Alienarea parentală

Diana Flavia BARBUR

avocat, Baroul Cluj

ABSTRACT
Parental alienation is officially recognized in Romania as a form of severe psychological abuse on
minors since February 2016. It consists in systematically denigrating the work of one parent by the
other parent, with the intention of alienation (alienation) of the child by the other parent.
Even earlier, courts in Romania have pronounced judgments which have recognized the phenomenon
and took measures necessary for the best interests of minors.
Once ascertained this form of abuse, the steps the courts they can take are increasing length/number of
meetings between the child and the parent target of the denigratory actions, introducing a program of
gradual visits, relocation from the alienating parent to the parent alienated or even monetary measures
taken against alienator parent.
Keywords: parental alienation, emotional abuse, minor change home, the child's best interest.
REZUMAT
Alienarea parentală este recunoscută oficial în România ca formă de abuz psihologic sever asupra
minorului începând cu luna februarie 2016. Ea constă în activitatea de denigrare sistematică a unui
părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte.
Şi anterior acestei date, instanţele de judecată din România au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin
care au recunoscut fenomenul şi au dispus măsuri necesare pentru respectarea interesului superior al
minorilor.
Odată constatată această formă de abuz, măsurile pe care le pot lua instanţele de judecată constau în
creşterea duratei/numărului de întâlniri dintre copil şi părintele ţintă a acţiunilor denigratoare,
introducerea unui program de vizită gradual, schimbarea domiciliului de la părintele alienator la
părintele alienat sau chiar măsuri pecuniare luate împotriva părintelui alienator.
Cuvinte-cheie: alienare parentală, abuz emoţional, schimbare domiciliu minor, interes superior al
minorului.

1. Aspecte generale
Fenomenul alienării parentale/părinteşti a fost recunoscut în mod oficial în
România în anul 2016 şi a fost definit ca o formă de abuz psihologic (emoţional)
sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui
părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de
către celălalt părinte1.
1
Dispoziţia nr. 2 din 12 februarie 2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării
parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării
parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru
Custodie Comună, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 144 din data de 25 februarie
2016.

Prima definiţie a alienării parentale i-a aparţinut lui Richard Gardner, în 1985,
care a arătat că reprezintă un efort conştient din partea unuia dintre părinţi să
întrerupă şi să distrugă, intenţionat, relaţia copilului cu celălalt părinte 2.
2
Richard Gardner, The Corsiny Enicylopedia of Psyhology, 2009, p. 1, document
disponibil pe https://drive.google.com/file/d/0B_hBtkRCmC_lcVN3bUY3ak03ZDQ/view

Acest fenomen era deja recunoscut de legislaţiile din alte state şi avut în
vedere de instanţele de judecată străine la pronunţarea unor hotărâri în
procesele care implicau minori, astfel încât era doar o chestiune de timp pentru
ca legislaţia românească să reglementeze juridic această realitate. Mai mult,
chiar şi CEDO a făcut trimitere la alienarea parentală, în mai multe decizii,
inclusiv într-o celebră hotărâre din 2006 pronunţată împotriva României 3, în care
a reţinut:
3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Camera a 3-a, Cauza Lafargue contra
României, Cererea nr. 37284/02, document disponibil pe
http://www.ier.ro/en/translations.html?page=31&category=cedo
 Dintr-un raport fără dată, furnizat de către Guvern şi întocmit de către
psihologii care au participat la întâlnirile reclamantului cu copilul său, rezultă că
acesta din urmă manifestă o oarecare reticenţă faţă de tatăl lui la începutul
întâlnirilor dar, de fiecare dată, cu ajutorul jocurilor, relaţiile s-au îmbunătăţit.
Totuşi, copilul refuză să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său. Dintr-un alt
raport întocmit de aceiaşi psihologi şi depus de către reclamant, rezultă că
atitudinea de reticenţă a copilului era rezultatul influenţei mamei care, în mod
indirect, îi precizase, la început, că îi este interzis să se bucure de prezenţa
tatălui său.
Încurajator este şi faptul că, încă înainte de recunoaşterea oficială a
fenomenului de alienare parentală ca o formă de abuz emoţional, instanţele de
judecată l-au avut în vedere la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti. Astfel,
Judecătoria Brăila, într-o hotărâre pronunţată în luna ianuarie 2015, a reţinut:
În cauza de faţă, instanţa identifică sindromul alienării parentale, recunoscut
constant în practica CEDO prin numeroasele sale decizii prin care Curtea a
constatat încălcări ale prevederilor art. 8 referitor la viaţa privată şi de familie
deoarece statul nu a protejat părintele privitor la fenomenul alienării parentale
(ex. Cauza Mincheva vs. Bulgaria, decizia din data de 2 septembrie 2010, Cauza
Zavrel vs. Cehia, decizia din data de 18 aprilie 2007)
Concret, într-o definiţie dată în literatura de specialitate, alienarea înseamnă
că prin gânduri, acţiuni şi maniere verbale sau non verbale, un copil este abuzat
emoţional, îndoctrinat (i se spală creierul) pentru a-l determina să creadă că
celălalt părinte este un duşman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau
inferioritatea acestuia. Prin comportamentul său, părintele alienator încearcă să
îl atragă pe copil de partea sa şi să îl întoarcă împotriva celuilalt.
Pe fondul imaturităţii psihice a minorului şi a lipsei de experienţă, instanţa
reţine că tatăl îl privează pe minor de posibilitatea de a discerne între bine şi
rău, copilul fiind influenţat şi manipulat. În aceste condiţii, minorul declară ce îl
învaţă tatăl şi crede ce îi spune el dar, aşa cum rezultă din raportul de evaluare
psihologică depusă chiar de reclamant la dosar, minorul, deşi incapabil să
conştientizeze, prezintă ataşament puternic faţă de ambii părinţi şi în mod
special faţă de mamă.
Pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că interesul superior al
minorului este ca acesta să locuiască în continuare cu mama sa, de care este
încă legat afectiv (...). Instanţa apreciază că, prin stabilirea domiciliului
minorului la tată există riscul major ca procesul de alienare parentală faţă de
mamă să devină complet şi ireversibil4.
4
Judecătoria Brăila, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 287 din 22 ianuarie 2015,
pronunţată în ds nr. 19843/196/2014, disponibilă pe
https://docs.google.com/file/d/0B_hBtkRCmC_ldXVwbk92VDhuaHZTdi00ZmtEVVhZQ0RV
dmI4/edit

Este de lăudat faptul că instanţele de judecată au reuşit să identifice astfel de

forme de abuz şi, mai mult, să dispună măsurile necesare pentru a apăra
interesul superior al copilului şi a-l pune pe acesta la adăpost, la o dată la care
alienarea parentală nu era încă recunoscută în mod oficial ca formă de abuz
sever.
Vom analiza în cele ce urmează câteva aspecte legate de procesul de alienare
parentală, mecanismul care îl generează şi măsurile care pot fi luate.
2. Scopul
 Scopul pe care îl urmăreşte părintele alienator este alierea copilului de partea
sa, astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relaţiei
copilului cu celălalt părinte, pe care doreşte să îl excludă din viaţa copilului sau
să îi permită să se implice cât mai puţin.
Părintele alienator doreşte să se răzbune, să îl facă să sufere pe celălalt,
considerându-l, de cele mai multe ori, vinovat pentru eşecul relaţiei dintre ei.
Din punct de vedere juridic, părintele alienator doreşte, în final, fie să obţină
exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către el, fie să limiteze
excesiv modalitatea prin care celălalt părinte poate avea relaţii personale cu
copilul sau modalitatea în care copilul păstrează legătura cu părintele.
3. Modul în care acţionează părintele alienator
Alienarea parentală se realizează prin gânduri, acţiuni şi maniere verbale sau
non-verbale. Un copil este astfel abuzat emoţional, îndoctrinat (i se "spală
creierul"), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un duşman sau
pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este
vorbit de rău în faţa copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele
alienat sunt restricţionate sau alienatorul încearcă să controleze activităţile pe
care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Părintele
alienator condiţionează copilul, îi oferă îngrijire în funcţie de comportamentul pe
care îl pretinde; îi retrage afecţiunea datorată copilului atunci când acesta nu
participă la campania de denigrare; copilului i se pretinde să memoreze o mare
varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false
acuzaţii de abuz; copilul este făcut să creadă că orice contact cu celălalt părinte
este periculos. Creează anxietate copilului şi accentuează dependenţa acestuia
de părintele alienator5.
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_alien%C4%83rii_p%C4%83rinte
%C8%99ti#cite_note-4

Alteori, referirea la celălalt părinte se face prin folosirea unor cuvinte sau
apelative jignitoare, părintele alienator distruge fotografii cu celălalt părinte, îl
împiedică pe acesta să comunice telefonic cu copilul. Uneori, părintele alienator
merge atât de departe încât susţine în faţa copilului că a fost agresat fizic sau
sexual de către celălalt părinte6.
6
Enciclopedia Psihologiei Clinice, document disponibil pe
https://drive.google.com/file/d/0B_hBtkRCmC_lWVBqLW9Pb2J1UzQ/view

Părintele alienator refuză furnizarea informaţiilor referitoare la copil

(medicale, educaţionale etc.) pentru părintele ţintă, nu îl informează cu privire la
evenimentele importante din viaţa copilului (premii sau medalii, serbări, şedinţe
cu părinţii etc.), refuză furnizarea către terţi (profesori, medic etc.) a datelor de
contact ale părintelui respins ori interzice terţilor (profesorii, medic etc.) de a
elibera informaţii către părintele respins7.
7
Broşura Alienarea parentală, document disponibil pe
http://www.paawareness.org/Brochure/PA_Brochure_Romania.pdf

Trebuie menţionat că uneori alienatorul nu este (doar) părintele, ci şi

bunicul/bunica, părintele adoptiv, părintele vitreg, prietenii de familie ai
părintelui, sau alte persoane din anturajul îngrijitorului şi al copilului. De
asemenea, un părinte alienator se va alia deseori cu persoane care îi susţin
părerea, căutând sprijin în "apărarea" copilului contra celuilalt părinte.
Fenomenul alienării parentale nu este caracteristic unui anumit status social sau
economic, putând apărea la orice categorii populaţionale 8.
8
Ana Petrescu, Despre Alienarea parentală, document disponibil pe
https://www.selfcarecenter.ro/despre-alienarea-parentala/

Părintele alienator are la dispoziţie o "gamă" largă de acţiuni şi inacţiuni, iar

modul în care acesta acţionează diferă de la caz la caz, în funcţie de vârsta
copilului, de cât de apropiat este copilul de fiecare părinte în parte, de cât de
dornic de răzbunare este părintele care acţionează în această manieră.
Uneori "lupta" este mai asiduă, dusă mai intens, cu ajutorul altor membri ai
familiei, părintele alienator făcându-şi un unic scop în viaţă din această
activitate, în timp ce, alteori, părintele acţionează mai subtil, chiar indirect.
Poate, cel mai des, părintele alienator împiedică vizitele şi conversaţiile
telefonice dintre copil şi celălalt părinte, motivând că, de fapt, copilul este cel
care nu le doreşte. Folosirea de cuvinte şi expresii jignitoare se face atât în
prezenţa, cât şi în absenţa părintelui alienat, însă întotdeauna în prezenţa
copilului.
De multe ori, părintele alienator face trimitere la diverse situaţii sau
evenimente pentru a justifica folosirea anumitor jigniri şi încearcă în permanenţă
să obţină o aprobare a comportamentului său din partea copilului.
4. Cauze
Cauzele care îl determină pe alienator să acţioneze într-o asemenea manieră
sunt acelea că părintele obsedat este nervos şi se simte trădat de către celălalt
părinte. S-ar putea ca motivele iniţiale ale acestei stări de furie să fie justificate.
Respectivul părinte poate să fi fost abuzat verbal sau fizic, violat, înşelat sau
ruinat financiar de către celălalt părinte9.
9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_alien%C4%83rii_p%C4%83rinte%C8%99ti

Părintele doreşte să se răzbune pe fostul său partener de viaţă, "să îl facă să

sufere aşa cum a suferit el". Conflictele nerezolvate în opinia părintelui alienator
ajung să ocupe un loc esenţial, iar relaţia copilului cu celălalt părinte, nevoia de
apropiere dintre cei doi, trece în plan secund sau chiar dispare.
O astfel de formă de abuz poate fi dovedită prin intermediul unor
analize/evaluări efectuate de către specialişti, psihologi sau psihiatri, în urma
unor şedinţe/întâlniri cu copilul şi/sau cu fiecare părinte în parte.
5. Soluţii
Măsurile care se pot lua împotriva acestei forme de abuz constau în discuţii cu
persoane specializate-psihologi pentru înlăturarea consecinţelor abuzului,
precum şi (1) în creşterea duratei/numarului de întâlniri dintre copil şi părintele
ţintă a acţiunilor denigratoare (2) introducerea unui program de vizită gradual
(3) schimbarea domiciliului de la părintele alienator la părintele alienat sau chiar
(4) măsuri pecuniare luate împotriva părintelui alienator.
- creşterea duratei/numărului de întâlniri dintre copil şi părintele ţintă a
acţiunilor denigratoare sau stabilirea domiciliului copilului la acesta
Una dintre cele mai eficiente măsuri care pot fi luate este aceea a creşterii
numărului şi a duratei întâlnirilor dintre copil şi părintele ţintă a acţiunilor
denigratoare. Părintele şi copilul trebuie să păstreze un contact direct pentru
reluarea, îmbunătăţirea sau consolidarea relaţiei.
 Avându-se în vedere Raportul de evaluare nr. 28380/20 mai 2014 întocmit de
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 2 Bucureşti,
declaraţia martorei S.E. şi declaraţia minorului P.E.A dată în faţa instanţei, se
reţine că minorii sunt alienaţi parental, fiind influenţaţi de tată şi bunica paternă,
astfel încât să nu aibă relaţie bună cu mama.
Instanţa a avut în vedere că abuzul emoţional astfel cum este el definit în
Legea nr. 272/2004 cu modificările ulterioare, constă în expunerea repetată a
copiilor la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea lor de
înţelegere psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află
în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul.
Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor
paliere ale psihicului copilului - de ex. structura de personalitate, afectele,
cogniţiile, adaptarea, percepţia, devenind abuz psihologic, care are consecinţe
mai grave decât abuzul emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului.
(...)
Sindromul alienării părinteşti sau Sindromul alienării parentale identificat la
minorii din prezenta cauză este definiţia propusă de profesorul american de
psihiatrie Richard A. Gardner cu privire la activitatea de denigrare sistematică a
unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării copilului de celălalt
părinte. (...)
Părintele obsedat de alienare, în speţă reclamantul, este de regulă părintele
care se simte trădat de către celălalt părinte, dorind alienarea copilului de partea
sa în aşa fel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relaţiei cu
celălalt părinte. Este vorba de un proces care cere timp, iar copiii, mai ales cei
aflaţi la vârste mici, sunt complet neajutoraţi pentru a vedea ce li se întâmplă şi
pentru a se apăra. (...)
Nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare
contra celuilalt părinte, riscul fiind acela ca acesta să devină confuz, tensionat,
frustrat şi nici să fie responsabilizat prematur, întrucât creează anxietate
copilului şi accentuează dependenţa acestuia de părintele alienator.
Sindromul Stockholm se întâlneşte deseori în cazul copiilor alienaţi parental
de către părintele cu care locuiesc. Copiii încep în a se identifica cu părintele
alienator datorită unui mecanism defensiv, din teamă sau violenţă sau, în cazul
copiilor de vârste mici, din teamă de a pierde părintele de care s-au ataşat
emoţional. Aşa se explică în speţă că minorii nu vor să audă de mama lor, fiind
sub controlul tatălui şi al bunicii paterne. (...)
Specialiştii recomandă ca, odată ce simptomele sunt identificate - cu cât mai
devreme, cu atât mai bine, să se propună activităţi şi sprijin din partea
psihologilor pentru a preveni instalarea definitivă a sindromului. O măsură
considerată ca fiind foarte adecvată este cea a creşterii duratei interacţiunilor
dintre părintele ţintă şi copilul alienat.
În cauză, instanţa constată că tatăl şi bunica maternă au gestionat greşit
situaţia până în prezent, iar alienarea contravine fundamental interesului
superior al copilului, contribuind la accentuarea separării celor doi copii de mama
lor, cu riscul de a o face ireversibilă. (...)
Stabilirea locuinţei la mamă se impune şi ca o consecinţă a Sindromului
Stockholm, ce a apărut la cei doi minori întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus,
specialiştii recomandă ca, o dată ce simptomele sunt identificate, să se propună
activităţi şi sprijin din partea psihologilor pentru a se preveni instalarea definitivă
a sindromului, iar o măsură considerată ca fiind foarte adecvată este cea
creşterii duratei interacţiunilor dintre părintele ţintă şi copilul alienat. 10
10
Judecătoria sector 2 Bucureşti, secţia civilă, sentinţa nr. 6471 din 28 mai 2014
pronunţată în ds nr. 24672/300/2013, document disponibil pe
https://docs.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PTG1vNnhFczNrcm8/edit

Aşa cum am menţionat anterior, calitatea de alienator o pot avea şi alte

persoane, în cazul de faţă tatăl şi bunica paternă.
Soluţia găsită de către instanţă a fost aceea a creşterii duratei interacţiunilor
dintre copilul alienat şi părintele ţintă a alienării, pentru ca astfel, sindromul,
deşi apărut, să nu se poată instala definitiv. Copilul trebuie să petreacă mai mult
timp cu părintele de care este separat pentru a fi reinstaurată o relaţie firească,
afectivă, părinte-copil. Copilul îşi recapăta încrederea în părinte, constată că
aspectele negative evidenţiate de către părintele alienator în realitate nu există
şi astfel, copilul îl redescoperă pe părintele de care a fost îndepărtat şi
redescoperă şi bucuria de a petrece timp cu acesta.
- un program de vizită gradual
Redăm din motivarea unei hotărâri judecătoreşti prin care, după ce se
recunoaşte de către instanţă existenţa unei forme de alienare parentală: minora
prezintă o formă uşoară de alienare parentală, aşa cum rezultă din raportul de
expertiză psihologică judiciară, ca urmare a erorilor comportamentale ale
mamei, care nu a reuşit nici în prezent să depăşească resentimentele şi
frustrările personale generate de comportamentul reclamantului - pârât din
timpul căsătoriei, este stabilit un program de vizită gradual, astfel încât minora
să se poată reobişnui cu tatăl, să îi poată recâştiga încrederea în el şi să aibă o
relaţie firească tată-fiică.
Potrivit programului, pentru 2 luni, cei doi se vor întâlni la sediul DGASPC, sub
supravegherea unui psiholog autorizat desemnat de către directorul DGASPC fie
dintre personalul instituţiei, fie dintre colaboratorii externi, apoi pentru alte două
luni, se vor întâlni nesupravegheaţi în afara locuinţei mamei, iar peste încă două
luni copilul va putea inclusiv înnopta la reşedinţa tatălui nerezident11.
11
Judecătoria sector 5 Bucureşti, secţia civilă, sentinţa nr. 329 din 2014 pronunţată în
ds nr. 16666/302/2013 document disponibil pe https://docs.google.com/file/d/0B-
iOqOKLc35PMWM2MjB6Z1djRUk/edit, definitivă prin respingerea apelului.

Este o altă modalitate prin care se poate face apropierea dintre copil şi
părintele de care acesta a fost îndepărtat: treptat, cu grijă şi sub supravegherea
unor persoane de specialitate, al căror rol nu este doar de a supraveghea
întâlnirea ci şi acela de a-i ajuta pe cei doi - tată şi copil - să redezvolte o relaţie
firească şi armonioasă.
De altfel, implicarea specialiştilor în domeniu în restabilirea relaţiei părinte-
copil este confirmată şi de practica CEDO:
Potrivit unui raport de expertiză elaborat de Psihiatrie 15 august 2004 prin
cererea solicitantului, minorul a suferit de un sindrom grav de alienare parentală,
care rezultă din programarea făcută de mamă şi refuzul minorului de a
interacţiona cu reclamantul, fiind necesar să-l elimine, cel puţin temporar din
mediul educaţional actual. [...] Judecătorul a considerat de asemenea că, în
evaluarea ponderii să se acorde opinia minorului, a fost dacă nu s-a datorat
manipulării mamei şi, prin urmare, a sindromului alienării părinteşti. [...]
Rezultatul acestei atitudini a autorităţilor este de aşa natură că solicitantul nu-şi
poate vedea fiul nici pentru câteva secunde la fiecare două săptămâni, în loc de
a merge cu el la un sfârşit de săptămână două. Consecinţele sunt, în opinia
reclamantului, o alienare fatală între el şi fiul său, o casă maternă
neuroatrofizatoare şi dezvoltarea sindromului alienării parentale, confirmat de
raportul din 15 august 2004 (a se vedea paragraful 65 de mai jos de mai sus),
precum şi daune ireparabile la viaţa de familie. [...] În opinia Curţii, o restaurare
a relaţiilor dintre părţi nu pot avea acum loc fără cooperarea tuturor celor
implicaţi, asistată de experţi în domeniu, mai ales că fiul reclamantului suferă,
potrivit acestuia, sindromul alienării parentale12.
12
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Patera vs. Cehia, Cererea nr.
25326/03, decizia din data de 26 aprilie 2007, document disponibil pe
http://hudoc.echr.coe.int/eng

- posibilitatea schimbării domiciliului de la părintele alienator la celalat părinte

În acest sens, facem referire la o soluţie din 2013 a Curţii de Casaţie din
Franţa13, prin care, nu doar că s-a recunoscut existenţa acestui sindrom - aşa
cum este el definit în legislaţia franceză ci, mai mult, s-a apreciat că hotărârea
Curţii de apel prin care s-a schimbat domiciliul copilului de la mamă la tată, pe
acest motiv, este pe deplin întemeiată.
13
Droit de la Familler, Revue mensuelle Lexisnexis Jurisclasseur - noiembrie 2013,
Curtea de Casaţie, Franţa, secţia 1 civilă, Decizia 12-14.392 din 26 iunie 2013, cu
comentariu de Sophie Paricard, document disponibil pe
https://docs.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PNTM5bzhjYkhOLTQ/edit

De altfel, şi în legislaţia noastră şi în practica judecătorească de la noi, unul

dintre criteriile avute în vedere pentru stabilirea domiciliului unui minor este
capacitatea fiecărui părinte de a răspunde nevoilor copilului şi de a respecta
drepturile celuilalt părinte.
Schimbarea domiciliului unui minor de la un părinte la altul se poate face în
situaţia în care împrejurările existente la data la care a fost iniţial stabilit
domiciliul minorului s-au schimbat semnificativ şi, în situaţia actuală, ele nu mai
corespund interesului superior al copilului. Or, un părinte care îl supune pe copil
unei forme de abuz nu oferă garanţiile necesare, în primul rând morale, pentru
ca domiciliul copilului să fie stabilit la el.
- măsurile pecuniare
Măsurile pecuniare intervin de regulă în cadrul unei proceduri de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti care conţin dispoziţii privitoare la minori. De cele
mai multe ori, părintele alienator nu respectă programul de relaţii personale şi îl
împiedică pe celălalt părinte să se întâlnească cu copilul, motiv pentru care se
ajunge la executare silită.
În cadrul hotărârilor judecătoreşti prin care sunt stabilite penalităţi de
întârziere, sau, în cele care soluţionează contestaţii la executare, instanţele de
judecată fac trimitere şi sancţionează, chiar şi indirect, astfel de forme de abuz:
Prin refuzul de a preda pe minoră, tatăl promovează un model de alienare cu
intenţia de virusare conştientă şi de a dăuna sau a distruge relaţia mamă-copil.
Mânat de frica de a pierde custodia, tatăl simte nevoia de a împiedica orice
legătură a minorei cu mama sa pentru a-şi asigura victoria în instanţă.
Dacă tatăl - debitor va reuşi în demersul său, alienarea devine completă,
minora, cu un discernământ potrivit vârstei de 3 ani, devine "credincioasă"
părintelui alienator - tatăl - şi pierde relaţia cu mama sa pentru mulţi ani.
Întreaga strategie abordată de tatăl - debitor - este un atac emoţional la relaţia
mamă - fiică, un abuz emoţional, lipsit de orice suport real.
 (...) Aşa fiind, pe temeiul juridic de mai sus, cererea va fi admisă şi debitorul
va fi obligat la plata către creditoare a unei penalităţi maxime pe zi de întârziere,
începând cu data comunicării prezentei şi până la data executării obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. (...) 14
14
Judecătoria Oneşti, secţia civilă, încheierea nr. 2154 din 2 septembrie 2014,
pronunţată în ds nr. 2937/270/2014, document disponibil pe
https://drive.google.com/file/d/0Bx0vyhQprobtRDdXYjE1TThuRGM/view

Chiar dacă alienarea parentală a fost recunoscută de puţin timp în mod oficial
ca formă de abuz sever asupra unui copil, aşa cum am putut observa, practica
judiciară a găsit modalităţi prin care să îi sancţioneze pe părinţii alienatori şi să îi
protejeze pe copii.
Acum că instanţele de judecată şi specialiştii în domeniu au ca armă de luptă
şi un text de lege, sperăm, pe de o parte, că lupta împotriva alienării parentale a
copiilor va fi mai eficientă şi, pe de altă parte, că părinţii se vor comporta cu mai
multă atenţie în relaţia cu copii şi cu foştii parteneri de viaţă şi se vor gândi nu
doar că pot fi sancţionaţi, ci şi că acţiunile lor pot avea consecinţe negative pe
termen lung în ceea ce îi priveşte pe copii.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 30
iunie 2016