1.

Doctrina nationalismului clasic: continut si factori

determinanti
Naționalismul Clasic
Patria naționalismului economic se consideră a fi Germania. Obiectul de studiu al științei economice nu
trebuie să fie homoeconomicus, ci Națiunea și economia națională. Este respinsă concepția "ordinii
naturale".
Fondatorul naționalismului economic este Friedrich List (1789-1846).
El era împortiva celor 3 postulate ale liberalismului clasic:
a) Cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale științifice.
b) Individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său științific și al lipsei
de procurare pentru situația economică a colectivităților
c) Materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuției și valorii.

List neagă metoda de cercetare deductivă și argumentează necesitatea folosirii metodei deducției și metoda
istorică. Principala forță productivă este industria. Ea încurajează știința și organizarea politică, sporește
bunăstarea poporului, veniturile statului și puterea națiunii
2.Protecționismul economic: viziunea lui Fr. List, varianta nord-americana si conceptia lui M. Manoilescu
Politica protectioista – presupune apararea temporara, partial sau totala a anumitor domenii din tara de
concurenta straina. Forme ale

Protecționismul listian are 3 caracteristici principale:

1.Caracter selectiv, aplicat doar produselor industriale
2.Caracter temporar, aplicat până în momentul când țara își creează o industrie competitivă
3.Caracter educativ, sunt misiunea de a educa cetățenii germani în spiritul patriotic.
Potrivit lui List nu toate țările pot deveni dezvoltate, ci doar acele națiuni care dispun de anumite condiții:
- Clima moderată
- Teritoriu întins
- Resurse naturale variate
- Nivel înalt de cultură și civilizație politică.

Principalii reprezentanți ai protecționismului nord-american sunt Henry Charles Carey și Simon Patten.
Economistul Henry Charles Carey era adeptul teroriei armoniei intereselor economice, adică al unei societăți
productive complexe, în care sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei, atât industria cât și agricultura.
El consideră că diviziunea internațională a muncii, rezultată în urma aplicării principiilor liberaliste ar duce
la împărțirea țărilor lumii în 2 mari categorii: țări dezvoltate și țări slab dezvoltate, ceea ce distruge armonia
internațională și duce la conflicte.
Simon Patten este autorul licrarii "Bazele economice ale protectionismului"(1890) in care a sistematizat si
complectat atributiile in

Principala operă al lui Mihail Manoilescu (neoliberal) a fost "Teoria protecționismului și a schimbului
internațional" (1929). Ca teoritician principal al neoliberalismului a apărat interesele elitei naționale,
considerând burghezia industrială drept forța cea mai importantă a progresul economic. Punctul de plecare al
noii teorii a protecționismului, elaborate de Manoilescu, este analiza decalujului ce există între
productivitatea
muncii industriale și cea a muncii agricole. Luând ca temelie teoriea valoare-utilitate, propune nivelul
productivității muncii drept criteriu de determinare a ramurilor ce urmau a fi protejate, subliniind ca au
nevoie de protecție ramurile cu o productivitate a muncii mai mare decât media națională.
Protecționismul lui Manoilescu nu mai este limitat la anumite state și etape ale dezvoltării, ci este permanent
și aplicabil în toate țările.

Curentul socialismului economic

Doctrina socialista este doctrina care a apparat
interesele claselor celor mai defavorizate, care a visat
sa puna baza unei societati
Doctrina socialista este doctrina care a apărat interesele claselor celor mai defavorizate, care a visat să pună
baza unei societăți bazate pe echitate socială și egalitatea drepturilor.
1800-1840 Școala socialismului utopic H.de Saint-Simon; Ch.Fourier;
R.Owen;
1840-1845 Școala anarhistă P.Proudhon;
Sismonde de Sismondi
1845-1883 Școala marxistă K.Marx
1883-1920 Școala postmarxistă F.Engels; K.Kaustky

Ideiile principale pentru toti socialistii utopici sunt:

1.Capitalul nu este veșnic, ci poate și trebuie să fie înlocuit cu un alt tip de societate
2.Proprietatea privată se află la temelia exploatării de către om și trebuie înlocuită cu cea colectivă.
3. Trecerea la un nou tip de societate se va face în mod benevol și treptat.
4. Toți cetățenii sunt egali în drepturi, și vor fi obligați să muncească.
5. Veniturile obținute în rezultatul muncii vor fi repartizate în mod egal.

Pentru socialiștii anarhiști erau caracteristice următoarele idei:

 Se consideră legală doar mica proprietate privată, bazată pe munca personală, aceasta fiind temelia
libertăţilor individului care asigură echitatea socială.
 Marea proprietate este un furt. Însă, susţine că proprietatea privată devine un factor al dezvoltării
societăţii, dacă proprietarul aplică personal mijloacele ce-i aparțin, și nu exploatează munca salariaților.
 Crează o bancă populară.

Sistemul de gindire economica elaborate de K. Marx.

Izvoarele gândirii marxiste au fost:

- Contradicțiile și conflictele crescânde între clasa muncitoare (proletariat) și capitaliști (burgezie)
- Operele socialiștilor utopici și mic-burghezi deja populare în Europa.

Metodologia de cercetare marxistă. Fenomenele economice trebuie supuse unei analize globale ale
societatii, a evoluției ei. Economia politică este o știință care studiază fenomenele economice, dar sunt unele
fenomene sociale și politice, nu numai mecanismul de funcționare a economiei capitaliste, ci și evoluția și
perspectiva acestei economii.
La temelia doctrine economice marxiste se află trei concepte:
A. Teoria valorii – mărimea valorii unei marfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar
producerii ei. Forța de muncă (capacitatea fizică și intelectuală a muncitorului de a presta munca) are dublu
caracter: valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare. Munca este activitatea crescătoare prestată de
muncitor.

B. Teoria plus-valoare – salariul pe care îl primește muncitorul reprezintă numai o parte a valorii create de
munca sa. Cealalta parte a valorii create de muncitorul salariat este însuțita de catre proprietarul mijloacelor
de producție. Această parte a valorii se numește plus-valoare. Astfel, proprietarul mijloacelor de producție
trebuie să însușească diferența dintre valoarea muncii și valoarea forței de muncă, iar salariul reprezintă doar
prețul de muncă, nu și echivalentul valorii muncii prestate de muncitor.

C. Teoria capitalui – capitalul este o categorie istorică, de natură socială, un raport social între muncitor
și burghezie, cu privire la apartenența mijloacelor de producție. Marx distinge acumularea primitivă de
capital și acumularea reală a capitalului. Acumularea primitivă a capitalului s-a produs prin jaf, violență,
escrocherii, corupție, speculări, prin impunerea unei legislații care îl favorizează pe cel bogat. Acumularea
capitalului este un proces de trasformare a unei părți din plus-valoare în capital.

Școlile post-marxiste:
Contrar precizărilor lui Marx, la hotarul secolului, situația materială a muncitorilor a început să se
îmbunătățească. S-a ameliorat legislația muncii, a crescut salariul, a scăzut durata zilei de muncă, clasa
mijlocie devenea mai influentă și mai numeroasă. După moartea lui Marx, doctrina socialistă s-a separat în
mai multe curente teoretice, cele mai influente fiind:
Ortodox – În frunte cu Karl Kautsky, el și-a expus ideile în cărțile “Doctrina economică a lui Karl Marx” și
“Problema agrară”. Ortodoxii susțineau că doctrina marxistă este pe deplin justă, fiind necesară o adoptare a
acesteia la condițiile concrete ale fiecărei țări.
Revizionist - În frunte cu Eduard Berstein care susține că Marx nu a avut dreptate, societatea se dexvoltă
lent, nu prin revoluții. Adepții acestui curent pun accent pe găsirea modalităților adecvate de realizare a
obiectivelor politice și economice fixate de părintele lor spiritual.

Cel mai talentat theoretician al marxismului a fost Lenin. Adaptarea acestui curent i-a reușit foarte bine.
V.I.Lenin a subordonat lucrările sale teoretice atingerii anumitor scopuri politice și ideologice. El a fost
primul theoretician care a argumentat necesitatea aplicării doctrine ecenomice marxiste la realitatea țărilor
necapitaliste și a țărilor slab dezvoltate. Lenil elaborează o proprie teorie a imperialismului- potrivit aceste
teorii, țările capitaliste avansate intră într-o nouă fază de dezvoltare- dominația monopolului

Trăsăturile economice fundamentale ale imperialismului:

1) Concentrarea producţiei, concentrarea şi centralizarea capitalului, care au atins o treaptă de dezvoltare atât
de înaltă încât au creat monopolurile;

2) Fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui capital financiar, a oligarhiei
financiare;

3) Exportul de capital, spre deosebire de exportul de mărfuri, capătă o însemnătate deosebit de mare;

4) Formarea de uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor, care îmaprt între ei lumea;

5) Terminarea împărţirii teirtoriale a globului pământesc între cele mai mari puteri capitaliste.
 Doctrina Neoclasică
Neoclasicismul apare în a doua jumătate a sec. XIX-lea, se manifestă ca o doctrină neutră cu scopul de a
neutraliza contradicțiile crescânde între clasa muncitoare și a capitaliștilor.
Conditiile care au generat apariția neoclasicismului sunt:
- Problema centrală a activității economice nu e acumularea capitalului,ci desfacerea mărfurilor
- Teoriticienii își schimbă preocupările din domeniul producției în cel al circulației
- Se accentuează lupta de concurență la fel ca și problema rarității, ca trasatura distinctivă a tuturor bunurilor
economice.
Teoria valoare-utilitate (Karl Menger) – valoarea unui bun depinde nu de munca incorporată, ci de
aprecierile subiective ale indivizilor, de gusturi și preferințe.
Școli marginaliste:
1. școala psihologică austriacă (Karl Menger; Eugen Bohm Bawerk)
2. școala matematică elvețiană (Leon Walras; Vilfredo Pareto)
3. școala anglo-americană (Staynley Jevons; John Bates Clark)
4. școala de la Cambridge (Alfred Marshall)
Fondatorul școlii psihologice austriece este Karl Menger.
El elaboreaza 3 teorii:
1. Teoria bunurilor – bunurile sunt niște produse care satisfac o anumită nevoie umană. Ele pot fi
economice și libere.
2. Teoria valoare-utilitate – valoarea unui bun depinde nu de munca incorporată, ci de aprecierile subiective
ale indivizilor, de gusturi și preferințe
3. Teoria schimbului și a prețului – spune că prețurile la care se vând bunurile sunt determinate de utilitatea
marginală a acestora.
Utilitatea marginală – utilitatea cea mai mică a ultimei unități dintr-un stoc de bunuri omogene, care
satisface cel puțin nevoia.
 Teoria deprecierii viitorului sau teoria dobânzii (Eugen Bohm Bawerk) – împarte bunurile prezente care
valorizează mai mult ca același bun în viitor. Dobânda e diferența dintre valoarea mai mare pe care indivizii
o acordă bunurilor actuale și valoarea mai mica acordată bunurilor viitoare, deci o plată a “așteptării”
capitalului.
Școala matematică elvețiană (școala de la Lausanne) a fost fondată de Leon Walras.
El împarte știința economică în 3 compartimente distincte:
a) Economie pură – o știință concretă, care are scopul elaborării cu folosirea metodelor matematice, a unui
model economic ideal
b) Economie aplicată – care are drept scop studierea procesului de producție, a circulației monetare și a
formelor de organizare a acesteia.
c) Economie socială – are drept scop găsirea principiilor de echitare socială, care trebuie sa guverneze
procesele de producție, de repartiție, de schimb și consum.
Elaborează modelul concurenței pure și perfecte – un model ideal de formare a prețurilor bazat pe 5 premise:
- Atomicitatea pieții (existența pe piață a unui număr mare de vânzători și cumpărători, astfel încât nici unul
să nu dispună de puterea de a influența prețul)
- Omogenitatea produselor.
- Libera intrare pe piață
- Mobilitatea factorilor de producție
- Transparența pieții
Teoria echilibrului general – se stabilește pe 3 piețe principale: piața produselor; piața forței de munca și
piața capitalului. Echilibrul economic general se stabilește atunci când oferta = cererea pentru fiecare produs
și pe fiecare piață.
Un alt represent al este Vilfredo Pareto. El consideră ca economia are 2 forme:
1. Economie pură
2. Economie aplicată
El este autorul teoriei despre curbele de indiferență și teoriei numite optimismul lui Pareto, care înseamnă
o asemenea distribuție a resurselor, când creșterea bunăstării cel puțin a unui individ nu contribuie la
reducerea bunăstării altor indivizi. Poate fi realizat doar în condițiile concurenței pure și perfecte.
Școala engleză Cambridge.
Alfred Marshall reprezentant al Școlii de la Cambridge, susținea că economia politică este o știință care
studiază în același timp, atât bogăția națiunilor cât și comportamentul uman. El studiaza înlocuirea
termenului de economie politică cu economicus. Elaborează teoria prețului fără valoare, potrivit căreia
prețul se stabilește în funcție de 3 factori:
- Cheltuilelile de producție
- Utilitatea marginală
- Cererea și oferta.
Descoperă fenomenul de perioadă lunga și perioadă scurtă de timp. Pe termen scurt prețul este influențat de
utilitate, iar pe termen lung– de costurile de producție.
Introduce noțiunea de elasticitatea cererii (raportul dintre modificarea procentuală a cererii la modificarea
procentuală a preţului.) și elaboreaza o nouă terorie a salariului – salariul depașește nivelul minim al
mijloacelor de existență ridicându-se la înălțimea unui anumit confort.