Natura şi dragostea în poezia eminesciană

Şi la Mihai Eminescu, asemenea marilor poeţi romantici, natura şi dragostea sunt teme
permanente, aflate în consonanţă, deoarece natura este pentru aceştia o stare de spirit, iar
înfăţişarea ei este relaţionată cu sentimentul. Aşa se explică faptul că, acolo unde dragostea
este una fericită, împlinită, cadrul natural este luminos, feeric, de basm ( „Floare albastră",
„Lasă-ţi lumea..."), iar când dragostea nu se împlineşte şi poetul trăieşte un sentiment de
tristeţe şi dezamăgire, natura este sumar schiţată, de obicei în culori întunecate, reci („Pe
lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii", „Sonete" etc.).
Eminescu se simte atras atât de natura terestră, cât şi de cea cosmică. Prima este o natură cu
contur precis, uneori poate fi sălbatică, dar şi ocrotitoare, pe când cea de-a doua
impresionează prin vastitate şi prin multitudinea elementelor cosmice - stele, lună, cer, soare,
luceferi, văzduh, nori etc. Decorul terestru este bogat în elemente acvatice (izvorul, lacul,
marea, oceanul etc ), dar şi vegetale (teiul, salcâmul, plopul, salcia etc.), care devin simboluri
la nivelul discursului liric pentru gama de sentimente pe care poetul vrea să le exprime.
în evoluţia poeziei eminesciene închinate naturii şi dragostei se disting două etape. Prima
etapă este cuprinsă între anii 1870 şi 1880 şi ilustrează imaginea optimistă, luminoasă a
iubirii, asociată unui cadru natural, armonios, unde apare uneori o iubită veselă, caldă,
ispititoare. Cea de-a doua etapă, dintre 1880 şi 1883, aduce o profunzime sentimentului de
dragoste, o anumită filozofie^ dar, spre deosebire de poeziile din prima etapă, tristeţea şi
dezamăgirea sunt acum predominante. Natura este tristă, mohorâtă, iar iubita îi pare poetului
străină, rece, distantă.
La Eminescu, aşa cum observă George Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu, există patru
ipostaze ale iubirii. Există mai întâi o iubire paradisiacă, prezentă în idile de tipul ,Dorinţa",
„Lacul", floare albastră", „Sara pe deal". Natura apare ca un paradis terestru în care cuplul
erotic alunecă în somn, în vis, reprezentând cuplul adamic. In a doua ipostază, cea a iubirii
demonice, cuplul erotic este alcătuit antonimie, ea - înger şi el - demon, aşa cum apare în
„înger şi demon", luceafărul", Scrisoarea V“, de exemplu. Natura este şi ea dominată de
dezordine, de dezagregare, fiind în consonanţă cu revolta demonului care nu-şi poate împlini
aspiraţia spre iubire.
în cadrul eroticii funerare sau funebre, cuplul este alcătuit dintr-o fiinţă vie şi una moartă.
Cel mai adesea apar motivul strigoiului sau al dublului. în această categorie se înscriu poeme
ca „Strigoii", „Gemenii", luceafărul", unde domină o natură halucinantă, fără urmă de
naturaleţe şi căldură.
Aceste trei ipostaze ale iubirii aparţin primei etape (1870-1880), iar cea de-a patra ipostază,
cea a iubirii elegiace, corespunde, în general, perioadei a doua (1880-1883) a liricii erotice
eminesciene, în care preferinţa poetului se îndreaptă spre elegii, opuse idilelor caracteristice
primei perioade. Natura paradisiacă din idile este înlocuită cu una pustie, stingheră, în
mijlocul căreia eul liric trăieşte sentimentul trecerii în nefiinţă („De câte ori, iubito", ,£)in
valurile vremii", „Departe sunt de tine", „Pe lângă plopii fără soţ"). '
Aşadar, poezia naturii şi a iubirii la Mihai Eminescu cunoaşte două perioade distincte şi
patru ipostaze, corespunzând evoluţiei sentimentelor exprimate, aflate în strânsă legătură cu
manifestările naturii, ale cărei elemente vibrează la unison cu eul liric.
Indiferent de perioada de creaţie şi de ipostazele iubirii, poezia erotică eminesciană îşi are
sursa şi în dragostea poetului pentru Veronica Micle, marea lui pasiune, poetă şi ea, care i-a
inspirat cele mai frumoase poeme. De fapt, şi corespondenţa dintre cei doi este o dovadă a
incandescenţei sentimentelor lor, la fel de profunde ca şi în creaţiile lirice ale lui Mihai
Eminescu.
„Dorinţa“
în creaţia eminesciană, dragostea şi natura sunt teme permanente, prima aflându-se în
consonanţă cu cea de a doua, natura devenind o stare care reflectă prin înfăţişarea ei
sentimentele eului liric.
Această osmoză între dragoste şi natură, prin care sentimentul se armonizează permanent cu
elementele de cadru natural, este prezentă nu numai în poezia Dorinţa, ci şi în alte creaţii
eminesciene („Lacul„Crăiasa din poveşti,Melancolie", „Floare-albastră", „Călin (File din
poveste)“ etc.).
Poezia Dorinţa este o idilă clasică, tăcând parte din categoria creaţiilor veroniene (cele
adresate Veronicăi Micle) şi a fost publicată în revista „Convorbiri literare11 din 1
septembrie 1876, alături de „Crăiasa din poveşti", „Lacul“ şi ,Melancolie".
Titlul poeziei este un derivat de la cuvântul „dor" cu sufixul ,,-inţă“, dar, spre deosebire de
acesta, care „se resfrânge cu precădere spre trecut" (Gh. Tohăneanu, Dorinţa, de Mihai.
Eminescu, în Analize literare pentru liceu), trimiţând spre o experienţă deja trăită, dorinţa se
orientează exclusiv către viitor, ceea ce explică, pe parcursul întregii poezii, lipsa formelor
verbale la vreunul dintre timpurile trecutului. De aceea, dragostea nu apare în acest poem ca
realitate consumată, ci este o aspiraţie spre împlinire, atât timp cât iubirea este un ideal spre
care poetul tinde necontenit.
Prima strofă a poeziei conturează cadrul natural, un spaţiu real, schiţat prin elemente
concrete, în care urmează să se desfăşoare idila, ceremonialul erotic.
Acest decor însumează elemente specific eminesciene, izvorul şi codrul, prezentate prin
intermediul unei personificări („izvorul care tremură sub prund“), al unei metafore („prispa
cea de brazde") şi al unui epitet metaforizant („crengi plecate").
Fiind vorba de elemente ale cadrului natural, predomină substantivele, dar două dintre
verbele primei strofe au un rol deosebit, contribuind la realizarea impresiei de natură
însufleţită, o atmosferă de vibrantă emoţie (izvorul tremură pe prund) şi de taină (crengile
plecate ascund prispa de brazde) în aşteptarea miracolului iubirii.
în plan afectiv, această strofă corespunde primei secvenţe a ceremonialului erotic - chemarea
în codru -, care se materializează prin folosirea verbului „vino" la modul imperativ.
în strofa a doua sunt sugerate treptele apropierii îndrăgostiţilor - momentul aşteptării şi al
întâlnirii - urmare firească a chemării anterioare. Aceste momente sunt văzute însă ca
posibilitate, ca dorinţă arzătoare, exprimată prin conjunctivele unor verbe de mişcare: „să
alungi", „să cazi", „să desprind", „să ridic", care reliefează totodată şi nerăbdarea aşteptării.
în strofa a treia se continuă ceremonialul erotic, acest ritual al intimităţii, cu jocul gesturilor
tandre („Pe genunchii mei şedea-vei"), care se desfăşoară în mijlocul codrului, în singurătate
(„Vom fi singuri-singurei"), sub ploaia înmiresmată a florilor de tei („Iar în păr înfiorate / Or
să-ţi cadă flori de tei").
Jocul nu se opreşte aici, iar strofa a patra este una de legătură spre momentul realizării
idealului erotic. Farmecul este sporit acum şi de sugestia cromatică realizată de cele două
adjective - „albă" şi „galben" -, simboluri ale purităţii sufleteşti, sub semnul căreia se
realizează gestul tandru al îmbrăţişării şi al sărutului pătimaş, voluptuos: .fruntea albă-n
părul galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci, / Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze
dulci...".
Penultima strofă a idilei evidenţiază momentul visului ca trăire maximă a idealului de iubire
(„Vom visa un vis ferice"), în comuniune cu elementele naturii, care participă şi vibrează o
dată cu starea profundă de fericire a celor doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt /
Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt". Posibilitatea visului, ca şi dorinţa, se impune
numai la viitor şi de aceea se întâlnesc în strofa a V-a două forme de viitor, dintre care cea
inversă sporeşte armonia versului, muzicalitatea lui, creând o uimitoare imagine auditivă,
potenţată şi de prezenţa unor cuvinte din aceeaşi sferă semantică: „blânda batere",
„singuratice izvoare" cu epitete adjectivale antepuse.
Strofa finală pecetluieşte definitiv legătura îndrăgostiţilor cu natura prin prezenţa somnului
ca semn al unei stări profunde de fericire. Armonia cuplului intră în rezonanţă cu armonia
întregii naturi şi acum trăirea idealului erotic apare ca un flux permanent prin umanizarea
naturii, care preia afectiv şi intelectual intensitatea trăirii sentimentului de dragoste:
(„Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să
cadă rânduri-rânduri"). Căderea florilor de tei sugerează ritmul universal, armonia întregii
lumi, eternitatea naturii şi, totodată, posibilitatea repetării la infinit a farmecului trăirii. In
acest context, perechea izolaft. dar ocrotită de natură şi contopită cu aceasta simbolizează
perpetuarea vieţii, întrucât comuniunea cu natura are ca urmare firească universalizarea
iubirii şi accesul către'eternitate.
Un rol aparte are în structura poeziei prezenţa unor motive literare, cum ar fi motivul
codrului, motivul florilor de tei, ambele subordonându-se unuia mai general, al legăturii
omului cu natura. In această îmbinare de motive, o importanţă covârşitoare au elementele
componente ale codrului: codrul, izvorul, teiul. Codrul reprezintă un spaţiu ocrotitor al celor
doi îndrăgostiţi, simbolizând eternitatea însăşi, pe care o poţi dobândi prin împlinirea iubirii.
Izvorul şi teiul au capacitatea comună de a sugera senzaţia de ritm „prin însuşi actul
«căderii», a undelor, a florilor" (Gh.Tohăneanu, op. cit.).
Impresionantă este în această creaţie eminesciană şi varietatea formelor verbale. Este mai
întâi imperativul „vino“, aflat la începutul poeziei, care exprimă chemarea arzătoare adresată
iubitei, urmat de verbele „tremură" şi „ascund", la indicativ prezent, prin care este
concretizat spaţiul fascinant, misterios în care ar urma să se desfăşoare ceremonialul erotic.
Seria de verbe la conjunctiv „să alergi", „să cazi", „să desprind"; „să ridic" sau la indicativ
viitor, unele cu formă inversă sau populară „şedea-vei", „vom fi", „or să cadă" - prezente în
primele trei strofe, sugerează deopotrivă nerăbdarea aşteptării, dar şi orientarea exclusiv spre
viitor a dorinţei, rămasă la stadiul de ipoteză, de posibilitate.
Acelaşi tip de forme verbale se întâlneşte şi în ultimele două strofe (a V-a şi a Vl-a) - „vom
visa", „îngâna-ne-vor“, „or să cadă" care, de data aceasta, ne fac să credem că iubirea rămâne
doar în sfera visului sau chiar e amânată.
Strâns legate de formele verbale sunt efectele eufonice pe care acestea le produc. Astfel,
imperativul „vino" conţine vocala „o", reluată sub accent în cuvintele „codru" şi „izvorul", j
sporind intensitatea chemării, iar formele inverse de viitor „şedea-vei“ şi „imagina-ne-vor“,
cu accentul afectiv la jumătatea structurii, sugerează permanenţa unei posibile stări de
fericire. Totodată, cu ajutorul aliteraţiilor care urmează celor două forme de viitor din strofa
a V-a sunt j redate, aproape onomatopeic, susurul izvoarelor şi foşnetul codrului printr-o
captivantă imagine auditivă: „singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt."
Astfel de imagini auditive sunt însă completate fericit de cele vizuale, în care jocul de culori
este realizat prin intermediul unor adjective cu valoare stilistică de epitete cromatice:
„Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci."
Tot sub aspect stilistic, se remarcă în primul rând simplitatea, naturaleţea şi limpezimea
clasică a exprimării, obţinută prin economia de figuri de stil. De reţinut sunt doar metafora
„prispa cea de brazde", personificarea izvorului „care tremură pe prund", epitetul
metaforizant ; „crengi- plecate", un alt epitet personificator - „singuratice izvoare" şi
impresionanta personificare cu valoare metaforică - „armonia codrului bătut de gânduri".
Aproape de firescul exprimării eminesciene se află şi repetiţiile cu rol de amplificare
„singuri-singurei" şi „rân- duri-rânduri" sau inversiunile „singuratice izvoare", „blânda
batere de vânt", „şedea-vei" şi „îngâna-ne-vor“. Ele trădează nu numai simplitatea
limbajului, ci şi o oarecare familiaritate a tonului specifică exprimării orale.
Ideea de bază a poeziei - aspiraţia către fericire prin iubire, împlinirea sentimentului de
dragoste prin realizarea armoniei cuplului - este exprimată la nivel morfologic prin categoria
gramaticală a persoanei. Atât unele forme pronominale, cât şi formele verbale sunt folosite la
persoana I singular, când e vorba de prezenţa eului liric („mi", „să desprind", „să ridic",
„mei", „al meu" etc.), oscilând cu cele de persoana a doua singular, când poetul se referă la
fiinţa iubită („vino", „să alungi", „să cazi", „te", „ale tale" etc.). Posibilitatea armoniei
cuplului şi a împlinirii dragostei este sugerată prin prezenţa formelor verbale şi pronominale
de persoana I plural, ca urmare firească a unirii destinelor protagoniştilor prin iubire: „vom fi
singuri", „vom visa", „ne", „noastră".
Diversitatea acestor forme asigură atât unitatea compoziţională a poeziei, cât şi armonia
melancolică, mai accentuată în final. Vraja este sporită de muzicalitatea conferită versurilor
de ritmul trohaic şi de măsura de 7-8 silabe. Datorită faptului că în fiecare catren există o
singură pereche de rime, versurile sunt percepute ca distihuri ample de 15 silabe, în care
sistemul neregulat al rimelor conţine asimetrii şi asonanţe.
Prin toate aceste aspecte de ordin stilistic, ca şi prin cele de'conţinut, poezia Dorinţa
ilustrează cu prisosinţă adevărul că idila eminesciană este absolută, de o gravitate
evanghelică şi că dragostea eminesciană rămâne sentimentul eternei existenţe.
Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu

Considerat de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „un poet
în toată puterea cuvântului”, Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic romantic
al nostru. De numele său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului din literatura
română. Opera lui Mihai Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan naţional, cât şi pe plan
internaţional, fiind considerat unul dintre puţinii poeţi universali.

Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă se încadrează în romantism, Eminescu fiind
considerat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul universal.
Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie,
inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică,
originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate
având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii
îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către
absolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu,
împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric...

Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, „De-aş
avea...” în revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în două perioade ale
operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din lucrările lui critice
îndreptate de această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă, Eminescu cântă iubirea
împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură asemănătoare şi urmează un
adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii în faza aceasta
e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi
foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieţii."Eul
liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi
– cadrul senin şi fericit. Uneori nici nu poţi hotărâ bine dacă aceste poezii sunt imnuri
închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din această perioadă: „Sara pe deal”,
„Dorinţă”, „Lacul”, etc.

Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia „Sara pe deal”, este o idilă
cu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema
dragostei se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă. Această
concepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru om este
specifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e fascinat de
spectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia. Cadrul
natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele două planuri –
planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul interior,
prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor de extaz.

Încă din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare,
lucru realizat prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă muzicalitate.
Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat cel mai adesea nu în
mod direct, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu
dominant a personificării. Sentimentul determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de
înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor melancolică şi se realizează prin
intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea: „buciumul sună cu jale”,
„apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”, „clopotul” realizează imaginea
străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale românismului, ale vechimii, a
spaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant
terestru, prezintă activitatea de la sfârşitul zilei prin dominanţa imaginilor auditive. Ultimele
strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin
interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale verbelor exprimă faptul că iubirea împărtăşită este
trăită în avans, imaginată, trăirea bucuriei întâlnirii anticipate.

Cadrul natural eminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale specifice, care
devin motive ale liricii sale, dintre care întâlnim aici luna, stelele, contemplarea cerului fiind
o modalitate de a sugera intensitatea sentimentului. În plus, folosindu-se de alternanţa dintre
planul exterior, al naturii, şi planul interior, reprezentat de emoţia şi nerăbdarea aşteptării, de
anticiparea apariţiei iubitei, se realizează un fel de descriere idealizată a acesteia, tocmai pe
baza alternanţei – lună iubită, care sugerează unicitatea, puritatea şi ochii iubitei – stele,
subliniidu-se ideea de strălucire, de frumuseţe: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii
tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină.” Un alt motiv literar
frecvent întălnit este cel al arborelui, preferat fiind în codru teiul sau stejarul, în această
poezie apărând însă salcâmul, care devine un fel de axă a lumii, locul în care cei doi
îndrăgostiţi se vor întâlni. Specificul modului în care apar motivele poetice în lirica
eminesciană, şi de altfel în toată lirica ce aparţine romantismului este acela că ele sunt
prezentate fără o ierarhizarea, sunt alăturate de obicei prin coordonare, ceea ce crează
impresia de spaţiu întins, asociată cu deosebita intensitate a sentimentului.

Este de altfel concepţia exprimată în mod direct la finalul poezii, printr-o întrebare retorică
„Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, căci romanticul este nepăsător
faţă de propriul destin, gata să se sacrifice pentru împlinirea unui ideal, şi aceasta poate fi cel
al dragostei.

Fuziunea dintre natură şi dragoste este perfectă în “Sara pe deal”.

A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită, poetul singur
şi dezamăgit caută explicaţii, este caracterizată printr-o oboseală şi printr-o tristeţe dilatate
cosmic. Timpul se acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura îşi pierde
prospeţimea luminoasă, culorile pălesc. Acestei perioade îi corespund poezii ca: "De câte ori,
iubito,..", "S-a dus amorul...", "Când amintirile...", "Pe lângă plopii fără soţ..." şi altele.

Plopul, consideră G. Călinescu, este un "copac elastic şi orăsenesc", ce "dă amintirilor o

mişcare lentă", identificată în tonul de romanţă al poeziei "Pe lângă plopii fără soţ...", \
apărută în revista "Familia" în 1883. În "Dicţionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier şi al
lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor şi
lacrimilor", simbolizând "forţele regresive ale naturii, amintirea mai mult decât speranţa,
timpul trecut mai mult decât viitorul renaşterilor". În mod întâmplător sau dintr-o
simbolistică autentică, percepută în termenii ei definitorii, Eminescu înscrie ideaţia poeziei în
aceşti termeni semnificativi. "Pe lângă plopii fără soţ..." e o poezie a tristeţii, a destrămării
iubirii, a pierderii speranţelor in dragoste ca sentiment înălţător. Plopii, "fără soţ", evocă,
într-o primă secvenţă, de două strofe, o poveste de dragoste neîmplinită, din vina fiinţei
iubite, singura care , nu a înteles intensitatea sentimentelor poetului: "Pe lângă plopii fără
soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi -/ Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tău ce
strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai inţeles."

Poezia se construieşte, încă de aici, pe temeiul gradaţiei ascendente, al amplificării, pe de o

parte, a dragostei poetului, pe de alta, un paralelism perfect, a neînţelegerii fiinţei adorate,
care ratează şansa unei mari iubiri. Semnificativ este spaţiul în care se consumă sentimentul
erotic. Suntem departe de căile nepătrunse ale naturii, de adâncimea codrului protector, cu
proiecţia trăirilor lirice la scara cosmică, încadrabile în inefabilul unui spirit universal.
Peisajul este aici citadin, convenţional, el însuşi inadecvat nemuritoarelor poveşti de iubire.
Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţă, fiind doar bănuită că se află dincolo de un hotar
impenetrabil, figurat mai întâi, în peisaj, prin "plopii fără soţ", apoi prin geamul "ce
strălucea", ce nu dezvăluie, prin reflectare către exterior, mai mult decât in sonetul "Stau in
cerdacul tău...", nimic din atmosfera misterioasă a interiorului, din intimitatea acestuia. În
secvenţele următoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens meditativă, înălţându-se la
consideraţii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme în general cunoscute din alte poezii de
dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o şoaptă de răspuns",
"o zi din viaţă", chiar împlinirea sublimă a unei singure clipe de iubire: "O oră sa fi fost
amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră, şi să mor." însăşi fiinţa
iubită ar fi urcat în sfera superioară a aştrilor, unde "în calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi
aprins", ar fi învins timpul ireversibil, dobândind trăsăturile ideale ale arhetipului feminin,
"Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zâne ce strbat/ Din timpurile
vechi." Culminaţia sentimentului, în acelaşi timp punctul cel mai inalt al gradaţiei, care ia de
acum o linie descendentă, se justifică printr-o iubire ce angajează, în sens mitic, toate
generaţiile de stramoşi, întreaga moştenire genealogică a speciei: "Căci te iubeam cu ochi
păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi. "Întoarcerea în
prezent destramă întregul miraj al iubirii, coborâtă din spaţiile idealităţii: "Căci azi le semeni
tuturor/ La umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort." Clipa astrală a
marii iubiri, nepământene, a fost definitiv pierdută: "Tu trebuia sa te cuprinzi/ De acel
farmec sfânt,/ Şi noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ."

Îngemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul poetic
primeşte valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi sentimente profunde.
Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o suită de motive,
semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este
unul dintre elementele decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.