburarea sus-menționată și a
rămas în spital cel puțin până la 12 aprilie 2005, adică aproximativ 3 săptămâni.
145. În plus, Curtea observă că, în ședința din 21 februarie 2005 privind internarea reclamantului,
bunicul acestuia a prezentat certificate medicale pentru a dovedi că nepotul său suferea de tulburare
hiperkinetică cu deficit de atenție, asigurându-se astfel că autoritățile vor fi informate în acest sens. În
această privință, Curtea constată că un funcționar din cadrul Serviciului pentru minori a fost prezent în
ședință și că, de asemenea, un reprezentant de la centrul de detenție provizorie era obligat să
participe la ședință în temeiul art. 31.2 din Legea privind minorii. Întrucât, în cursul ședinței, bunicul
reclamantului a atras atenția asupra tulburărilor suferite de nepotul său, autoritățile competente să
decidă cu privire la problema internării acestuia într-un centru de detenție provizorie erau informate
despre starea lui de sănătate.
146. În aceste condiții, cu toate că dosarul personal al reclamantului ținut de centrul de detenție a
fost distrus, Curtea consideră că există probe suficiente pentru a stabili că autoritățile cunoșteau
starea de sănătate a reclamantului în momentul internării sale în centru și că știau că are nevoie de
tratament. În plus, spitalizarea reclamantului a doua zi după punerea sa în libertate și internarea
acestuia timp de aproape trei săptămâni într-un spital de psihiatrie demonstrează că acesta nu a
beneficiat în centru de asistența necesară pentru tratamentul tulburărilor sale. Se impune concluzia că
reclamantul a stabilit în fața Curții o prezumție de neacordare a tratamentului medical corespunzător.
Având în vedere considerentele expuse mai sus cu privire la înscrisurile prezentate de Guvern (supra,
pct. 142-143) și în absența oricărei alte dovezi convingătoare, Curtea consideră că acesta nu a
demonstrat că reclamantul a primit asistența medicală necesară pentru boala sa în timpul internării
sale pentru 30 de zile în centrul de detenție provizorie din care îi era interzis să plece și în care s-a
aflat în totalitate sub controlul și răspunderea celor care lucrau acolo. În astfel de circumstanțe,
autoritățile erau obligate să protejeze demnitatea și bunăstarea reclamantului, iar acestea sunt
răspunzătoare în temeiul Convenției pentru tratamentul suferit de acesta (M.S. împotriva Regatului
Unit, citată anterior, pct. 44).
147. Cu privire la enurezisul reclamantului, Curtea constată că această afecțiune nu este
menționată în certificatele medicale din 27 decembrie 2004 și 19 ianuarie 2005 și că nu este cauza
spitalizării reclamantului ulterior punerii sale în libertate. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul
nu a prezentat un început de probă suficient pentru a stabili dacă – și, după caz, în ce măsură –
acesta suferea de enurezis în timpul internării sale în centrul de detenție provizorie și dacă personalul
acestui centru a fost sau ar fi trebuit să fie informat în acest sens. Întrucât au fost distruse majoritatea
certificatelor și a dosarelor medicale întocmite de centru cu privire la reclamant, este dificil să se
obțină clarificări în acest sens. Astfel, Curtea s-a pronunţat deja că reclamantul suferea de o tulburare
hiperkinetică cu deficit de atenție.
148. Considerațiile de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, având în vedere
vârsta fragedă a reclamantului și vulnerabilitatea sa deosebită cauzată de tulburarea hiperkinetică cu
deficit de atenție de care suferea, acestuia i-au fost încălcate drepturile prevăzute la art. 3 prin faptul
că centrul de detenție provizorie nu i-a acordat asistența medicală necesară.
149. În consecință, a fost încălcat art. 3 din Convenție.
150. Având în vedere încălcarea art. 3 pe care a constatat-o, Curtea consideră, precum Camera,
că nu este necesară examinarea celorlalte capete de cerere formulate de reclamant în legătură cu
această dispoziție.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie

151. Reclamantul pretinde că internarea sa în centrul de detenție provizorie pentru minori a fost
contrară art. 5 § 1 din Convenție. Această dispoziție prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei
obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare
 competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârseașcă o
infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub
supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității
competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.”

A. Hotărârea Camerei

152. În hotărârea sa, Camera a concluzionat că internarea reclamantului în centrul de detenție

provizorie constituie o privare de libertate pe motiv că respectiva unitate este închisă și
supravegheată, deținuții sunt percheziționați sistematic la internare, bunurile lor personale sunt
confiscate și sunt supuși unui regim disciplinar.
153. Pe de altă parte, Camera a considerat că reclamantul nu a fost deținut în vederea educației
sale sub supraveghere în sensul art. 5 § 1 lit. d), centrele de detenție provizorie pentru minori având
ca scop, conform dreptului intern, internarea provizorie a minorilor pe durata necesară pentru a găsi o
soluție mai potrivită, cum ar fi revenirea în propria familie sau internarea lor într-un centru educativ. În
plus, Camera a constatat că legislația relevantă nu prevedea organizarea unor activități educative în
centrele respective. Astfel, Camera a concluzionat că centrele de detenție provizorie pentru minori nu
aveau scopul de a asigura o educație sub supraveghere și că detenția reclamantului în centru nu a
fost „hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere” deoarece acesta a fost internat pentru
„corectarea comportamentului” și prevenirea recidivei.
154. Camera a mai considerat că detenția reclamantului nu s-a bazat pe „motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune” în sensul art. 5 § 1 lit. c),
constatând că nici autoritățile naționale și nici Guvernul nu au menționat infracțiuni concrete și
specifice de la săvârșirea cărora ar fi trebuit să îl împiedice pe reclamant. În plus, Camera a observat
că, pentru a fi legală în raport cu art. 5 § 1 lit. c), detenția unei persoane pentru a o împiedica să
săvârșească o infracțiune trebuie să fie decisă „în scopul aducerii sale în fața autorității competente” și
a considerat că nu a fost cazul reclamantului deoarece acesta a fost internat în centrul de detenție
provizorie în conformitate cu o decizie adoptată de o instanță la soluționarea unei proceduri îndreptate
împotriva sa.
155. Pe de altă parte, Camera a hotărât că internarea reclamantului nu poate fi considerată
„detenție legală pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent” în sensul art. 5 § 1
lit. a), reclamantul nefiind condamnat pentru o infracțiune deoarece nu împlinise vârsta legală pentru
răspundere penală. În cele din urmă, Camera a considerat că privarea de libertate suferită de
reclamant nu intră sub incidența art. 5 § 1 lit. b) din Convenție și că lit. e) și lit. f) ale acestei dispoziții
erau vădit inaplicabile în speță. Astfel, Camera a concluzionat că internarea reclamantului într-un
centru de detenție provizorie nu a urmărit niciunul dintre scopurile legitime permise de art. 5 § 1 și, în
consecință, a fost arbitrară.

B. Argumentele părților

1. Reclamantul
156. Reclamantul a declarat că subscrie la raționamentul din hotărârea Camerei în legătură cu
art. 5 § 1. Acesta a afirmat că a fost internat timp de 30 de zile în centrul de detenție provizorie pentru
a fi supus „corectării comportamentului”, fără nicio legătură cu „educația sub supraveghere” prevăzută
la art. 5 § 1 lit. d). Acesta susține că centrele de detenție provizorie nu erau concepute să asigure
educație sub supraveghere și că rezultă din art. 22 din Legea privind minorii că desfășurarea de
activități educative cu minori nu se numără printre sarcinile lor. Acesta susține că, în conformitate cu
dreptul intern, centrele nu fac parte din sistemul de unități de învățământ și că există unități închise
speciale pentru școlarizarea și educația copiilor și adolescenților cu probleme de comportament.
157. În plus, reclamantul susține că art. 22 alin. (4) pct. 2 din Legea privind minorii enumeră
cazurile în care minorii pot fi internați într-un centru de detenție provizorie (supra, pct. 66) și că el
însuși nu se încadrează în niciunul dintre cazuri. În acest sens, a amintit că i se cunoștea identitatea,
la fel și domiciliul, și că vinovăția sa pentru acuzația de extorcare nu a fost niciodată stabilită prin
hotărâre judecătorească. Acesta adaugă că art. 22 alin. (6) din Legea privind minorii autorizează
internarea minorilor în centre de detenție provizorie doar pe durata strict necesară pentru soluționarea
situației lor, durată care nu poate depăși în niciun caz 30 de zile. În opinia reclamantului, rezultă de
aici că centrele de detenție provizorie nu au drept scop să asigure o educație sub supraveghere, ci
doar să permită detenția minorilor până când sunt încredințați tutorilor ori sunt plasați într-un centru
educativ de specialitate. În orice caz, Guvernul nu a prezentat niciun document specific care să
demonstreze că reclamantul a beneficiat de măsuri preventive individualizate sau că i s-a asigurat
educația în timpul internării sale în centrul de detenție.
158. În cele din urmă, internarea reclamantului în centrul de detenție provizorie nu a urmărit
niciunul dintre celelalte scopuri enumerate la art. 5 § 1 lit. a), b) și c).
159. În aceste condiții, reclamantul a concluzionat că detenția sa a fost ilegală pentru că nu se afla
sub incidența domeniului de aplicare a art. 5 § 1 din Convenție.

2. Guvernul
160. Guvernul a susținut că internarea reclamantului în centrul de detenție provizorie a fost
conformă art. 5 § 1 lit. d) din Convenție deoarece, în opinia sa, obiectul acesteia a fost tocmai acela
de a oferi „educație sub supraveghere” reclamantului. Acesta a susținut că instanțele naționale au
autorizat internarea pentru a împiedica recidiva reclamantului reeducându-l prin acțiuni preventive
individualizate, în conformitate cu art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii. Acesta a afirmat că
celelalte măsuri preventive luate anterior nu au avut ca rezultat o îmbunătățire a comportamentului
reclamantului și că familia acestuia nu a fost în măsură să îl supravegheze în mod corect. În acest
sens, Guvernul a argumentat că reclamantul trăia într-un mediu problematic, părinții lui erau alcoolici,
fusese internat de mai multe ori în orfelinat, a manifestat un comportament antisocial și agresiv și
comisese deja infracțiuni care au condus la plasarea lui sub supravegherea preventivă a funcționarilor
din cadrul Serviciului pentru minori în perioada 2002‒2005. Guvernul a precizat că dosarul privind
supravegherea preventivă a reclamantului a fost distrus în 2011.
161. În plus, acesta a susținut că acțiunile preventive individualizate prevăzute de Legea privind
minorii includ un element de „educație sub supraveghere” și că punerea în aplicare a unor astfel de
măsuri în privința reclamantului în centrul de detenție a fost cerută în mod expres. Reamintind că
dosarul personal al reclamantului păstrat de centrul de detenție a fost distrus în conformitate cu
reglementările interne, Guvernul s-a bazat pe alte documente care, în opinia sa, au confirmat indirect
faptul că reclamantul a beneficiat de acțiuni preventive individualizate în timpul internării sale. În
această privință, se referă la un profil de personalitate al reclamantului (õàðàêòåðèñòèêà) - nedatat -
întocmit la cererea reprezentantului acestuia de către centrul de detenție provizorie și trimis Curții în
2007 de către bunicul său. În plus, pentru a demonstra că centrele de detenție provizorie sunt
destinate să asigure „educația sub supraveghere” a minorilor și să le asigure învățământul secundar,
Guvernul a făcut referire la o serie de înscrisuri, ca de exemplu registrul de personal al centrului de
detenție provizorie aprobat la 18 iunie 2003, convențiile de prestări servicii de învățământ pentru
minorii internați – încheiate între centrul de detenție și Școala nr. 15 din Novosibirsk la 1 septembrie
2004 și respectiv 1 septembrie 2005, precum și autorizația emisă pentru școala respectivă pentru
perioada 4 septembrie 2002 – 19 iunie 2007 pentru a colabora cu serviciul de formare și consiliere al
centrului.

162. Guvernul a susținut că regimul în vigoare în instituțiile de învățământ închise, prevăzut la

art. 15 alin. (4) din Legea privind minorii este similar cu cel care este aplicat în centrele de detenție
provizorie și este definit la art. 22 alin. (2) pct. 4 din legea menționată. În acest sens, a afirmat că, deși
textul primei dispoziții și textul celei de a doua nu pun accentul pe aceleași elemente, natura,
metodele și obiectivele acțiunilor desfășurate în privința minorilor implicați sunt identice în cele două
categorii de instituții, singura diferență fiind durata internării. Guvernul a adăugat că principalele sarcini
atribuite prin art. 15 din Legea privind minorii instituțiilor de învățământ închise se aplică în totalitate
centrelor de detenție provizorie.

3. Observațiile terțului intervenient

163. CAPHM a precizat că, în temeiul art. 37 lit. b) din CIDC, arestarea, deținerea sau întemnițarea
unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o măsură extremă și cât mai scurtă posibil
(supra, pct. 82). Potrivit intervenientului, Comentariul general nr. 9 (2006), formulat de Comitetul
pentru Drepturile Copilului, a precizat că „copiii cu dizabilități aflați în conflict cu legea nu ar trebui să
fie internați într-un centru de detenție a tinerilor infractori în etapa arestării preventive și nici drept
pedeapsă. Privarea de libertate ar trebui impusă numai în măsura în care este necesară pentru a
asigura copilului un tratament corespunzător [...] iar copilul trebuie să fie internat într-o instituție cu
personal instruit special [...]” (supra, pct. 83). Acesta a făcut referire și la regula 28 din Regulile de la
Havana (supra, pct. 87), conform căreia minorii trebuie să fie deținuți în condiții ce țin seama de
statutul lor și de nevoile lor specifice în funcție de vârstă, personalitate, sex, tipul de infracțiune și
starea lor fizică și mintală, și care îi protejează de influențe dăunătoare și situații riscante.

C. Motivarea Curții

164. Curtea observă, pentru început, că Guvernul nu mai susține că internarea reclamantului în
centrul de detenție provizorie nu intră sub incidența sferei de aplicare a art. 5 din Convenție pentru că
nu constituie o măsură privativă de libertate. În orice caz, Curtea confirmă concluzia Camerei –
conform căreia internarea reclamantului timp de 30 de zile într-un centru de detenție provizorie a
constituit o privare de libertate în sensul art. 5 § 1, menționând în special că centrul respectiv era
închis și păzit, că deținuții din centru erau supravegheați în permanență pentru a împiedica orice
tentativă de ieșire neautorizată a acestora și că respectarea regimului disciplinar aplicabil acolo era
asigurată de o echipă de supraveghetori (supra, pct. 71 și 72).
165. În plus, Curtea constată că reclamantul a susținut că internarea sa în centrul de detenție
provizorie nu se încadrează în niciunul dintre paragrafele de la art. 5 § 1, în timp ce Guvernul a
susținut, în observațiile sale prezentate în fața Marii Camere, că măsura în litigiu a îndeplinit cerințele
de la art. 5 § 1 lit. d), însă fără a susține că aceasta ar putea intra totodată sub incidența vreunuia
dintre celelalte paragrafe ale acestei dispoziții. În aceste condiții, Curtea precizează că este de acord
cu concluzia Camerei conform căreia detenția reclamantului nu intra sub incidența sferei de aplicare a
art. 5 § 1 literele a), b), c), e) și f) din Convenție (pct. 117‒127 din hotărârea Camerei) și că se va
concentra asupra chestiunii dacă internarea reclamantului în centrul de detenție provizorie era
compatibilă cu art. 5 § 1 lit. d).
166. În această privință, Curtea reamintește că lista de excepții de la dreptul la libertate prevăzută
în art. 5 § 1 este exhaustivă și că numai o interpretare strictă corespunde scopului acestei dispoziții:
să asigure faptul că nicio persoană nu este privată de libertate în mod arbitrar (a se vedea, printre
multe altele, Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, pct. 25, Culegere de hotărâri și decizii 1997-
IV). În plus, în cadrul detenției minorilor, termenii „educație sub supraveghere” nu trebuie să fie strict
echivalați cu noțiunea de predare în sala de clasă: atunci când o persoană tânără se află sub protecția
autorității locale competente, educația sub supraveghere trebuie să cuprindă multe aspecte ale
exercitării, de către autoritatea locală, a drepturilor părintești în beneficiul și pentru protecția persoanei
respective [P. și S. împotriva Poloniei, nr. 57375/08, pct. 147, 30 octombrie 2012; D.G. împotriva
Irlandei, nr. 39474/98, pct. 80, CEDO 2002-III; și Koniarska împotriva Regatului Unit (dec.),
nr. 33670/96, 12 octombrie 2000].
167. Pe de altă parte, detenția în scopul educației sub supraveghere avută în vedere de art. 5 § 1
lit. d) trebuie să se desfășoare într-o instituție potrivită, cu resurse care îndeplinesc obiectivele
pedagogice necesare și cerințele de securitate. Cu toate acestea, plasarea într-o astfel de instituţie nu
trebuie neapărat să fie imediată. Lit. d) de la art. 5 § 1 nu se opune unei măsuri provizorii de
încredinţare, care servește ca măsură preliminară unui regim de educație sub supraveghere, fără să
aibă același caracter. De asemenea, în această ipoteză, este necesar ca măsura provizorie de
încredinţare să ducă rapid la aplicarea efectivă a unui astfel de regim într-un cadru specializat –
deschis sau închis – și cu resurse suficiente care corespund scopului său (Bouamar împotriva Belgiei,
29 februarie 1988, pct. 50 și 52, seria A nr. 129; și D.G. împotriva Irlandei, pct. 78).
168. În speță, rezultă din dispozițiile relevante ale Legii privind minorii că internarea în centrul de
detenție este o măsură provizorie – așa cum indică însăși denumirea – a cărei durată trebuie să fie cât
mai scurtă posibil și să nu depășească 30 de zile. Astfel, de exemplu, un minor poate fi ținut într-un
astfel de centru pe durata necesară pentru a-i stabili identitatea și domiciliul sau pentru a organiza
transferul său într-o instituție educativă închisă ori revenirea acestuia într-o astfel de instituție după ce
a fugit de acolo [art. 22 alin. (2) pct. 4–6 din Legea privind minorii]. Cu toate acestea, niciunul dintre
aceste motive nu este relevant în speță, reclamantul fiind internat într-un centru de detenție în vederea
„corectării comportamentului”. În orice caz, examinarea diferitelor motive pentru care Legea privind
minorii autorizează internarea minorilor într-un centru de detenție provizorie arată că această măsură
are scopul de a permite cazarea lor temporară exclusiv pe durata necesară pentru a găsi o soluție
durabilă, nu pentru a asigura „educația sub supraveghere” a acestora.
169. Contrar susținerilor Guvernului, Curtea consideră că internarea reclamantului într-un centru de
detenție provizorie nu este echivalentă cu o internare într-o instituție educativă închisă, care este o
măsură diferită și pe termen lung menită să ajute minorii aflați în mare dificultate (a se compara A. și
alții împotriva Bulgariei, nr. 51776/08, pct. 66-74, 29 noiembrie 2011). După cum s-a menționat mai
sus, internarea într-un centru de detenție provizorie este o măsură de scurtă durată, o soluție
temporară. Curtea nu poate să înţeleagă modul în care o reală educație sub supraveghere care
urmărește să schimbe comportamentul unui minor și să îl supună unei terapii și reabilitări adecvate ar
putea fi realizată într-o perioadă de cel mult 30 de zile.
170. În plus, Curtea observă că documentele care stau la baza argumentului Guvernului potrivit
căruia reclamantul a beneficiat efectiv de învățământ școlar în timpul șederii sale în centrul de detenție
provizorie atestă existența, în perioada în care reclamantul a fost internat acolo, a unei convenții între
centru și o școală locală pentru prestarea, de către aceasta din urmă, de servicii de învățământ pentru
deținuții minori. În această privință, Curtea consideră că practica de a asigura tuturor minorilor privați
de libertate aflați sub răspunderea statului, chiar și celor internați în centre de detenție provizorie
pentru o durată limitată, un învățământ conform programei școlare normale ar trebui să fie o regulă
pentru a evita lacunele în educația acestora. Acest punct de vedere este susținut de instrumentele
internaționale referitoare la privarea de libertate a minorilor (a se vedea, de exemplu: regulile 77, 78.3
și 78.5 din Regulile europene 2008 pentru minorii care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri;
orientările 21 și 28 din Orientările Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului; regula 26.2
din Regulile de la Beijing și regula 38 din Regulile de la Havana, citate la punctele 79, 80, 86 și,
respectiv, 87 supra). În aceste condiții, deși admite că în centru se asigura învățământ școlar, Curtea
consideră că această circumstanță nu demonstrează că detenția reclamantului în instituția respectivă
a fost „hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere”, așa cum susține Guvernul. Din contră, Curtea
consideră că centrul se caracteriza mai mult prin regimul său disciplinar decât prin învățământul pe
care îl asigura.
171. Mai mult decât atât, trebuie constatat că niciuna dintre instanțele interne care au examinat
ordonanța de internare a reclamantului nu a indicat faptul că această măsură urmărea un scop
educativ. În schimb, acestea au menționat o „corectare a comportamentului” și necesitatea de a-l
împiedica pe reclamant să recidiveze, motive care nu se numără printre cele a căror legitimitate este
recunoscută de art. 5 § 1 lit. d) din Convenție. De altfel, Curtea observă că obiectivul de „corectare a
comportamentului” corespunde scopurilor pedepsei menționate la art. 43 alin. (2) din Codul penal și,
în ceea ce privește minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, la art. 87 alin. (2) din același cod
(supra, pct. 57-58).
172. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că internarea reclamantului într-un centru
de detenție provizorie nu intra sub incidența art. 5 § 1 lit. d) din Convenție. Întrucât Curtea a stabilit
deja că detenția reclamantului nu s-a bazat pe niciunul dintre celelalte paragrafe ale acestui articol,
trebuie să constate că a fost încălcat art. 5 § 1.

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

173. Reclamantul a susținut totodată că procesul care a condus la internarea sa într-un centru de
detenție provizorie pentru delincvenţi minori nu a fost echitabil. În această privință, s-a plâns în special
de faptul că a fost audiat de un polițist în absența tutorelui său, a unui avocat sau cadru didactic, și că
nu a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în cursul procesului. Acesta a invocat art. 6 § 1
și § 3 din Convenție, ale căror pasaje relevante în prezenta cauză sunt formulate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea
martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
(...)”

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 în prezenta cauză

1. Argumentele părților
174. Guvernul a susținut, în primul rând, în observațiile sale în fața Marii Camere, că ședința din 21
februarie 2005 în urma căreia s-a dispus internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie
trebuie să fie examinată în raport cu cerințele art. 5 § 4 din Convenție, nu în raport cu art. 6. Astfel,
ședința a avut ca obiect adoptarea unei măsuri care viza, potrivit acestuia, realizarea obiectivelor
stabilite la art. 5 § 1 lit. d) din Convenție. În acest sens, potrivit Guvernului, Camera a examinat – în
raport cu art. 5 § 4 – conformitatea altei ședințe, din 11 aprilie 2005, în vederea examinării acțiunii
reclamantului îndreptate împotriva internării sale în centrul de detenție provizorie. Guvernul a adăugat
că, anterior, Curtea s-a bazat pe această din urmă dispoziție pentru a se pronunța cu privire la măsuri
similare (Ichin și alții împotriva Ucrainei, nr. 28189/04 și nr. 28192/04, pct. 41 și pct. 43, 21 decembrie
2010; și A. și alții împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 81 și pct. 107).
175. În orice caz, Guvernul își menține poziția conform căreia art. 6 din Convenție nu se aplică în
privința procedurilor în discuţie în prezenta cauză.
176. Acesta a susținut că, în cursul cercetării preliminare, a existat o singură măsură neoficială
care a necesitat participarea reclamantului, și anume o întrevedere, care nu trebuie confundată cu un
interogatoriu stricto sensu. Reafirmând că cercetarea preliminară nu a urmărit decât stabilirea faptelor
și că aceasta nu putea duce la aplicarea unei sancțiuni, Guvernul a susținut că aceasta nu avea ca
obiect temeinicia unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acesta a precizat
că cercetarea preliminară permitea doar examinarea necesității începerii urmăririi penale. Acesta
adaugă că, întrucât reclamantul nu împlinise vârsta răspunderii penale, declanșarea unei proceduri
penale împotriva lui era imposibilă și că reclamantul se afla așadar, precum un acuzat alienat mintal,
într-o situație care excludea orice posibilitate de condamnare. Potrivit Guvernului, tocmai din acest
motiv Curtea a constatat inaplicabilitatea art. 6 din Convenție în cazul proceselor penale împotriva
acuzaților alienați mintal în cauzele Kerr împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 63356/00, 23 septembrie
2003] și Antoine împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 62960/00, 13 mai 2003].
177. Pe de altă parte, Guvernul a susținut că latura penală a art. 6 nu se aplică în cazul procedurii
care a condus la internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie. Acesta a făcut trimitere
la art. 22 alin. (2) pct. 4 și art. 31.1 alin. (2) din Legea privind minorii, precum și la deciziile instanțelor
interne din 21 februarie 2005 și 29 mai 2006, de unde a reieșit, în opinia sa, că scopul internării
reclamantului într-o astfel de instituție era de a preveni recidiva prin intermediul corectării
comportamentului, nu de a-l pedepsi pentru ultima infracțiune pe care a comis-o. Acesta citează ca
dovadă faptul că instanțele interne au examinat nu doar circumstanțele infracțiunii, ci și toate
antecedentele de comportament antisocial și infracțional ale reclamantului, precum și situația familiei
sale și condițiile sale de trai pentru a concluziona că nu era supravegheat așa cum ar fi trebuit și că
măsurile preventive aplicate anterior nu au avut succes. În această privință, Guvernul adaugă că
instanțele naționale nu au avut competența să se pronunțe dacă reclamantul era vinovat de săvârşirea
infracțiunii în cauză, că acestea nu s-au pronunțat în acest sens și că au verificat pur și simplu dacă
existau suficiente dovezi ale săvârșirii, de către reclamant, a unei fapte pedepsite în temeiul Codului
penal. Potrivit Guvernului, instanțele interne nu s-au pronunțat așadar cu privire la „temeinicia unei
acuzații în materie penală” în sensul art. 6 § 1. În plus, procedura urmată în cadrul ședinței din 21
februarie 2005 nu a fost cea prevăzută de Codul de procedură penală, ci cea prevăzută de Legea
privind minorii, pe care Curtea Constituțională a Federației Ruse a calificat-o în mod expres ca
procedură civilă (hotărârea nr. 690-O din 14 mai 2013).
178. La rândul său, reclamantul susține că art. 5 § 4 nu se aplică în prezenta cauză. Acesta
consideră că abordarea Camerei este cea bună, că procesul în litigiu intra sub incidența art. 6,
dispoziție în raport cu care ar trebui să fie examinată conformitatea procesului. Acesta a susținut că
scopul internării sale într-un centru de detenție nu a fost de a-i asigura o educație sub supraveghere,
ci de a-l pedepsi pentru infracțiunea de care a fost acuzat. În opinia sa, autoritățile au recurs la
procedura internării în scopul pedepsirii sale penale deoarece vârsta lui le interzicea să înceapă
urmărirea lui penală.

2. Motivarea Curții
179. Curtea constată că în hotărârea Camerei s-a ajuns la concluzia că procedura îndreptată
împotriva reclamantului a avut caracter penal în sensul art. 6 din Convenție (pct. 149 din hotărârea
Camerei). Camera s-a exprimat astfel:
„139. Curtea reafirmă autonomia noțiunii de «acuzație în materie penală», așa cum este
concepută de art. 6 § 1. Conform jurisprudenței sale constante, existența sau nu a unei «acuzații
în materie penală» se examinează pe baza a trei criterii, cunoscute în general sub numele de
«criteriile Engel» (Engel și alții împotriva țărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A nr. 22).
Primul este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea este însăși natura
infracțiunii, iar al treilea este gradul de severitate a pedepsei pe care persoana respectivă o poate
primi. Al doilea și al treilea criteriu sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest lucru nu
exclude adoptarea unei abordări cumulative în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu
nu conduce la o concluzie clară în ceea ce privește existența unei acuzații în materie penală [a se
vedea, printre altele, Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIV;
și Ezeh și Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39665/98 și nr. 40086/98, pct. 82, CEDO
2003-X].
 140. În speță, Curtea observă că, după ce a stabilit că faptele imputate reclamantului conțineau
elemente constitutive ale infracțiunii de extorcare de fonduri, autoritățile au clasat cauza pe motiv
că reclamantul nu împlinise vârsta răspunderii penale (supra, pct. 13). În consecință, în cadrul
unei proceduri separate, o instanță a dispus internarea reclamantului timp de 30 de zile într-un
centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori pe motiv că acesta săvârșise un act de
delincvență – extorcare – și că, în consecință, era necesar să i se aplice o «reeducare
comportamentală» și să îl împiedice să recidiveze (supra, pct. 21).
141. Guvernul susține că, potrivit dreptului intern, procedura îndreptată împotriva reclamantului
nu intră sub incidența legii penale. Curtea a hotărât deja că, în îndeplinirea rolului lor de gardieni
ai interesului public, statele pot să stabilească ori să mențină o distincție între diferitele tipuri de
infracțiuni definite în dreptul intern și să traseze linia de demarcație între cele care aparțin
dreptului penal și cele care nu aparțin acestuia. Legiuitorul care exclude anumite comportamente
din categoria infracțiunilor din dreptul intern poate servi atât imperativelor bunei administrări a
justiției, cât și interesului persoanei, așa cum a făcut legiuitorul rus exceptând minorii sub o
anumită vârstă de la răspunderea penală în funcție de gradul de dezvoltare a abilităților lor
mintale și intelectuale. Cu toate acestea, încadrarea juridică a procedurii în dreptul intern nu
poate fi singurul criteriu relevant pentru aplicabilitatea art. 6. Altminteri, aplicarea acestei dispoziții
ar fi lăsată la aprecierea statelor contractante, ceea ce ar putea duce la rezultate incompatibile cu
obiectul și scopul Convenției [Öztürk împotriva Germaniei, 21 februarie 1984, pct. 49, seria A
nr. 73; Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, pct. 68, seria A nr. 80; Ezeh și
Connors, citată anterior, pct. 83; și Matyjek împotriva Poloniei (dec.), nr. 38184/03, pct. 45, 30
mai 2006]. În consecință, faptul că procesul îndreptat împotriva reclamantului nu prezintă caracter
penal în dreptul rus are doar o valoare formală și relativă; «natura însăși a infracțiunii reprezintă
un element de apreciere cu o pondere mai mare» (Ezeh și Connors, citată anterior, pct. 91).
142. Nu se contestă faptul că actul de delincvență imputat reclamantului constituie o infracțiune
conform legii penale ordinare. Mai mult, decizia de neîncepere a urmăririi penale precizează că
«faptele imputate [reclamantului] [...] conțin elemente constitutive ale infracțiunii de extorcare de
fonduri prevăzută de art. 163 din Codul penal» (supra, pct. 13). Cu toate acestea, Curtea nu
pierde din vedere faptul că reclamantul nu a fost urmărit penal pe motiv că nu împlinise vârsta
răspunderii penale. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă, în pofida
caracterului indiscutabil penal al faptei imputate reclamantului, circumstanţa că acesta beneficia
de o cauză de neimputabilitate prin prisma vârstei sale are ca efect excluderea procedurii
îndreptate împotriva sa din sfera de aplicare a laturii penale a art. 6. În consecință, Curtea va
examina doar cel de al treilea criteriu, și anume natura și gradul de severitate a sancţiunii care
putea fi aplicată reclamantului.
143. Curtea observă că, potrivit dreptului rus, minorii care au comis o infracțiune înainte de
împlinirea vârstei legale a răspunderii penale pot fi internați într-un centru educativ închis pentru o
perioadă cel mult de 3 ani, sau într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenţi minori
pentru o perioadă de cel mult 30 de zile (supra, pct. 57 și 58). În speță, în luna următoare deciziei
de neîncepere a urmăririi penale a reclamantului, Direcția locală din cadrul Ministerului de Interne
a solicitat instanței să dispună internarea reclamantului într-un astfel de centru pe motiv că acesta
a săvârșit o infracțiune pentru care nu putea fi sancționat penal din cauza vârstei sale. Având în
vedere lipsa de disciplină care caracteriza viața reclamantului și antecedentele sale, direcția
locală din cadrul Ministerului de Interne a considerat că internarea reclamantului era necesară
pentru a-l supune «corectării comportamentului» și pentru a evita orice recidivă din partea sa
(supra, pct. 19). Judecătoria a dispus internarea reclamantului într-un centru de detenție
provizorie pentru minori timp de 30 de zile în vederea «corectării comportamentului», motivând că
acesta nu a «deprins învățămintele necesare» în urma internărilor anterioare în astfel de centre și
a recidivat (supra, pct. 21). Tribunalul regional a confirmat această decizie în apel, făcând referire
la faptul că reclamantul a comis o infracțiune prevăzută de Codul penal, precum și la situația sa
de familie și problemele sale cu școala. Instanța a considerat că internarea reclamantului într-un
centru era necesară pentru a preveni recidiva acestuia (supra, pct. 48).
144. Curtea nu pierde din vedere faptul că decizia de internare a reclamantului într-un centru de
detenție provizorie pentru minori a fost luată în urma unui proces paralel care, în mod oficial, nu
avea nicio legătură cu cercetarea preliminară îndreptată împotriva respectivului. Cu toate
acestea, se constată că, pentru a lua decizia de internare, instanțele interne au reținut în principal
că reclamantul a comis o infracțiune și au invocat pe larg, în decizia lor, înscrisurile strânse în
cursul cercetării preliminare și constatările făcute cu această ocazie. În aceste condiții, Curtea
consideră că există o legătură strânsă, atât în drept, cât și în fapt, între cercetarea preliminară și
procesul de internare. De altfel, reiese clar din textul dispozițiilor legale relevante și deciziile
judecătorești citate la pct. 143 supra că internarea reclamantului într-un centru de detenție
 provizorie avea legătură directă cu faptul că Direcția locală din cadrul Ministerului de Interne a
concluzionat că faptele imputate reclamantului conțineau elemente constitutive ale infracțiunii de
extorcare de fonduri.
145. Curtea a constatat deja că internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie
pentru minori constituie o privare de libertate (supra, pct. 107). Prin urmare, se presupune că
procesul îndreptat împotriva reclamantului a avut caracter «penal» în sensul art. 6, iar această
prezumție poate fi răsturnată doar în mod excepțional și doar în cazul în care este imposibil să se
considere că această privare de libertate atrage după sine un «prejudiciu semnificativ», având în
vedere natura, durata sau modalitățile de aplicare a acesteia (Ezeh și Connors, citată anterior,
pct. 126).
146. După cum s-a arătat mai sus, decizia de internare a reclamantului într-un centru de
detenție pentru delincvenţi minori nu a fost luată în vederea educării sub supraveghere a acestuia
(supra, pct. 109‒116). Obiectivul declarat al internării reclamantului a fost de a corecta
comportamentul acestuia și de a preveni recidiva, nu de a-i aplica o pedeapsă. Cu toate acestea,
din jurisprudența Curții reiese că uneori poate fi necesar, dincolo de aparențe și limbajul folosit,
să se concentreze asupra stabilirii realității [Stafford împotriva Regatului Unit (MC), nr. 46295/99,
pct. 64, CEDO 2002-IV; și Ezeh și Connors, citată anterior, pct. 123].
147. Curtea constată că reclamantul a fost ținut timp de 30 de zile într-un centru de detenție
pentru minori, nu într-o instituție educativă. După cum s-a menționat mai sus, centrul era închis și
păzit, pentru a împiedica astfel orice tentativă de ieșire neautorizată. În plus, deținuții erau supuși
unei supravegheri permanente și unei discipline stricte (supra, pct. 107). În aceste condiții, Curtea
consideră că detenția impusă reclamantului după ce faptele sale au fost considerate a întruni
elementele constitutive ale infracțiunii de extorcare de fonduri, detenție pe care a executat-o într-
un centru de detenție pentru delincvenţi minori într-un regim cvasi-penitenciar în condițiile
descrise mai sus, conținea atât elemente de pedeapsă, cât și elemente de prevenire și
descurajare. Curții îi este dificil să facă distincția între obiectivele de pedeapsă și obiectivele de
descurajare ale măsurii în litigiu, aceste obiective nefiind mutual exclusive și fiind considerate
caracteristici ale pedepselor cu caracter penal. De altfel, jurisprudența Curții a admis în general
faptul că sancțiunile penale au un scop dublu ‒ de pedeapsă și de descurajare (Öztürk, citată
anterior, pct. 53; Bendenoun împotriva Franței, 24 februarie 1994 pct. 47, seria A nr. 284; Lauko
împotriva Slovaciei, 2 septembrie 1998, pct. 58, Culegere 1998-VI; și Ezeh și Connors, citată
anterior, pct. 102 și 105).
148. Având în vedere natura, durata și modalitățile de executare a privării de libertate de care
reclamantul era pasibil și care i-a şi fost aplicată, Curtea nu constată nicio circumstanță
excepțională capabilă să răstoarne prezumția conform căreia procesul îndreptat împotriva
acestuia a avut caracter «penal» în sensul art. 6.
149. Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de natura infracțiunii, precum și de
natura și severitatea sancţiunii aplicate, Curtea constată că procesul îndreptat împotriva
reclamantului a avut caracter «penal» în sensul art. 6 din Convenție. În consecință, această
dispoziție este aplicabilă procesului în litigiu.”
180. Curtea nu identifică niciun motiv să se îndepărteze de concluziile precise și clar motivate la
care a ajuns Camera. Ca și aceasta din urmă, Marea Cameră subliniază necesitatea de a se
concentra asupra realității de dincolo de aparențe și limbajul folosit (a se vedea supra, pct. 146 din
hotărârea Camerei). Aplicarea acestui principiu în prezenta cauză determină Curtea să considere că
internarea reclamantului timp de 30 de zile într-un centru de detenție provizorie pentru minori a
prezentat în mod clar elemente de descurajare și de represiune (a se vedea supra, pct. 147 din
hotărârea Camerei).
181. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu împărtăşeşte argumentul Guvernului conform
căruia capetele de cerere ale reclamantului trebuie să fie examinate din perspectiva art. 5 § 4 din
Convenție. Întrucât procesul îndreptat împotriva reclamantului a avut ca obiect temeinicia unei acuzații
în materie penală, Curtea consideră că respectivele capete de cerere trebuie să fie examinate mai
degrabă în contextul garanțiilor procedurale mai extinse prevăzute la art. 6 din Convenție decât în
contextul art. 5 § 4. De asemenea, Curtea își exprimă dezacordul cu argumentul Guvernului conform
căruia situația reclamantului trebuie tratată identic cu cea a unui acuzat suferind de o boală mintală. În
cazul bolnavilor mintal, procesul poate duce la internarea acestora în instituții închise în vederea
terapiei sau a prevenirii recidivei. Acesta nu conține niciun element de pedeapsă și descurajare, spre
deosebire de procesul îndreptat împotriva reclamantului.
182. Prin urmare, Curtea concluzionează că procesul de care se plânge reclamantul are caracter
penal în sensul art. 6 din Convenție și că această dispoziție este, prin urmare, aplicabilă în prezenta
cauză.
 B. Cu privire la respectarea cerințelor prevăzute de art. 6

1. Hotărârea Camerei
183. În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului referitor la audierea sa de către poliție
în absența tutorelui său, a unui avocat sau cadru didactic, Camera a constatat că nimic nu confirmă
argumentul Guvernului conform căruia bunicul reclamantului, tutorele acestuia sau un terț ar fi fost
prezent la audiere. În plus, având în vedere vârsta fragedă a reclamantului, Camera a considerat că
audierea a avut loc în condiții ce țin de constrângerea psihologică. De asemenea, Camera a observat
că mărturisirile făcute de reclamant la poliție au fost folosite împotriva sa în cadrul unei proceduri
ulterioare. De asemenea, Camera a considerat că absența unui avocat în timpul reținerii reclamantului
de către poliție a afectat în mod iremediabil dreptul la apărare al acestuia și echitatea procesului în
ansamblu. În consecință, Camera a constatat încălcarea art. 6 § 1 și § 3 lit. c).
184. Camera a mai observat că reclamantul nu a avut posibilitatea de a pune întrebări lui S. și
mamei acestuia, cu toate că declarațiile lor au fost singurele probe ale acuzării și au fost așadar
decisive. În plus, Camera observat că autoritățile nu au făcut nimic pentru a asigura înfățișarea lui S.
ori a mamei sale la ședința de judecată și nu au făcut eforturi rezonabile pentru a compensa
neprezentarea acestora. În consecință, Camera a considerat că dreptul reclamantului de a audia
martorii și de a ataca declarațiile acestora a fost restrâns într-un mod incompatibil cu garanțiile
consacrate de art. 6 § 1 și § 3 lit. d).
185. În cele din urmă, Camera a stabilit că sus-menționatele restrângeri ale dreptului la apărare al
reclamantului au decurs din regimul juridic special sub care se afla acesta ca urmare a faptului că nu
împlinise vârsta legală a răspunderii penale în perioada respectivă. Aceasta a observat că Legea
privind minorii, aplicabilă procesului îndreptat împotriva reclamantului, aducea restrângeri importante
garanțiilor procedurale. Având în vedere considerentele mai sus, Camera a constatat că procesul
respectiv nu a fost echitabil și că, în consecință, a fost încălcat art. 6 § 1.

2. Argumentele părților

a) Reclamantul
186. Reclamantul a declarat că este pe deplin de acord cu concluziile din hotărârea Camerei.
Acesta s-a plâns că a fost lipsit de dreptul său la apărare atât în momentul primei sale audieri la
poliție, cât și în cursul procesului soluționat cu internarea sa într-un centru de detenție provizorie, dar
și de alte garanții juridice precum dreptul de a audia martorii și dreptul la prezumția de nevinovăție.

b) Guvernul
187. Guvernul a susținut că reclamantul a fost audiat la secția de poliție, în prezența bunicului său,
de un cadru al Serviciului pentru minori cu pregătire specială. Acesta a mai susținut că reclamantul a
fost informat cu privire la dreptul său de a nu se autoincrimina, fapt confirmat, potrivit acestuia, de
semnătura reclamantului de pe prima pagină a mărturisirii sale.
188. În plus, Guvernul a considerat că ședința din 21 februarie 2005, în urma căreia s-a dispus
internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie, trebuie să fie examinată în lumina
cerințelor de la art. 5 § 4 din Convenție, nu în lumina art. 6, prin urmare își bazează motivele pe prima
dintre aceste dispoziții. Acesta a susținut, în special, că un proces în temeiul art. 5 § 4 nu trebuie să fie
însoțit de garanții identice cu cele prevăzute de art. 6 pentru litigiile în materie penală.
189. În acest sens, Guvernul a dat asigurări că ședința din 21 februarie 2005 s-a desfășurat în
conformitate cu art. 31.2 alin. 2 din Legea privind minorii, în prezența reclamantului, a bunicului său, a
unui avocat din oficiu, a cadrului din Serviciul pentru minori care a luat decizia din 12 ianuarie 2005 de
neîncepere a urmăririi penale față de reclamant, precum și a unui procuror. Acesta a afirmat că, în
cursul ședinței, bunicul reclamantului a pretins că nepotul său nu ar fi putut comite o infracțiune
deoarece a mers împreună cu el la un medic mai devreme în ziua în care ar fi avut loc faptele în litigiu,
precum și că reclamantul a refuzat să dea explicații. Acesta a adăugat că avocatul din oficiu s-a opus
internării reclamantului într-un centru de detenție provizorie. Deși recunoaște că S. și mama sa nu au
fost ascultați în cursul ședinței, Guvernul se îndoiește că reclamantul a solicitat citarea acestora și a
precizat că decizia respectivă nu a menționat o astfel de solicitare. Guvernul a declarat că stenograma
ședinței a fost distrusă în 2013, odată cu dosarul cauzei. Acesta a adăugat că, în recursul din 2 martie
2005, bunicul reclamantului nu a menționat cererea adresată instanței pentru citarea martorilor
respectivi, precum și că art. 31.2 din Legea privind minorii nu impune și nici nu interzice audierea
martorilor.
190. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul a considerat că din capetele de cerere formulate
de reclamant cu privire la caracterul inechitabil al procesului nu reiese nicio încălcare a Convenției.
 c) Observațiile terților intervenienți
i. CAPHM
191. CAPHM a susținut că statele au obligația pozitivă de a institui garanții stricte și eficiente,
capabile să asigure apărarea drepturilor „concrete și efective”, și că această obligație este deosebit de
importantă în privința copiilor cu handicap, care sunt foarte vulnerabili. Acesta a precizat că art. 13 din
CDPD vizează în special problema accesului la justiție al persoanelor cu dizabilități și că această
dispoziție prevede că statele părți vor asigura acces efectiv la actul de justiție pentru persoanele cu
dizabilități, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural și adecvate vârstei, pentru a le
facilita un rol activ ca participanți direcți și indirecți în toate procedurile legale. CAPHM a considerat că
noțiunea de ajustare rezonabilă înseamnă că de la caz la caz trebuie să se asigure modificările și
ajustările adecvate, care nu impun o sarcină disproporționată sau nejustificată. Acesta a adăugat că
art. 40 din CIDC se referă la copiii aflați în conflict cu legea și că această dispoziție enumeră garanțiile
minime de care aceștia trebuie să beneficieze, inclusiv dreptul la asistență juridică (supra, pct. 82).
Centrul a reamintit că interesul superior al copilului trebuie să aibă importanță primordială.

ii. Liga Drepturilor Omului

192. Liga Drepturilor Omului (LIGA) a făcut, de asemenea, trimitere la art. 40 din CIDC. Aceasta a
invocat și Regulile de la Beijing (supra, pct. 86), Orientările de la Viena privind copiii în sistemul de
justiție penală (anexe la Rezoluția 1997/30 adoptată de ONU la 21 iulie 1997) și Regulile de la Havana
(supra, pct. 87) care, potrivit Ligii, garantează tuturor copiilor aflați în conflict cu legea dreptul la avocat
și la asistență juridică. LIGA a adăugat că Recomandarea 2008/11 a Consiliului Europei referitoare la
Regulile europene pentru minorii care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri (supra, pct. 79) prevede
că minorii nu trebuie să beneficieze de drepturi și garanții juridice inferioare celor pe care procedura
penală le recunoaște infractorilor adulți. De asemenea, LIGA a declarat că dreptul la asistență juridică
recunoscut de mai multe instrumente internaționale se aplică din momentul începerii procedurilor cu
minori sau copii care nu au împlinit vârsta răspunderii penale, inclusiv în etapa audierii de către poliție.
Aceasta a susținut că acei copii care nu au împlinit vârsta răspunderii penale sunt în mod frecvent
supuși unor proceduri care, în opinia sa, au un puternic caracter paternalist deoarece nu sunt
considerate ca având caracter penal, ci ca având scopul de a proteja părțile interesate și că, astfel,
garanțiile procedurale ordinare nu sunt aplicate deseori. LIGA a explicat că această politică își are
originea în filozofia protecției judiciare a copilului dezvoltate în Statele Unite și Europa la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Această filozofie a făcut obiectul unei critici
sistematice din partea anumitor autori, care i-au reproșat că pune în aplicare o abordare în general
paternalistă față de copii, ducând de obicei la eliminarea drepturilor lor procedurale și la aplicarea în
privința acestora a unui tratament ce combină sprijinul și disciplina.
193. LIGA consideră că vulnerabilitatea deosebită a minorilor necesită, din contră, o protecție
sporită a drepturilor acestora și preconizează în special acordarea obligatorie de asistență juridică
tuturor copiilor. În cele din urmă, LIGA a precizat că a treizecea dintre Orientările Consiliului Europei
privind justiția în interesul copilului (supra, pct. 80) prevede că un copil reținut de autorități nu ar trebui
să fie interogat cu privire la o faptă penală sau să fie obligat să dea ori să semneze o declarație
referitoare la implicarea sa, decât în prezența unui avocat sau a unuia dintre părinți sau, în cazul în
care niciun părinte nu este disponibil, în prezența unui alt adult în care copilul are încredere.

3. Motivarea Curții

a) Principii generale
194. Întrucât cerințele de la § 3 al art. 6 se consideră aspecte speciale ale dreptului la un proces
echitabil, garantat de § 1, Curtea are deseori de examinat capete de cerere formulate de reclamanți în
temeiul acestor două dispoziții combinate (a se vedea, printre multe altele, Lucà împotriva Italiei,
nr. 33354/96, pct. 37, CEDO 2001-II; Krombach împotriva Franței, nr. 29731/96, pct. 82, CEDO 2001-
II; și Poitrimol împotriva Franței, 23 noiembrie 1993, pct. 29, seria A nr. 277-A). În plus, în cazul în
care un reclamant se plânge de numeroase vicii de procedură, Curtea are voie să examineze
succesiv diferitele capete de cerere care i-au fost prezentate pentru a stabili dacă procedura în litigiu,
examinată în ansamblu, a avut caracter echitabil (Insanov împotriva Azerbaidjanului, nr. 16133/08,
pct. 159 și urm., 14 martie 2013; și Mirilashvili împotriva Rusiei, nr. 6293/04, pct. 164 și urm., 11
decembrie 2008).
195. În ceea ce privește inculpații minori, astfel cum Curtea a declarat deja, procesul penal trebuie
să fie organizat astfel încât să se respecte principiul interesului superior al copilului. Este esențial ca
un copil acuzat de o infracțiune să fie tratat într-un mod care ține seama pe deplin de vârsta sa,
maturitatea sa și capacitățile sale intelectuale și emoționale, precum și să se ia măsuri pentru a
încuraja înțelegerea procedurii de către acesta și participarea sa la aceasta [Adamkiewicz împotriva
Poloniei, nr. 54729/00, pct. 70, 2 martie 2010; Panovits împotriva Ciprului, nr. 4268/04, pct. 67, 11
decembrie 2008; V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 86, CEDO 1999-IX; și T.
împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24724/94, pct. 84, 16 decembrie 1999]. Dreptul inculpatului minor
de a participa efectiv la procesul său penal impune ca autoritățile să îl trateze pe minor ținând seama
în mod corespunzător de vulnerabilitatea sa și de capacitățile sale încă din primele faze ale participării
sale la o cercetare penală și mai ales în faza audierii sale de către poliție. Autoritățile sunt obligate să
ia măsuri pentru ca minorul să se simtă cât mai puțin intimidat și inhibat, precum și să se asigure că
acesta înțelege pe larg natura și importanța procesului pentru el, inclusiv semnificația oricărei pedepse
de care este pasibil, dar și drepturile sale, inclusiv cel la tăcere (Martin împotriva Estoniei,
nr. 35985/09, pct. 92, 30 mai 2013; Panovits, citată anterior, pct. 67; și S.C. împotriva Regatului Unit,
nr. 60958/00, pct. 29, CEDO 2004-IV).
196. În calitatea sa de minor, un copil implicat într-un dosar penal trebuie să beneficieze de
drepturile sale procedurale, iar vinovăția sau nevinovăția sa trebuie să se stabilească în funcție de
fapta care i se impută, cu respectarea garanțiilor judiciare fundamentale și a principiului legalității. Un
copil nu poate fi lipsit în niciun caz de garanții procedurale importante pentru simplul motiv că, în
dreptul intern, procedura care se poate soluționa cu o privare de libertate dorește mai degrabă să fie
apărătoarea intereselor minorilor decât să fie represivă. În plus, este necesar în special să se asigure
faptul că încadrarea minorului ca infractor nu face să prevaleze statutul care i se atribuie astfel la
examinarea infracțiunii care i se impută, precum și necesitatea de a dovedi vinovăția acestuia în
condiții echitabile. Faptul de a aduce în fața justiției penale un copil autor al unei infracțiuni doar pe
motiv că are statut de infractor minor, concept care nu este definit în mod legal, nu poate fi considerat
compatibil cu garanțiile judiciare fundamentale și principiul legalității [a se vedea, mutatis mutandis,
Achour împotriva Franței (MC), nr. 67335/01, pct. 45-47, CEDO 2006-IV, având ca obiect încadrarea
juridică a recidivei]. Aplicarea de măsuri discreționare unei persoane pe motiv că aceasta este copil,
minor sau infractor minor este acceptabilă numai în cazul în care interesele sale și cele ale statului
sunt compatibile. În caz contrar, garanțiile juridice materiale și procedurale trebuie să fie aplicate în
măsura cerută de circumstanțe.

i. Dreptul la asistența unui avocat

197. Curtea observă că, deși nu este absolut, dreptul recunoscut de art. 6 § 3 lit. c) oricărui acuzat
- de a fi apărat în mod eficient de un avocat, la nevoie de unul numit din oficiu -, se numără printre
elementele fundamentale ale unui proces echitabil (Poitrimol, citată anterior, pct. 34).
198. În ceea ce privește fazele procedurii premergătoare procesului, Curtea subliniază importanța
fazei de cercetare pentru pregătirea unui proces penal, probele obținute în această fază determinând
cadrul în care infracțiunea imputată va fi percepută în cursul procesului propriu-zis. În această privință,
Curtea a hotărât că vulnerabilitatea deosebită în care se află acuzatul în fazele inițiale ale audierilor
realizate de poliție nu poate fi compensată în mod corespunzător decât prin asistența unui avocat, a
cărui sarcină include printre altele asigurarea faptului că se respectă dreptul oricărui acuzat de a nu se
autoincrimina. Acest drept presupune că, într-o cauză penală, acuzarea încearcă să-și fundamenteze
argumentația fără a recurge la probe obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței
acuzatului. De asemenea, este important ca acuzatul să fie protejat împotriva oricărei constrângeri din
partea autorităților, să se contribuie la prevenirea erorilor judiciare și să se garanteze egalitatea
armelor. În aceste condiții, pentru ca dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 § 1 să rămână
suficient de „concret și eficient”, este necesar de regulă ca accesul la un avocat să fie acordat încă de
la prima audiere a unui suspect de către poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează, în
lumina circumstanțelor particulare ale cazului, că există motive imperioase pentru restrângerea acestui
drept. Chiar și atunci când astfel de motive imperioase pot justifica în mod excepțional neacordarea
accesului la un avocat, o astfel de restrângere – indiferent de justificarea ei – nu trebuie să încalce în
mod nejustificat drepturile acuzatului prevăzute la art. 6. În principiu, se aduce o atingere iremediabilă
dreptului la apărare atunci când declarațiile incriminatoare făcute în timpul unei audieri realizate de
poliție în absența unui avocat sunt folosite pentru a obține o condamnare [Panovits, citată anterior,
pct. 64-66; și Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 50-55, CEDO 2008].
199. Având în vedere vulnerabilitatea deosebită a minorilor, maturitatea lor și capacitățile lor
intelectuale și emoționale, Curtea subliniază importanța fundamentală a posibilității oricărui minor
reținut de poliție de a avea acces la un avocat în timpul privării sale de libertate (a se vedea Salduz,
pct. 60, precum și jurisprudența citată la pct. 195 supra).

ii. Dreptul de a obține citarea și audierea martorilor

200. Curtea reamintește că art. 6 § 3 lit. d) stabilește principiul conform căruia, înainte de un acuzat
să poată fi declarat vinovat, toate dovezile incriminatorii trebuie în principiu să îi fie prezentate în
ședință publică în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu este fără excepții, dar
acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; în general, acestea impun ca
acuzatului să i se acorde o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta mărturiile incriminatorii și
de a adresa întrebări autorilor acestora, fie în momentul în care sunt făcute, fie într-o etapă ulterioară
(Lucà împotriva Italiei, citată anterior, pct. 39-40).
201. În plus, rezultă din jurisprudența Curții că neprezentarea unui martor în ședință trebuie să fie
justificată de un motiv serios și că, atunci când o condamnare se bazează în mod exclusiv sau
determinant pe depozițiile unei persoane căreia acuzatul nu i-a putut adresa întrebări sau nu a putut
solicita să îi fie adresate întrebări nici în faza cercetării, nici în cursul judecății, dreptul la apărare poate
fi restrâns în mod incompatibil cu garanțiile prevăzute la art. 6 [a se vedea principiile enunțate în
hotărârea Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 și nr. 22228/06, pct. 119,
15 decembrie 2011, și detaliate în hotărârea Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10,
pct. 107 și 118, 15 decembrie 2015].
202. Atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe declarațiile unor
martori care nu se înfățișează în instanță, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase
examinări. În fiecare cauză, este necesar să se stabilească dacă există suficiente elemente de
contrabalansare pentru dezavantajele asociate încuviințării unei astfel de probe pentru a permite o
apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acestora. Examinarea acestei chestiuni oferă posibilitatea ca
o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă depoziția martorului care nu se
înfățișează în instanță este suficient de fiabilă ținând seama de importanța ei în cauză (a se vedea
principiile enunțate în hotărârea Al-Khawaja și Tahery, pct. 147, și dezvoltate în Schatschaschwili, de
mai sus, pct. 116).

b) Aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor sus-menționate

203. În prezenta cauză, Curtea constată pentru început că reclamantul era în vârstă de numai
12 ani când poliția l-a dus la secție și l-a audiat. Acesta era așadar departe de împlinirea vârstei
răspunderii penale prevăzute de Codul penal (14 ani) pentru infracțiunea de care a fost acuzat,
respectiv extorcare. Acesta avea așadar nevoie de tratament specific și protecție specifică din partea
autorităților; reiese clar din diverse izvoare de drept internațional [a se vedea, de exemplu,
Recomandările nr. R (87) 20 și nr. (2003) 20 ale Consiliului Europei; orientările 1, 2 și 28-30 din
Orientările Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului; art. 40 din CIDC; pct. 33 din
Comentariul general nr. 10 al Comitetului pentru Drepturile Copilului; și regula 7.1 din Regulile de la
Beijing, citate la punctele 77, 78, 80, 82, 84 și, respectiv, 86] că toate măsurile luate împotriva sa ar fi
trebuit să se bazeze pe interesul superior al copilului și că, după reținerea sa de către poliție, acestuia
ar fi trebuit să i se asigure cel puțin aceleași drepturi și garanții juridice ca și cele acordate adulților. În
plus, tulburarea psihică și neurocomportamentală – tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție (supra,
pct. 12) – de care suferea în făcea deosebit de vulnerabil și necesita protecție specială (a se vedea
Orientarea 27 din Orientările Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului; art. 23 din CIDC;
punctele 73 și 74 din Comentariul general nr. 9 al Comitetului pentru Drepturile Copilului, citate la
punctele 80, 82 și, respectiv 83).
204. În aceste condiții, Curtea va examina capetele de cerere întemeiate pe art. 6 și, pentru a
stabili dacă procesul având ca obiect internarea reclamantului într-un centru de detenție pentru minori
a fost echitabil, se va concentra așadar asupra chestiunii dacă reclamantul a beneficiat de asistența
unui avocat și dacă a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor.

i. Dreptul la asistența unui avocat

205. Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul a fost dus la secția de poliție fără să fi
fost informat cu privire la motivele reținerii sale. De asemenea, Curtea constată că reclamantul a
trebuit să aștepte un timp înainte de a fi audiat de un polițist. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul
că reclamantul a fost informat în vreo formă sau vreun fel despre dreptul său de a da telefon în acest
timp bunicului său, unui cadru didactic, unui avocat sau unui terț de încredere pentru a-i cere să vină
să-l asiste în timpul audierii. Mai mult, nu s-a luat nicio măsură pentru a-i asigura reclamantului
prezența un avocat în timpul audierii. Nicio dovadă nu susține afirmația Guvernului conform căreia
bunicul reclamantului a fost prezent la audiere. De altfel, Curtea constată că mărturisirea semnată de
reclamant, a cărei valoare probatorie este extrem de discutabilă având în vedere vârsta fragedă și
starea de sănătate a reclamantului, nu menționează prezența bunicului său și nu este contrasemnată
de acesta din urmă. Este posibil, după cum afirmă reclamantul, ca depoziția bunicului său din aceeași
dată să fi fost semnată de acesta după audiere, așa că aceasta nu dovedește prezența bunicului său
la audiere. În această privință, Curtea observă că mărturisirea reclamantului menționează că acesta a
fost informat despre dreptul său de a nu contribui la autoincriminare. Cu toate acestea, documentul nu
menționează că reclamantului i s-a comunicat dreptul său la prezența unui avocat sau a unui terț în
timpul audierii ori că un avocat sau un terț au fost prezenți în timpul audierii.
206. În aceste condiții, Curtea consideră stabilit faptul că poliția nu l-a ajutat pe reclamant să obțină
asistența unui avocat și că reclamantul nu a fost informat nici despre dreptul său la prezența unui
avocat și a bunicului său ori a unui profesor. În prezenta cauză, poliția a adoptat o atitudine prea
pasivă, astfel încât nu se poate considera că și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura
reclamantului, un copil afectat de o tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție, toate informațiile
necesare pentru ca acesta să fie asistat de un avocat (Panovits, citată anterior, pct. 72)
207. Faptul că dreptul intern nu prevede faptul că minorii care nu au împlinit vârsta răspunderii
penale pot fi asistați de un avocat în timpul audierilor realizate de poliție nu este un motiv valid, capabil
să justifice nerespectarea acestei obligații. Curtea reamintește că a hotărât anterior că o restrângere
sistematică a dreptului de acces la un avocat în baza unor dispoziții legale este în sine suficient pentru
a constitui o încălcare a art. 6 (Salduz, citată anterior, pct. 56). Mai mult, o astfel de restrângere este
contrară principiilor fundamentale stabilite în mai multe instrumente internaționale conform cărora
minorii ar trebui să beneficieze de asistență juridică sau orice altă asistență corespunzătoare [a se
vedea, de exemplu, art. 40 alin. 2 lit. b) pct. ii) din CIDC și comentariile asupra acestora, regula 7.1 din
Regulile de la Beijing și pct. 8 din Recomandarea nr. R (87) 20 a Consiliului Europei, citate la punctele
82, 84, 86 și respectiv 77 supra].
208. În plus, Curtea consideră că reclamantului i-ar fi fost imposibil să nu se simtă intimidat și
vulnerabil când a fost lăsat singur la secție și când a fost audiat de poliție într-un mediu necunoscut. În
plus, el și-a retractat mărturisirea și și-a declarat nevinovăția imediat ce a sosit bunicul său la secția de
poliție. În această privință, Curtea subliniază că mărturisirea pe care reclamantul a făcut-o în absența
unui avocat și care nu doar că a fost folosită împotriva sa în procesul având ca obiect internarea sa
într-un centru de detenție provizorie, ci totodată a servit ca temei, împreună cu depoziția lui S. și cea a
mamei acestuia, pentru constatarea instanțelor interne conform căreia actele imputate conțineau
elemente constitutive ale infracțiunii de extorcare și motivau astfel internarea sa într-un asemenea
centru.
209. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că absența unui avocat în timpul audierii
reclamantului de către poliție a adus atingere în mod iremediabil dreptului la apărare al acestuia și
caracterului echitabil al procesului în ansamblu (Panovits, citată anterior, pct. 75-76; și Salduz, citată
anterior, pct. 58 și 62).
210. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 și § 3 lit. c) din Convenție.

ii. Dreptul de a obține citarea și audierea martorilor

211. În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la imposibilitatea de a
adresa întrebări lui S. sau mamei acestuia în cursul ședinței desfășurate de judecătorie cu privire la
problema internării sale într-un centru de detenție provizorie pentru minori, Curtea constată pentru
început că internarea reclamantului a fost dispusă de Judecătoria Sovetsky din Novosibirsk în complet
de judecător unic, după desfășurarea unei ședințe, în conformitate cu art. 22 alin. 3 pct. 2) din Legea
privind minorii. La ședință au fost prezenți reclamantul, bunicul său, un avocat din oficiu, un procuror și
funcționarul din Serviciul pentru minori care a dispus la 12 ianuarie 2005 neînceperea urmăririi penale
față de reclamant. Rezultă din ordonanța de internare că reclamantul și bunicul său au avut
posibilitatea să se adreseze instanței și să prezinte înscrisuri proprii. În aceste condiții, se pare, la
prima vedere, că procesul în litigiu i-a oferit reclamantului unele garanții procedurale.
212. Cu toate acestea, rezultatele cercetării preliminare au fost comunicate judecătoriei, ca și alte
documente referitoare la reclamant, inclusiv depoziția presupusei victime și cea a mamei acesteia,
precum și mărturisirea semnată de reclamant. Curtea reamintește că reclamantul a retractat
mărturisirea respectivă și că a declarat că a făcut mărturisirea sub constrângere. De asemenea, după
cum Curtea a constatat mai sus, reclamantul nu a beneficiat de asistența un avocat în timpul audierii
sale la secția de poliție, ceea ce a adus atingere în mod iremediabil dreptului său la apărare. Mai mult
decât atât, bunicul reclamantul a declarat că nepotul său a mers la un medic mai devreme în ziua în
care au avut loc faptele în litigiu. Curtea observă că nici S., nici mama sa nu au fost citați pentru a da
declarații și a-i oferi astfel reclamantului posibilitatea de a le adresa întrebări, deși autoritățile au
acordat depozițiilor acestora o importanță decisivă pentru a constata, la soluționarea cercetării
preliminare, că reclamantul a comis o infracțiune, și anume extorcare.
213. În această privință, mai trebuie remarcat faptul că nu există niciun indiciu – iar Guvernul nu a
invocat niciunul – că S. și mama lui nu erau disponibili sau că era dificilă din alt motiv citarea lor în
calitate de martori. În aceste condiții, niciun motiv valid nu justifică neprezentarea acestor martori. În
plus, întrucât reclamantul a retractat mărturisirea, Curtea consideră că ascultarea lui S. și a mamei lui
era importantă pentru caracterul echitabil al procesului. Curtea consideră că o astfel de garanție este
cu atât mai importantă cu cât cauza implică un minor care nu a împlinit vârsta răspunderii penale și
care este supus unui proces având ca obiect un drept atât de fundamental cum este dreptul la
libertate.
214. În plus, deși o avocată din oficiu a participat efectiv la ședință reprezentându-l pe reclamant,
nu se știe exact când a fost desemnată aceasta și în ce măsură a apărat interesele clientului său.
Deși este adevărat – așa cum a afirmat Guvernul – că reclamantul nu a solicitat judecătoriei
ascultarea lui S. și a mamei acestuia, această omisiune ar putea indica o lipsă de diligență din partea
avocatei reclamantului și, în opinia Curții, a judecătoriei ‒ care trebuia să asigure respectarea
principiului egalității armelor în cursul procesului. Se pare că autoritățile nu au făcut niciun efort pentru
a asigura înfățișarea lui S. și a mamei sale în ședință, deși Legea privind minorii permite ascultarea
martorilor, astfel cum a recunoscut Guvernul. Având în vedere importanța procesului de internare
pentru reclamant, care putea fi privat de libertate timp de 30 de zile – durată deloc neglijabilă pentru
un copil de 12 ani, Curtea consideră că era esențial ca judecătoria să garanteze caracterul echitabil al
procesului respectiv.
215. În cele din urmă, Curtea observă că nimic nu a compensat imposibilitatea reclamantului de a
adresa întrebări lui S. și mamei acestuia în cursul procesului. După cum a constatat Camera la
pct. 173 din hotărârea sa, reclamantul nu a putut să examineze desfășurarea audierii martorilor de
către organul de cercetare și nu a avut posibilitatea de a le adresa întrebări nici în momentul audierii,
nici ulterior. De asemenea, întrucât declarațiile date de martori organelor de cercetare nu au
înregistrate video, nici reclamantul și nici judecătorii nu au putut să observe comportamentul lor în
timpul audierii și să-și formeze o opinie despre fiabilitatea lor (a se vedea, pentru un raționament
similar, Makeyev împotriva Rusiei, nr. 13769/04, pct. 42, 5 februarie 2009).
216. Având în vedere toate considerentele de mai sus, Curtea constată că dreptul la apărare al
reclamantului – în special cel de a contesta probele și de a întreba martorii – a fost restrâns în mod
incompatibil cu garanțiile consacrate la art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție. În consecință, au fost
încălcate aceste dispoziții.

iii. Concluzie
217. Curtea concluzionează că dreptul la apărare al reclamantului a fost restrâns în mod
incompatibil cu garanțiile de la art. 6 pe motiv că reclamantul nu a beneficiat de asistența de unui
avocat în timpul audierii sale de către poliție și că i-a fost imposibil să adreseze întrebări martorilor ale
căror depoziții incriminatorii au fost determinante în decizia instanțelor naționale de internare a
acestuia timp de 30 de zile într-un centru de detenție provizorie pentru minori.
218. Cu toate acestea, Curtea ține să adauge, cum a făcut și Camera la pct. 176 din hotărârea sa,
că restrângerile sus-menționate au rezultat din faptul că reclamantul nu împlinise vârsta răspunderii
penale în perioada respectivă și că acesta nu era așadar protejat de garanțiile procedurale prevăzute
de Codul de procedură penală (supra, pct. 59-63). Reclamantului îi era aplicabilă în schimb Legea
privind minorii. Această lege, care este destinată protecției minorilor, aduce restrângeri semnificative
garanțiilor procedurale (supra, pct. 68). În opinia Curții, ca și a Ligii Drepturilor Omului în observațiile
sale (supra, pct. 192), acesta este aspectul – demonstrat de prezenta cauză – în care voința
legiuitorului de a proteja copilul acordându-i asistență și luându-l în îngrijirea sa se află în conflict cu
realitatea și cu principiile enunțate la pct. 196 supra în sensul că aceasta duce la privarea copilului de
libertate fără a-i recunoaște drepturile procedurale care i-ar permite să se apere corespunzător
împotriva impunerii unei măsuri atât de severe.
219. Curtea consideră că minorii, a căror dezvoltare cognitivă și emoțională necesită în toate
împrejurările o atenție specială, mai ales când este vorba de copii care nu au împlinit vârsta
răspunderii penale, au nevoie de sprijin și asistență în vederea protejării drepturilor lor atunci când li
se aplică măsuri coercitive, chiar și sub forma unor măsuri educative. Rezultă clar din elementele de
drept internațional de care dispune Curtea (supra, pct. 77-89) că multe documente internaționale
consacră acest principiu, fapt care a fost evidențiat și de terți. În aceste condiții, Curtea este convinsă
că este necesar să se instituie garanții procedurale corespunzătoare pentru a proteja interesul
superior al copiilor și bunăstarea lor, în special atunci când libertatea lor este în joc. Altminteri, ar
rezulta un dezavantaj net pentru copii în comparație cu adulții aflați în aceeași situație. În această
privință, situația copiilor cu handicap poate necesita garanții suplimentare pentru a le asigura o
protecție suficientă. Cu toate acestea, Curtea ține să sublinieze faptul că asta nu înseamnă că un copil
trebuie să fie expus unui proces penal complet; drepturile sale trebuie să fie garantate într-un cadru
adaptat, corespunzător vârstei sale și conform normelor internaționale relevante, în special Convenției
internaționale cu privire la drepturile copilului.
220. Având în vedere toate considerentele de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a
beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii care a condus la internarea acestuia într-un
centru de detenție provizorie pentru minori, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c)
și lit. d) din Convenție.

VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

221. În conformitate cu art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă
dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor
 acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

1. Argumentele părților
222. Reclamantul solicită 7 500 de euro (EUR) pentru prejudiciul material, respectiv suma care i-a
fost acordată în hotărârea Camerei. Acesta consideră însă că suma nu acoperă toate cheltuielile
suportate pentru restabilirea sănătății sale fizice și mintale.
223. Guvernul se opune acordării acestei sume și consideră că, în cazul în care Curtea ar constata
în prezenta cauză o încălcare a Convenției, hotărârea pronunțată ar constitui în sine o reparație
echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi suferit de reclamant.

2. Hotărârea Camerei
224. Pronunțându-se în echitate, Camera a acordat reclamantului 7 500 EUR, plus orice sumă ce
poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.

3. Motivarea Curții
225. Curtea reamintește că, în prezenta cauză, a constatat aceleași încălcări pe care le-a constatat
și Camera. De asemenea, observă că reclamantul solicită aceeași sumă care i-a fost acordată de
Cameră. Curtea consideră că suma respectivă este echitabilă. În consecință, Curtea acordă
reclamantului 7 500 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit.

B. Cheltuieli de judecată

1. Argumentele părților
226. În plus față de suma care i-a fost acordată de Cameră, reclamantul a solicitat 24 979 RUB
(aproximativ 417 EUR) cu titlu de onorariu al avocatului (20 000 RUB), cheltuieli de traducere
(4 620 RUB) și cheltuieli poștale (359 RUB) efectuate în scopul procedurii în fața Marii Camere.
227. Guvernul a contestat suma acordată de Cameră și sumele suplimentare solicitate de
reclamant în fața Marii Camere. Acesta a susținut că chitanțele prezentate Curții nu pot fi considerate
ca documente justificative valide deoarece poartă ștampila unui barou de avocați, dar sunt semnate
de avocatul reclamantului. În plus, acesta a menționat că în fața Curții nu a fost prezentat niciun
contract de asistență juridică încheiat între reclamant sau bunicul său și avocatul reclamantului și că
chitanțele inexacte emise de un birou de traduceri nu pot fi suficiente pentru a confirma caracterul real
al cheltuielilor de traducere prezumtiv efectuate. În cele din urmă, Guvernul a susținut că numele
avocatului reclamantului nu este menționat în niciuna dintre deciziile instanțelor interne și că
intervenția acestui avocat în procedura desfășurată în fața Curții a fost limitată, majoritatea lucrărilor
fiind realizate de bunicul reclamantului.

2. Hotărârea Camerei
228. Camera i-a acordat reclamantului 493 EUR cu titlu de onorariu al avocatului și cheltuieli de
traducere, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

3. Motivarea Curții
229. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de
judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În
prezenta cauză, Curtea nu vede niciun motiv să pună la îndoială suma acordată de Cameră
reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată. În plus, Curtea consideră că facturile și chitanțele
prezentate de reclamant dovedesc că acesta a plătit 20 000 RUB avocatului său ca onorariu pentru
serviciile juridice prestate de avocat în scopul procedurii în fața Marii Camere. De asemenea, Curtea
acceptă în totalitate facturile și chitanțele aferente cheltuielilor de traducere și cheltuielilor poștale.
230. Având în vedere cele de mai sus, Curtea acordă reclamantului suma totală solicitată,
respectiv 1 493 EUR pentru procedura în fața Camerei și 417 EUR pentru procedura în fața Marii
Camere, în total 1 910 EUR , plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
 C. Dobânzi moratorii

231. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte
procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA:

1. respinge, în unanimitate, excepțiile preliminare de neepuizare a căilor de atac interne și de

nerespectare a termenului de şase luni, ridicate de Guvern cu privire la capătul de cerere formulat
de reclamant în temeiul art. 3 din Convenție și la capetele de cerere formulate de reclamant în
temeiul art. 6 în legătură cu cercetarea preliminară;
2. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție;
3. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție;
4. hotărăște, cu 11 voturi la 6, că a fost încălcat art. 6 § 1 și § 3 lit. c) și d) din Convenție;
5. hotărăște, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, următoarele sume, care
trebuie convertite în ruble rusești la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 1 910 EUR (o mie nouă sute zece euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie
majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată
cu trei puncte procentuale.
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg, la 23 martie 2016.

PREȘEDINTE, Jurisconsult,
GUIDO RAIMONDI Lawrence Early

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se

anexează următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a domnului judecător Zupančič;
– opinia parțial dizidentă a judecătorilor Spielmann, Nicolaou, Bianku, Keller, Spano și Motoc;
– opinia parțial dizidentă a doamnei judecător Motoc.

G.R.A.
T.L.E.
 Opinia concordantă a domnului judecător Zupančič

Sunt de acord cu soluția pronunțată în prezenta cauză. Totuşi, în aceasta opinie concordantă, aș
dori să aprofundăm chestiunea imposibilității de a incrimina o caracteristică personală. Întrucât domnul
Blokhin a fost tratat ca „delincvent minor” pe când era copil, se pune întrebarea dacă acesta ar fi
trebuit să beneficieze de garanții procedurale specifice procedurii contradictorii. Pentru a răspunde la
întrebare, este necesar să se reconstituie istoria acestei probleme din punct de vedere constituțional.
Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a definit sfera de aplicare a garanțiilor unui proces
echitabil aplicabile în faţa instanțelor pentru minori în trei hotărâri de referință pronunțate la mijlocul
secolului al XX-lea.
În hotărârea Kent v. United States [383 US 541 (1966)], Curtea Supremă a precizat mai întâi că
garanțiile constituționale ale procesului echitabil erau aplicabile proceselor cu minori. În acest sens,
instanța a declarat următoarele (pag. 554-556 din hotărârea Kent):
„1. Doctrina aflată la originea Legii privind instanțele pentru minori [(Juveniles Courts)], ca și
cele pentru alte jurisdicții, își are rădăcinile mai degrabă în filozofia protecției sociale decât în
corpus juris. Procedura urmată în faţa acestor instanțe este considerată civilă, nu penală. În
principiu, instanțele pentru minori au mai degrabă misiunea de a stabili nevoile copilului și ale
societății decât de a judeca un comportament infracțional. Acestea au scopul de a lua măsuri de
asistență și de reintegrare a copilului și de protecție a societății, nu de a se pronunța cu privire la
răspunderea penală, vinovăție și pedeapsă. Statul acționează ca parens patriae, nu ca procuror
și judecător. Însă invitația de a interveni într-o relație «părintească» nu este o încurajare a
arbitrariului procedural.
2. Întrucât statul trebuie să acționeze ca parens patriae în privința copilului, nu ca parte
adversă, instanțele de judecată s-au bazat pe prezumţia că procedura era de natură «civilă», nu
penală, și au decis că acel copil nu se putea plânge de privarea de drepturilor importante care
există în materie penală. S-a susținut că garanția fundamentală a unui proces echitabil, respectiv
dreptul la un tratament echitabil este singura care poate fi invocată de copil [...].
Deși nu există nicio îndoială că obiectivele urmărite de instanțele pentru minori au fost inițial
lăudabile, studiile și criticile din ultimii ani au ridicat întrebări serioase cu privire la întrebarea dacă
rezultatele obținute efectiv erau de natură a îndeplini obiectivele teoretice pentru a putea tolera
excluderea procedurii din sfera de aplicare a garanțiilor constituționale de care beneficiaui adulții.
Există numeroase dovezi că unele instanțe pentru minori, în special cea din Districtul Columbia,
nu dispun de personalul, resursele și tehnicile necesare pentru a-și îndeplini în mod
corespunzător funcția de reprezentant al statului în calitate de parens patriae, cel puțin în privința
minorilor acuzați de săvârșirea unei infracțiuni. În realitate, unele dovezi arată că sunt întemeiate
temerile că un copil se alege cu ce este mai rău din cele două lumi: nu beneficiază nici de
garanțiile recunoscute adulților și nici de asistența atentă și tratamentul de recuperare care ar
trebui oferite copiilor.”
Curtea Supremă a decis ulterior, în hotărârea In re Gault [387 US 1 (1967)], că acea clauză din
Amendamentul XIV care garantează un proces echitabil impunea ca acei copii aflați sub jurisdicția
instanțelor pentru minori să beneficieze de majoritatea – dar nu totalitatea – garanțiilor procedurale
acordate adulților urmăriți penal în fața instanțelor penale. Aceasta s-a pronunțat astfel (pag. 36 din
hotărârea citată):
„Un proces în care trebuie să se stabilească dacă un copil ar trebui să fie declarat «delincvent»
și privat de libertate pe durata mai multor ani de zile este de o gravitate comparabilă cu cea a
unui proces penal. Minorul are nevoie de asistența unui avocat pentru a depăși problemele
juridice, pentru a face o analiză informată a faptelor, pentru a impune respectarea caracterului
echitabil al procesului, pentru a se asigura că dispune de toate mijloacele de apărare, precum și
pentru a-şi pregăti și prezenta apărarea. Copilul «are nevoie de mâna călăuzitoare a unui avocat
în fiecare etapă a procesului îndreptat împotriva sa».”
În cele din urmă, în hotărârea In re Winship [397 US 358 (1970)], Curtea Supremă a declarat că, în
cadrul unui proces cu infractori minori, era sarcina parchetului să dovedească dincolo de orice
îndoială rezonabilă fiecare dintre elementele constitutive ale infracțiunii urmărite (pag. 364 din
hotărârea menționată).
În hotărârea Robinson v. California [370 US 660 (1962)], Curtea Supremă a constatat
neconstituționalitatea unei legi a statului California a cărei aplicare a avut ca rezultat condamnarea
unei persoane pe motiv că era dependentă de droguri – nu pentru actul de a consuma droguri –,
considerând că legea respectivă încălca amendamentele VIII și XIV. Pentru a ajunge la această
concluzie, Curtea Supremă s-a bazat pe următoarele considerente (pag. 666 și 667 din hotărârea
menționată):
 „Cu alte cuvinte, legea nu pedepsește persoana pentru consumarea, cumpărarea, vânzarea
sau deținerea de droguri ori pentru comportamentul anti-social sau perturbator rezultat în urma
consumului de droguri. Nu este o lege care are măcar scopul de a asigura sau de a impune un
tratament medical [dependenților de droguri]. În realitate, aceasta este o lege care face din
«condiția» de dependent de droguri o infracțiune pentru care autorul ei poate fi urmărit penal «în
orice moment, până când își tratează dependența». California consideră că o persoană poate fi
în mod continuu vinovată de săvârşirea infracțiunii chiar dacă nu a consumat sau deţinut droguri
niciodată în acest stat și chiar dacă nu a fost declarată niciodată vinovată de comportament
antisocial în acest stat.
În prezent, este greu de conceput ca un stat să încerce să incrimineze o persoană pentru că
suferă de o boală psihică, de lepră sau de o boală venerică. Un stat are posibilitatea de a decide
că bunăstarea și sănătatea publică impun ca persoanele care suferă de aceste boli sau de altele
să fie supuse unui tratament obligatoriu constând eventual în carantină, izolare sau internare. Cu
toate acestea, în stadiul actual al cunoașterii umane, o lege care ar incrimina o astfel de boală ar
fi neîndoielnic considerată în mod universal ca aplicând o pedeapsă crudă și neobișnuită,
contrară amendamentelor VIII și XIV (a se vedea Francis v. Resweber, 329 U.S. 459).
Suntem obligați să considerăm că prezenta lege intră în aceeași categorie.”
Astfel cum Curtea Supremă a afirmat în cauza Kent v. United States, statul își asumă rolul de
parens patriae în scopul de a lua măsuri de asistență și de reintegrare a copilului și de protecție a
societății, nu de a se pronunța cu privire la răspundere penală, vinovăție și pedeapsă. Astfel privează
totuşi copilul de anumite garanții fundamentale, astfel încât acesta se poate alege în cele din urmă cu
„ce este mai rău din ambele lumi”, nebeneficiind nici de garanțiile recunoscute adulților, nici de
tratamentul și asistența corespunzătoare pe care copiii ar trebui să le primească (Kent, citată anterior,
pag. 556).
Măsura privării de libertate aplicată copilului se bazează astfel pe statutul atribuit acestuia, adică
faptul că este un delincvent minor, nu pe un act de care este acuzat și care a avut ca rezultat o decizie
privind vinovăția sa pronunțată în urma unei proceduri conforme cu art. 6.
În opinia mea, acestea sunt două abordări complet diferite. Procedura penală este declanșată de
un act al acuzatului, iar vinovăția sau nevinovăția acestuia poate fi stabilită în conformitate cu normele
aplicabile în materia probelor, într-un cadru care respectă garanțiile fundamentale și principiul
legalității. Cu alte cuvinte, actul imputat acuzatului poate fi urmărit penal și judecat pe baza faptelor.
Aceasta este definită in abstracto și in concreto ca timp, loc și mod (modus operandi). În schimb,
statutul de autor al faptei - în speță faptul de a fi un delincvent minor – este nedeterminat și, prin
urmare, nu poate fi predefinit din punct de vedere juridic (în conformitate cu principiul legalității) sau
dovedit (în conformitate cu cerințele procesului echitabil).
De asemenea, trebuie remarcat că faptul că justiția penală atribuie unei persoane un anumit statut
poate fi pur și simplu consecința comiterii de către aceasta a mai multor acte, cum s-a exemplificat în
cauza Achour împotriva Franței [(MC), nr. 67335/01, CEDO 2006-IV], în care Curtea a admis o
excepție în ceea ce privește principiul ad hominem (reclamantul era un infractor recidivist) având în
vedere toate actele ad rem dovedite pentru care a fost condamnată persoana respectivă.
Acesta este motivul real pentru care însăși existența unei infracțiuni bazate pe o caracteristică
personală („status crime”) este inacceptabilă în dreptul penal și pentru care o astfel de infracțiune a
fost declarată neconstituțională de Curtea Supremă a Statelor Unite în cauza Robinson v. California
(citată anterior).
În schimb, în situațiile în care statul acționează ca parens patriae – și cu condiția ca bunăvoința lui
să fie efectiv în interesul superior al persoanei care trebuie protejată (delincvent minor, alienat etc.) –
se poate spune că nu există niciun conflict de interese între această persoană și stat. În consecință,
principiul legalității nu devine aplicabil şi nu este indispensabil ca procedura să îmbrace un caracter
contradictoriu.
Este inacceptabil ca un copil să fie privat de libertatea sa pe motivul statutului său, mai degrabă
decât pe baza unui act presupus a fi fost comis de acesta şi care a fost probat în cadrul unei proceduri
judiciare. Vulnerabilitatea inerentă a copiilor impune, atunci când se confruntă cu justiția penală,
protejarea lor în mod corespunzător și garantarea drepturilor lor. Curtea a constatat anterior că pot fi
necesare garanții procedurale speciale pentru a-i proteja pe cei care, din cauza afecțiunilor mintale, nu
sunt pe deplin capabili să acționeze pentru sine (Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie
1979, pct. 60, seria A nr. 33). În mod similar, trebuie să existe garanții procedurale corespunzătoare
pentru a proteja drepturile și interesul superior al copilului.
 Opinia comună parțial separată a judecătorilor Spielmann, Nicolaou, Bianku, Keller, Spano și Motoc

I.
Observații introductive

1. Reclamantul, care la momentul faptelor era minor și nu împlinise vârsta răspunderii penale, a
fost internat timp de 30 de zile într-un centru de detenție provizorie pentru minori, măsură destinată să
îl împiedice să recidiveze. Majoritatea admite că acel capăt de cerere formulat de reclamant cu privire
la viciile procedurale care au afectat procesul finalizat cu internarea sa intră în sfera laturii penale a
art. 6 § 1 din Convenție. În plus, majoritatea a constatat, pe de o parte, încălcarea acestei dispoziții și
a art. 6 § 3 lit. c) pe motiv că reclamantul nu beneficiase de asistența unui avocat și, pe de altă parte,
încălcarea art. 6 § 3 lit. d) pe motiv că reclamantul fusese privat de dreptul de a adresa întrebări
martorilor cheie și să conteste declarațiile acestora.
2. Cu tot respectul, nu suntem de acord cu constatarea majorității conform căreia art. 6 se aplică
procesului care a condus la detenția provizorie a reclamantului. În consecință, nu putem subscrie
concluziei potrivit căreia a fost încălcată această dispoziție. Pentru motivele prezentate mai jos,
considerăm că acel capăt de cerere formulat de reclamant în legătură cu lipsa garanțiilor procedurale
în cadrul procedurii privind internarea ar fi trebuit să fie examinat în raport cu art. 5 § 4 din Convenție,
iar constatarea încălcării ar fi trebuit să se bazeze pe această dispoziție. Cu toate acestea, suntem pe
deplin de acord cu constatarea încălcării art. 3 și a art. 5 § 1 din Convenție, în prezenta cauză.
3. În primul rând, vom examina și vom respinge raționamentul prin care majoritatea a concluzionat
în sensul aplicării art. 6 cu privire la procedura de internare (părțile II-VI), apoi vom analiza capătul de
cerere al reclamantului în baza art. 5 § 4 din Convenție (partea VII).

II.
Argumentele pentru și contra aplicabilității art. 6

4. Majoritatea a constatat aplicabilitatea art. 6 cu privire la procedura de internare, achiesând la

motivarea reținută de Cameră, care a aplicat criteriile prezentate în hotărârea Engel (Engel și alții
împotriva Țărilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22) și a ajuns la următoarele concluzii (pct. 179-182
din prezenta hotărâre):
i) Faptul că procesul împotriva reclamantului nu prezenta caracter penal în dreptul rus are doar
o valoare formală și relativă; „natura însăși a infracțiunii reprezintă un element de apreciere cu o
pondere mai mare”. În acest sens, Camera a făcut trimitere la hotărârea Ezeh și Connors împotriva
Regatului Unit [(MC), nr. 39665/98 și nr. 40086/98, pct. 82, CEDO 2003-X].
ii) În pofida caracterului incontestabil penal al infracțiunii imputate reclamantului, nu a fost
necesară pronunțarea asupra chestiunii dacă faptul că reclamantul beneficia de o cauză de
neimputabilitate prin prisma vârstei sale are ca efect excluderea procedurii îndreptate împotriva sa
din sfera de aplicare a laturii penale a art. 6. Curtea trebuia să se concentreze mai degrabă asupra
examinării celui de al treilea criteriu Engel, și anume natura și gradul de gravitate a pedepsei de
care era pasibil reclamantul.
iii) Există o legătură strânsă, atât în drept, cât și în fapt, între cercetarea preliminară și
procedura de internare.
iv) Întrucât internarea reclamantului într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenți
minori este echivalentă cu privarea de libertate, este necesar să se presupună că procesul
îndreptat împotriva lui a avut caracter „penal” în sensul art. 6, prezumție care poate fi înlăturată
doar în circumstanțe complet excepționale și doar în cazul în care privarea de libertate nu poate fi
considerată ca fiind un „prejudiciu semnificativ” având în vedere natura, durata sau modul de
executare a acesteia. Din nou, Curtea a făcut trimitere la hotărârea Ezeh și Connors (citată
anterior, pct. 126).
v) Cu toate că decizia de internare a reclamantului avea ca scop corectarea comportamentului
acestuia și împiedicarea recidivării sale, și nu pedepsirea sa, Curtea trebuie să cerceteze dincolo
de aparențe și de limbajul folosit și să se concentreze pe situația reală. Centrul de detenție nu era
o instituție de învățământ; era închis și păzit, iar deținuții au fost supuși unei supravegheri
permanente și unei discipline stricte. În aceste condiții, se impune concluzia că detenția aplicată
reclamantului după ce acțiunile sale au fost considerate ca întrunind elemente constitutive ale
infracțiunii de extorcare, și executată de acesta într-un centru de detenție pentru delincvenți minori
într-un regim cvasi-penitenciar, conținea elemente de represiune, dar și elemente de prevenire și
descurajare. Aceste circumstanțe nu infirmă prezumția privind aplicabilitatea art. 6 formulată în
hotărârea Ezeh și Connors, iar procesul îndreptat împotriva reclamantului trebuia să fie considerat
așadar ca fiind „penal” în sensul art. 6 din Convenție.
 5. Considerăm că raționamentul majorității este greșit din următoarele trei motive:
În primul rând, majoritatea supraapreciază importanța juridică și materială a legăturii dintre
cercetarea preliminară și procedura de internare.
În al doilea rând, cu tot respectul cuvenit, considerăm că majoritatea greșește considerând că
prezumția privind aplicabilitatea art. 6 formulată în hotărârea Ezeh și Connors este relevantă pentru
examinarea prezentei cauze.
În al treilea rând, majoritatea se bazează foarte mult pe aspectele represive ale detenției provizorii
timp de 30 de zile, executate de reclamant într-un centru de detenție pentru delincvenți minori. Dacă
este acceptat, acest argument va avea de fapt ca efect considerarea aproape a tuturor măsurilor
privative de libertate provizorii, care intră sub incidența art. 5 din Convenție, ca fiind „penale” în sensul
art. 6. Prin urmare, statele membre vor trebui să acorde întregul set de garanții procedurale ale unui
proces echitabil înainte de a aplica unei persoane măsura detenției provizorii în sensul art. 5. Această
poziție nu doar conferă caracter caduc dispoziției speciale privind controlul legalității prevăzute la
art. 5 § 4, dar ignoră diferența fundamentală în materie de natură și scop dintre procedurile de
detenție întemeiate pe art. 5, de pe o parte, și procesul penal echitabil în ansamblu, pe de altă parte.
6. În continuare, vom explica detaliat fiecare argument, pe rând.

III.
Legătura dintre cercetarea preliminară și procedura de internare

7. Observăm, conform descrierii de la pct. 14‒24 din hotărâre, că cercetarea preliminară a avut loc
în ianuarie 2005 și a fost motivată de o acuzație de extorcare îndreptată împotriva reclamantului. La
12 ianuarie 2005, Serviciul pentru minori a considerat că nu era necesar să înceapă urmărirea penală
față de reclamant întrucât acesta nu împlinise vârsta răspunderii penale. În iunie 2005, parchetul din
districtul Sovetski din Novosibirsk a anulat decizia respectivă, argumentând că cercetarea preliminară
a fost incompletă. Cu toate acestea, la 6 iulie 2005, Serviciul pentru minori a respins din nou
propunerea de începere a urmăririi penale față de reclamant, pentru aceleași motive ca cele
anterioare.
8. Între timp, la 21 februarie 2005, Judecătoria Sovetski a dispus internarea reclamantului timp de
30 de zile într-un centru de detenție provizorie pentru delincvenți minori, fiind sesizată printr-o cerere
formulată de șeful poliției din districtul Sovetski din Novosibirsk pentru „a-l împiedica [pe reclamant] să
recidiveze”. Conform motivării judecătoriei, reclamantul trebuia să fie internat într-un centru de
detenție în vederea „corectării comportamentului” (pct. 27 din prezenta hotărâre). Reclamantul a
formulat apel împotriva ordonanței de internare. Apelul s-a soluționat prin hotărârea din 29 mai 2006 a
președintelui Tribunalului Regional Novosibirsk, care a confirmat ordonanța din 21 februarie 2005.
Astfel cum se menționează la pct. 54 din prezenta hotărâre, tribunalul regional a adoptat o abordare
diferită față de judecătorie, considerând că „detenția reclamantului timp de 30 de zile într-un centru de
detenție pentru delincvenți minori este necesară în sensul art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind
minorii, pentru a preveni orice risc de recidivă din partea reclamantului”. Tribunalul regional a precizat
că „necesitatea «corectării comportamentului», invocată de judecătorie pentru a justifica internarea în
litigiu, nu conferea caracter ilegal ordonanței de internare din 21 februarie 2005 deoarece detenția
reclamantului era justificată de alte motive”.
9. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, deși judecătoria a menționat acuzația că
reclamantul ar fi săvârșit o faptă penală ce prezintă elemente constitutive ale infracțiunii de extorcare,
tribunalul regional a reîncadrat măsura detenției provizorii afirmând că scopul acesteia este pur
preventiv, a încadrat fapta imputată reclamantului ca „infracțiune” și a declarat clar că temeiul juridic al
detenției îl constituie dispozițiile Legii privind minorii. Este adevărat că comportamentul infracțional al
reclamantului, la data respectivă minor, a motivat cererea de internare a acestuia într-un centru de
detenție provizorie pentru minori, dar acest fapt în sine nu poate constitui un argument relevant pentru
a constata că art. 6 este aplicabil procesului soluționat cu internarea sa. Foarte frecvent, dar nu în
mod exclusiv, măsurile privative de libertate provizorii luate de statele membre și autorizate de art. 5
§ 1 din Convenție sunt motivate de comportamentul perturbator social sau delictual al persoanelor pe
care le vizează. Astfel, detenția este considerată necesară pentru protejarea unor interese juridice
bine precizate, inerente persoanei deținutului respectiv și/sau legate de interesele societății în general.
În prezenta cauză, Serviciul pentru minori a dispus încetarea cercetării preliminare după ce a
constatat că reclamantul nu împlinise vârsta răspunderii penale. Reclamantul nu a fost și nu putea fi
„acuzat de o infracțiune în materie penală”, în baza dreptului intern, pentru presupusa faptă care i se
imputa, și nici – în opinia noastră – în sensul autonom al acestei noțiuni în contextul art. 6 din
Convenție. Internarea reclamantului într-un centru de detenție pentru minori s-a bazat exclusiv pe
dispozițiile Legii privind minorii și a urmărit un interes general – cel de prevenire a recidivei
reclamantului sub forma unui eventual comportament distructiv. În această privință, subliniem că
art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii, care a fost singurul temei juridic pentru ordonanța de
internare, prevede în mod expres că un minor poate fi plasat în detenție pentru cel mult 30 de zile în
cazul în care a comis „o infracțiune înainte de împlinirea vârstei legale a răspunderii penale”, în
special pentru protejarea „vieții ori sănătății sale sau [pentru] a împiedica recidiva”. Această dispoziție
nu face nici o mențiune cu privire la necesitatea de a examina dacă fapta penală respectivă întrunește
elementele constitutive ale unei infracțiuni. În consecință, deși suntem de acord cu constatarea
majorității, conform căreia există o legătură factuală între cele două proceduri în ceea ce privește
evenimentele care au condus la începerea cercetării preliminare pe de o parte, și procedura de
internare pe de altă parte, și că astfel se justifică respingerea excepției întemeiate de Guvern pe
nerespectarea termenului de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea pct. 116‒119
din hotărâre), contestăm ferm faptul că ar exista în dreptul intern o legătură strânsă între aceste două
proceduri care să justifice concluzia conform căreia procedura de internare intră sub incidența laturii
penale a art. 6.

IV.
Prezumția aplicabilităţii art. 6 formulată în
hotărârea Ezeh și Connors

10. Majoritatea a constatat că, întrucât reclamantul a fost privat de libertate, Curtea trebuie să
prezume că art. 6 este aplicabil procedurii care a condus la decizia de internare în litigiu și că această
prezumție nu este infirmată de faptele cauzei în raport cu criteriile enunțate în hotărârea Ezeh și
Connors împotriva Regatului Unit (citată anterior). Cu tot respectul cuvenit majorităţii, apreciem că
prezumția stabilită în hotărârea Ezeh și Connors nu este aplicabilă în prezenta cauză.
11. În cauza Ezeh și Connors, reclamanții erau deținuți care fuseseră puşi sub acuzare pentru
încălcarea normelor penitenciare, primul pentru amenințarea cu moartea la adresa unui agent de
probațiune, al doilea pentru agresiune comisă asupra unui gardian din penitenciar. Reclamanții au fost
declarați vinovați de către directorul închisorii și condamnați la zile suplimentare de detenție în baza
Legii din 1991 privind justiția penală (Criminal Justice Act 1991). Primul reclamant a primit 40 de zile
suplimentare de detenție și 14 zile de izolare, iar al doilea a primit 7 zile suplimentare de detenție și
3 zile de izolare. În plus, primul reclamant a fost exclus temporar de la desfăşurarea activităţilor în
comun și și-a pierdut privilegiile, în timp ce al doilea a fost amendat cu 8 lire sterline.
12. În cererile lor, acei reclamanți s-au plâns, în temeiul art. 6 § 3 lit. c) din Convenție, că nu au fost
reprezentați de un avocat și, în subsidiar, că nu au primit asistență juridică atunci când s-au prezentat
în fața directorului penitenciarului în cadrul procedurilor disciplinare îndreptate împotriva lor pentru
încălcarea normelor penitenciare. Pentru a se pronunţa asupra aplicabilităţii art. 6 în cazul procedurilor
în litigiu, Curtea a făcut trimitere, la pct. 126 din hotărârea sa, la pct. 82 din hotărârea Engel și alții
(citată anterior), după care a declarat următoarele:
„În consecință, având în vedere privările de libertate care puteau fi stabilite în cazul
reclamanților și care le-au fost aplicate efectiv acestora, există prezumția că acuzațiile formulate
împotriva lor aveau caracter penal în sensul art. 6, iar această prezumție poate fi răsturnată doar
în mod cu totul excepțional și doar în cazul în care aceste privări de libertate nu pot fi considerate
ca fiind un «prejudiciu semnificativ» având în vedere natura, durata sau modul de executare a
acestora”.
13. În opinia noastră, majoritatea interpretează prezumția aplicabilităţii art. 6 sus-menţionată în
afara contextului său și consideră, greșit după părerea noastră, că se aplică situației în fapt din
prezenta cauză în care s-a emis o ordonanță de detenție provizorie în scop preventiv față de un minor
care nu împlinise vârsta răspunderii penale.
În cauza Ezeh și Connors, reclamanții erau deținuți adulți condamnați, care au încălcat
regulamentul penitenciar săvârșind infracțiunile de amenințare și de lovire, fiind condamnați în temeiul
Legii privind justiția penală la prelungirea privării de libertate în scop pur punitiv. Acesta este contextul
în care prezumția aplicabilităţii art. 6 a fost formulată de Curte. Sub nicio formă nu trebuie să se
concluzioneze că toate măsurile de drept intern care implică privarea de libertate provizorie – care, în
principiu, intră sub incidența art. 5 din Convenție – trebuie să fie prezumate a avea caracter penal și
astfel trebuie să conducă la aplicarea tuturor garanțiilor unui proces echitabil prevăzute la art. 6 din
Convenție, care pot fi răsturnate „doar în mod cu totul excepțional și doar în cazul în care aceste
privări de libertate nu pot fi considerate ca fiind un «prejudiciu semnificativ» având în vedere natura,
durata sau modul de executare a acestora” (Ezeh și Connors, citată anterior, pct. 126). Potrivit acestei
interpretări a hotărârii Ezeh și Connors, este necesar să se prezume că statele membre nu pot plasa
în detenţie provizorie persoane în sensul art. 5 din Convenție fără a le oferi toate garanțiile
procedurale prevăzute la art. 6 § 1, § 2 și § 3, cu excepția cazului în care prezumția este răsturnată în
mod excepțional. Cu tot respectul cuvenit majorității, credem că această interpretare a sferei de
aplicare a respectivei reguli a prezumției nu este conformă cu jurisprudența constantă a Curții cu
privire la corelația dintre articolele 5 și 6. În plus, această abordare ar putea perturba echilibrul delicat
și necesar care trebuie să fie menținut pentru aplicarea separată și independentă a acestor două
dispoziții fundamentale ale Convenției.

V.
„Elementele punitive” ale detenției reclamantului

14. În ultimul rând, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 6, majoritatea concluzionează că privarea
de libertate a reclamantului, măsură care i-a fost aplicată acestuia în urma constatării că faptele sale
prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de extorcare și pe care a executat-o într-un centru de
detenție sub regim cvasi-penitenciar, conținea elemente punitive, dar și de prevenire și descurajare.
15. Observăm din nou că reclamantul, care la vremea respectivă era minor și nu împlinise vârsta
răspunderii penale, s-a angajat – conform încadrării făcute de autoritățile naționale competente – în
fapte antisociale și infracționale; în consecință – conform aprecierii instanțelor interne – situația sa
necesita intervenția statului sub forma unei detenții provizorii pentru a-l împiedica să recidiveze. În
opinia noastră, reiese clar din motivarea hotărârii definitive a instanței interne care a examinat
prezenta cauză, respectiv Tribunalul Regional Novosibirsk, că scopul acestei măsuri era unul
preventiv și bazat pe o dispoziție din Legea privind minorii formulată expres în acest sens.
16. Această detenție, cu o durată de 30 de zile, a fost executată într-un centru de detenție pentru
minori. Este de la sine înțeles că orice formă de privare de libertate într-o instituție publică este o
experiență dificilă și tulburătoare pentru persoana căreia i se aplică. Astfel, nimeni nu se îndoiește că
arestarea sau reținerea vizată de art. 5 § 1 lit. c), internarea într-o instituție de psihiatrie vizată de
art. 5 § 1 lit. e) ori arestarea sau reținerea temporară a unui străin – de exemplu: un solicitant de azil –
menționată la art. 5 § 1 lit. f), se desfășoară de obicei în instituții sau centre publice în care se poate
dovedi necesară instituirea unui „regim cvasi-penitenciar” și a unui sistem de măsuri disciplinare.
Jurisprudența Curții oferă multe exemple în acest sens. Cu toate acestea, faptul că o privare de
libertate în temeiul art. 5 are aceste caracteristici intrinseci nu poate să justifice concluzia potrivit
căreia detenția are „elemente punitive”, cu excepția cazului în care se consideră că această încadrare
se aplică tuturor măsurilor de detenție prevăzute de art. 5, ceea ce ar declanșa automat aplicarea
art. 6 de fiecare dată când sunt impuse astfel de măsuri. Pentru a aprecia detenția în raport cu
criteriile Engel, elementele esențiale de luat în considerare sunt baza legală și scopul acesteia, nu
circumstanţa efectivă a internării persoanei într-un centru de detenție, cum s-a procedat în prezenta
cauză. Atunci când o persoană riscă o încarcerare cu caracter punitiv – represiv - într-un penitenciar
sau un centru de detenție, în urma unei condamnări pentru săvârşirea unei infracțiuni, detenția
respectivă intră sub incidența art. 5 § 1 lit. a) din Convenție și nu poate fi aplicată decât dacă persoana
în cauză a beneficiat de un proces echitabil în conformitate cu cerințele art. 6. Cu toate acestea,
considerăm că acest principiu nu se aplică în cazul altor măsuri de detenție care nu au - direct sau
indirect - un caracter punitiv. Acesta este cazul detenției minorilor, a alienaților sau a străinilor pentru
scopuri publice legitime, precum și, uneori, al intereselor personale ale deținutului însuși, mai ales
când este un copil. Rezumând, în lumina considerentelor prezentate mai sus, nu putem fi de acord cu
concluzia majorității conform căreia detenția reclamantului conținea „elemente punitive” în sensul celui
de al treilea criteriu Engel și în scopul examinării aplicabilității art. 6.

VI.
Concluzie privind aplicabilitatea art. 6

17. În urma examinării motivelor reţinute de majoritate pentru a declara art. 6 aplicabil procedurii de
internare îndreptate împotriva reclamantului, observăm în final că majoritatea pare a fi puternic
influențată de argumentul că minorii supuși măsurilor privative de libertate trebuie să beneficieze de
garanții procedurale suficient de puternice şi că, așadar, este necesar a se concluziona în sensul
aplicabilităţii art. 6 (pct. 181 și 219 din hotărâre).
18. Deși suntem de acord cu premiza acestui argument, nu suntem de acord cu concluzia
rezultantă. Este dificil de înţeles modul în care constatarea, de către majoritate, a aplicabilităţii art. 6 în
prezenta cauză, precum și motivele pe care se bazează această constatare, nu conferă un caracter
caduc dispoziției speciale privind controlul de legalitate prevăzut la art. 5 § 4 din Convenție. Cu toate
acestea, art. 5 § 4 este un instrument mult mai potrivit pentru a acorda minorilor garanții procedurale
suficiente pentru a contesta legalitatea unei măsuri de detenție provizorie. În plus, aplicarea acestei
dispoziții este în mai mare conformitate cu structura și corelația dintre articolele 5 și 6 din Convenție
(Ichin și alții împotriva Ucrainei, nr. 28189/04 și nr. 28192/04, pct. 43, 21 decembrie 2010). Și mai
ales, aplicarea art. 5 § 4 se armonizează mai bine cu natura și scopul unui sistem judiciar adaptat
copiilor, dezvoltat recent prin diverse instrumente internaționale relevante. Vom explica motivele mai
jos.
 VII.
Aplicarea art. 5 § 4 din Convenție

19. Precizăm, pentru început, că suntem de acord cu concluzia Curții conform căreia măsura de
detenție aplicată reclamantului nu intră sub incidența nici a art. 5 § 1 lit. d) din Convenție, nici a altui
alineat din această dispoziție. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 în cazul reclamantului. Cu toate
acestea, observăm că, anterior, Curtea a hotărât că o constatare a încălcării art. 5 § 1 nu o scutește
de necesitatea de a examina dacă a fost încălcat art. 5 § 4 de către statul pârât, aceste două dispoziții
fiind diferite una de cealaltă (Bouamar împotriva Belgiei, nr. 9106/80, pct. 55, 29 februarie 1988,
seria A nr. 129).
20. Art. 5 § 4 prevede că „[o]rice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are
dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”.
21. În hotărârea Bouamar împotriva Belgiei (citată anterior), Curtea a declarat că detenția unui
minor îndeplinește cerințele art. 5 § 4 „doar în condițiile în care procedura aplicată are caracter judiciar
și acordă persoanei vizate garanții corespunzătoare tipului de privare de libertate de care s-a plâns”,
iar „pentru a stabili dacă o procedură oferă garanții corespunzătoare, trebuie să se țină seama de
natura specială a circumstanțelor în care procedura are loc” (ibidem, pct. 57). În mod special,
procedurile care pot duce la detenția unui minor trebui să îi asigure asistență efectivă din partea unui
avocat (ibidem, pct. 60). Mai mult decât atât, în Nikolova împotriva Bulgariei [(MC), nr. 31195/96,
pct. 58, CEDO 1999-II], Curtea a stabilit că procedurile care intră sub incidența art. 5 § 4 trebuie să fie
contradictorii și să asigure în permanență „egalitatea armelor” între părți.
22. Astfel, hotărârea Bouamar a stabilit un criteriu flexibil în sensul art. 5 § 4, care impune
analizarea necesității relative de a introduce anumite garanții procedurale ce țin seama în mod
corespunzător de natura controlului de legalitate în discuție și de particularitățile procedurii. Astfel,
garanțiile procedurale prevăzute la art. 5 § 4 nu au o sferă de aplicare fixă și determinată; acestea
trebuie să fie evaluate de la caz la caz, examinând temeiul juridic al măsurii de detenție pe care statul
intenționează să o aplice și natura procedurii, inclusiv statutul persoanei vizate de măsură.
23. Reclamantul a susținut că ar fi trebuit să i se asigure un avocat în cadrul procesului de
internare și să i se acorde posibilitatea de a contesta probele incriminatorii și de a adresa întrebări
martorilor. Observăm că reclamantul a fost în detenție provizorie într-un centru de detenție pentru
minori, în conformitate cu art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii, în scopul prevenirii recidivei
sale. După cum am precizat deja (supra, pct. 9), această dispoziție obligă instanțele interne să
cerceteze dacă minorul a comis o „infracțiune” și dacă anumite interese, individuale sau generale, și
anume viața și sănătatea minorului sau prevenirea recidivei, justifică emiterea unei ordonanţe de
detenție provizorie cu privire la acesta. Controlul legalității unei măsuri luate în temeiul acestei
dispoziții, precum și vulnerabilitatea minorilor – în prezenta cauză, reclamantul era un băiat de numai
12 ani la vremea faptelor și suferea de probleme de sănătate – în mod clar necesită, din perspectiva
art. 5 § 4, ca minorul respectiv să aibă acces la asistența unui avocat în cadrul procedurii și să aibă
posibilitatea de a contesta veridicitatea declarațiilor martorilor pe care se bazează acuzația îndreptată
împotriva lui.
24. Observăm că această interpretare a art. 5 § 4, care pune accentul pe adaptarea justiției la
minori în cursul procedurilor de detenție, își găsește sprijin în instrumentele internaționale relevante
ale Consiliului Europei, prezentate în detaliu în capitolul III din prezenta hotărâre (pct. 77‒79), precum
și ale Organizației Națiunilor Unite (pct. 81‒89). Ne referim în special la Partea a IV-a ‒ Consultanță și
asistență juridică pentru minori ‒ din Recomandarea CM/Rec (2008)11 referitoare la Regulile
europene pentru minorii care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri [dispuse de organele judiciare]
(pct. 79 din prezenta hotărâre) și la pct. 30 din Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei
privind justiția în interesul copilului, adoptate de Comitetul de Miniștri la 17 noiembrie 2010 (pct. 80 din
prezenta hotărâre), care prevede că un copil reținut de autorități nu ar trebui să fie interogat cu privire
la o faptă penală sau să fie obligat să dea ori să semneze o declarație referitoare la implicarea sa,
decât în prezența unui avocat sau a unuia dintre părinți sau, în cazul în care niciun părinte nu este
disponibil, în prezența unui alt adult în care copilul are încredere.
25. Aplicând sus-menționatele principii din jurisprudența Curții și luând în considerare actele
internaționale relevante prezentate anterior, suntem de acord în esență cu motivarea majorității de la
punctele 197-199 din prezenta hotărâre în ceea ce privește dreptul reclamantului la asistența unui
avocat, deși considerăm că necesitatea de a-i asigura reclamantului asistența unui avocat atunci când
a fost interogat în faza cercetării preliminare ar fi trebuit să se bazeze pe art. 5 § 4 din Convenție, nu
pe art. 6 § 3 lit. c). Întrucât mărturisirea făcută de reclamant în această etapă a procedurii cu privire la
infracțiunea imputată – pe care ulterior a retractat-o, precizând că a semnat-o sub constrângere – a
fost prezentată ca probă în cadrul procedurii de internare, este clar, din punctul de vedere al
controlului de legalitate prevăzut la art. 5 § 4, că omisiunea asigurării asistenței unui avocat în acea
etapă a adus atingere considerabil eforturilor reclamantului de a contesta legalitatea măsurii de
detenție aplicate în baza art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii.
26. Suntem de asemenea de acord, în esență, cu motivarea majorității referitoare la dreptul
reclamantului de a adresa întrebări martorilor cheie și de a contesta declarațiile lor – S., presupusa
victimă, și mama sa, care au făcut declarații în cursul cercetării preliminare, dar nu au fost citați să se
prezinte în instanță. Prin neprezentarea acestor martori, reclamantul a fost privat de posibilitatea
confruntării lor, deși depozițiile lor au fost în mod clar decisive pentru instanță pentru a stabili dacă
acesta comisese o infracțiune în sensul art. 22 alin. (2) pct. 4 din Legea privind minorii.
27. Suntem de acord cu opinia majorității (pct. 214 din prezenta hotărâre) conform căreia
chestiunea dacă avocatul reclamantului solicitase într-adevăr prezența martorilor în cursul ședinței nu
este determinantă în scopul examinării procedurii din perspectiva art. 5 § 4, cu toate că, în raport cu
jurisprudența Curții, omisiunea prezentării unei astfel de solicitări din partea avocatului poate fi
decisivă din perspectiva art. 6 § 3 lit. d), iar neadresarea acestei solicitări instanțelor interne poate fi
totodată o problemă din perspectiva obligaţiei de epuizare a căilor de atac interne. Aceasta este
diferența semnificativă și foarte problematică între aplicarea, în cauze de acest tip, a clauzelor privind
procesul echitabil pe deplin contradictoriu prevăzute de art. 6, opţiune reţinută de majoritate, și
aplicarea, propusă de noi, a art. 5 § 4, care este formulat special pentru a ține seama de
caracteristicile specifice tipului particular de control al legalității detenției, cum este necesar într-o
cauză individuală. Astfel, în procedurile de detenție în care este în discuţie o cerere pentru detenția
provizorie a unui minor în vederea protejării vieții sau a sănătății sale și/sau urmărirea unui interes
general, îi revine cu certitudine instanței sarcina de a acționa din oficiu (proprio motu) pentru a se
asigura că sunt prezentate toate mijloacele de probă relevante, astfel încât minorului și avocatului său
să li se ofere o posibilitate reală și efectivă de a contesta forţa probantă a mijloacelor respective. Prin
urmare, considerăm că motivarea majorității cu privire la acest aspect de la pct. 214 din prezenta
hotărâre ‒ respectiv că instanțele naționale ar fi trebuit, în prezenta cauză, să acționeze din oficiu în
contextul art. 6 § 3 lit. d) ‒ nu este în concordanță cu jurisprudența existentă cu privire la această
dispoziție. În opinia noastră, această abordare pur și simplu nu contribuie cu nimic la realizarea
importantului obiectiv al garantării drepturilor procedurale ale reclamantului, art. 5 § 4 fiind mai potrivit
realizării acestui scop.
28. Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că acel capăt de cerere procedural formulat de
reclamant ar fi trebuit să fie examinat din perspectiva art. 5 § 4 și că faptele prezentei cauze dovedesc
o încălcare a acestei dispoziții pe motiv că reclamantul nu a beneficiat de asistența unui avocat în
etapa cercetării preliminare și că instanțele interne nu au asigurat înfăţişarea presupusei victime și a
mamei sale în cadrul ședinței pentru a permite confruntarea cu reclamantul și avocatul său.
 Opinia parțial separată a doamnei judecător Motoc

Cu tot respectul cuvenit majorității, nu pot fi de acord cu includerea punctului 196 din prezenta
hotărâre în rândul „principiilor generale” ale jurisprudenței Curții. Respectivul punct este fără îndoială
un transplant juridic, un împrumut din jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite. În cuvintele
atribuite de Shakespeare lui Hamlet: „Nu da și nu lua bani cu împrumut,/ Că pierzi și banii și prietenia”.
Cred că, exact în situația descrisă de Hamlet, se află şi Curtea.
Punctul 196 nu reflectă nici principiile generale stabilite de Curte, nici distincțiile simple între in rem
și ad personam formulate în contextul recidivei în hotărârea Achour împotriva Franței (pct. 47-49)1. Și
înțeleg motivele pentru care acestea ar trebui să fie incluse în capitolul „principii generale”. De fapt,
pct. 196 împrumută ‒ dar fără le citeze ‒ ideile exprimate de Curtea Supremă a Statelor Unite în mai
multe hotărâri, precum Kent v. the United States, In re Gault și mai ales Robinson v. California. Acesta
este sensul în care punctul respectiv face un transplant juridic sau o „fertilizare încrucișată a
jurisprudenței”.
A. Watson, autorul noțiunii de transplant juridic, ne-a avertizat că transplanturile juridice trebuie
efectuate cu precauție2. Deși fertilizarea încrucișată este acum o practică frecventă, nu este mai puțin
adevărat că anumite criterii trebuie să rămână în uzul Curţii. În caz contrar, după cum a spus Vico, „la
mente umana è naturalmente portata a dilettarsi dell’uniforme” (mintea umană are înclinația naturală
să se complacă în uniformitate)3. Este esențial ca fertilizarea încrucișată să ia în considerare
diferențele dintre culturile juridice și să respingă orice încercare de axiomatizare a asemănărilor4.
În plus, includerea punctului 196 în principiile generale sugerează că majoritatea intenționează să
critice doctrina parens patriae în contextul justiției pentru minori. Dacă în Statele Unite și mai ales în
California, în anii ‘60, evoluția justiției penale a necesitat intervenția Curții Supreme a Statelor Unite
pentru a evita „aducerea în fața justiției penale a unui copil autor al unei infracțiuni pentru simplul
motiv că el are statutul de delincvent juvenil”, acest lucru nu este valabil în prezent în statele membre
ale Consiliului Europei.
Mai mult decât atât, poziția majorității devine confuză atunci când declară, în conformitate cu
principiile generale, că „statutul de delincvent juvenil” este un concept care nu este definit. Desigur,
expresia „delincvent juvenil” încă este folosită în unele acte internaționale, europene sau interne, dar
ulterior adoptării Convenției cu privire la drepturile copilului, aceasta este din ce în ce mai des înlocuită
cu termenii „minor” sau „copil”. În prezenta cauză, afirmația că această noțiune nu este definită nu are
sens deoarece reclamantul avea 12 ani în momentul în care a comis infracțiunea. În plus, Curtea a
citat anterior instrumentele internaționale referitoare la delincvența juvenilă, în a treia parte a hotărârii,
care este consacrată „instrumentelor internaționale relevante”. Ar putea fi relevant să se menționeze
lipsa unei definiții a acestei noțiuni în alte contexte, de exemplu în cazul în care infractorul respectiv
are între 18 și 20 de ani.
Din nou, majoritatea ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă precauție în ceea ce privește
principiile generale care au fost stabilite în mod corect de Curte și „fertilizarea încrucișată” pe care a
realizat-o.

1 „47. Prin urmare, chestiunea ridicată în faţa Curţii se referă într-adevăr la respectarea sau nu a principiului legalităţii
infracţiunilor şi pedepselor. Curtea trebuie să cerceteze în special dacă, în prezenta cauză, textul prevederii legale, citite în
lumina jurisprudenţei interpretative pe care o însoţeşte, îndeplinea condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate în momentul
faptelor.
48. Curtea constată că reclamantul a fost condamnat prima dată la 16 octombrie 1984 pentru trafic de droguri şi că şi-a ispășit
pedeapsa la 12 iulie 1986. Ulterior, a fost din nou condamnat ca urmare a infracțiunilor prevăzute de legislaţia în materie de
droguri pe care le-a săvârșit în cursul anului 1995 şi până la 7 decembrie 1995. În deciziile din 14 aprilie și 25 noiembrie 1997,
Tribunalul Corecțional și Curtea de Apel Lyon l-au declarat pe reclamant vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 222-37
din Codul penal și i-au aplicat o pedeapsă în conformitate cu această dispoziție, precum și cu art. 132-9 din Codul penal
referitor la recidivă.
49. Curtea constată că art. 132-9 prevede că durata maximă a pedepselor privative de libertate şi valoarea maximă a amenzilor
aferente se dublează în caz de recidivă şi asta nu în termen de 5 ani, cum se prevedea în vechea lege, ci în termen de 10 ani
de la expirarea sau prescrierea pedepsei precedente. Acest nou regim juridic a intrat în vigoare la 1 martie 1994, fiind așadar
aplicabil în momentul în care reclamantul a comis noile infracţiuni în cursul anului 1995, astfel încât acesta avea statut juridic de
recidivist ca urmare a noilor infracţiuni (supra, pct. 46)”.
2 A. Watson, Legal Transplants: An Approach to Comparative Law, Edinburgh, 1974.
3 Giambattista Vico, Principi di scienza nuova: d'intorno alla comune natura delle nazioni.
4 D. Nelken, J. Feest (ed.), Adapting Legal Cultures, Hart Publishing, Oxford Portland Oregon 2001.