Caracteristici generale

În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces istoric de

mari proporţii şi cu consecinţe uriaşe, comparabil ca însemnătate cu indo-
europenizarea şi cu migraţia popoarelor din mileniul l d.Hr. Romanizarea ca
fenomen istoric, pe lângă trăsăturile sale generale, prezintă şi o serie de
particularităţi legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a altoit.

În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul

culturii materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca
singura limbă de comunicare în condiţiile unui mediu etnic extrem de divers. O
trăsătură esenţială, definitorie, a romanizării este dispariţia treptată a graiurilor
autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.

Succesul sau insuccesul romanizării, ritmul său mai rapid sau mai lent se cer
apreciate în funcţie de stadiul de evoluţie istorică a unor populaţii europene şi de
alţi factori ca: sentimentele etnice de libertate, caracterul războinic sau paşnic al
populaţiilor, concepţiile lor religioase, tradiţiile locale etc. Fiecare în parte, sau toţi
aceşti factori împreună, au avut o anumită pondere în comportamentul şi atitudinea
autohtonilor faţă de stăpânirea romană. În raport de condiţiile concrete,
romanizarea s-a putut înfăptui sau nu, a reuşit să se menţină peste secole,
participând la noi sinteze etnice, ori s-a şters din regiuni unde nu s-a realizat pe
deplin în antichitate.

Mai persistă, chiar în zilele noastre, concepţii care pun la îndoială sau resping
categoric însăşi posibilitatea romanizării populaţiilor băştinaşe din diferite provincii
ale Imperiului roman, inclusiv Dacia. Cei care se situează pe această linie de
gândire, exagerează de obicei rezistenţa autohtonilor la romanizare. Adepţii tezei
neromanizării nu vor putea nega niciodată existenţa popoarelor neolatine şi a
limbilor romanice, care sunt produsul direct al romanizării populaţiilor autohtone.

Romanizarea în Dacia

Romanizarea teritoriului şi a populaţiei daco-getice prezintă o importanţă deosebită,

deoarece acest proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român pe scena
istoriei. La fel ca în cazul altor provincii, şi în cazul Daciei în conceptul de
romanizare se includ două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
1 ) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată latinofonă, venită din
toate părţile Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare;

2) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba

latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi
civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică. În
Dacia, romanizarea, sub ambele aspecte menţionate, a fost deplin posibilă şi a
devenit o realitate demonstrabilă documentar.

Romanizarea dacilor se sprijină pe un fond etno-cultural omogen şi receptiv, pe

mulţimea oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de civilizaţie, fapt
care a facilitat procesul de asimilare a băştinaşilor.

Este unanim cunoscut că istoria Daciei romane este istoria unei provincii a
imperiului. Ca şi în alte provincii mai vechi, romanii au introdus în Dacia relaţiile
sociale, formele de organizare politică, militară şi administrativă, limba latină etc.
Cultura şi civilizaţia romană au venit în contact cu populaţia dacică, cu vechile ei
forme de organizare, cu civilizaţia, obiceiurile şi tradiţiile locale. Se poate spune,
aşadar, că s-au întâlnit două civilizaţii cu nivel inegal de dezvoltare.

Colonizare masivă

Cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare masivă. Împăraţii romani, începând

cu Traian au încurajat colonizarea şi i-au imprimat un caracter organizat. Bogăţiile
Daciei atrăgeau mulţimi de colonişti, ceea ce a facilitat acest proces. Amploarea şi
rapiditatea colonizării s-au dovedit a fi o realitate impusă de mai mulţi factori, între
care crearea unei romanităţi nord-dunărene puternice, care să exploateze resursele
noii provincii. Aceasta a constituit preocuparea de bază a stăpânirii.

Această realitate este dovedită de prezenţa unei armate numeroase (legiuni şi trupe
auxiliare), de construirea unei vaste reţele de drumuri, de înfiinţarea unor aşezări
civile, de existenţa timpurie a oraşelor şi chiar de întemeierea unei capitale, Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor cu titlul
de municipia sau colonia s-a ridicat la 11 (Ulpia Traiana, Apulum I şi Apulum II,
Napoca, Potaissa, Porolissum, Ampelum, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Romula).
Aşezările rurale întemeiate prin colonizare (vici, pagi), staţiunile balneare, vilele
rustice se dovedesc a fi numeroase. Populaţia venită în Dacia (civili, militari) era
foarte numeroasă încă sub domnia lui Traian.
Colonizarea masivă apare consemnată şi la autorul roman Eutropius, de la care
aflăm că originea etnică şi teritorială a coloniştilor era extrem de diversă („din
toată lumea romană”).

Ca şi în alte provincii de frontieră, în Dacia au staţionat un mare număr de trupe

(trei Iegiuni şi numeroase alte formaţiuni auxiliare), totalizând aproximativ 55.000
de oameni. La aceştia se adăugau şi familiile lor care se aflau în oraşe sau în
aşezările castrelor.

Pe lângă mulţimea de militari şi aparţinătorii acestora, în noua provincie au venit

numeroşi colonişti, funcţionari ai aparatului administrativ şi ale diverselor
exploatări ale bogăţiilor solului şi subsolului dacic, comercianţi şi meşteşugari,
oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi. Militarii care erau lăsaţi la vatră
(veteranii), erau susţinători activi ai intereselor Imperiului roman, propagatori
zeloşi ai romanităţii, ai culturii şi limbii latine. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul
rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în
oraşe, primind funcţii administrative. Copiii veteranilor, deseori îmbrăţişau cariera
militară a părinţilor. Începând cu împăratul Severus Alexander, s-a format o
categorie de veterani grăniceri (limitanei) care au fost împroprietăriţi în zonele de
margine şi astfel apărau cu mai multă îndârjire graniţele provinciei. Aceştia
constituiau în zonele de graniţă ale Daciei, adevăraţi piloni ai romanităţii.

Cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă a unei provincii nu se poate

vorbi, numai dacă ea a cuprins şi marea masă a băştinaşilor. Daco-geţii, prin
relaţiile economice, politice şi culturale avute cu statul roman înainte de cucerire,
au ajuns în situaţia de a putea recepta relativ rapid civilizaţia romană de nivel
mijlociu, de a-şi putea însuşi mai uşor limba latină. Aşadar, înainte de cucerirea
romană, a existat o lungă perioadă de pătrundere în Dacia a limbii şi culturii
romane. Aceasta a constituit o premisă a romanizării, dar nu romanizarea propriu-
zisă.

După instalarea armatei şi administratiei romane în Dacia, o parte a populaţiei

autohtone a fost mutată din anumite teritorii de importanţă strategică sau din
ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor. Aşa se explică
dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi apariţia altora noi în regiuni
roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare, legiunilor sau
oraşelor. Aceastã dislocare a comunităţilor autohtone a contribuit şi ea, chiar de la
început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
Îndată după cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit
coloniştilor sau trupelor. O parte a pământurilor cultivabile, de obicei cele din
ţinuturile mai retrase sau mai puţin productive, au fost lăsate localnicilor care erau
supuşi la diferite obligaţii fiscale şi corvezi. Mulţi dintre autohtoni şi-au pierdut
pământurile avute anterior şi au ajuns să lucreze pentru cuceritori ca ţărani
dependenţi sau sclavi agricoli. Vechile obşti săteşti dace, unde păşunile, pădurile şi
pământul arabil erau folosite în comun au fost în general desfiinţate, încât
autohtonii au fost reduşi la o situaţie social-economică de netă inferioritate, în
raport cu noii veniţi. O soartă similară a avut şi nobilimea dacilor, care a fost
deposedată de vechile ei drepturi şi averi, fiind eliminată de la conducerea vieţii
publice şi adusă în situaţia populaţiei rurale.

Ca populaţie rurală majoritară, băştinaşii au intrat în angrenajul vieţii provinciei,

fapt atestat de ansamblul culturii materiale (uneltele de muncă şi întreg inventarul
arheologic al aşezărilor este de factură romană).

Religia

În domeniul credinţei religioase s-a constatat doar menţinerea sistemului de

incineraţie dacic. Religia dacilor însă, ca element conservator al ideologiei, nu a
fost nicăieri nimicită prin cucerirea romană. Vechile zeităţi ale popoarelor cucerite,
fără să dispară, s-au transformat treptat, căpătând ipostaze şi atribuţii ale
divinităţilor din panteonul greco-roman. Aşa a apărut fenomenul contopirii unor zei
ai dacilor cu zeităţile romane (interpretatio romana).

Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană prin
excelenţă, cu oarecare coloratură locală, imprimată de componenta autohtonă, mai
ales în olărie, în caracterul aşezărilor rurale şi în sistemul funerar. Sub acest raport,
romanizarea provinciei apare deplină.

O mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală

Romanizarea nu s-a redus numai la schimbări în cultura materială. Romanizarea

este într-o mai mare măsură o mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală. Dacii care
foloseau cultura materială şi au adoptat obiceiurile provinciale romane au început
să vorbească limba latină după ce au trecut printr-o fază iniţială de bilingvism,
practicat în mediul familial şi în relaţiile particulare. Latina era cunoscută şi folosită
în toate straturile sociale şi s-a impus ca singura limbă de comunicare. Limba traco-
dacică s-a stins încetul cu încetul, dar a lăsat în limba română şi în dialectele
balcanice, prin filieră latină, un fond lexical important (circa 10%), care dovedeşte
unitatea fondului etno-lingvistic preroman.

Factorii romanizării

La fel ca şi în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost determinată şi în

Dacia de o serie de factori cu acţiune general valabilă: armata, administraţia,
comerţul, urbanizarea, recrutarea locală, circulaţia intensă a oamenilor şi a
produselor; căsătoriile mixte, contactele zilnice în procesul muncii, cultura,
religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de cetăţenie romană deplină în
timpul domniei lui Caracalla (anul 212) au fost factori eficienţi în asimilarea la
romanitate.

Romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil

Ţinând seama de caracterul general roman al vieţii materiale şi spirituale din Dacia,
de analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în cei 170 de ani de
stăpânire romană efectivă şi neîntreruptă, romanizarea dacilor a fost un proces
istoric real, profund şi durabil. Acest proces istoric nu a încetat o dată cu retragerea
armatei şi administratiei romane din Dacia sub domnia împăratului Aurelian, ci a
continuat şi s-a desăvârşit ca un proces istoric natural în sânul populaţiei daco-
romane până în secolul al V-lea. În perioada postaureliană, elementele romanizate
de la oraşe, în retragerea lor treptată spre mediul rural, au continuat să ducă acolo
forme de civilizaţie mai elevate: limba latină, modul de viaţă roman şi credinţa
creştină.

După 170 de ani de romanizare intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat
la baza evoluţiei spre românitate.