BOGDAN-PETRU BUTA – GRUPA B1 DEDO

A. Pretinsa încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”)

1. În mod preliminar ar trebui menționat faptul că dreptul de vizitare al părintelui T al

copilului minor în urma divorțului pronunțat și rămas definitiv în 2015 este recunoscut de
Codul Civil și implicit în decizia de divorț.
2. Prin urmare, la nivel teoretic în analiza aserțiunii lui T suntem pe tărâmul art. 6 alin. 1 din
CEDO. Din jurisprudența și doctrina, acest articol presupune: (i) existența unui litigiu, (ii)
ca litigiul să se refere la drepturi și obligații recunoscute în dreptul intern, (iii) ca litigiul să
aibă un caracter civil și (iv) natura părților este indiferentă. Aplicând această structurare la
speța în cauză: (i) există un litigiu, deși acesta a fost finalizat, litigiul presupune și
componenta de punere în executare, (ii) litigiul presupune dreptul de a-și vizita copilul
minor prevăzut de legislația din România, (iii) caracterul civil există și în acest sens se pot
aduce în sprijin cauzele Horsby c. Greciei, Scordino c. Italiei, și Bourdov c. Rusiei, și
părțile sunt private. Prin urmare, prima facie speța în cauză se circumscrie aplicării art. 6
alin 1.
3. În ceea ce privește garanțiile privind un proces civil echitabil, încălcarea pretinsă cade pe
tărâmul componentei duratei rezonabile a procesului și a componentei de executare a
hotărârilor judecătorești definitive. În ceea ce privește durata rezonabilă, o analiză a
criteriilor: (i) complexitatea cauzei – procesul a presupus un divorț cu capete accesorii (și
anume, împărțirea custodiei copilului minor), și a fost finalizat în 2 ani, (ii) conduita
reclamantului – rezultă din speță faptul că acesta a apelat în nenumărate rânduri și din
proprie inițiativă la Autoritatea pentru Protecția Copilului (“APC”), (iii) conduita
autorităților relevante – a executorului judecătoresc, a procurorului în ceea ce privește
prima plângere penală, și a instanței în ceea ce privește procesul penal aflat în primă
instanță din 2016, și (iv) obiectivul urmărit de reclamant de a-și vedea copilul minor,
obiectiv care pare a nu se fi realizat din 2015, conduce spre ideea că există o încălcare a
art. 6 alin. 1. Totodată, din 2015 până în prezent, reclamantului nu i-a fost pusă în
executarea hotărârea judecătorească deși a apelat la executor judecătoresc și indirect a uzat
de prevederile Codului Penal spre a o determina pe mamă să se conformeze cu dispozițiile
hotărârii din 2015.
4. În acest sens, cauza Horsny c. Greciei, statuează printre altele faptul că neadoptarea timp
de mai mult de cinci ani a măsurilor necesare în vederea conformării la hotărâre, iar în
cauza Lunari c. Italiei, timp de 4 ani nu s-a asigurat forța publică pentru executarea unei
sentințe judecătorești. Deși s-ar putea contraargumenta faptul că reclamantul a înregistrat
cerere la CEDO după un 1 de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, în punctul 42
din Horsny c. Greciei, Curtea nu a ignorat acțiunile petrecute între momentul introducerii
CEDO (1990) și momentul în care plângerea a ajuns în stare de judecată în față CEDO
(1994).1 Prin urmare, există o previzibilitate rezonabilă în ceea ce privește posibilitatea ca
în privința prezentei plângeri introduse de T la 1 aprilie 2016, Curtea să aprecieze faptul că
au trecut 5 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii și aceasta nici în prezent nu a fost pusă
în executare, și să constate o încălcare a art. 6 alin. 1.
5. Totodată este de menționat faptul că art. 910-914 din Codul de Procedură Civilă prevede o
anumită secvență a acțiunilor în situația în care executorul judecătoresc este sesizat spre
punerea în executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori. Astfel, după refuzul
lui M de a deschide ușa deși era acasă, executorul avea obligația de a parcurge anumite
etape: (i) să uzeze de art. 910 (3) din Codul de Procedură Civilă cu trimitere la art. 906, (ii)
art. 911 prevede că în cazul în care procedura de la (i) nu conduce la executarea obligației,
executarea silită se realizează în prezența unui reprezentant al direcției generale de asistență
1
“[…] Cu toate acestea, autorităţile administrative nu au dat nici un răspuns până la 20 octombrie 1994.” p. 40 în
Horsny c. Greciei.
 BOGDAN-PETRU BUTA – GRUPA B1 DEDO

socială și protecția copilului. În cazul în care nici urmare a acestor etape, M nu își execută
obligația, executorul judecătoresc este obligat să sesizeze parchetul pentru a sancționa M
în raport de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 379 alin. 2 din Codul Penal. Din datele
speței nu reiese faptul că executorul a urmat întocmai procedura de la art. 910-914 Cod
Procedură Civilă. Prin urmare, această conduită a autorităților prin executorul judecătoresc
constituie un argument suplimentar în favoarea concluziei ca art. 6 alin 1 CEDO a fost
încălcat.
B. Pretinsa încălcare a art. 8 din CEDO

1. Cu titlu general, trebuie menționat faptul că în jurisprudența sa, Curtea a analizat cauzele
în ceea ce privește respectarea și asistența acordată de autorități a programului de vizitare
a minorului cu în optica în care acestea trebuie să își atingă scopul de a menține relația de
familie. Totodată, Curtea a consacrat acest drept de vizitare în favoarea părintelui ca
impunând un rol activ susținut al autorităților în vederea ducerii la îndeplinire a hotărârile
judecătorești relevant în acest sens. Astfel, acest rol activ al autorităților se constituie într-
o obligație de diligență, întrucât executare hotărârilor judecătorești în această materie nu
trebuie privite ca un drept absolut având în vedere și interesul copiilor minor și faptul că
există anumite circumstanțe specifice.
2. Din jurisprudența Curții, 3 cauze sunt similare cu speța în cauză: Sbârnea c. României,
Fușcă c. României și Cristescu c. României. În primele două cauze, reclamantul a pretins
încălcarea art. 6 alin. 1 și art. 8, iar în cea de-a treia a pretins încălcarea art. 8, însă în toate
3 cauzele, Curtea a constat faptul că art. 8 nu a fost încălcat, iar în ceea ce privește primele
2 spețe, pretenția referitoare la art. 6 alin. 1 este nefondată.
3. Cu toate acestea, există anumite nuanțări în speța în cauză față de cele 3 cauze invocate:
a. În cauza Sbârnea c. României – copilul minor a fost încredințat mamei, iar
reclamantului i-a fost stabilit un drept de vizită. Deși avea o relație apropiată cu
copilul minor, după ce reclamantul s-a recăsătorit, copilul a refuzat să se întâlnească
singur cu tatăl, insistând ca mama să fie de asemenea prezentă. Reclamantul a
pretins că de fapt mama încearcă să se răzbune și nu îi permite să-și vadă copilul.
Similar speței noastre, reclamantul a formulat o plângere penală împotriva mamei
în raport de nerespectarea hotărârilor judecătorești. Organele de anchetă au audiat
mama și martorii propuși, inclusiv copilul. Procurorul de caz a dispus neînceperea
urmăririi penale. După o perioadă în care reclamantul a atacat rezoluția
procurorului, în ultima instanță se decide retrimiterea cauzei la procuror pentru
refacerea anchetei. S-au luat din nou declarații mamei și copilului. De asemenea în
procedură a fost implicată și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția
Copilului, care a concluzionat ca mama nu se opune, ci este decizia copilului de a
nu își vedea tatăl. De asemenea, reclamantul a apelat la executor judecătoresc care
conform legislației în vigoare la acel moment și-a îndeplinit obligațiile,
consemnând faptul că nu mama, ci copilul nu dorește să fie vizitat de reclamant.
Curtea a concluzionat că nu există o încălcare a art. 8 CEDO reținând că
„autoritățile au păstrat un echilibru just între interesele concurente și și-au
îndeplinit obligațiile de a proteja dreptului reclamantului la viața de familie cu
fiica sa.”2 De subliniat, că în speța în cauză, nu rezultă că procurorul ar fi audiat
mama, copilul și alți martori. De asemenea, executorul judecătoresc nu a îndeplinit
procedura din Codul de Procedură Civilă, iar APC sau alte autorități competente în
domeniu nu par a-și fi îndeplinit toate obligațiile la a sprijini executarea.3

2
Paragraful 138.
3
După cum am detaliat în secțiunea A. 5 de mai sus.

2
 BOGDAN-PETRU BUTA – GRUPA B1 DEDO

b. În cauza Fușcă c. României, copilul minor a fost de asemenea încredințat mamei,

iar tatălui i s-a stabilit un program de vizitare. După ce s-a lovit de numeroase
refuzuri de a-și vedea copilul, reclamantul apelează la un executor judecător care
de asemenea se lovește de refuzul mamei motivat de faptul că hotărârea de stabilire
a programului de vizită nu era finală sau nu era comunicată. Subsecvent, tot în fața
executorului judecătoresc mama a refuzat spunând că minorul este cel care nu
dorește să-și vadă tatăl. În paralel, reclamantul a introdus plângeri penale finalizate
cu amendarea penală a mamei pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești.
Curtea a reținut că refuzul mamei constat de executor și de procuror nu reprezintă
singura cauză a neexecutării hotărârii, refuzul copilului având de asemenea un rol
determinant.4 Pe de altă parte, Curtea a reținut faptul că autoritățile și-au îndeplinit
obligația de diligență (prin soluționarea cu celeritate, prin aplicarea amenzilor
penale), și prin urmare, art. 8 CEDO nu a fost încălcat. Comportamentul
autorităților din această speță din nou este diferit de cel în speța în cauză și în
principal există dovezi privind faptul că minorul are și el un rol în refuzul de a-și
vedea tatăl.
c. În cauza Cristescu c. României, au existat doi copii minori care au fost încredințați
mamei, iar reclamantului i s-a stabilit un program de vizitare, însă ulterior unul
dintre minori a fost încredințat definitiv reclamantului. Prin urmare neexecutarea
hotărârii privește cel de-al doilea copil care a rămas încredințat mamei. Lovit de
refuzul mamei, reclamantul a apelat la executorul judecătoresc, care a constat
refuzul mamei, faptul că nu a deschis nimeni ușa deși s-au auzit voci și zgomote
din interior. Reclamantul a formulat de asemenea mai multe plângeri penale
împotriva mamei, prima soldată cu o amendă penală, celelalte cu clasare, fiind
motivate de procuror în sensul în care minorul a refuzat să-și vadă tatăl, neexistând
culpă mamei. Din nou, în mod similar cu speța din Fușcă c. României, Curtea a
apreciat celeritatea reacțiunii autorităților române și a concluzionat că în ciuda
rolului determinant al mamei în neexecutarea hotărârea judecătorești, minorul nu
dorea să-l vadă pe reclamant.5 Prin urmare, prin aplicarea situațiilor de fapt comune
faptelor din Cristescu c. României și speța în cauză, apar din nou nuanțări: conduita
executorului și a procurorului, dovezile privind refuzul copilului de a-și vedea tatăl.
4. Prin urmare, această diferențiere față de spețele de mai sus reclamă faptul că: (i)
neîndeplinirea procedurilor din Codul de Procedură Civilă de către executorul
judecătoresc, (ii) prima clasare a plângerii penale, fără să existe indicii că mama, copilul,
alți martori au fost audiați și care se rezumă la “motive obiective” ca fiind cauze privind
neexecutarea, fără ca în concret să se realizeze o anchetă concretă (care ar fi trebuit să
implice APC și alte autorități competente în domeniu), și (iii) faptul că după aproape 4 ani,
cauza penală privind cea de-a doua plângere nu a fost încă soluționată, constituie în mod
global neîndeplinirea de către autoritățile române a obligației de diligență (și anume o
obligație pozitivă) în ceea ce privește asigurarea respectarea hotărârii judecătorești și
implicit respectarea art. 8 CEDO.

4
Paragraful 42.
5
Paragraful 43.