Tradus şi revizuit de IER (www.ier.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA
din 10 februarie 2015
În cauza N.M. împotriva României
(cererea nr. 75325/11)
Strasbourg

Definitivă

10/05/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi
modificări de formă.

În cauza N.M. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep
Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos,
Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 75325/11 îndreptată împotriva României, prin care un
resortisant afgan, domnul N.M. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 decembrie 2011 în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
Preşedintele camerei a aprobat cererea formulată de către reclamant, de nedivulgare a identităţii sale
(art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii).
2. Reclamantul a fost reprezentat de E. Bozai, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a
fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că a fost ţinut în izolare în Centrul pentru cazarea străinilor de la
Otopeni, încălcându-se art. 3 din Convenţie, şi că a fost declarat indezirabil şi privat de libertate,
încălcându-se art. 5 § 1 şi 4 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
4. La 13 şi 18 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat Curţii să intervină pe lângă Guvernul român
pentru ca acesta să suspende provizoriu, în temeiul art. 30 din Regulament, orice măsură de
îndepărtare din teritoriu.
5. Prin decizia din 7 februarie 2012, preşedintele camerei a decis, ţinând seama de circumstanţe,
să nu indice Guvernului român să adopte măsura provizorie solicitată de persoana în cauză.
6. La 13 noiembrie 2012, au fost comunicate Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din
Convenţie, referitoare la condiţiile de detenţie din Centrul pentru cazarea străinilor de la Otopeni, şi pe
art. 5 § 1 şi 4 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
 ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7. Reclamantul s-a născut în anul 1990 şi locuieşte în Kabul (Afganistan).

1. Cererea de azil în România depusă de reclamant

8. La 3 martie 2010, reclamantul a intrat în România şi a fost arestat de poliţia de frontieră când
încerca să treacă ilegal graniţa României cu Ungaria. La 31 martie 2010, acesta a depus o cerere de
azil la Oficiul Român pentru Imigrări (ORI).
9. Reclamantul a avut o întrevedere cu un funcţionar din cadrul ORI, în prezenţa unui interpret.
Acesta a afirmat că, dacă s-ar întoarce în Afganistan, ar risca să fie supus torturii şi unor rele
tratamente de către talibani. În acest sens, a declarat următoarele, referitor la tatăl său: acesta din
urmă era şofer al unei auto-cisterne şi transporta petrol din Pakistan în Afganistan; în 2007, acesta a
fost căutat de către talibani, care, negăsindu-l acasă, i-au tras reclamantului un foc de avertisment
într-un picior; ulterior, tatăl său a fost ucis de talibani în timpul unui atac împotriva unui convoi
american din care făcea parte. În plus, reclamantul a declarat următoarele: ulterior, a cunoscut o
tânără şiită, care a acceptat să plece cu el fără acordul familiei sale; atunci, rudele fetei au depus
plângere; acesta şi tânăra au fost găsiţi de poliţie şi reclamantul a fost închis, fără să aibă loc un
proces, timp de un an şi 10 luni. Tatăl tinerei ar fi organizat uciderea mamei reclamantului. Cu ajutorul
unchiului său, reclamantul ar fi oferit ilegal autorităţilor o sumă de bani şi acestea ar fi decis repunerea
lui în libertate. Ulterior, reclamantul ar fi părăsit Afganistanul cu ajutorul unui contrabandist.
10. Prin decizia din 9 august 2010, ORI a respins cererea de azil a reclamantului, considerând că
declaraţiile acestuia nu erau credibile. ORI a evidenţiat următoarele contradicţii în declaraţiile
următoare în cauză: persoana în cauză a afirmat că s-a născut în 1990, apoi a spus că nu are acte de
identitate; a precizat că a urmat cursurile şcolii primare şi ale colegiului, apoi a declarat că este
analfabet; a declarat că tatăl său, care era şofer, transporta petrol pentru americani, apoi a afirmat că
acesta transporta produse alimentare; şi a afirmat că tatăl său a fost ucis de talibani, după care a
menţionat că nu ştia exact dacă tatăl său a fost ucis de talibani, adăugând că această informaţie i-a
fost furnizată de unchiul său, fără nicio altă precizare. După ce a constatat că reclamantul nu putea
furniza informaţii cu privire la circumstanţele concrete în care au decedat părinţii săi şi că acesta a
rămas în continuare în Afganistan după incidentul din 2007, ORI a decis că persoana în cauză nu a
dovedit existenţa unui pericol personal, imediat şi real de a fi supus torturii şi relelor tratamente. În
decizie, ORI a făcut referire la documente internaţionale din 2009 care conţineau informaţii privind ţara
de origine a tânărului.
11. Reclamantul a contestat această decizie în faţa Judecătoriei Bucureşti. În cadrul procedurii
judiciare de azil, reclamantul a fost asistat de un avocat pus la dispoziţie de o organizaţie
neguvernamentală, Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi („CNRR”), care a acţionat în cadrul unui
program de asistenţă judiciară.
12. Reclamantul a fost citat să se prezinte la termenul din 17 decembrie 2010, ora 8.30,
Judecătoria Bucureşti. Acesta a primit citaţia în limba română şi a semnat-o. S-a prezentat la şedinţa
de judecată din 17 decembrie 2010, asistat de un avocat.
13. Reclamantul a fost audiat de instanţă la 23 februarie 2011, în prezenţa unui interpret şi a
avocatului său. Prin hotărârea pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Bucureşti a confirmat decizia
contestată. Instanţa a hotărât că temerile persoanei în cauză, cu privire la riscul de a fi persecutat sau
supus la rele tratamente în cazul în care s-ar întoarce în Afganistan, nu erau justificate.
14. Această decizie a fost comunicată reclamantului la 13 iulie 2011 la vechea sa adresă – şi
anume centrul pentru refugiaţi –, deşi, la acea dată, persoana în cauză nu se mai afla în acel loc.
15. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri şi, la 28 iulie 2011, acesta a solicitat
să primească citaţia la Centrul pentru refugiaţi din Arad, unde fusese transferat. Ulterior, reclamantul a
fost transferat în Centrul pentru refugiaţi de la Otopeni. A fost prezent la termenele din 14 noiembrie şi
12 decembrie 2011 în cadrul procedurii de azil. Din documentele aflate la dosar reiese că, la cel din
urmă termen, reclamantul a fost asistat de un avocat.
16. Prin hotărârea definitivă din 22 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti a confirmat hotărârea
pronunţată în primă instanţă. Tribunalul a hotărât că reclamantul nu a prezentat niciun fel de probă
care să susţină temerile sale cu privire la riscul de a fi persecutat în cazul întoarcerii în ţara sa şi a
considerat că afirmaţiile acestuia nu erau confirmate de informaţiile privind ţara sa de origine. Acesta a
subliniat că reclamantul făcuse declaraţii contradictorii, că a depus cererea sa de azil în România
după ce a fost arestat de autorităţile române atunci când încerca să treacă fraudulos graniţa României
cu Ungaria şi că judecătoria a examinat situaţia concretă a persoanei în cauză raportându-se la
dispoziţiile legale aplicabile.
 2. Procedura iniţiată de Parchet pentru declararea reclamantului drept persoană indezirabilă şi
plasarea acestuia într-un centru pentru străini
17. La 16 decembrie 2010, Serviciul Român de Informaţii a prezentat Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti o propunere vizând declararea reclamantului drept persoană indezirabilă şi
interzicerea şederii sale în România pentru o perioadă de 15 ani, pe motiv că informaţii temeinice
indicau faptul că persoana în cauză desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea
naţională. SRI şi-a întemeiat cererea pe documentele şi informaţiile prezentate parchetului, clasate ca
secrete de stat de nivel strict secret.
18. Printr-o decizie pronunţată în aceeaşi zi, Parchetul a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o
cerere de declarare a reclamantului ca persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani, din motive
legate de securitatea naţională. Acesta şi-a întemeiat cererea pe art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, coroborat
cu art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi art. 44 din Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Acesta a solicitat, de asemenea, plasarea
persoanei în cauză în custodie publică până la escortarea acesteia până la frontieră. Parchetul a
precizat că, din documentele puse la dispoziţia sa de către SRI, reieşea că reclamantul a desfăşurat
activităţi care aveau ca obiect favorizarea actelor de terorism.
19. La 16 decembrie 2010, reclamantul, care se afla într-un centru pentru refugiaţi din Bucureşti, a
fost citat să se prezinte la termenul din 17 decembrie 2010, ora 12, la Curtea de Apel Bucureşti.
Citaţia, redactată în limba română şi care avea menţiunea scrisă de mână în română „am fost
informat”, a fost semnată de reclamant.

a) Procedura în faţa curţii de apel

20. Documentele furnizate de către SRI Parchetului în sprijinul cererii sale au fost depuse la
dosarul cauzei pentru a putea fi examinate de curtea de apel. ORI a fost citat să compară în cadrul
procedurii în calitate de pârât.
21. Reclamantul nu s-a prezentat la termenul din 17 decembrie 2010 în faţa curţii de apel şi nu a
depus niciun document la dosar.
22. Prin hotărârea nr. 133 CC, pronunţată în aceeaşi zi, curtea de apel a admis cererea
parchetului, a declarat reclamantul persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani şi a dispus
luarea acestuia în custodie publică până la executarea hotărârii. Curtea de apel a precizat că,
„Examinând informaţiile comunicate de SRI, clasate ca secrete de stat de nivel «strict secret»,
instanţa constată că acestea dovedesc faptul că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi care sunt
de natură să pună în pericol siguranţa naţională.”
23. În continuare, aceasta a citat textul integral al art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 44 din
Legea nr. 535/2004, art. 147 din OUG nr. 194/2002 şi art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea
României la Convenţia privind statutul refugiaţilor. Curtea de apel a concluzionat astfel:
„Ţinând seama de elementele precedente şi având în vedere art. 85 alin. (5) din OUG nr.
194/2002, conform căruia, atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe
raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care
au stat la baza motivării acesteia, curtea de apel admite cererea [Parchetului] şi declară
cetăţeanul afgan N.M. [...] persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani.
Curtea de apel dispune luarea în custodie publică a reclamantului, în temeiul art. 97 alin. (4) din
OUG nr. 194/2002 [...], până la executarea acestei decizii, în condiţiile prevăzute la art. 85 alin.
(8) [din aceeaşi ordonanţă]”.
24. Curtea de apel a menţionat în hotărâre că aceasta putea fi atacată cu recurs în termen de 15
zile de la comunicare.
25. În aceeaşi zi, la orele 13.15, ORI, însărcinat cu executarea hotărârii nr. 133 CC a curţii de apel,
l-a reţinut pe reclamant pe stradă. ORI a pronunţat o decizie prin care îl informa pe reclamant că, prin
hotărârea nr. 133 CC din 17 decembrie 2010, curtea de apel l-a declarat persoană indezirabilă pentru
o perioadă de 15 ani. Persoana în cauză a fost informată, de asemenea, că dreptul său de şedere în
România a încetat la 17 decembrie 2010 şi că, în temeiul art. 85 alin. (8) din OUG nr. 194/2002,
acesta trebuia luat în custodie publică până la îndepărtarea sa de pe teritoriu. Această decizie, care
era redactată în română şi în engleză, a fost prezentată personal reclamantului, care a semnat-o.
26. În ceea ce priveşte măsura luării în custodie publică, printr-o altă decizie pronunţată în aceeaşi
zi, redactată în română şi în engleză, ORI l-a informat pe reclamant că, prin hotărârea nr. 133 CC a
curţii de apel, aceasta a hotărât luarea în custodie în conformitate cu art. 97 alin. (1) şi (4) din OUG nr.
194/2002 şi că această măsură înceta prin executarea hotărârii menţionate, în conformitate cu art. 85
alin. (8) din OUG nr. 194/2002. În cele din urmă, în aceeaşi decizie, se menţiona că „măsura luării în
custodie publică putea fi contestată în termen de 10 zile de la comunicarea acesteia, în faţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
27. Tot la 17 decembrie 2010, reclamantul a fost transferat de la centrul de refugiaţi la Centrul
pentru străini de la Otopeni, situat în Bucureşti.
28. La 21 decembrie 2010, hotărârea din 17 decembrie 2010 a curţii de apel a fost comunicată, în
numele reclamantului, prin intermediul unui afiş, la centrul de refugiaţi din Arad. Având în vedere că
reclamantul nu era în acest centru, nu a luat cunoştinţă de această comunicare.

b) Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

29. În perioada 17 decembrie 2010 – 17 iunie 2011, reclamantul a fost plasat în Centrul pentru
străini de la Otopeni. La 17 iunie 2011, a fost transferat în Centrul pentru străini din Arad, unde a
rămas până la 1 noiembrie 2011.
30. Între timp, la 2 septembrie 2011, reclamantul, reprezentat de un avocat, a formulat recurs în
faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva hotărârii din 17 decembrie 2010. Acesta solicita
repunerea în termenul de declarare a recursului împotriva hotărârii, acest termen fiind de 10 zile de la
comunicare. Acesta a precizat că fusese citat să se prezinte în faţa curţii de apel, printr-o citaţie scrisă
în limba română, susţinând că nu cunoştea această limbă şi că nu a înţeles conţinutul citaţiei. A
adăugat că nu a putut să se prezinte la şedinţa de judecată în faţa curţii de apel, pe motiv că, în
aceeaşi zi, trebuia să fie prezent la o audiere în cadrul procedurii de azil. A precizat, de asemenea, că
hotărârea contestată nu i-a fost comunicată la 21 decembrie 2010 la adresa exactă, şi anume Centrul
pentru străini de la Otopeni, unde se afla la acea dată.
31. În ceea ce priveşte fondul recursului său, reclamantul susţinea că, în cursul procedurii, nu a
beneficiat de garanţii suficiente împotriva arbitrarului, în măsura în care nu a avut acces la
documentele prezentate curţii de apel de către parchet, iar decizia acestei instanţe nu a fost motivată
în niciun fel. Acesta a precizat că privarea lui de libertate era ilegală.
32. La 8 septembrie 2011, Înalta Curte l-a citat pe reclamant să fie prezent la termenul din 16
septembrie 2011. Reclamantul, care se afla în Centrul pentru străini din Arad, nu a fost adus la
şedinţă, la care a fost reprezentat de un avocat ales.
33. La şedinţa din 16 septembrie 2011, avocatul reclamantului a subliniat că acesta se afla în
Centrul pentru străini din Arad, că fusese citat în limba română şi că nu fusese adus la şedinţă, deşi
obiectul cauzei ar fi trebuit să impună prezenţa acestuia. Înalta Curte a respins aceste argumente,
menţionând că persoana în cauză a fost citată în mod legal şi că drepturile sale erau garantate prin
prezenţa avocatului acestuia.
34. Prin hotărârea definitivă din 16 septembrie 2011, ICCJ a respins recursul reclamantului ca
tardiv.
35. Înalta Curte a precizat că termenul prevăzut în dreptul comun pentru formularea unui recurs era
de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel, şi că, în speţă, legea prevedea un termen special de
formulare a unui recurs împotriva hotărârii pronunţate în temeiul art. 85 din OUG nr. 194/2002, acest
termen special fiind de 10 zile de la comunicarea hotărârii în cauză. Înalta Curte a evidenţiat că, deşi
era adevărat că reclamantului i se comunicase hotărârea contestată prin intermediul unui afiş din
cadrul Centrului pentru refugiaţi din Arad, deşi acesta nu se afla acolo, era la fel de adevărat că
persoana în cauză fusese informată cu privire la această hotărâre. Astfel, aceasta a reţinut că, la 17
decembrie 2010, ORI l-a informat pe reclamant, în limbile română şi engleză, că, prin hotărârea nr.
133 CC a curţii de apel, fusese declarat persoană indezirabilă pentru o perioadă de 15 ani şi că
trebuia să fie îndepărtat de pe teritoriul ţării sub escortă. Aceasta a arătat, de asemenea, că
reclamantul semnase documentul prin care era informat cu privire la măsura dispusă împotriva
acestuia şi că fusese transferat imediat la Centrul pentru străini de la Otopeni, în vederea îndepărtării
sale de pe teritoriu. Aceasta a mai observat că, având în vedere că măsura în cauză nu a putut fi
pusă în executare imediat, persoana în cauză a fost transferată ulterior în Centrul pentru străini din
Arad. Ţinând seama de aceste elemente, Înalta Curte a concluzionat că afirmaţiile reclamantului
privind imposibilitatea acestuia de a lua cunoştinţă de hotărârea contestată în timp util nu erau
credibile şi a respins cererea persoanei în cauză pentru repunerea în termenul legal de formulare a
unui recurs împotriva hotărârii din 17 decembrie 2010.

3. Regimul la care a fost supus reclamantul în Centrul pentru străini de la Otopeni.

36. Reclamantul a fost plasat în Centrul pentru străini de la Otopeni în perioadele 17 decembrie
2010 – 17 iunie 2011 şi 1 noiembrie 2011 – 12 ianuarie 2012, data transferării sale în Kabul. În
perioada 17 iunie – 1 noiembrie 2011, reclamantul a rămas în Centrul pentru străini din Arad.
 a) Versiunea reclamantului
37. Reclamantul precizează că a fost izolat de ceilalţi străini şi că i-a fost interzis orice contact cu
lumea exterioară în Centrul pentru străini de la Otopeni.

b) Versiunea Guvernului
38. Guvernul descrie după cum urmează regimul la care a fost supus reclamantul în Centrul pentru
străini de la Otopeni.
În perioada petrecută în centru, reclamantul a fost găzduit separat de ceilalţi străini de acolo, dar a
beneficiat de toate drepturile prevăzute de lege. A avut acces la un avocat şi un interpret, care l-au
asistat în cadrul procedurii de azil. Acesta avea dreptul să folosească obiectele personale, inclusiv
telefonul mobil, pentru care a primit o cartelă SIM la 18 iulie 2011. La 12 iunie 2011, a primit diverse
articole cumpărate pentru el, precum ceai şi ţigări. Acesta a solicitat permisiunea de a primi în vizită un
compatriot şi a obţinut-o.
39. La 12 ianuarie 2012, reclamantul a fost trimis în Kabul.

II. Dreptul intern relevant

40. Dispoziţiile relevante în speţă ale Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, astfel cum erau
în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 10
„Toate datele şi informaţiile referitoare la cererea de azil sunt confidenţiale. Obligaţia privind
respectarea confidenţialităţii revine tuturor autorităţilor, organizaţiilor care desfăşoară activităţi în
domeniul azilului sau unor terţe persoane implicate în procedura de azil ori care, accidental,
intră în posesia unor astfel de date.”

Art. 17
„(1) Pe durata procedurii de azil, străinul care solicită acordarea unei forme de protecţie are
următoarele drepturi:
»a) dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea
procedurii de azil [...];
[...]«
(7) Procedura de azil prevăzută la alin. (1) se finalizează [...] la data pronunţării hotărârii
instanţei de recurs.”
41. Art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, art. 44 din Legea nr. 535/2004, art. 147 din OUG
nr. 194/2002 şi art. 32 din Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul
refugiaţilor sunt expuse în decizia S.C. împotriva României [(dec.), nr. 9356/11, 6 martie 2012].
42. Dispoziţiile relevante în speţă ale OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel
cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevedeau următoarele:

Art. 85 – Declararea ca indezirabil

„(1) Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a
desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de
natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea
procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Procurorul
sesizează instanţa de judecată, la propunerea instituţiilor cu competenţe în domeniul ordinii
publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzut la alin.
(1).
(3) Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de
securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată, în condiţiile stabilite de actele
normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea
informaţiilor clasate.
 (4) Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Instanţa
de judecată aduce la cunoştinţa străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea
prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa
naţională şi protejarea informaţiilor clasate.
(5) Curtea de Apel Bucureşti se pronunţă, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la
sesizarea formulată în condiţiile alin. (2). Hotărârea instanţei este definitivă. Atunci când
declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, in conţinutul
hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia
(6) Hotărârea se comunică străinului, precum şi Oficiului Român pentru Imigrări, pentru a fi pusă
în executare.
(7) Dreptul de şedere al străinului încetează de la data pronunţării hotărârii prin care acesta a
fost declarat indezirabil.
(8)Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează
prin escortarea străinului până la frontiera sau până în ţara de origine, de către personalul
specializat al Oficiului Român pentru Imigrări.
(9) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani […].”

Art. 86 – Recursul împotriva hotărârii prevăzute la art. 85 alin. (5)

„(1) Hotărârea prevăzută la art. 85 alin. (5) poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la
data comunicării, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa se pronunţă în termen de 5 zile de
la data primirii cererii.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a hotărârii
prin care străinul a fost declarat indezirabil. […]”

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare
pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat împotriva străinului […] care a fost declarat
indezirabil […];
(3) În cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării, instanţa poate dispune ca
străinul să fie luat în custodie publică până la efectuarea expulzării de către organele de poliţie, în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, fără ca perioada de custodie publică să
depăşească 2 ani.
(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune de instanţa de
judecată care a dispus măsura declarării ca indezirabil prin hotărârea [pronunţată în conformitate
cu] art. 85 alin. (5). Custodia publică a străinilor declaraţi indezirabili încetează la data punerii în
executare a hotărârii instanţei de judecată, în condiţiile prevăzute la art. 85 alin. (8). [...]”

Art. 99 – Drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre

„(1) Străinii cazaţi în centre beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de cele
prevăzute în tratatele şi acordurile internaţionale în materie la care România este parte.
(2) Străinii cazaţi în centre au dreptul la asistenţă juridică, medicală şi socială şi la respectarea
opiniei şi specificului propriu, în materie religioasă, filozofică şi culturală.
(3) Străinii cazaţi în centre au dreptul de a fi informaţi imediat după aducerea lor în aceste
locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre motivele principale care au
condus la luarea măsurii, drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii în aceste centre
[…].
(4) Pe întreaga perioadă a şederii în centre, străinilor li se va asigura posibilitatea comunicării
cu reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statului de provenienţă.
(5) Personalul centrelor va trata străinii cazaţi în mod nediscriminatoriu pe motiv de rasă, sex,
vârstă, cultură, naţionalitate, religie sau apartenenţă la un anumit grup social.
(6) Pe toată durata cazării în centre, străinii sunt obligaţi să respecte regulile, programul zilnic şi
ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare.
[...]”
 Art. 101 - Măsuri speciale
„(1) Străinii luaţi în custodie publică, condamnaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, vor fi
cazaţi separat de celelalte categorii de străini.
(2) Pe toată perioada cât străinii prevăzuţi la alin. (1) se află în custodie publică, deplasarea în
afara centrelor se va efectua sub escortă.”
43. Art. 97 din OUG nr. 194/2002, astfel cum este reprodus anterior, a fost modificat prin Legea nr.
157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România,
intrată în vigoare la 31 iulie 2011. Acesta prevede următoarele:

Art. 97 – Luarea în custodie publică a străinilor

„(3) Măsura [luării în custodie publică] poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată odată cu
pronunţarea hotărârii prin care străinul este declarat indezirabil ori este dispusă expulzarea
acestuia. În acest caz, luarea în custodie publică se dispune până la îndepărtarea de pe teritoriul
României, dar nu mai mult de 18 luni.”

III. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor
Inumane sau Degradante referitoare la România

44. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor
Inumane sau Degradante („CPT”) privind vizita efectuată în România în perioada 8-19 iunie 2006,
inclusiv în Centrul pentru străini de la Otopeni, publicat la 11 decembrie 2008, este redactat astfel:
„47. Condiţiile materiale de detenţie din partea veche a Centrului de detenţie de la Otopeni au
fost calificate drept satisfăcătoare în raportul CPT referitor la vizita din 2002.
În plus, toate spaţiile de dormit din clădirea construită recent erau într-o stare foarte bună,
echipate corespunzător, şi nu necesită niciun comentariu special.
48. În ceea ce priveşte regimul, s-au constatat unele îmbunătăţiri de la ultima vizită. În fiecare
zi, între orele 9 şi 12, deţinuţii aveau posibilitatea de a face exerciţii în aer liber pe o terasă de
aproximativ 90 m² şi aveau acces la diverse activităţi de interior (de exemplu, sală de fitness,
ping-pong, bibliotecă) şi la terenuri de sport în aer liber (de exemplu, volei).
În aceste circumstanţe, delegaţia a fost surprinsă să afle că, în practică, străinii erau închişi în
camera lor de dormit în restul zilei, adică timp de 21 de ore, deşi la începutul vizitei personalul a
declarat că spaţiile de dormit erau închise doar noaptea, între orele 20 şi 8. În realitate,
regulamentul intern prevede că deţinuţii trebuie să aibă acces, în principiu, la activităţi în afara
spaţiului de dormit timp de trei ore dimineaţa, trei ore după amiaza şi trei ore seara. Cu toate
acestea, din cauza insuficienţei personalului, activităţile desfăşurate în afara spaţiilor de dormit
rămâneau limitate în timp.
În plus, numeroşi deţinuţi nu aveau practic nicio activitate cu care să se ocupe în camera lor de
dormit. Nu exista niciun aparat radio sau televizor, iar varietatea cărţilor şi revistelor care puteau fi
împrumutate de la bibliotecă era foarte limitată.
CPT recomandă adoptarea unor măsuri în cadrul Centrului de detenţie de la Otopeni
pentru a spori semnificativ timpul pe care îl pot petrece resortisanţii străini în afara
camerei lor de dormit şi pentru a le oferi o gamă mai largă de activităţi ce pot fi
desfăşurate în interiorul camerei de dormit (în special dotarea cu aparate radio şi, dacă
este posibil, televizoare). Aceste activităţi ar trebui să fie cu atât mai diversificate cu cât se
prelungeşte perioada de privare de libertate.
49. Delegaţia a observat că singurul resortisant străin care făcea obiectul unei hotărâri
judecătoreşti de expulzare era separat strict de ceilalţi străini, care făceau, la rândul lor, obiectul
unei decizii administrative de expulzare. În consecinţă, acesta era ţinut, de fapt, în regim de
izolare.
Conform personalului, separarea strictă a acestor două categorii de străini era o cerinţă
prevăzută de reglementarea în vigoare.
 În acest context, CPT apreciază că nu era justificată împiedicarea oricărui contact dintre străinii
care şi-au executat pedeapsa cu închisoarea sau beneficiau de liberare condiţionată şi străinii
aflaţi în aşteptarea îndepărtării lor de pe teritoriu, în temeiul unei decizii administrative. Comitetul
solicită autorităţilor române să îşi revizuiască abordarea în materie.”
45. Răspunsul Guvernului României la raportul CPT, referitor la vizita efectuată în România în
perioada 8-19 iunie 2006, este redactat după cum urmează în partea referitoare la condiţiile de
detenţie din Centrul pentru străini de la Otopeni:
„În ceea ce priveşte timpul liber destinat desfăşurării activităţilor culturale, sportive şi
educative, atât în interior, cât şi în exterior, membrii CPT au afirmat că străinii (la 1 iulie 2007 a
fost înfiinţat Oficiul Român pentru Imigrări, prin reorganizarea Autorităţii pentru Străini şi a
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi) au posibilitatea să iasă în aer liber între orele 9 şi 12 şi că sunt
închişi în camera de dormit 21 de ore pe zi. Dorim să subliniem următoarele aspecte, care au
fost omise din raportul CPT:
- între orele 08.00 şi 09.00, micul dejun, o jumătate de oră pentru străinii care se află [ilegal] în
România şi o altă jumătate de oră pentru străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare;
- între orele 09.00 şi 12.00, străinii care se află [ilegal] în România beneficiază de program liber
de activităţi;
- între orele 13.00 şi 14.00, prânzul, o jumătate de oră pentru străinii care se află [ilegal] în
România şi o altă jumătate de oră pentru străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare;
- între orele 14.00 şi 18.00, străinii care fac obiectul unei decizii de expulzare beneficiază de
program liber de activităţi;
- între orele 18.00 şi 19.00, cina, o jumătate de oră pentru fiecare categorie, străinii care se află
[ilegal] în România şi cei care fac obiectul unei decizii de expulzare;
- în intervalele 12.00 –13.00 şi 19.00 – 20.00, activităţi în aer liber pentru străinii declaraţi
indezirabili.
Au fost asigurate condiţiile necesare pentru ca străinii din centru să poată primi trei vizite
pe săptămână, fiecare de jumătate de oră, pentru a consulta un medic sau psiholog,
pentru a beneficia de asistenţa oferită de ONG-uri şi serviciile unui avocat; în plus, dacă
este necesar, aceştia vor fi transferaţi într-o unitate sanitară aflată în apropiere.
Ca urmare a recomandărilor făcute de CPT, am [efectuat] modificări privind programul zilnic.
În prezent, străinii sunt găzduiţi separat, pe categorii. În ceea ce priveşte timpul liber avut la
dispoziţie, nu am mai împiedicat raportul dintre cele două categorii de deţinuţi din centru şi, la ora
actuală, programul zilnic se desfăşoară în comun pentru toţi străinii. În ceea ce priveşte
punerea la dispoziţie de aparate radio şi televizoare, în 2007 intenţionăm să achiziţionăm
20 de aparate radio şi televizoare.”

IV. Legislaţia relevantă a Uniunii Europene

46. Partea relevantă în speţă din Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire
a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre este redactată astfel:

Articolul 6
„1. Statele membre se asigură că solicitanţii primesc, într-un termen de trei zile de la data
depunerii cererii la autorităţile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste
statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizaţi să rămână pe teritoriul
statului membru cât timp cererea lor este în aşteptare sau în curs de examinare.”
47. Alineatul (13) din preambulul la Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005
privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a
statutului de refugiat se citeşte astfel:
„În interesul unei corecte recunoaşteri a acelor persoane care au nevoie de protecţie ca refugiaţi în
sensul articolului 1 din Convenţia de la Geneva, fiecare solicitant ar trebui, sub rezerva anumitor
excepţii, să aibă acces efectiv la proceduri, posibilitatea de a coopera şi de a comunica în mod
adecvat cu autorităţile competente, astfel încât să poată prezenta faptele relevante ale cazului său,
precum şi garanţii procedurale suficiente pentru a-şi putea susţine cazul în toate etapele procedurii. În
plus, pe parcursul procedurii în cadrul căreia este examinată o cerere de azil, în mod normal,
solicitantul ar trebui să aibă cel puţin dreptul de a rămâne pe teritoriu până când autoritatea
decizională adoptă o hotărâre, accesul la serviciile unui interpret pentru a-şi prezenta argumentele în
cazul în care este intervievat de autorităţi, posibilitatea de a comunica cu un reprezentant al Înaltului
Comisariat al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICONUR) sau cu orice altă organizaţie
care acţionează în numele acestuia, dreptul la notificarea corectă a unei hotărâri, o motivare a
hotărârii respective în drept şi în fapt, posibilitatea de a consulta un consilier juridic sau un alt consilier,
precum şi dreptul de a fi informat despre situaţia sa juridică în momente decisive din cursul procedurii,
într-o limbă pe care se presupune în mod rezonabil că o înţelege.”

48. Directiva nr. 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008
privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2009.
Dispoziţiile relevante în speţă ale acestei directive sunt prezentate în hotărârea Amie şi alţii împotriva
Bulgariei, (nr. 58149/08, pct. 53-55, 12 februarie 2013).
49. Alin. (9) din preambulul şi art. 2 din directivă, care nu au fost expuse în hotărârea Amie şi alţii
menţionată anterior, sunt relevante în egală măsură în speţă; acestea se citesc, respectiv, după cum
urmează:
„(9) În conformitate cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind
standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a
statutului de refugiat, un resortisant al unei ţări terţe care a făcut o cerere de azil într-un stat
membru nu ar trebui considerat ca aflându-se în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul statului
membru respectiv până la intrarea în vigoare a unei decizii negative cu privire la cerere sau a
unei decizii de încetare a dreptului de şedere în calitate de solicitant de azil.”
Art. 2
Domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală pe
teritoriul unui stat membru.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

50. Reclamantul susţine că a fost supus, timp de peste un an de zile, unui regim de izolare
completă de ceilalţi străini şi de lumea din exterior, în Centrul pentru străini de la Otopeni, încălcându-
se, în opinia lui, art. 3 din Convenţie, redactat astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor
51. Guvernul apreciază că regimul şi condiţiile impuse reclamantului în centrul sus-menţionat nu au
atins nivelul de gravitate prevăzut la art. 3 din Convenţie. Acesta precizează că reclamantul a petrecut
opt luni şi jumătate în Centrul pentru străini de la Otopeni şi că nu s-a plâns de condiţiile materiale
existente în centru. Susţine că, în perioada în care a fost cazat în acest centru, reclamantul a avut
dreptul de a folosi obiectele personale, inclusiv telefonul mobil, şi a beneficiat de asistenţa unui avocat
şi a unui interpret în cadrul procedurii de azil.
52. În plus, Guvernul menţionează că autorităţile naţionale au respectat drepturile reclamantului,
astfel cum sunt garantate de art. 99 din OUG nr. 194/2002, inclusiv dreptul de a participa la activităţi
sociale în cadrul centrului. Acesta admite că reclamantul era separat de alte persoane găzduite în
centru, dar explică faptul că această măsură era conformă cu art. 101 din OUG nr. 194/2002, aplicabil
persoanelor declarate indezirabile.

53. Reclamantul se plânge că a fost găzduit separat de ceilalţi străini care se aflau în centru.
Acesta face trimitere la raportul CPT, publicat în 2008, şi la răspunsul Guvernului român privind
condiţiile şi regimul de detenţie din Centrul pentru străini de la Otopeni (supra, pct. 44 şi 45).
Consideră că nu a făcut obiectul unei condamnări printr-o hotărâre judecătorească în sensul art. 101
din OUG nr. 194/2002, condamnare care – în opinia acestuia – ar fi justificat găzduirea lui separată.
Precizează că declararea acestuia ca persoană indezirabilă printr-o hotărâre a curţii de apel a avut
drept consecinţă stingerea dreptului său de a rămâne în România şi nu a constituit nicidecum o
condamnare în sensul penal.
54. Reclamantul indică, de asemenea, că izolarea sa nu a fost parţială, relativă şi temporară, dat
fiind faptul că legea nu prevedea nicio limită temporală. Acesta adaugă că legea nu prevede nicio
măsură alternativă mai puţin strictă decât aceea de luare în custodie publică şi niciun mecanism
pentru contestarea separată a acestei măsuri. Afirmă că, în timpul şederii sale în centru, a beneficiat
de puţine avantaje, precum, de exemplu, posibilitatea de a-şi utiliza telefonul mobil sau de a primi
unele cumpărături făcute pentru el, deoarece a fost separat de ceilalţi străini în majoritatea timpului.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale aplicabile

55. Curtea reaminteşte că privarea de libertate impusă străinilor, însoţită de garanţii adecvate
oferite persoanelor care fac obiectul acesteia, este acceptabilă doar pentru a permite statelor să
combată imigraţia ilegală, respectându-şi totodată angajamentele internaţionale, în special cele
asumate în temeiul Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi al Convenţiei.
Preocuparea legitimă a statelor de a dejuca tentativele tot mai frecvente de eludare a restricţiilor
aplicate imigraţiei nu trebuie să priveze solicitanţii de azil de protecţia acordată de aceste convenţii
(Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 43, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III).
56. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când trebuie să controleze modalităţile de
executare a măsurii de detenţie din perspectiva Convenţiei, trebuie să ţină seama de situaţia specială
a persoanelor în cauză [Riad şi Idiab împotriva Belgiei, nr. 29787/03 şi 29810/03, pct. 100, CEDO
2008 (extrase)].
57. Curtea reaminteşte, de asemenea, că a declarat în repetate rânduri că, pentru a intra sub
incidenţa interdicţiei prevăzute la art. 3 din Convenţie, tratamentele în cauză trebuie să atingă un grad
minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă; depinde de datele cauzei în
ansamblu, în special de durata tratamentelor şi de efectele lor fizice şi psihice, precum şi, uneori, de
sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [a se vedea, în special, M.S.S. împotriva Belgiei şi
Greciei (MC), nr. 30696/09, pct. 218, CEDO 2011].
58. În plus, Curtea reafirmă că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că detenţia se
desfăşoară în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a
măsurii nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte
nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare,
sănătatea şi confortul deţinutului sunt asigurate în mod corespunzător. Izolarea senzorială completă,
combinată cu o izolare socială totală, poate distruge personalitatea şi poate să constituie o formă de
tratament inuman, care nu poate fi justificat de cerinţele securităţii sau orice alt motiv. În schimb,
interzicerea contactului cu alţi deţinuţi din motive de securitate, disciplină şi protecţie nu constituie în
sine o formă de pedeapsă ori tratament inumane [a se vedea, între altele, Messina împotriva Italiei (nr.
2) (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V].

b) Aplicarea principiilor în prezenta speţă

59. Curtea constată, în speţă, că reclamantul a fost plasat în Centrul pentru străini de la Otopeni în
perioadele 17 decembrie 2010 – 17 iunie 2011 şi 1 noiembrie 2011 – 12 ianuarie 2012, adică timp de
opt luni şi jumătate, şi că a fost găzduit separat de ceilalţi străini aflaţi în centru. Aceasta observă că
reclamantul denunţă în faţa sa izolarea suferită din această cauză.
60. Curtea subliniază, în primul rând, că reclamantul nu contestă condiţiile materiale ale privării
sale de libertate. Prin urmare, apreciază că persoana în cauză a fost deţinută în condiţii materiale
corespunzătoare, care pot fi considerate „satisfăcătoare” şi care „nu necesită niciun comentariu
special” (a se vedea supra, pct. 47 din Raportul CPT, publicat la 11 decembrie 2008).
61. În ceea ce priveşte natura izolării, Curtea remarcă faptul că reclamantul a beneficiat de toate
drepturile prevăzute de reglementările şi legile în vigoare în favoarea străinilor plasaţi în centrul
respectiv. Curtea reţine astfel următoarele: Reclamantul avea posibilitatea de a discuta cu avocatul
său şi cu un interpret şi a putut să îşi exercite efectiv acest drept; persoanei în cauză nu i s-a impus
nicio restricţie privind dreptul de vizitare, având în vedere că a fost admisă cererea de vizită a unui
compatriot, şi reclamantul nu a susţinut niciodată că i-au fost refuzate alte cereri de vizită; acesta ţinea
legătura cu angajaţii centrului şi avea acces la activităţi în aer liber două ore pe zi, în compania altor
străini (supra, pct. 45); de asemenea, dispunea permanent de un telefon mobil, pe care îl putea folosi
oricând dorea. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a suferit o izolare socială relativă (a se
vedea, mutatis mutandis, Rohde împotriva Danemarcei, nr. 69332/01, pct. 97, 21 iulie 2005, şi, a
contrario, Tabesh împotriva Greciei, nr. 8256/07, pct. 38 şi 44, 26 noiembrie 2009).
62. În ceea ce priveşte durata măsurii de luare în custodie publică, Curtea observă că, în temeiul
dreptului aplicabil, măsura în cauză trebuia să înceteze odată cu executarea hotărârii prin care străinul
a fost declarat indezirabil, dar nu putea să depăşească 18 luni (supra, pct. 43). În speţă, a fost
respectat termenul prevăzut de lege pentru măsura de luare în custodie publică. În plus, Curtea
observă că reclamantul nu a susţinut că impunerea sau durata acestei măsuri a avut drept consecinţă
o degradare a stării sale de sănătate, fizică sau psihică [a se vedea, mutatis mutandis, Ntumba
Kabongo împotriva Belgiei (dec.), nr. 52467/99, 2 iunie 2005, şi Ramirez Sanchez împotriva Franţei
(MC), nr. 59450/00, pct. 144, CEDO 2006-IX].
63. Deşi este clar că reclamantul a simţit probabil, pe parcursul întregii perioade a privării de
libertate, o suferinţă morală din cauza situaţiei sale, Curtea consideră, în lumina circumstanţelor
speţei, că nu a fost atins pragul minim de gravitate necesar pentru ca un tratament să intre sub
incidenţa art. 3 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie
respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 lit. f) şi 4 din Convenţie

64. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie, din cauza privării de libertate
timp de un an, privare de libertate nelegală, în opinia acestuia. În temeiul art. 5 § 4 din Convenţie,
acesta se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de o cale de atac internă pentru a obţine
verificarea necesităţii privării sale de libertate, din cauza – potrivit acestuia – statului său de străin
declarat indezirabil. Citând în acest sens şi art. 13 din Convenţie, se plânge că nu a beneficiat, la nivel
intern, de o cale de atac pentru a contesta decizia prin care a fost declarat persoană indezirabilă.
65. Având în vedere că art. 5 § 4 din Convenţie este o lex specialis în raport cu art. 13 din
Convenţie, Curtea va examina acuzaţiile reclamantului doar din perspectiva art. 5 § 1 lit. f) şi 4 din
Convenţie, care, în partea sa relevantă în speţă, se citeşte astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:[...]
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor
66. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte capătul de cerere
întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie. În acest sens, precizează că persoana în cauză nu a
exercitat calea de atac prevăzută la art. 86 din OUG nr. 194/2002 în termenul prevăzut de lege.
Guvernul susţine, în primul rând, că reclamantul nu s-a preocupat deloc de procedura în faţa curţii de
apel, în urma căreia a fost declarat persoană indezirabilă, deşi, conform acestuia, a fost citat corect şi
ţinea legătura cu un avocat. Menţionează că reclamantul era liber la acea vreme, având în vedere că
nu fusese dispusă nicio restricţie asupra libertăţii sale de mişcare. De asemenea, Guvernul precizează
că sediul judecătoriei de sector şi al Curţii de Apel Bucureşti se află foarte aproape unul de altul, iar
persoana în cauză avea timp să se deplaseze de la o locaţie la alta.
67. Guvernul adaugă că, prin urmare, reclamantul nu a formulat recurs în termenul legal împotriva
hotărârii curţii de apel din 17 decembrie 2010. În această privinţă, indică faptul că reclamantul a fost
informat într-o limbă înţeleasă de el – şi anume limba engleză – cu privire la hotărârea prin care a fost
declarat persoană indezirabilă şi cu privire la posibilitatea de a contesta această măsură (supra, pct.
25-26).
68. Guvernul nu contestă faptul că hotărârea din 17 decembrie 2010 fusese comunicată la o
adresă unde reclamantul nu se mai afla. Cu toate acestea, făcând referire la hotărârea Înaltei Curţi din
16 septembrie 2011, acesta apreciază că reclamantul avea la dispoziţie suficiente informaţii pentru a
contesta decizia citată în termenul legal.
69. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului. Acesta pretinde, în primul rând, că, potrivit
jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, măsura de luare în custodie publică într-un centrul
pentru străini nu constituie o privare de libertate, ci o „restricţie a libertăţii de mişcare” şi că, în
consecinţă, un recurs întemeiat pe art. 5 din Convenţie nu ar fi avut nicio şansă de reuşită.
70. În continuare, acesta precizează că, în dreptul intern, nu există nicio cale de atac specifică
împotriva măsurii de luare în custodie publică într-un centru pentru străini, în situaţia în care un străin
este declarat indezirabil. Acesta susţine că singura cale de atac disponibilă era aceea prevăzută la art.
86 din OUG nr. 194/2002 împotriva hotărârii de declarare a unui străin persoană indezirabilă şi afirmă
că această cale de atac nu putea avea ca rezultat ridicarea măsurii de luare în custodie publică decât
în cazul în care era anulată hotărârea prin care străinul în cauză a fost declarat persoană indezirabilă.
În orice caz, susţine că ORI nu l-a informat la 17 decembrie 2010 cu privire la temeiul legal care
reglementa recursul împotriva măsurii de luare în custodie publică.
71. În ceea ce priveşte posibilitatea concretă de a participa la procedura în urma căreia a fost
declarat indezirabil, reclamantul menţionează că procedura de citare s-a desfăşurat în întregime în
limba română şi că nu a beneficiat de asistenţă din partea unui interpret sau a unui avocat. Adaugă
că, atunci când a primit, la 16 decembrie 2010, citaţia pentru ziua următoare, nu a fost în măsură să
îşi contacteze avocatul şi a crezut, din greşeală, că a fost citat de două ori pentru aceeaşi şedinţă.
Susţinând că nu a fost citat în mod corespunzător în cadrul procedurii şi subliniind că hotărârea din 17
decembrie 2010 i-a fost comunicată la o adresă inexactă, reclamantul consideră că nu a beneficiat de
garanţii procedurale suficiente pentru a i se respecta drepturile.
72. Reclamantul menţionează, de asemenea, că, sesizată cu o cerere vizând declararea unui
străin ca persoană indezirabilă, curtea de apel dispunea, conform acestuia, de 10 zile pentru a se
pronunţa. Acesta apreciază că, în cazul său, curtea de apel ar fi amânat cauza, ţinând seama de
absenţa acestuia, şi chiar ar fi dispus prezentarea prin mandat de aducere. De asemenea, consideră
că, având în vedere consecinţele grave pe care le are pentru persoana în cauză o asemenea decizie
în materie, curtea de apel ar fi trebuit să se asigure că acesta este reprezentat de un avocat.
73. În cele din urmă, reclamantul precizează că, în cadrul procedurii de azil, acesta a fost
reprezentat de un avocat din cadrul unei organizaţii neguvernamentale care dispunea de un mandat
de reprezentare limitat la procedura de azil.

2. Motivarea Curţii
74. Curtea consideră că excepţia referitoare la epuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie este strâns legată de fondul capătului de
cerere formulat în temeiul art. 5 § 4 din Convenţie. De asemenea, Curtea va examina această
excepţie în cadrul motivării capătului de cerere formulat în temeiul art. 5 § 4 din Convenţie, capăt de
cerere pe care îl va aborda prima dată [Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 61, CEDO
2005-IV, şi Sadaïkov împotriva Bulgariei, nr. 75157/01, pct. 18, 22 mai 2008].
75. Constatând în continuare că respectivele capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) şi 4 din
Convenţie nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la art. 5 § 4 din Convenţie

1. Argumentele părţilor
76. Guvernul afirmă că, deşi legea nu prevede o cale de atac separată pentru contestarea unei
măsuri de luare în custodie publică într-un centru pentru străini, recursul împotriva unei decizii de
declarare a unui străin ca persoană indezirabilă constituie o soluţie care îi permite instanţei să
examineze rapid legalitatea privării de libertate în cauză şi să dispună o repunere în libertate.
77. Acesta arată, în continuare, că reclamantul a fost citat să se prezinte în cadrul procedurii în faţa
curţii de apel, dar acesta nu s-a prezentat, deşi era asistat de un avocat în cadrul proceduri de azil.
Acesta admite că reclamantul nu a fost adus la şedinţa în faţa Înaltei Curţi, dar precizează că a fost
asigurată respectarea drepturilor sale prin prezenţa avocatului acestuia. Adaugă că reclamantul nu a
formulat în termenul legal recurs împotriva hotărârii prin care a fost declarat persoană indezirabilă.
78. În ceea ce priveşte accesul la documente clasate ca fiind secrete, Guvernul menţionează că
judecătorii din completul de judecată au avut acces la aceste documente. Admite că motivele expuse
în hotărârea din 17 decembrie 2010 au un caracter general. În plus, consideră că avocatul
reclamantului ar fi putut solicita accesul la documentele clasate în cadrul procedurii speciale sau că
persoana în cauză ar fi putut obţine reprezentarea de către un avocat care primise deja autorizaţia de
acces la documente confidenţiale.
 79. Reclamantul consideră că nu a beneficiat, la nivel intern, de o cale de atac efectivă pentru a
contesta luarea sa în custodie publică în centrul pentru străini. În această privinţă, Guvernul
precizează că acesta nu dispunea, la nivel intern, pentru a contesta măsura de luare în custodie
publică, de nicio procedură distinctă de aceea care permitea atacarea deciziei prin care a fost declarat
indezirabil. Adaugă că acesta nu a beneficiat de un avocat din oficiu pentru a-şi apăra interesele în
cadrul procedurii în urma căreia a fost declarat indezirabil, În plus, apreciază că principiile legalităţii
armelor şi contradictorialităţii nu au fost respectate în cadrul acestei din urmă proceduri, având în
vedere că, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, doar Parchetul şi curtea de apel aveau acces la
documentele care justificau măsura în cauză.

2. Motivarea Curţii
80. Curtea constată că, în expunerea capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie,
reclamantul face referire, pe de o parte, la dispoziţii legale în general şi, pe de altă parte, la absenţa
unei căi de atac pentru contestarea deciziei prin care a fost dispusă luarea sa în custodie publică, pe
de o parte, din cauza modalităţii în care a fost citat în faţa curţii de apel pentru şedinţa din 17
decembrie 2010 şi, pe de altă parte, din cauza refuzului Înaltei Curţi de repunere în termenul legal de
recurs.
81. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului referitoare la dispoziţiile legale care reglementează
procedura de recurs împotriva deciziei prin care a fost declarat indezirabil, Curtea reaminteşte că rolul
acesteia nu este de a examina in abstracto legislaţia internă contestată, ci de a stabili dacă modul în
care a afectat reclamantul a încălcat Convenţia (Ntumba Kabongo, citată anterior).
82. În ceea ce priveşte absenţa unei căi de atac pentru a contesta decizia de luare în custodie
publică, Curtea admite că reclamantul a fost citat în limba română să se prezinte la şedinţa în cauză în
faţa curţii de apel, deşi nu înţelegea această limbă. Totuşi, aceasta constată că, în conformitate cu
informaţiile de la dosar, persoana în cauză, care era liberă şi beneficia de cazare într-un centru pentru
solicitanţii de azil, nu pare să fi făcut demersuri pentru a înţelege conţinutul citaţiei, deşi s-a întâlnit, la
17 decembrie 2010, cu avocatul care îl reprezenta în cadrul procedurii de azil. În aceste condiţii,
Curtea apreciază că lipsa de diligenţă a reclamantului a putut contribui la crearea unei situaţii care l-a
împiedicat să participe la şedinţa în faţa curţii de apel şi de a-şi asigura apărarea în cadrul acesteia (a
se vedea, mutatis mutandis, Da Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei, nr. 50049/99, pct. 48-51,
24 mai 2007). Prin urmare, absenţa reclamantului de la această şedinţă nu pare să fie imputabilă
exclusiv autorităţilor.
83. În ceea ce priveşte refuzul ICCJ de repunere în termenul legal de recurs a reclamantului,
Curtea este de acord că este important să se respecte dispoziţiile privind formularea recursului (a se
vedea, mutatis mutandis, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 44-45,
Culegere 1998-VIII). Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să
împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (a se vedea mutatis mutandis, Da
Luz Domingues Ferreira împotriva Belgiei, nr. 50049/99, pct. 57, 24 mai 2007). Curtea reiterează, în
acest context, importanţa de a le garanta persoanelor care fac obiectul unei măsuri de îndepărtare,
ale cărei consecinţe sunt potenţial ireversibile, dreptul de a obţine informaţii suficiente care să le
permită să aibă acces efectiv la proceduri şi să îşi susţină capetele de cerere.
84. Curtea subliniază că, în speţă, autorităţile naţionale nu au informat reclamantul cu privire la
dispoziţiile legale care reglementau recursul, deşi persoana în cauză a fost informată cu privire la
posibilitatea de a formula recursul respectiv, atunci când a fost luată în custodie publică în centrul
pentru străini.
85. În plus, Curtea subliniază că, potrivit art. 86 din OUG nr. 194/2002, termenul pentru formularea
unui recurs începe să curgă de la comunicarea hotărârii pronunţate în primă instanţă. În speţă, astfel
cum a admis Înalta Curte, hotărârea contestată nu a fost comunicată la adresa exactă la care se afla
reclamantul. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul a fost luat în custodie publică într-un
centru pentru străini la 17 decembrie 2010, de către ORI, autoritatea competentă, potrivit legii, pentru
a executa decizia curţii de apel. Având în vedere că reclamantul a fost privat de libertatea sa, în opinia
Curţii, ORI ar fi putut şi ar fi trebuit să informeze curtea de apel cu privire la executarea hotărârii
pronunţate în aceeaşi zi şi la schimbarea adresei reclamantului, pentru a se asigura că această
hotărâre va fi comunicată în mod corect şi că dreptul de recurs al reclamantului va fi exercitat efectiv.
În plus, trebuie subliniat faptul că nici centrul pentru străini care l-a găzduit pe reclamant nu a informat
curtea de apel cu privire la executarea hotărârii din 17 decembrie 2010.
86. Ţinând seama de elementele menţionate, Curtea consideră că, deşi reclamantul nu a dovedit
suficientă diligenţă în ceea ce priveşte procedura în faţa curţii de apel, Înalta Curte a dat dovadă de o
rigiditate excesivă declarând tardiv recursul reclamantului. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii
pentru a respinge excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne şi pentru a
concluziona că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie.

C. Cu privire la art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie

1. Argumentele părţilor
87. Guvernul precizează că reclamantul a fost privat de libertate pentru îndepărtarea sa de pe
teritoriu. Acesta observă că persoana în cauză a fost îndepărtată de pe teritoriul României abia după
respingerea definitivă a cererii sale de azil. Menţionează că perioada maximă în care un străin putea fi
ţinut în custodie publică într-un centru era de doi ani.
88. În ceea ce priveşte calitatea legii, Guvernul argumentează că art. 97 alin. (4) din OUG nr.
194/2002, care reglementa luarea în custodie publică a străinilor, era clară, previzibilă şi accesibilă
reclamantului. În ceea ce priveşte motivele pe care s-a întemeiat decizia autorităţilor naţionale,
Guvernul precizează că acestea se bazau pe informaţii clasate ca fiind secrete. Adaugă că
reclamantul ar fi putut fi reprezentat printr-un avocat care avea posibilitatea să facă demersurile
necesare pentru a obţine un certificat care permitea accesul la acest tip de informaţii.
89. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului. Acesta precizează că, pentru persoanele
declarate indezirabile, măsura de luare în custodie publică era reglementată de art. 97 alin. (4) din
OUG nr. 194/2002, care nu prevedea nicio limită temporală, şi adaugă că durata unei astfel de măsuri
a fost limitată la 18 luni în cazul acestor persoane doar prin modificările aduse acestei ordonanţe prin
Legea nr. 157/2011. Acesta susţine că, în dreptul intern, măsura de luare în custodie publică nu este
calificată de instanţele naţionale drept o măsură privativă de libertate, ci o „restrângere temporară a
libertăţii de mişcare”.

2. Motivarea Curţii
90. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 din Convenţie cuprinde lista completă a circumstanţelor în care
indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct.
43, CEDO 2008, şi A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 162-163, CEDO 2009].
91. În speţă, Curtea observă că nimeni nu contestă faptul că, timp de peste opt luni, reclamantul a
fost ţinut în detenţie, în aşteptarea unei îndepărtări de pe teritoriu, în sensul art. 5 § 1 lit. f) din
Convenţie. Această dispoziţie impune ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare, nu
este necesar să se stabilească dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu, având în vedere
legislaţia internă sau convenţia (Sadaïkov împotriva Bulgariei, nr. 75157/01, pct. 21, 22 mai 2008). Cu
toate acestea, o privare de libertate întemeiată pe a doua teză a acestei dispoziţii nu poate fi justificată
decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În cazul în care nu se
desfăşoară cu diligenţa necesară, detenţia nu mai este justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din
Convenţie (A. şi alţii, citată anterior, pct. 164). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că art. 5 § 1
lit. f) din Convenţie nu prevede o durată maximă pentru acest tip de detenţie; chestiunea stabilirii dacă
durata procedurii de expulzare poate să afecteze legalitatea privării de libertate, din perspectiva
acestei dispoziţii, depinde de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze în parte (Auad împotriva
Bulgariei, nr. 46390/10, pct. 128, 11 octombrie 2011, şi Amie şi alţii, citată anterior, pct. 72).
92. Curtea reaminteşte, de asemenea, că privarea de libertate trebuie să fie şi „legală”. În materie
de „legalitate” a unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenţia face trimitere,
în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi
normele de procedură, din legislaţia naţională. Cu toate acestea, respectarea legislaţiei naţionale nu
este suficientă: art. 5 § 1 din Convenţie impune în plus conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu
scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului (Abdolkhani şi Karimnia împotriva Turciei,
nr. 30471/08, pct. 130, 22 septembrie 2009).
93. În speţă, Curtea observă că reclamantul se plânge de nelegalitatea privării sale de libertate, pe
motiv că aceasta nu era limitată în timp şi a durat mai mult de un an.
94. Curtea constată că, în speţă, reclamantul a fost privat de libertate pentru a fi îndepărtat de pe
teritoriu timp de aproximativ un an şi o lună, şi anume în perioada 17 decembrie 2010 – 12 ianuarie
2012. Privarea de libertate a persoanei în cauză fusese dispusă de curtea de apel; aceasta
considerase necesară expulzarea în temeiul art. 85 alin. (5) şi al art. 97 alin. (4) din OUG
nr. 194/2002, conform cărora măsura de luare în custodie publică încetează la data punerii în
executare a deciziei de declarare ca persoană indezirabilă. Deşi este adevărat că dispoziţiile
aplicabile măsurii de luare în custodie publică a unei persoane indezirabile nu prevedeau nicio limită
temporală la momentul în care reclamantul a făcut obiectul măsurii contestate (supra, pct. 42), este la
fel de adevărat că aceste dispoziţii legale au fost modificate în iulie 2011 şi au limitat la 18 luni durata
acestei măsuri privative de libertate (supra, pct. 43). Privarea de libertate a reclamantului nu a depăşit
această perioadă depăşită de lege.
 95. În continuare, Curtea subliniază că motivul invocat de Guvernul pentru a justifica durata privării
de libertate era existenţa unei cereri de azil formulate de reclamant în faţa autorităţilor române.
Aceasta va examina aşadar timpul necesar pentru pronunţarea diverselor decizii în cadrul procedurii
de azil.
96. Astfel, Curtea observă că această procedură a început la 31 martie 2010 şi s-a încheiat la 22
decembrie 2011. Apreciază că această durată nu a fost excesivă, ţinând seama de examinarea
aprofundată şi minuţioasă pe care a necesitat-o cererea de azil prezentată de reclamant şi de
posibilităţile oferite acestuia din urmă de a formula observaţii şi de a prezenta informaţii.
97. În plus, Curtea observă că autorităţile au luat rapid măsuri pentru a-l îndepărta pe reclamant de
pe teritoriu după respingerea definitivă a cererii sale de azil. În fapt, persoana în cauză a fost
îndepărtată de pe teritoriu în mai puţin de o lună de la această respingere, ceea ce dovedeşte că
singurul scop pentru lipsirea sa de libertate era asigurarea îndepărtării acestuia de pe teritoriu (a se
vedea, mutatis mutandis, Abou Amer împotriva României, nr. 14521/03, pct. 40, 24 mai 2011).
98. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea apreciază că, în speţă, durata privării de libertate,
limitată la un an şi o lună, trebuie să fie considerată rezonabilă şi că aceasta nu a fost de natură să
afecteze legalitatea măsurii în cauză. Prin urmare, în speţă, nu a fost încălcat articolul 5 § 1 lit. f) din
Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie

99. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de garanţiile împotriva arbitrarului în cadrul procedurii

în cauză, în urma căreia a fost declarat indezirabil, încălcându-se, în opinia acestuia, art. 1 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât
în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată:
a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b. să ceară examinarea cazului său; şi
c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai
multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b)
şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se
întemeiază pe motive de securitate naţională.”

Cu privire la admisibilitate

100. Guvernul consideră că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu este aplicabil în speţă. În
această privinţă, precizează că reclamantul nu beneficia de un permis de şedere valabil, care i-ar fi
conferit dreptul de a rămâne în România, în momentul în care a fost adoptată împotriva lui decizia în
litigiu. Acesta precizează, de asemenea, că cererea de azil a reclamantului a fost respinsă.
101. Reclamantul consideră că avea reşedinţa în mod legal pe teritoriul naţional, în măsura în care
cererea lui de azil era pendinte în faţa autorităţilor române. În acest sens, face trimitere le Legea nr.
122/2006, care permite solicitanţilor de azil să rămână în România pe parcursul soluţionării cererii de
azil. Acesta invocă, de asemenea, dispoziţiile mai multor directive ale Uniunii Europene referitoare la
solicitanţii de azil şi la îndepărtarea străinilor (supra, pct. 46-49), care, potrivit acestuia, i-ar permite să
rămână în România pe durata soluţionării procedurii de azil.

102. Curtea reaminteşte că doar străinii care au reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat pot
beneficia, în caz de expulzare, de garanţiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 la
Convenţie [Viculov împotriva Letoniei (dec.), nr. 16870/03, 25 martie 2004, şi Lupşa împotriva
României, nr. 10337/04, pct. 52, CEDO 2006-VII]. Pentru a fi legală, reşedinţa trebuie să fie conformă
cu legislaţia statului în cauză (a se vedea raportul explicativ referitor la Protocolul nr. 7 la Convenţie,
pct. 9).

103. Curtea reaminteşte, de asemenea, că art. 1, citat anterior, a fost considerat ca fiind inaplicabil
atunci când persoana în cauză nu se poate prevala de un permis de şedere, având în vedere că a fost
respinsă definitiv cererea acestuia de a beneficia de statutul de refugiat politic, sau în cazul în care,
după expirarea unei vize provizorii, persoana respectivă a rămas în ţara în cauză, în aşteptarea
rezultatului procedurii iniţiate în vederea obţinerii unui permis de şedere sau a statutului de refugiat
[Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002].
104. În speţă, Curtea constată că reclamantul nu a beneficiat nici de o viză pentru a intra în
România, nici de un permis de şedere în această ţară. Aceasta observă că, în momentul declarării
sale ca persoană indezirabilă, reclamantul făcea obiectul unei proceduri de azil în curs în faţa
autorităţilor naţionale. Observă, de asemenea, că, în temeiul diverselor dispoziţii legale aplicabile –
naţionale şi europene –, solicitanţii de azil ale căror proceduri erau în curs de soluţionare aveau
dreptul de a rămâne pe teritoriul ţării în cauză până la finalizarea acestor proceduri. În acest context,
Curtea reiterează importanţa garantării persoanelor care fac obiectul unei măsuri de expulzare, ale
cărei consecinţe sunt potenţial ireversibile, dreptul de a rămâne pe teritoriul în cauză, în aşteptarea
rezultatului respectivelor proceduri de azil ale acestora. Totuşi, acest drept nu le conferă automat
persoanelor în cauză statutul de „rezident” al unei anumite ţări şi nu „reglementează” şederea lor:
acesta are ca scop evitarea agravării situaţiei acestor persoane, care aşteaptă examinarea şi
soluţionarea de către autoritatea competentă a statutului lor juridic în ţara în cauză.
105. În consecinţă, Curtea consideră că, în momentul în care autorităţile române au decis să
adopte împotriva reclamantului o măsură de interzicere a şederii, acesta nu „[avea] reşedinţa în mod
legal” în România, având în vedere că nu dispunea de un permis de şedere valabil, şi apreciază
aşadar că art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu se aplică în speţă (Sejdovic şi Sulejmanovic,
citată anterior). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile
Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

106. La momentul introducerii cererii sale – care a fost depusă înainte de trimiterea sa înapoi în
Kabul –, reclamantul se plângea de riscul de a fi supus torturii şi unor tratamente inumane, în cazul în
care se întorcea în Afganistan, în opinia lui, fiind încălcate astfel drepturile sale garantate la art. 3 din
Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie.
107. În plus, acesta susţine că nu a fost informat într-un termen scurt cu privire la motivele luării
sale în custodie în Centrul pentru străini de la Otopeni, încălcându-se, potrivit acestuia, art. 5 § 2 din
Convenţie. În cele din urmă, acesta se plânge, în temeiul art. 6 din Convenţie, că nu a beneficiat, în
cadrul procedurii în urma căreia a fost declarat persoană indezirabilă, de garanţiile prevăzute la art. 6
din Convenţie.
108. Ţinând seama de ansamblul de elemente de care dispune şi în măsura în care este
competentă pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a identificat nicio
încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia.
Rezultă că celelalte capete de cerere sunt inadmisibile şi trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 1,
art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

109. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

110. Reclamantul solicită 25 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
111. Guvernul consideră că, în cazul constatării unei încălcări în prezenta cauză, suma care
trebuie acordată cu titlu de reparaţie echitabilă trebuie să fie conformă cu jurisprudenţa Curţii în
materie.
112. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă
în speţă în încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41
din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului suma de 3 000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

113. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

 C. Dobânzi moratorii

114. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte
procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,
în unanimitate,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern referitoare la neepuizarea căilor de atac
interne în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie şi o
respinge;

2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. f) şi 4
din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie;

5. Hotărăşte
a) că statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive
a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro),
plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului
pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie
majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu
trei puncte procentuale;

6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 februarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi
art. 77 § 3 din Regulament.

Stephen Phillips Josep Casadevall

Grefier PREŞEDINTE