Transfer persoana condamnata.

Tip speta

Sentinţă penală

Numar speta

18

Data speta

04.04.2003

Domeniu asociat

Drepturile omului

Continut speta

Transfer persoana condamnata.

Existenta unei masuri de expulzare nu atrage automat admiterea cererii de transfer a persoanei
condamnate, chiar în lipsa acordului acesteia.

Dispozitiile art.3 din Protocolul aditional la Conventia privind transferul persoanelor condamnate nu
justifica transferul, cu încalcarea dispozitiilor

art.8 din CEDO.

(sentinta penala nr.18/04.04.2003 - CAB -Sectia I-a Penala)

Prin sesizarea nr.416/II-5/2003 din 18.03.2003, Parchetul de pe lânga

Curtea de Apel Bucuresti a solicitat în baza prevederilor Legii nr.756/2001,

recunoasterea, pe cale principala, a sentintei nr.15.B.478/2000/20 a

Tribunalului Capitalei Ungariei, prin care numitul C.M.R. (cetatean român) a fost condamnat la 7 ani
închisoare, pentru comiterea, o data, a unor acte de violenta împotriva unui functionar public aflat în
exercitiul functiunii, o data, cu mâna armata, a unor acte de violenta împotriva unui functionar public
aflat în exercitiul functiunii, de 5 ori a infractiunii de tâlharie si de doua ori a infractiunii de vatamare
corporala grava, una din fapte ramânând în faza de tentativa, prev.de art.229 al.1 si 2 , art.321 alin.1 si
art.170 alin. 1 si 2 din

Codul penal ungar. Aceasta sentinta a ramas definitiva prin hotarârea nr.Bf.I.2497/2001/4 din data de
9 aprilie 2002 a Curtii Supreme de Justitie.

În temeiul art.25 cu referire la art.25 alin.2 din Legea nr.756/2001, Curtea de Apel Bucuresti este
competenta sa solutioneze prezenta cauza. Curtea a constatat ca sesizarea Parchetului de pe lânga
Curtea de Apel

Bucuresti este însotita de informatiile prevazute de art.9 alin.3 din Legea

nr.756/2001 si documentele precizate în art.10 alin.2 din aceeasi lege. În fapt, s-a retinut ca, la data de
14.07.2002, numitul C.M.R. a deposedat, prin violenta, în loc public, partea vatamata N.I., de 3
lantisoare din aur; la data de 16.07.2000, în orasul Budapesta, acesta a lovit cu pumnul pe partea
vatamata H.N.E. si i-a sustras de la gât 3 lantisoare din aur; la data de 21.07.2000 în orasul Budapesta,
acelasi inculpat a lovit cu pumnul si a smuls de la gâtul partii vatamate G.J. 3 lantisoare din aur,
victima suferind leziuni la cap,nas, gura si fractura osului nazal, necesitând 8 zile îngrijiri medicale.

S-a mai retinut ca numitul C.M.R., la 23.07.2000, în Budapesta , si a deposedat-o de un lantisor din
aur; la data de 26.07.2000, susnumitul a lovit pe partea vatamata B.I. si i-a sustras de la gât un
lantisor din aur, în valoare de 10.000 forinti, victima suferind o plaga ce a necesitat 8 zile îngrijiri
medicale si pentru a-si asigura scaparea a lovit mai multi politisti, care încercau sa-l retina.

Curtea a constatat ca faptele comise de numitul C.M.R. în Republica Ungara si pentru care a fost
condamnat în baza Codului penal ungar au corespondent în legislatia româna, întrunind elementele
constitutive ale infractiunii de tâlharie (5 fapte) si ultraj (doua fapte), prev. si ped. de art.211 al.1 si 2,
lit.a. si d Cod penal, si respectiv art.239 alin.2 si 3 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal si
pedepsite cu închisoare de la 5 la 20 ani.

Condamnatul C.M.R. se afla încarcerat în Penitenciarul cu Regim Sever

si Moderat din Budapesta.

Curtea a constatat ca natura juridica si durata pedepsei de 7 ani

închisoare, aplicata numitului C.M.R. în Ungaria sunt compatibile cu legislatia

româna, în sensul ca hotarârea a fost pronuntata de o instanta competenta,

nu contravine ordinii publice din România si poate produce efecte juridice în

tara, potrivit legislatiei române.

Totodata, Curtea a retinut ca nu este necesara adaptarea acestei

pedepse si nici conversiunea condamnarii, potrivit disp.art.21 al.2 si art.22 din

Legea nr.756/2001.
 Sentinta a ramas definitiva prin nerecurare.

NOTA: Transferul este legat de punerea în executare a sentintelor ce

implica privarea de libertate în interesul reintegrarii condamnatului în tara de

origine.

Consimtamântul persoanei condamnate subliniaza ratiunea legii legata

de personalizarea masurii de transfer luata în interesul persoanei

condamnate.

Chiar în conditiile art.3 al Protocolului aditional (ordin de expulzare) opinia persoanei condamnate
trebuie luata în considerare.

Potrivit prevederilor art.3 din Protocolul aditional la Conventia

Europeana asupra transferarii persoanelor condamnate, ratificat de România prin O.G. nr.92/1999,
statul de executare poate, la cererea statului de condamnare sa îsi dea acordul pentru transferarea
persoanei condamnate fara consimtamântul acesteia din urma, atunci când condamnarea pronuntata
împotriva acesteia contine o masura de expulzare ori de conducere la frontiera.

La examinarea cererii nu se poate face abstractie de motivele pentru care condamnatul a refuzat
transferul.

În cauza, transferul condamnatului în România nu ar încalca dispozitiile

art.8 din CEDO, interferând cu viata sa privata si de familie.

Legea permite executarea pedepsei în România, condamnatul are legaturi cu cei ramasi în România,
neavând legaturi de familie în Ungaria.

Amestecul autoritatilor publice este permis în ceea ce priveste viata

privata si de familie, atunci când este prevazut de lege si în masura în care constituie o masura care
într-o societate democratica este necesara pentru

securitatea nationala, siguranta publica, buna starea economica a tarii,apararea ordinii si prevenirea
faptelor penale, protejarea sanatatii sau moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

Curtea a apreciat corect ca ingerinta este prevazuta de lege, si este necesara într-o societate
democratica.

Fara a ignora dreptul statului, pe teritoriul careia a fost condamnat intimatul, de a controla intrarea,
sederea si expulzarea strainilor pe teritoriul national, trebuie avute în vedere si hotarârile Curtii
Europene în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenta cu drepturile garantate de art.8
paragraf 1 pot fi luate doar daca sunt justificate de o necesitate sociala presanta si sunt proportionale
cu scopul urmarit, deci daca sunt necesare într-o societate democratica.
Părinţii unui copil ce are cetăţenie UE pot locui şi munci în statul unde s-a născut minorul Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg a decis marţi că părinţii unui copil, care
s-a născut într-un stat UE, dobândind astfel cetăţenie europeană, pot locui şi munci în statul
membru. "Cetăţenia Uniunii impune ca un stat membru să autorizeze resortisanţii unei ţări terţe,
părinţi ai unui copil având cetăţenia acestui stat membru, să locuiască şi să muncească în acest
stat, în măsura în care un refuz ar lipsi acest copil de beneficiul efectiv al esenţei drepturilor
corespunzătoare statutului de cetăţean al Uniunii", a decis CJUE. Acestă cerinţă este valabilă
chiar şi atunci când copilul nu şi-a exercitat niciodată dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul
statelor membre. Decizia a fost dată după ce o instanţă belgiană a sesizat CJUE cu cazul lui Ruiz
Zambrano şi al soţiei sa, ambii cetăţeni columbieni, care au solicitat azil în Belgia din cauza
situaţiei de război civil care domină în Columbia. Autorităţile belgiene au refuzat să le acorde
statutul de refugiat şi le-au ordonat să părăsească teritoriul belgian. În timp ce cuplul continua să
locuiască în Belgia în aşteptarea soluţionării cererii de regularizare a şederii, soţia lui Ruiz
Zambrano a născut doi copii care au dobândit cetăţenia belgiană. Deşi nu deţinea un permis de
muncă, Zambrano a încheiat cu o întreprindere stabilită în Belgia un contract de muncă pe durată
nedeterminată cu normă întreagă. Datorită acestui loc de muncă, el dispunea, la momentul
naşterii primului său copil de cetăţenie belgiană, de resurse suficiente pentru a face faţă
întreţinerii sale. În plus, această activitate profesională antrena plata contribuţiilor de securitate
socială şi a contribuţiilor angajatorului. Ulterior, Ruiz Zambrano a rămas, în mai multe rânduri,
fără loc de muncă, ceea ce l-a determinat să depună cereri de ajutor de şomaj. Aceste cereri au
fost respinse întrucât, potrivit autorităţilor belgiene, nu îndeplinea condiţiile prevăzute de
legislaţia belgiană privind şederea străinilor şi nu avea dreptul să lucreze în Belgia. Pe de altă
parte, soţii Ruiz Zambrano au depus, în calitate de ascendenţi ai unor resortisanţi belgieni, o
cerere de stabilire a reşedinţei în Belgia. Cu toate acestea, autorităţile belgiene au respins cererea
menţionată considerând că aceştia au omis în mod intenţionat efectuarea demersurilor necesare pe
lângă autorităţile columbiene pentru recunoaşterea cetăţeniei columbiene a copiilor lor şi aceasta
tocmai în scopul regularizării propriei şederi în această ţară. Ruiz Zambrano a atacat în instanţă
deciziile de respingere a cererii de stabilire a reşedinţei şi a cererii de plată a ajutorului de şomaj
în special pentru motivul că, în calitate de ascendenţi ai unor copii minori belgieni, ar trebui să
poată locui şi munci în Belgia. Tribunal du travail de Bruxelles (Belgia), sesizat cu privire la
deciziile de respingere a cererii de ajutor de şomaj, a solicitat Curţii de Justiţie să stabilească dacă
Ruiz Zambrano poate, în temeiul dreptului Uniunii, să locuiască şi să muncească în Belgia. Prin
intermediul acestei întrebări, instanţa belgiană ar dori să afle în mod special dacă dreptul Uniunii
este aplicabil în speţă chiar dacă copiii belgieni ai lui Ruiz Zambrano nu şi-au exercitat niciodată
dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre. Prin hotărârea pronunţată marţi, Curtea
de la Luxemburg aminteşte că, deşi reglementarea condiţiilor de dobândire a cetăţeniei unui stat
membru este de competenţa exclusivă a acestui stat, este certă dobândirea cetăţeniei belgiene de
către copiii lui Ruiz Zambrano născuţi în Belgia. Prin urmare, aceştia beneficiază de statutul de
cetăţeni ai Uniunii care are vocaţia de a fi statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre.
În acest context, Curtea subliniază că dreptul Uniunii se opune unor măsuri naţionale care au
efectul de a-i priva pe cetăţenii Uniunii de beneficiul efectiv al esenţei drepturilor conferite de
statutul lor de cetăţean al Uniunii. Or, refuzul acordării dreptului de şedere unei persoane,
resortisantă a unui stat terţ, în statul membru în care au reşedinţa copiii săi de vârstă mică,
resortisanţi ai respectivului stat membru, a căror întreţinere o asigură aceasta, precum şi refuzul
de a-i acorda un permis de muncă vor avea un asemenea efect. Astfel, trebuie să se considere că
un astfel de refuz de acordare a dreptului de şedere va avea drept consecinţă faptul că respectivii
copii, cetăţeni ai Uniunii, vor fi obligaţi să părăsească teritoriul Uniunii pentru a-şi însoţi părinţii.
În acelaşi mod, dacă nu se acordă un permis de muncă părinţilor, aceştia riscă să nu dispună de
resursele necesare pentru a face faţă propriilor nevoi şi celor ale familiei lor, ceea ce ar avea de
asemenea drept consecinţă obligarea copiilor lor, cetăţeni ai Uniunii, să părăsească teritoriul
acesteia. În asemenea condiţii, aceşti copii vor fi, în fapt, în imposibilitatea de a exercita esenţa
drepturilor conferite de statutul lor de cetăţean al Uniunii. În aceste circumstanţe, Curtea arată că
dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să refuze, pe de o parte, unui resortisant al unui stat
terţ - care asigură întreţinerea copiilor săi de vârstă mică, cetăţeni ai Uniunii - şederea în statul
membru de reşedinţă al acestora din urmă şi ai cărui cetăţeni sunt şi, pe de altă parte, acordarea
unui permis de muncă respectivului resortisant al unui stat terţ, în măsura în care astfel de decizii
i-ar priva pe acei copii de beneficiul efectiv al esenţei drepturilor corespunzătoare statutului de
cetăţean al Uniunii.