ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia Penală

Decizia nr. 479/RC/2016

Şedinţa publică din 09 noiembrie 2016

Decizia nr. 479/RC/2016

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 91 din data de 18 decembrie 2015 a Tribunalului Buzău, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.
x/114/2014, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a infracțiunii pentru care a
fost trimis în judecată inculpatul A., din infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. în infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 386 C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a infracțiunii pentru care
a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de delapidare, prev. de art. 308 C. pen., rap. la art. 295 C. pen. în
infracțiunea de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) C. pen. din 1969.

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de:

- 1 an închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, comisă în perioada iulie 2010 - decembrie
2011, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu
aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b)
și c) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a
ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a
desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv dreptul de a
fi administratorul unei societăți comerciale, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 396 alin. (5), cu referire art. 16 alin. (1) lit. a), C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea de
delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) C. pen. din 1969, întrucât fapta nu există.

Potrivit art. 81 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată
inculpatului pe termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale de 1 an s-a dispus și
executarea pedepsei accesorii.

Conform art. 83 C. pen. și art. 84 C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării condiționate în cazul
comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau a neîndeplinirii obligațiilor civile, pe durata termenului de încercare.

Instanța de fond a constatat că SC B. SRL Râmnicelu - județul Buzău a fost radiată prin sentința civilă nr. 855 din 5
septembrie 2013 pronunțată de către Tribunalul Buzău.

S-a constatat că inculpatul a achitat în cursul procesului penal suma de 20.400 lei din prejudiciul cauzat bugetului de
stat.

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 34.610 lei cu titlul de T.V.A., cu majorările legale de întârziere până la
achitarea integrală a debitului către partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău.

A fost menținută măsura sechestrului asiguratoriu dispusă prin Ordonanța nr. 766/P/2012 din data de 31 ianuarie 2014 a
Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău și aplicată de Serviciul de Investigare a Fraudelor Buzău la data de 06

1/8 Detalii jurisprudență

 februarie 2014 asupra autoutilitarei marca Mercedes, individualizată potrivit procesului verbal de la filele 332-333 dosar
de urmărire penală.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau
reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar dacă va fi ales va fi decăzut din drepturi.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990, raportat art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri de condamnare, să fie comunicată o copie a dispozitivului Oficiului Național al Registrului
Comerțului în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.

A fost obligat inculpatul A. la 800 lei cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul pentru apărătorul din oficiu de 100 lei în
procedura de cameră preliminară a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, nr. x/P/2012 din 10 iunie 2014, s-a dispus trimiterea în
judecată, în stare de libertate, a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen. și delapidare, prev. de art. 308 alin. (1), rap. la art. 295 C.
pen., cu aplicarea art. 38 C. pen. și art. 5 C. pen.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că, în perioada iulie 2010-decembrie 2011, în calitate de administrator al SC B.
SRL Râmnicelu, inculpatul a omis să evidențieze în contabilitate o parte din veniturile obținute, cu scopul și consecința
sustragerii de la plata obligațiilor fiscale în sumă totală de 84.091 lei, din care impozit pe profit în sumă de 23.096 lei și
T.V.A. în cuantum de 60.995 lei, faptă ce s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune
fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 C. pen., cu referire la art. 5 C. pen.

S-a mai reținut că, în aceeași perioadă, la o dată ce nu a putut fi stabilită cu exactitate, în aceeași calitate, inculpatul a
sustras din gestiunea societății comerciale suma de 22.535 lei, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii
de delapidare, prevăzută de art. 308 rap. la art. 295 C. pen., cu referire la art. 5 C. pen.

Instanța de fond în urma administrării probatoriului a reținut că, fapta inculpatului A., comisă în calitate de administrator
al SC B. SRL Râmnicelu, jud. Buzău, care în perioada iulie 2010-decembrie 2011, a omis evidențierea veniturilor
obținute prin tranzacțiile comerciale cu usturoi, aferente celor 4 facturi fiscale de aprovizionare din Spania, precum și de
a evidenția în contabilitate a sumelor mai mici decât cele încasate în realitate, din vânzarea mărfii achiziționate potrivit
facturii fiscale emise de C. Spania 9052 din 30 august 2010, cu consecința sustragerii de la plata unui T.V.A. de 55.010
lei, constituie acțiuni tipice prin care s-a comis infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 241/2005, în formă continuată, inculpatul realizând acte prin omisiune sau acțiuni ale aceleași infracțiuni la diferite
intervale de timp și în realizarea aceleași hotărâri infracționale.

S-a arătat că, în calitate de administrator al societății comerciale, inculpatul cunoștea obligațiile ce-i reveneau cu privire
la înregistrările în contabilitate și consecințele juridice ale acestora, astfel încât, s-a reținut că fapta s-a comis cu
vinovăția prevăzută de dispozițiile legale sub aspectul laturii subiectiv, respectiv intenția, astfel cum era reglementată
aceasta de art. 19 din C. pen. din 1969, identificat ca fiind legea penală mai favorabilă sub imperiul căreia s-a comis
infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul.

Instanța a reținut că, inculpatul a cunoscut natura activităților desfășurate, a împrejurărilor că prin neînregistrarea
veniturilor obținute din activitățile comerciale efectuate eludează dispozițiile privind plata obligațiilor fiscale, astfel încât a
putut să prevadă rezultatul faptei pe care, dacă nu l-a urmărit în mod direct a acceptat producerea acestuia, respectiv
sustragerea de la plata TVA către bugetul de stat, infracțiunea de evaziune fiscală fiind comisă cu intenție indirectă,
astfel cum prevede art. 19 alin. (1), pct. 1 lit. b) C. pen. din 1969.

S-a reținut totodată, că prejudiciul cauzat bugetului de stat prin infracțiunea de evaziune fiscală este cel stabilit prin
expertiza contabilă, astfel cum a fost completată în cursul cercetării judecătorești.

Cât privește obiecțiunile formulate de către Agenția Națională de Administrație Fiscală la suplimentul de expertiză prin
care s-au dedus cheltuielile de transport, instanța a arătat, în raport și de dispozițiile Ordinului nr. 3.389 din 3 noiembrie
2011, emis de către Agenția Națională de Administrație Fiscală privind stabilirea prin estimare a bazei de impunere, că
trebuiau deduse cheltuielile de transport și pentru facturile neînregistrate în contabilitate.

Vinovăția inculpatului cu privire la această infracțiune a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: facturile,
actele contabile și alte documente relevante în fotocopie sau original la filele; raportul de inspecție fiscală și anexele de

2/8 Detalii jurisprudență

 la filele 71-99, dosar de urmărire penală; procesele verbale de inspecție fiscală de la filele 123-142, dosar de urmărire
penală; raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în cursul urmăririi penale, astfel cum a fost completat în faza de
cercetare judecătorească; declarațiile inculpatului; declarația martorilor D., E., F., G. de la filele 33,45,55,66 dosar de
urmărire penală.

Prin actul de sesizare a instanței, inculpatul a fost trimis în judecată și pentru infracțiunea de delapidare, prev. de art.
308 rap. la art. 295 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., reținându-se că, în aceeași perioadă (iulie 2010 - dec. 2011), la o
dată ce nu a putut fi stabilită cu exactitate, în aceeași calitate, inculpatul a sustras din gestiunea societății comerciale
suma de 22.535 lei.

În rechizitoriu s-a susținut că organele fiscale au constatat lipsa din casieria societății a sumei de 27.535 lei, existentă
scriptic în contul casa al societății la data ultimei balanțe de verificare, respectiv 30 iunie 2011, din care s-a achitat
ulterior suma de 5.000 lei T.V.A., astfel că suma de 22.535 lei nu a putut fi prezentată de administratorul societății
organelor de control.

Organele de control fiscal au mai apreciat că, inculpatul nu a putut justifica nici lipsa sumei de 162.801 lei reprezentând
diferența dintre sumele încasate în urma reîncadrării veniturilor obținute din vânzare și cele utilizate pentru achiziții.

Cu privire la aceste constatări ale organelor de control fiscal, prin rechizitoriu a reținut că „nu se reține în sarcina
inculpatului infracțiunea de delapidare a profitului obținut prin comiterea faptei de evaziune fiscală, întrucât pe de o parte
este atrasă răspunderea sa penală cu privire la implicațiile fiscale ale faptei, precum și, ținând seama de opinia
expertului și în lipsa altor date certe care să o contrazică, este atrasă răspunderea sa penală și cu privire la prejudicierea
propriei societăți comerciale, prin faptul că, cel mai probabil, suma delapidată din gestiune a fost folosită pentru achiziția
mărfii care a produs venituri neevidențiate. În aceste condiții, s-ar produce o incriminare suprapusă pentru aceeași
faptă.”

S-a mai reținut pe baza constatărilor expertizei contabile și a suplimentului acesteia din cursul cercetării judecătorești or,
organele de control fiscal și Parchetul cu ocazia întocmirii rechizitoriului, pentru a stabili obligațiile fiscale datorate
bugetului de stat prin comiterea de către inculpat a infracțiunii de evaziune fiscală au dedus din totalul veniturilor ce s-a
estimat a fi obținute numai cheltuielile efectuate cu plata contravalorii mărfurilor achiziționate, fără a se deduce și
cheltuielile de transport.

S-a apreciat că aceste cheltuieli au fost reale, au fost efectuate de către societatea administrată de inculpat, ele nefiind
înregistrate în contabilitate, întrucât nu au fost înregistrate nici facturile de aprovizionare a mărfurilor și nici veniturile
obținute, aceste aspecte fiind de esența infracțiunii de evaziune fiscală în varianta normativă reținută în sarcina
inculpatului.

De asemenea, s-a reținut că martorii audiați în cursul urmăririi penale au declarat că inculpatul a plătit cu numerar
cheltuielile de transport pentru marfa pe care au transportat-o din Spania. Conform suplimentului de expertiză contabilă
efectuat în cursul cercetării judecătorești, numai pentru cele 4 facturi de achiziționare mărfuri din Spania, neînregistrate
în contabilitate, cheltuielile de transport au fost de 30.822 lei. Totodată, s-a reținut că expertul contabil a precizat că,
pentru cantitatea totală de 184.548 kg usturoi achiziționat de SC B. SRL trebuia înregistrată suma de 61.454 lei cu titlul
de cheltuieli transport, iar în contabilitate a fost înregistrată doar suma de 5.154,56 lei.

Expertul contabil a reținut la urmărirea penală (fila 151) că, suma de 22.535 lei, sold de casă la data de 30 iunie 2011
provenea din încasarea în numerar a facturilor de vânzare. A mai susținut, de asemenea, că suma a fost „destinată,
probabil, plății facturilor neînregistrate”.

În răspunsul la obiectivul nr. 5 la expertiza din cursul urmăririi penale, expertul contabil a reținut că suma de 121.525 lei
a fost „utilizată, probabil, la pata furnizorilor de servicii de transport” (fila 151).

Aceleași aspecte au fost reținute și de către procuror (fila 10 din rechizitoriu), atunci când a justificat netrimiterea în
judecată a inculpatului pentru infracțiunea de delapidare a profitului obținut prin comiterea faptei de evaziune fiscală,
apreciind că, „cel mai probabil, suma delapidată din gestiune a fost folosită pentru achiziția mărfii care a produs venituri
neevidențiate.”

Față de aspectele constatate și reținute anterior de către instanța de judecată cu privire la cheltuielile de transport pentru
aducerea în țară a mărfii cumpărate din Spania conform celor 4 facturi fiscale neînregistrate în contabilitate, respectiv
suma de 30.822 lei, s-a reținut că nu există fapta de delapidare a sumei de 22.535 lei pentru care a fost trimis în
judecată inculpatul, această sumă fiind folosită pentru plata cheltuielilor de transport.

3/8 Detalii jurisprudență

 S-a arătat că organele de urmărire penală nu au propus prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior în cursul judecății
mijloace de probă prin care să se dovedească că inculpatul a comis acțiunea tipică de însușire din gestiunea societății a
sumei pretins delapidată, astfel încât după finalizarea cercetării judecătorești și administrarea tuturor mijloacelor de
probă invocate de părți și din oficiu, reținând că societatea administrată de către inculpat a efectuat mai multe cheltuieli
decât cele reținute de către organele de urmărire penală, instanța a constatat că nu a fost însușită de către inculpat
suma de 22.535 lei.

La stabilirea și aplicarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. din 1969,
respectiv gradul de pericol social concret al infracțiunii comise concretizat în acțiuni și omisiuni repetate ale infracțiunii
de evaziune fiscală, precum și faptul că instanța de judecată a reținut un prejudiciu mai redus decât cel pentru care a
fost trimis în judecată inculpatul.

La aceste aspecte s-a adăugat și datele ce caracterizează persoana inculpatului care nu a mai fost condamnat anterior,
a depus diligențe pentru acoperirea unei părți din prejudiciu a fost prezent pe parcursul procesului penal, aspecte
reținute în favoarea sa ca circumstanțe atenuante conform art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., cu referire la art. 76
alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, inculpatul A. și
partea civilă Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău,
criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a criticat:

- greșita acordare de circumstanțe atenuante inculpatului cu consecința reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de
lege;

- greșita achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare cu motivarea ca deși nu au fost
înregistrate în contabilitate, cheltuielile de transport au fost reale întrucât nu este evidentă intenția inculpatului de a folosi
această sumă în interes propriu.

Parte civilă Agenția Națională de Administrație Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin
Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău a criticat greșita soluționare a laturii civile, susținând că prejudiciul
real este cel menționat în cererea de constituire de parte civilă.

Inculpatul A. a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică întrucât instanța de fond nu a avut în vedere norma
de incriminare în sensul că:

- cele patru facturi fiscale de aprovizionare nu reprezintă venituri realizate ci cheltuieli astfel că nu trebuiau avute în
vedere la stabilirea activității infracționale și că neevidențierea acestor patru facturi fiscale care reprezintă cheltuieli
constituie contravenția prevăzută de art. 41 din Legea contabilității și nu o infracțiune.

- se impune achitarea și pentru infracțiunea de evaziune fiscală întrucât nu există parte civilă în cauză, prejudiciul
reclamat în cadrul procesului penal fiind același cu prejudiciul fiscal pentru care statul deține decizia de impunere nr.
1394/2012 care reprezintă un titlu de creanță. S-a solicitat achitarea pentru infracțiunea de evaziune fiscală întrucât
fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege nefiind dovedită reaua credință ca element esențial al majorității
infracțiunilor de evaziune fiscală.

Prin Decizia penală nr. 687 din data de 26 mai 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și
de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe Lângă
Tribunalul Buzău și de partea civilă Agenția Națională de Administrație Fiscală - Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva sentinței penale nr. 91 din
data de 18 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Buzău.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată în latură penală și civilă și rejudecând au fost înlăturate dispozițiile
privind aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 și, în consecință:

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă
continuată.

În baza art. 861 C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare

4/8 Detalii jurisprudență

 aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 6 ani calculat conform art. 863 C. pen., pe durata termenului
de încercare, inculpatul va fi obligat să respecte următoarele masuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședința, sau locuința și orice deplasare care depășește 8 zile,
precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de munca;

- să comunice informații de natura a putea fi controlate mijloacele sale de existenta.

A fost atrasă atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
prevăzute de art. 864 C. pen. din 1969.

În baza art. 19, art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 84.081 lei la
care s-a adăugat obligațiile fiscale accesorii ce se vor calcula de la data creării bazei impozabile și până la cea a
achitării integrale.

Au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași
sentințe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelantul-inculpat a fost obligat pe la plata sumei 400 lei reprezentând cheltuieli
judiciare avansate de stat, iar celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel instanța de apel a reținut că în privința stabilirii situației de fapt cât și a fundamentului juridic al
răspunderii penale, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii iar la individualizarea pedepsei, s-a ținut seama în
concret de circumstanțele în care infracțiunea a fost comisă și datele ce caracterizează persoana infractorului,
aplicându-i acestuia o pedeapsă care însă nu răspunde exigențelor de represiune, prevenție și reeducare ale oricărei
sancțiuni de drept penal.

Curtea de Apel a constatat în acord cu aspectele invocate de Parchet că reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea
inculpatului nu este justificată în raport cu gradul de pericol social al faptei reținute în sarcina acestuia concretizată în
acțiuni de neevidențiere sau omisiuni de evidențiere a veniturilor realizate din activități comerciale efectuate cu scopul de
a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale prevăzute de lege, prejudiciul efectiv creat precum și numărul actelor
materiale realizate și perioada infracțională relativ mare precum și persoana inculpatului.

Instanța a avut în vedere că inculpatul pe parcursul urmăriri penale nu a avut o atitudine de recunoaștere și colaborare
cu organele judiciare în vederea lămuririi și stabilirii situației de fapt reale ci, numai după efectuarea raportului de
expertiză contabilă acesta arătând că va achita prejudiciul stabilit.

Cu privire la apelul declarat de partea civilă, Curtea de Apel a avut în vedere că Agenția Națională de Administrație
Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice
Buzău s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 141.467 lei reprezentând T.V.A. 78.688 lei, dobânzi 15.762 lei,
penalități 11.803 lei și impozit pe profit 25.801 la care se adaugă dobânzi și penalități.

S-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a luat act de plățile efectuate de inculpat pe parcursul procesului penal
însă, s-a constatat că suma rămasă de plată a fost stabilită eronat, debitul principal datorat fiind de 84.081 lei la care se
adaugă obligațiile fiscale accesorii ce se vor calcula de la data creării bazei impozabile și până la cea a achitării
integrale.

Împotriva Deciziei penale nr. 687 din data de 26 mai 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu
minori și de familie, la data de 29 iulie2016, inculpatul A. a declarat recurs în casație.

Prin Încheierea nr. x/RC din 12 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu,
cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 687 din data de 26 mai 2016 a Curții
de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a dispus trimiterea cauzei completului care
judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în

5/8 Detalii jurisprudență

 casație, a constatat că Decizia penală nr. 687 din data de 26 mai 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru
Cauze cu minori și de familie, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac
a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434-436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc.
pen., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată
următoarele:

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1)
pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că
soluția de condamnare dispusă față de acesta de instanța de fond astfel cum a fost modificată sub aspectul cuantumului
de instanța de control judiciar este nelegală.

În dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că,
în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În acest sens, a susținut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul constituie contravenția prevăzută de
dispozițiile art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1991 și anume „deținerea cu orice titlu de bunuri materiale, titluri de evaluare și
alte drepturi și obligații precum și efectuarea de operațiuni economice fără să fie înregistrate în contabilitate”.

De asemenea, a susținut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, ci de C.
fisc.

În susținerea criticilor a arătat că instanța Curții de Apel Ploiești nu a luat în considerare raportul de expertiză contabilă,
care a stabilit că nu există prejudiciu penal, ci prejudiciu fiscal stabilit de către organele fiscale în temeiul dispozițiilor C.
fisc., că prejudiciul ce a fost achitat în întregime de către inculpat.

Pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii
atacate, achitarea inculpatului și înlăturarea nelegalității privind greșita soluționare a laturii civile.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra
drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute
de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii
atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale
prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și
procesuală.

Înalta Curte având în vedere cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 591 din data de 1 octombrie 2015,
publicată în M. Of., Partea I, nr. 861 din data de 19 noiembrie 2015 raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin.
(1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. se constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge
recursul în casație pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în
limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei
în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub
aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală,
Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter
definitiv.

Înalta Curte constată în raport de motivele de recurs în casație invocate că, în realitate, nu vizează nelegalitatea
hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința pronunțării
unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul

6/8 Detalii jurisprudență

 exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să
devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea recurentului inculpat A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost
trimis în judecată și condamnat de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale
cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în
casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control
judiciar, iar argumentele invocate de inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate
de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor
definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, legiuitorul
urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a
hotărârii pronunțate de instanțele de judecată din perspectiva legalității acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casație
reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze
penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității
jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau
insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.
Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă
exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac
de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca
instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc.
pen. invocat de inculpat și pentru care a fost admis, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că
recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala
condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.
41 alin. (2) C. pen. din 1969, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce
implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de
cenzură din partea instanței supreme. De altfel, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată,
rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, instanța făcând referiri concrete sub acest aspect.

Drept urmare, criticile invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin.
(1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale
nr. 687 din data de 26 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de
familie, în Dosarul nr. x/114/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul - inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul -
inculpat A., în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 687 din data de 26 mai
2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.
x/114/2014.

7/8 Detalii jurisprudență

 Obligă recurentul - inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul - inculpat A., în sumă de 65 lei, rămâne în
sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 09 noiembrie 2016.

8/8 Detalii jurisprudență