Valenţele juridice ale deplasării propriului copil minor de la

domiciliul acestuia fără acordul celuilalt părinte

dr. REMUS IONESCU*

*
e-mail: remus.ionescu@just.ro

Lector univ. - Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice, Universitatea "Titu Maiorescu" din Târgu-Jiu

Vicepreşedinte - Tribunalul Gorj

Acţiunea tatălui de a-l extrage pe fiul său minor dintr-un mediu impropriu dezvoltării armonioase fizice şi psihice de la
domiciliul stabilit provizoriu de instanţa de judecată la mamă nu constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal,
prevăzută de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen., şi nici infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea
minorului, prevăzută de art. 379 C. pen. (cu notă aprobativă).
(Curtea de Apel Craiova, Decizia penală nr. 595/2017 - nepublicată)

Prin Decizia penală nr. 595/2017 a Curţii de Apel Craiova au fost admise
apelurile declarate de parchet şi inculpat împotriva Sentinţei penale nr.
205/2016 a Tribunalului Gorj, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată
şi, rejudecând. printre altele, a fost schimbat temeiul soluţiei de achitare din
dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. În dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b)
teza I C. pr. pen., fiind menţinută astfel soluţia de achitare a inculpatului Z.F.
sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute
de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen.
În motivele scrise parchetul a invocat, în ceea ce priveşte infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal, greşita achitare a inculpatului. Întrucât deşi
instanţa de judecată nu a încredinţat minorul unuia dintre părinţi spre creştere şi
educare, domiciliul acestuia a fost stabilit la mamă, iar inculpatul nu avea niciun
drept să-l ia şi să părăsească ţara. A considerat procurorul că lipsirea de
libertate a fost ilegală, neexistând niciun temei care să-i permită inculpatului să
răpească minorul, iar inculpatul a avut reprezentarea ilegalităţii acţiunii sale, în
condiţiile în care minorul avea domiciliul stabilit la mamă, iar din declaraţii a
rezultat că acesta menţionase anterior că va aştepta decizia instanţei referitoare
la încredinţarea minorului.
Procurorul care a participat la dezbateri în faţa instanţei de control judiciar s-a
repoziţionat şi a arătat că în mod corect instanţa de fond a achitat apelantul
inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal,
solicitând menţinerea soluţiei, întrucât luarea minorului parte civilă de la mama
sa şi plecarea cu acesta nu constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal. Totodată, s-a solicitat schimbarea temeiului achitării în dispoziţiile art. 16
alin. (1) lit. b) C. pr. pen., având în vedere că fapta comisă de apelantul inculpat
există în materialitatea sa, însă aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Curtea şi-a însuşit întru totul considerentele de fapt şi de drept reţinute de
instanţa de fond.
Ca stare de fapt, ambele instanţe au reţinut că persoana vătămată C.I. locuia
în comuna Samarineşti, judeţul Gorj, iar în anul 2008 a mers la muncă în Grecia,
unde l-a cunoscut pe inculpatul Z.F., cetăţean pakistanez. Cei doi au intrat în
relaţii de concubinaj, care s-au materializat prin încheierea căsătoriei în faţa
autorităţilor greceşti, potrivit extrasului de pe certificatul de căsătorie din 04
ianuarie 2015. Din această relaţie la data de 24 iunie 2012 s-a născut în Grecia
minorul Z.A.Z., naşterea fiind înregistrată la Primăria comunei Samarineşti,
judeţul Gorj, pe baza documentelor eliberate de autorităţile greceşti.
Datorită neînţelegerilor dintre inculpat şi C.I., la începutul lunii septembrie
2015, aceasta din urmă a revenit în România, iar minorul a rămas cu inculpatul
în Grecia. Tot în luna septembrie 2015 a venit în România şi inculpatul Z.F. cu
minorul Z.A.Z. şi împreună cu persoana vătămată au locuit o perioadă de timp la
martora C.M., mama persoanei vătămate şi o scurtă perioadă la martorul C.M.,
fratele persoanei vătămate, după care s-au mutat într-o casă nelocuită,
aparţinând martorului V.N.
Ulterior inculpatul şi persoana vătămată C.I. s-au despărţit în luna februarie
2016, iar aceasta din urmă s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune prin
care a solicitat emiterea unui ordin de protecţie, precum şi stabilirea locuinţei
minorului la mamă. Instanţa competentă 1 a respins capătul de cerere cu privire
la ordinul de protecţie şi a stabilit provizoriu domiciliul minorului Z.A.Z., pe o
perioadă de 2 luni, la domiciliul mamei în comuna Samarineşti, judeţul Gorj.
1
A se vedea Jud. Motru, Sent. civ. nr. 461/2016 (nepublicată).

În urma acestei hotărâri judecătoreşti, inculpatul Z.F. s-a mutat în municipiul

Motru, s-a angajat la un om de afaceri turc şi locuia într-o cameră de hotel, însă
de circa 2-3 ori pe săptămână îşi vizita copilul minor, aşa cum rezultă indubitabil
din declaraţiile martorilor - rude apropiate ale mamei, persoana vătămată C.I. -.
Persoana vătămată şi minorul au continuat să locuiască în casa pusă la dispoziţie
de V.N.
S-a reţinut că în acelaşi sat locuia şi persoana vătămată J.M., care avea
familia plecată la muncă în Germania şi care a intrat în relaţii de concubinaj cu
persoana vătămată C.I., după ce inculpatul s-a mutat în municipiul Motru.
În seara zilei de 15 aprilie 2016, inculpatul s-a deplasat din municipiul Motru
în comuna Samarineşti. În aceeaşi seară, după orele 22.00, persoana vătămată
C.I. se afla cu J.M. şi minorul Z.A.Z. în locuinţă, iar în momentul în care J.M. a
ieşit afară, inculpatul Z.F., înarmat cu o secure, a pătruns fără drept în curtea
locuinţei şi i-a aplicat mai multe lovituri cu securea în cap. La strigătele sale de
ajutor, a ieşit din locuinţă C.I. care a observat pe J.M. căzut pe sol, inculpatul îl
ţinea imobilizat cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă în care avea securea îl
lovea în cap.
Inculpatul l-a lăsat pe J.M. În stare de inconştienţă şi înarmat cu securea s-a
îndreptat către locuinţa în care se retrăsese C.I. care a încercat să blocheze uşa,
însă inculpatul fiind mai puternic a forţat-o, a distrus cu securea o fereastră şi a
pătruns în holul din faţa celor două camere. A aplicat o lovitură persoanei
vătămate C.I. cu securea în cap, lovitura fiind amortizată prin apărarea cu mâna
stângă, la care i s-a produs o plagă tăiată, lovitura fiind deviată, securea s-a
înfipt în tocul uşii, rupându-se în două locuri. Ulterior, inculpatul a prins-o cu
mâinile de gât şi a strâns-o până când a rămas în stare de inconştienţă.
Profitând de această situaţie, inculpatul a luat pe minorul Z.A.Z., împreună cu
care a părăsit teritoriul României, fiind depistat pe teritoriul Bulgariei, unde a
fost reţinut la data de 17 aprilie 2016 în baza mandatului european nr. 1 emis de
Judecătoria Motru şi extrădat de către autorităţile judiciare bulgare la data de 3
mai 2016.
Faţă de această stare de fapt, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt
întrunite elementele tipicităţii obiective şi subiective ale infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, fapta
neexistând, reţinând ca temei al achitării dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr.
pen. În motivarea hotărârii tribunalul în mod judicios a făcut trimitere la
literatura de specialitate şi mai ales la practica judiciară în materie.
Facem precizarea că în cauză faţă de inculpatul Z.F. s-a luat iniţial măsura
arestării preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la judecătorie 2
pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, soluţie
menţinută în calea de atac3.
2
A se vedea Jud. Motru, înch. pen. nr. 53/2016 (nepublicată).

3
A se vedea Trib. Gorj, înch. pen. nr. 38/2016 (nepublicată).

NOTĂ. Prin decizia penală citată se analizează valenţele juridice ale deplasării
propriului copil minor de la domiciliul acestuia fără acordul celuilalt părinte.
Aşa cum rezultă din motivarea deciziei, cele reţinute de prima instanţă au fost
însuşite integral de instanţa de control judiciar cu privire la problematica juridică
analizată, mai puţin temeiul soluţiei de achitare.
Pentru început, considerăm că în mod judicios instanţele, faţă de actele
dosarului, au reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării
juridice formulată de partea civilă, din infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal, prev. de art. 205 alin. (1). (2) şi (3) lit. b) C. pen., în infracţiunea de
nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prev. de art. 379 C.
pen., este neîntemeiată.
Ne raliem şi noi la cele reţinute şi menţionăm că în cazul infracţiunii de
nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, valoarea socială
protejată este respectarea regulilor de convieţuire în familie, prin respectarea
obligaţiilor impuse cu privire la creşterea şi educarea minorilor. Însă, pentru
existenţa acestei infracţiuni se cere o situaţie premisă, ce constituie o condiţie a
conţinutului juridic, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti de
încredinţare a minorului.
Într-adevăr, din actele dosarului rezultă că inculpatul este tatăl minorului
Z.A.Z., născut din relaţii de concubinaj cu persoana vătămată C.I. şi recunoscut
la serviciul de stare civilă al autorităţilor greceşti. Totodată, la cererea mamei, s-
a stabilit provizoriu domiciliul minorului Z.A.Z., pe o perioadă de 2 luni, la
domiciliul acesteia, în comuna Samarineşti. judeţul Gorj.
Potrivit art. 483 C. civ. autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi
îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod
egal ambilor părinţi. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 496 din Codul civil,
părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea
legături personale cu minorul la locuinţa acestuia.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut că, deşi inculpatul a luat copilul de la
mamă fără acordul acesteia, fapta nu constituie infracţiunea prevăzută de art.
379 C. pen., întrucât copilul se afla în egală măsură sub autoritatea părintească
a mamei, dar şi a tatălui, acesta din urmă nefiind decăzut din exerciţiul
drepturilor părinteşti şi neaflându-se nici în neputinţă de a-şi exprima voinţa,
dimpotrivă el fiind cel care s-a ocupat în permanenţă şi după despărţirea în fapt
de creşterea şi educarea minorului. Hotărârea prin care s-a stabilit domiciliul
provizoriu la mamă nu echivalează cu o hotărâre de încredinţare a copilului spre
creştere şi educare, în sensul art. 379 C. pen. Cu alte cuvinte, în speţă
inculpatul, tatăl minorului Z.A.Z., avea un drept propriu, recunoscut de Codul
civil cu nimic mai prejos decât dreptul mamei în exercitarea autorităţii părinteşti.
În acest sens, trebuie observat că textul articolului 379 din Codul penal nu
este corelat cu noile instituţii reglementate de Codul civil referitoare la
exercitarea autorităţii părinteşti, în condiţiile în care reglementarea penală este
ulterioară celei civile, atât sub aspectul adoptării actului normativ, cât şi al
intrării în vigoare4. În ceea ce priveşte instituţia încredinţării minorului către unul
din părinţi, odată cu abrogarea Codului familiei, aceasta nu mai este
reglementată în dreptul civil român de la data intrării în vigoare a Legii nr.
287/20095, privind Codul civil. În noua reglementare problematica minorilor din
căsătorie în cazul unui divorţ, dar şi a minorilor născuţi în afara căsătoriei, a fost
surprinsă prin două aspecte importante, respectiv autoritatea părintească a
părinţilor asupra minorilor şi stabilirea locuinţei minorului la domiciliul unuia
dintre părinţi. Regula generală este aceea că autoritatea părintească va reveni în
comun ambilor părinţi, iar în mod excepţional se va dispune ca autoritatea
părintească să nu poată fi exercitată în mod exclusiv de către unul din părinţi.
Tot derogatoriu de la regula generală, în situaţii excepţionale, există posibilitatea
ca autoritatea părintească să nu poată fi exercitată în comun de ambii părinţi, de
părintele unic sau de părintele în sarcina căruia s-a stabilit exerciţiul autorităţii
părinteşti, în condiţiile art. 398 alin. (1) C. civ. Într-o astfel de ipoteză, instanţa
de tutelă poate decide plasamentul copilului la o rudă, la o familie, o persoană
care nu are calitate de rudă sau la o instituţie de ocrotire. În speţa comentată,
printr-o hotărâre judecătorească6 s-a dispus înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă, instituit prin Dispoziţia nr. 35/2016 emisă de directorul general al
D.G.A.S.P.C. Gorj pentru minorul Z.A.Z. la asistentul maternal I.C.
4
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, intrată în vigoare la 1 februarie 2014.

5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iunie 2009.

6
A se vedea Trib. Gorj, Sent. civ. nr. 213/2016 (nepublicată).

Este adevărat că în doctrina mai veche 7, dar şi mai recentă8 s-au exprimat
opinii că ar trebui incriminată reţinerea de către un părinte a copilului său minor,
fără consimţământul celuilalt părinte căruia îi revine exercitarea autorităţii
părinteşti asupra minorului sau la domiciliul căruia a fost stabilită locuinţa
minorului, potrivit legii, însă potrivit Codului penal în vigoare, această acţiune nu
este incriminată. Chiar dacă respectăm aceste opinii, nu ne raliem la acestea,
având în vedere considerentele expuse anterior. Un alt argument, credem noi,
decisiv, în sprijinul acestei soluţii îl constituie faptul că în materia dreptului
penal, unde funcţionează principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine
lege) şi principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege), analogia dreptului,
cât şi a legii, nu sunt permise.
7
A se vedea N. Puşcaciu şi N. Pleşan, note, în "Revista română de drept" nr. 9/1980, p.
46.

8
A se vedea B. D. Moloman, Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului în reglementarea Noului Cod penal, în revista "Pandectele
române" nr. 11/2014 , p. 54.

Revenind la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.

205 Cod penal, precizăm că valoarea protejată constă în libertatea persoanei, în
manifestarea neştirbită a libertăţii de deplasare şi acţiune a persoanei fizice,
subiectul pasiv constituindu-l în speţa de faţă minorul, ci nu mama acestuia, cum
e cazul infracţiunii prevăzute de art. 379 C. pen. Pentru a constitui element
material al infracţiunii, acţiunea trebuie să fie comisă în mod ilegal. Fac excepţie
anumite categorii de persoane, a căror situaţie impune luarea unor măsuri de
restrângere a libertăţii sau de supraveghere, printre aceştia fiind şi copii minori,
asupra cărora se exercită autoritatea părintească.
Atât în doctrină9, cât şi în jurisprudenţă10, răpirea constă în luarea unei
persoane şi ducerea ei în alt loc, împotriva voinţei sale, deci în mod forţat, iar în
cazul minorilor fără drept, însă în speţă, aşa cum s-a arătat, tatăl minorului nu
este decăzut din drepturile părinteşti, aşa încât acţiunea inculpatului poate fi
apreciată ca abuzivă eventual numai în relaţie cu celălalt părinte, nu şi cu
minorul.
9
A se vedea V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, ed.
a II-a, Editura Academiei Române şi Editura AII Beck, 2003, p. 521.

10
A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Dec. pen. nr. 842/2016 şi Dec. pen. nr.
2911/2014, disponibile pe www.scj.ro.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut în cauză că inculpatul a luat copilul
animat fiind de dorinţa ca acesta să aibă un trai mai bun, până în acel moment
el comportându-se exemplar faţă de copilul său. Din declaraţiile martorilor
audiaţi de către instanţe, a rezultat indubitabil că mama minorului şi-a neglijat în
permanenţă obligaţiile legale cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti.
Astfel, aceasta obişnuia în mod frecvent să consume băuturi alcoolice, să
trăiască în concubinaj cu diverşi bărbaţi, în urma cărora au rezultat mai mulţi
copii. De altfel, după plasarea minorului la asistentul maternal, acesta a
beneficiat de consultaţii medicale, fiind depistat cu afecţiuni psihice. Dincolo de
proba testimonială, baza factuală a fost susţinută şi de către D.G.A.S.P.C. Gorj,
prin adresa înaintată instanţei (stare de fapt necontestată şi necomentată de
procuror, s.n. - R.I.).
În ceea ce priveşte profilul parental al persoanei vătămate C.I., elocventă este
şi încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară 11, potrivit căreia
faţă de aceasta s-a dispus începerea urmăririi penale, sub aspectul infracţiunii de
omor calificat, faptă ce se presupune că ar fi fost săvârşită împotriva minorului
C.A.M., în vârstă de 1 an şi 8 luni, fiul său. Tot din înscrisurile oficiale şi din
declaraţiile martorilor, a rezultat că C.I. are mai mulţi copii, ce au fost internaţi
în centrul de plasament, determinat de dezinteresul acesteia.
11
A se vedea Trib. Gorj, Înch. pen. nr. 35/2016 (nepublicată).

În acest context, inculpatul a acţionat pentru a-l extrage pe fiul său din acest
mediu impropriu dezvoltării armonioase fizice şi psihice şi, aşa cum a rezultat din
baza factuală reţinută, de la naşterea minorului şi până la încarcerarea sa, a fost
singurul părinte care a exercitat cu adevărat autoritatea părintească, între cei
doi, tată şi fiu, stabilindu-se relaţii puternice de afecţiune.
Concluzionând, considerăm că în mod just ambele instanţe de judecată, faţă
de baza factuală reţinută, au constatat că nu poate fi angajată răspunderea
penală a inculpatului Z.F. pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal,
prevăzută de art. 205 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen.
Nu împărtăşim însă soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar, în
sensul de a reţine ca temei al achitării dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b), teza I
C. pr. pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală), în loc de art. 16 alin. (1) lit.
a) C. pr. pen. (fapta nu există), dintr-o dublă perspectivă.
În primul rând, instanţa de control judiciar s-a mărginit să îşi însuşească
concluziile procurorului de şedinţă în ceea ce priveşte schimbarea temeiului
achitării, fără nicio încercare argumentativă în acest sens, în condiţiile în care
curtea a achiesat integral la motivarea tribunalului (în speţă sentinţa fiind
reformată doar sub aspectul cheltuielilor judiciare, s.n. - R.I.).
Pe de altă parte, este bine ştiut că în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin.
(1) lit. a) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu
există.
Apreciem că această dispoziţie are în vedere inexistenţa unei fapte în
materialitatea ei, dar norma nu presupune inexistenţa niciunui element de fapt,
respectiv cazul nu este incident doar atunci când nu s-a produs nicio schimbare
în realitatea obiectivă, ci se referă la inexistenţa faptei pe care, în norma de
incriminare, o descrie verbum regens. Cazul de împiedicare rămâne incident şi
când există o anumită conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element
material al infracţiunii. Spre exemplu, dacă o persoană reclamă că o altă
persoană a forţat-o să întreţină relaţii sexuale, infracţiunea cercetată va fi cea de
viol. Dacă probatoriul administrat în cauză atestă că a existat un act sau raport
sexual, dar acesta a fost liber consimţit, considerăm că soluţia ce se impune a fi
pronunţată de instanţă este achitarea, dar nu pe motiv că fapta nu este
prevăzută de legea penală, ci pentru că fapta care constituie elementul material
al infracţiunii (constrângerea şi întreţinerea de relaţii sexuale) nu există. Mai
mult, în situaţia în care probatoriul administrat nu poate dovedi mai presus de
orice bănuială legitimă că infracţiunea de viol a fost comisă, achitarea se
impune, credem noi, tot în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. şi nu în
baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., întrucât dubiul nu se referă la autorul
faptei, ci la existenţa în sine a acţiunii care constituie elementul material al
infracţiunii de viol. Făcând un examen al literaturii de specialitate şi al practicii
judiciare, constatăm că cele susţinute de noi sunt confirmate de către doctrina
recentă12, cât şi de către instanţele de judecată13.
12
A se vedea M. Udroiu ş.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, 2015, p. 110.

13
A se vedea C. Ap. Craiova, Dec. pen. nr. 1056/2017 (nepublicată); a se vedea, de
asemenea, Jud. Bistriţa, Sent. pen. nr. 173/2017, disponibilă pe www.rolii.ro.

Se constată că în jurisprudenţă, dar mai ales în practica organelor de urmărire

penală, se confundă adesea această situaţie cu lipsa unui element constitutiv al
infracţiunii, reţinându-se în mod greşit temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit.
b) C. pr. pen. În situaţiile în care lipseşte elementul material. Or, lipsa
elementului material înseamnă inexistenţa faptei incriminate în sensul arătat mai
sus.
Nu este lipsit de interes şi faptul că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) din
vechiul Cod de procedură penală au fost preluate identic de noul legiuitor penal,
fiind configurate normativ în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. In
expunerea de motive a legiuitorului nu am identificat nici implicit, nici explicit
motive care să conducă la ideea că legiuitorul şi-a schimbat filosofia cu privire la
problematica juridică analizată.
 Este adevărat că la nivel doctrinar s-a conturat şi o altă opinie 14. În sensul că
în situaţia analizată s-ar impune ca temei al achitării dispoziţiile art. 16 alin. (1)
lit. h) C. pr. pen., însă deşi respectăm această opinie, nu o împărtăşim din
considerentele expuse anterior, cu precizarea că dacă s-ar accepta acest punct
de vedere, aplicarea ca temei al achitării prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) ar
deveni extrem de rară, practic doar în situaţia faptelor imaginare, care nu
produc nicio modificare a realităţii obiective.
14
A se vedea N. Volonciu ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura
Hamangiu, 2014, p. 46.

Revenind la speţa adnotată, din perspectiva celor expuse considerăm că

soluţia corectă este cea stabilită de către prima instanţă. De altfel, acest mod de
abordare nu este o noutate, în acelaşi mod pronunţându-se jurisprudenţă şi
doctrina mai veche în materie.15
15
A se vedea I. Dobrinescu, "Condiţii în care răpirea minorului de către unul din părinţi
constituie infracţiune", în "Revista română de drept" nr. 1/1969, p. 109.

Importanţa clarificării pe cale jurisprudenţială a problematicii tratate este

esenţială, mai ales dacă avem în vedere că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C.
pr. pen., neprevederea faptei în legea penală constituie motiv de recurs în
casaţie.
Este ceea ce am încercat să facem în parte în rândurile de mai sus.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 2 din data de 28 februarie 2018