Tema I.

Fundamente metodologice / conceptuale ale cercetării psihologice şi

pedagogice.

Obiective Unităţi de conţinut

Masterandul va fi capabil: 1.1.Cercetarea ştiinţifică: delimitări conceptuale;
 să identifice şi să explice esenţa bazelor 1.2.Tipuri de cercetare ştiinţifică;
metodologice ale cercetării ştiinţifice; 1.3. Principiile cercetării ştiinţifice;
 să caracterizeze tipologia cercetărilor 1.4. Problemele metodologice ale cercetării
ştiinţifice; ştiinţifice: metodologie, metodă, metodică.
 să determine principiile cercetării ştiinţifice;
 să deosebească noţiunile „metodologie”,
„metodă”, „metodică”;
 să deducă şi să argumenteze problemele
metodologice ale cercetărilor ştiinţifice.

Repere teoretice
Cercetarea ştiinţifică: delimitări conceptuale
Cercetarea ştiinţifică este parte inseparabilă de cunoaştere ştiinţifică. Nota definitorie a oricărei
cercetări este căutarea în vederea cunoaşterii, ceea ce înseamnă a aduna informaţii şi fapte, a le
declanşa, a le evalua în vederea obţinerii unui spor de cunoaştere. O autentică cercetare ştiinţifică are
loc odată cu organizarea cunoştinţelor ştiinţifice.
Ştiinţa şi cercetarea se condiţionează reciproc, întemeindu-se una pe cealaltă. Ceea ce
caracterizează atît ştiinţa, cît şi cercetarea este, în primul rînd, un anumit „model de gîndire”. Aceasta
depăşeşte etapa simplei „observaţii pasive”. Gîndirea ştiinţifică „pune întrebări şi dă răspunsuri după
anumite reguli metodice, fixîndu-şi punctul de vedere asupra unui anumit obiect”, care devine astfel
„o tematică de cercetare”. În felul acesta se face trecerea de la „observaţia pasivă” la „discursul
epistemic”, care-şi are originea în dialectică.
Datele rezultate din cercetarea ştiinţifică s-au structurat treptat, în decursul timpului, în
domenii de cunoaştere specializată diferenţial, ordonate logic, despre o anumită categorie de obiecte
sau fenomene, care-şi au o sursă comună, caractere înrudite şi exprimă nişte adevăruri universal
valabile în interiorul domeniului respectiv de cunoaştere. Numai în acest context putem vorbi despre
cunoaşterea ştiinţifică drept un proces coerent, organizat şi sistematizat tematic, cu un obiect precis,
o metodologie şi o gîndire proprie, cu un limbaj specific şi un cîmp de aplicabilitate propriu.
Este cunoscut faptul, că un anumit domeniu sau ramură a activităţii de cunoaştere obţine statut
de ştiinţă, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: are un domeniu de studiu propriu şi finalităţi
precise, posedă un limbaj ştiinţific, o metodologie şi un instrumentar adecavate, identifică legităţi şi
formulează predicţii. Toate acestea asigură cristalizarea unui corpus de teorii, principii, legităţi,
cunoştinţe teoretice şi practice, articulate între ele prin inferenţe şi deducţii logice şi susceptibile de a
fi verificate experimental.
În acest context cercetarea psihologică şi pedagogică este un proces creativ, critic, dinamic şi
continuu de cunoaştere, ce are drept scop explicarea, înţelegerea, optimizarea, inovarea, reformarea şi
prospectarea fenomenelor psihologie şi educaţionale. Toate acestea se realizează în viziune
sistemică, prin investigarea teoretică şi/sau practic-aplicativă a relaţiilor funcţionale şi cauzale dintre
componentele şi variabilele fenomenului cercetat.
Cele mai importante caracteristici ale cercetării psihologice şi pedagogice sunt următoarele:
- poate fi de natură inductivă – cînd presupune acumularea de date experimentale şi teoretico-
metodologice, în vederea fundamentării ştiinţifice a demersurilor acţionale şi teoretice care
îmbogăţesc şi orientează teoria şi practica psihologiei şi pedagogiei (cercetare practic –
aplicativă/empirică) sau de natură deductivă – cînd se realizează analize logice si/sau istorice
ale unor paradigme, teorii, legităţi, enunţuri, se stabilesc corelaţii între concepte, teorii,
principii etc., stabilindu-se consecinţe (cercetări teoretico-fundamentale);
 - are caracter ameliorativ, nu doar constatativ, descriptiv şi explicativ, întrucît conduce la
optimizări, la perfecţionări şi, uneori la inovări şi reformări ale modului de concepere şi
desfăşurare a proceselor psihologice şi pedagogice la macro şi micro nivel;
- are caracter prospectiv – vizează modelarea personalităţii din perspectiva cerinţelor
dezvoltării sociale, a exigenţelor societăţii;
- are caracter complex, poate pune în evidenţă şi alte aspecte referitoare la fenomenul cercetat
sau corelate cu ecesta, decît cele propuse pentru investigaţie, care au stat la baza formulării
ipotezei centrale întrucît fenomenele psihologice sunt complexe, dinamice, desfăşurate în
flux continuu şi irevesibile, neunivoce (ele nu pot fi „oprite” pentru a fi analizate şi nici nu
pot fi reproduse de mai multe ori, în condiţii perfect identice cu cele iniţiale, eventual pot fi
înregistrate şi vizionate);
- poate avea caracter interdisciplinar, pluridisciplinar sau transdisciplinar, presupunînd
adeseori demersuri ştiinţifice şi cadre teoretico-explicative de natură interdisciplinară,
pluridisciplinară sau transdisciplinară;
- poate avea aspecte specifice din punctul de vedere al erapelor şi demersurilor de desfăşurare,
precum şi al instrumentariului şi metodelor de cercetare .
Tipuri de cercetare ştiinţifică
Există mai multe clasificări ale cercetărilor psihopedagogice, după mai multe criterii.
1. În funcţie de metodologia adoptată, deosebim: cercetări observaţionale (neexperimentale),
cercetări experimentale, cercetări comparative, cercetări istorice.
2. În funcţie de obiectul/subiectul cercetării: monografii, panele (eşantionul reprezentativ
pentru cercetarea repetată de aceleaşi persoane), de trend (experimentul repetat asupra
aceluiaşi obiect, fără a menţine eşantionul iniţial.
3. În funcţie de scopul şi complexitatea problematicii abordate, pot fi distinse: cercetări
teoretico-fundamentale, cercetări practic-aplicative, cercetări combinate.
4. După modul de abordare, distingem cercetări: mono-, intra-, pluri- şi transdisciplinare.
5. După agenţii antrenaţi în cercetare, distingem: cercetări individuale, cercetări în grup mic,
colective.
6. În funcţie de direcţia abordării, cercetările pot fi: longitudinale (istorice, diacronice),
transversale (sincronice) etc..
Tipurile de cercetare se completează reciproc. O cercetare nu este exclusiv de un anumit tip, ci
îmbină diverse criterii de abordare. Totodată fiecare dintre tipurile de cercetare are trăsături specifice.
De exemplu, cercetarea fundamentală se caracterizează prin: realizarea cunoaşterii generale,
teoretice a problemelor psihopedagogice; permiterea înţelegerii, argumentării, fundamentării
domeniului sub forma conceptelor, legilor, normelor, teoriilor, modelelor, paradigmelor; sesizarea
constantelor şi generalizarea lor în legi, principii, teorii; construirea ipotetică de modele de acţiune,
teorii explicative; aprofundarea studiilor, înţelegerea critică a naturii fenomenelor psihologice şi
educaţionale şi sistemelor conceptuale.
Cercetarea aplicativ-ameliorativă se caracterizează prin: afirmarea prioritară a finalităţilor
practice; permiterea cunoaşterii fenomenelor semnificative din practică şi apoi identificarea,
verificarea soluţiilor ameliorative; adaptarea la condiţiile reale a unor idei, rezultate, modele în
scopul dezvoltării practicii, a cercetării însăşi, prin sugerarea de noi ipoteze, variabile; satisfacerea
funcţiilor: constatativă, descriptivă, acţională, informaţională, ameliorativă, corectivă, de dezvoltare;
aducerea unor îmbunătăţiri de conţinut, de metodă, de organizare etc.
Principiile cercetării ştiinţifice
Nu se poate realiza nici o cercetare ştiinţifică, avînd un caracter riguros ştiinţific, fără ca
aceasta să fie guvernată de anumite principii sau legi care să o conducă. Principiile cercetării sunt
repere absolut necesare, la care cercetătorul trebuie să-şi raporteze permanent ideile şi activitatea
practică, pentru a putea menţine şi urma „calea cea mai dreaptă”, respectiv metoda, în aflarea şi
descoperirea adevărului aplicat la obiectul cercetării sale. Principiile cercetării devin în felul acesta
reguli obligatorii, ce definesc şi normează cadrul oricărei activităţi de cercetare ştiinţifică.
Principiile cercetării ştiinţifice nu sunt numai nişte reguli de urmat de către cercetătorul
ştiinţific în activitatea sa de cercetare. Ele reprezintă, în egală măsură, şi nişte „repere morale” ce
obligă şi impun la o anumită atitudine etică a celui care cercetează faţă de obiectul cercetării sale, dar
mai ales faţă de rezultatele obţinute de acesta în urma analizei metodice a obiectului cercetat.
 Principiul obiectivării se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în care acesta
trebuie studiat. În sensul acesta trebuie în mod obligatoriu să se aibă în vedere următoarele aspecte:
plecînd de la obiectul ce urmează să fie supus cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia şi să se pună în
evidenţă un anumit obiectiv care să reprezinte scopul precis al cercetării respective; pe parcursul
cercetării ştiinţifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea obiectului cercetat şi să nu îşi
schimbe scopul urmărit; să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare la specificul naturii obiectului
cercetat.
Principiul adevărului. Conform acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop
descoperirea adevărului cuprins în concluziile care se desprind din cercetarea unui anumit obiect
propus. Acest adevăr trebuie să reflecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi
înţeles. În sensul acesta trebuie respectate următoarele reguli: exprimarea rezultatelor cercetării
trebuie să se facă utilizîndu-se un limbaj clar, precis, inteligibil, care să poată fi în mod universal
acceptat şi utilizat; în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie să se evite subiectivismul, fantezia
sau speculaţia sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la rezultate eronate.
Principiul metodic. Prin acest principiu se realizează corelaţia dintre necesităţile obiectivării
datelor urmărite la obiectul supus cercetării ştiinţifice. În sensul acesta, pentru conformarea
obiectului cercetat cu principiul metodic, trebuie să avem în vedere următoarele reguli: orice
cercetare ştiinţifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un plan riguros elaborat de
cercetător; în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie respectate pas cu pas etapele şi metodele de
lucru, pentru a avea coerenţă şi desfăşurare logică în procesul de cercetare; în cercetarea propusă
trebuie să fie utilizate tehnici şi metode de lucru adecvate naturii obiectului cercetat, precum şi
intenţiile legate de obiectivele cercetării respective.
Principiul demonstraţiei susţine că orice afirmaţie (sau rezultat) ce rezultă din activitatea de
cercetare ştiinţifică a unui obiect trebuie demonstrată, dovedită dacă este adevărată şi aparţine ca o
calitate obiectului studiat. Rezultatele obţinute din cercetarea ştiinţifică efectuată şi considerate
valide, veridice trebuie să se integreze în sistemul de date ale domeniului ştiinţific în care s-a
desfăşurat cercetarea.
Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele
teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele
obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul ş i
obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit
comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia
unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre.
Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor argumente concrete care să
justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşa dar, explicaţia ştiinţifică
presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice, specific cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.
Principiul corelaţiei demonstrează faptul că rezultatele ştiinţifice care rezultă din cercetarea
unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja existente în domeniul ştiinţific respectiv sau cu cele
din domeniile ştiinţifice înrudite.
Principiul evaluării rezultatelor se raportează la metodologie şi priveşte modul de evaluare şi
de utilizare a rezultatelor obţinute din activitatea de cercetare ştiinţifică. Conform acestui principiu
evaluarea rezultatelor trebuie să fie corectă, fără nici un fel de subiectivitate din partea cercetătorului
care a realizat cercetarea; rezultatele obţinute să fie comparate cu datele existente în literatura
ştiinţifică de specialitate a problemei cercetate.
Principiul utilităţii. În conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare
ştiinţifică, ce urmează a fi realizată, să aibă în vedere o utilizare atît teoretică, cît şi practică a datelor
rezultate din cercetare. Aceasta va trebui să justifice cercetarea, ca o contribuţie efectivă în domeniul
de cunoaştere ştiinţifică respectiv, precum şi în ceea ce priveşte punerea în practică a acestor
rezultate. Este preferabil ca orice cercetare ştiinţifică întreprinsă să aibă un caracter de originalitate şi
de noutate, reprezentînd astfel o contribuţie efecientă în domeniul ştiinţific respectiv; datele rezultate
din cercetarea ştiinţifică să poată fi utilizate şi aplicate cît mai curînd, în mod curent, de către
specialişti.
 Principiul psihomoral priveşte atît cercetătorul, cît şi modul în care se desfăşoară activitatea de
cercetare ştiinţifică a acestuia. Se pune problema seriozităţii şi onestităţii activităţii de cercetare sau,
altfel spus, atît responsabilitatea ştiinţifică, cît şi cea morală a celui care cercetează faţă de cercetare,
de rezultatele cercetării, dar în acelaşi timp şi faţă de consecinţele ce rezultă din aplicarea teoretică
sau practică a rezultatelor cercetării. Persoana care a efectuat cercetarea ştiinţifică trebuie să aibă
credibilitate, să fie convingătoare ca să impună prin argumente şi demonstraţii, rezultatele teoretice şi
practice ale cercetării, astfel încît acestea să fie recunoscute şi acceptate de specialiştii din domeniul
ştiinţific respectiv.
Respectarea principiilor cercetării reprezintă garanţia reuşitei activităţii de cercetare ştiinţifică.
Problemele metodologice ale cercetării ştiinţifice: metodologie, metodă, metodică
Metodologia, ca parte componentă a ştiinţei generale, contribuie la cunoaşterea mai profundă a
fenomenelor şi metodelor de studiere a tuturor ştiinţelor particulare, inclusiv a celor
psihopedagogice. Metodologia psihopedagogiei poate fi abordată în sens larg şi în sens îngust.
În sens larg metodologia psihopedagogiei este un sistem de cunoştinţe despre ideile de bază,
fundamentele şi structura teoriilor psihologice şi pedagogice, despre principiile de abordare şi
modalităţile de dobîndire a cunoştinţelor, care reflectă continuu schimbările realităţii psihologice şi
pedagogice în condiţiile societăţii ce se dezvoltă permanent. Metodologia psihopedagogiei este teoria
despre cunoştinţele psihopedagogice şi despre procesul de dobîndire a lor. Ea include: (1) teoria
despre structura şi funcţiile cunoştinţelor psihopedagogice, problematica psihopedagogică; (2) ideile
de bază, fundamentale, filosofice, general-ştiinţifice, psihologice, pedagogice (teorii, concepţii,
ipoteze), ce au sens metodologic; (3) teoria despre logica şi metodele de cunoaştere psihopedagogică.
În sens îngust metodologia psihopedagogică este ştiinţa despre metodele cercetării
psihopedagogice. Această abordare reduce obiectul şi sarcinile metodologiei la analiza posibilităţilor
metodelor de cercetare.
Astfel metodologia psihopedagogică este teoria despre ideile de bază, structura, funcţiile şi
metodele cercetării ştiinţifice.
Între metodologie, medodă şi metodică există o legătură strînsă. Metodologia cercetării este
sistemul de principii, abordări şi modalităţi de organizare şi construire a activităţii teoretice, teoria
despre acest sistem. Metoda cercetării este calea de cercetare care rezultă din reprezentările şi
concepţiile teoretice generale despre esenţa fenomenului cercetat. Metodica cercetării vizează
realizarea metodei concrete ca modalitate de organizare a interacţiunii subiect-obiect în baza materiei
şi procedurilor aplicate în cercetare.