Transferul de căldură este un fenomen complex, reprezentat de

schimbul de energie termică între două corpuri solide, două regiuni ale
aceluiaşi corp, două fluide, ca rezultat al existenţei unei diferenţe de
temperatură (potenţial termic) între acestea. Existenţa unui potenţial termic
determină transferul spontan de energie de la corpul cu temperatura mai
ridicată la corpul cu temperatura mai scăzută.
Dacă în cazul termocineticii şi termodinamicii clasice se tratează
procese şi stări de echilibru sau procese de transformare a energiei termice
în energie mecanică, transferul de căldură se ocupă cu procese dinamice, în
care energia termică la anumiţi parametri se transformă tot în energie
termică, dar la alţi parametri. Legile transferului termic stau la baza
conceperii şi exploatării unui număr mare de procese, aparate şi instalaţii
industriale, caracteristice nu numai industriei alimentare.
Cantitativ, transferul de căldură decurge conform principiului
conservării energiei, principiu exprimabil pentru sistemele izolate prin
următoarea ecuaţie generală de bilanţ termic:
Q = Q (4.1)
Ecuaţia exprimă faptul că într-un sistem izolat, în regim
staţionar, cantitatea de căldură cedată de corpul cu temperatura mai ridicată
este egală cu cantitatea de căldură primită de corpul cu temperatura mai
scăzută. Formularea este valabilă în cazul absenţei din sistem a unor surse
de căldură: reacţii chimice, biochimice sau nucleare. În cazul sistemelor
neizolate, ecuaţia capătă forma:
Q = Q +Q
în care ultimul termen din membrul drept reprezintă cantitatea de căldură
schimbată cu mediul înconjurător.

Mecanisme de transmitere a căldurii

Există trei modalităţi de transmitere a căldurii: prin conducţie, prin
radiaţie şi prin convecţie. În majoritatea cazurilor întâlnite în practică,
transmiterea căldurii se realizează simultan prin două sau chiar prin toate
trei mecanismele amintite mai sus. Întotdeauna transmiterea căldurii prin
convecţie este însoţită de un transfer conductiv de căldură. Pierderea de
căldură a unui corp cald în mediul înconjurător se realizează prin toate cele
trei mecanisme de transfer. În unele cazuri, deşi căldura se transferă prin
toate cele trei mecanisme, unul dintre ele deţine ponderea cea mai mare în
transferul global, acest mecanism fiind mecanismul determinant de transfer
termic.
Transferul de căldură conductiv (conducţie, conductivitate)
apare în medii imobile (solide) sau fără mişcări aparente (fluide). Transferul
de căldură se realizează din aproape în aproape în interiorul unui corp sau
între două corpuri aflate în contact nemijlocit, fără o deplasare aparentă de
substanţă. Transferul se realizează prin intermediul unor purtători de căldură
microscopici: molecule (în fluide), atomi şi ioni (în reţele cristaline),
electroni liberi (în reţele metalice). Purtătorii de căldură din zona aflată la temperatura mai
ridicată sunt caracterizaţi printr-o energie cinetică mairidicată. Prin ciocniri elastice între
molecule, moleculele cu energie cinetică mai ridicată cedează o parte din aceasta moleculelor
sărace în energie, ajungându-se în final la egalizarea energiilor cinetice, deci şi a temperaturii.
În cazul solidelor cristaline transmiterea căldurii se realizează ca urmare a
mişcării relative de vibraţie a atomilor sau ionilor în nodurile reţelei.
Întrucât această mişcare este mai puţin intensă decât mişcarea moleculelor
în fluide, conductivitatea termică a solidelor cristaline nemetalice este mai
scăzută în comparaţie cu conductivitatea termică a lichidelor. În cazul
metalelor, datorită marii mobilităţi a electronilor liberi din banda de
conducţie, transferul conductiv este rapid, explicându-se astfel
conductivitatea termică net superioară a metalelor în comparaţie cu alte
materiale.
Transferul de căldură radiant (radiaţia termică) este modul de
transfer al căldurii sub formă de energie radiantă, datorită naturii
electromagnetice a radiaţiei termice. Orice corp aflat la T > 0 K emite
energie radiantă sub formă de unde electromagnetice. Acestea se pot
transforma parţial sau total în căldură în momentul în care întâlnesc un corp
în calea lor. Datorită caracterului ondulatoriu al radiaţiei termice, transferul
de căldură radiant poate avea loc şi în absenţa unor purtători materiali de
căldură, de exemplu în vid.

Transferul de căldură convectiv (convecţia) se realizează

concomitent cu mişcarea unei mase de fluid. Căldura se transmite ca efect al
deplasării macroscopice a fluidelor calde în interiorul aceleiaşi faze, sau
între faze diferite aflate în contact. În majoritatea cazurilor practice,
mişcarea fluidului are loc într-un aparat sau într-o conductă. Se poate deci
afirma că transferul convectiv de căldură are loc la deplasarea fluidului de-a
lungul unui contur solid mai cald sau mai rece.
Se numeşte convecţie liberă modul de transmitere a căldurii în care
mişcarea fluidului este determinată numai de diferenţele de densitate din
masa fluidului, apărute ca urmare a diferenţelor de temperatură existente
între diferite puncte ale fluidului. De exemplu, aerul încălzit de la partea
inferioară a unei incinte formează curenţi ascendenţi care transportă căldura
la parte superioară a incintei, înlocuind aerul rece, mai greu, care coboară.
Dacă mişcarea fluidului apare sub acţiunea unor gradienţi de
presiune produşi de acţiunea mecanică a unui dispozitiv de transport
(pompă, ventilator, compresor, etc.), sau a unui dispozitiv de amestecare
(agitator, injector, etc.), transmiterea căldurii se realizează prin convecţie
forţată.
Întrucât convecţia este însoţită întotdeauna de mişcarea fluidului,
legilor transferului de căldură li se adaugă şi legile curgerii, respectiv legile transferului de
impuls. Deoarece la limita între fluidul în curgere şi conturul
solid vitezele sunt mici, tinzând spre zero, în această zonă devine important
transferul termic conductiv (din aproape în aproape, prin mecanism
molecular).
Conceptul de rezistenţă termică

Dacă două sisteme sunt analoge (respectă ecuaţii similare care au

condiţii la limită similare), ecuaţiile care descriu comportarea unui sistem
pot fi convertite în ecuaţiile celuilalt sistem prin simpla substituire a
simbolurilor variabilelor. Astfel, legea lui Ohm care exprimă legătura dintre
intensitatea curentului electric I, diferenţa de tensiune (potenţial) ΔU şi
rezistenţa electrică Re, are o formă analogă în transferul termic, prin relaţia dintre fluxul termic
unitar q, diferenţa de temperatură (potenţialul termic)
ΔT şi o mărime denumită rezistenţă termică R
În baza acestei analogii, pot fi aplicate transferului termic o serie de
concepte din teoria curentului continuu (un circuit electric are un circuit
termic echivalent şi viceversa) şi alternativ (modelarea electrică a proceselor
termice tranzitorii). Analogia electrică a transferului termic poate fi utilizată
ca instrument de calcul şi vizualizare a ecuaţiilor transferului de căldură.

Suprafaţa izotermă
 
Suprafaţa izotermă este locul geometric al punctelor din spaţiu carela un moment dat au aceeaşi
temperatură. În regim nestaţionar suprafeţeleizoterme sunt mobile şi deformabile; în regim
staţionar ele sunt invariabile.Suprafeţele izoterme nu pot intersecta, acelaşi punct din spaţiu la
acelaşi
moment de timp, neputând avea temperaturi diferite.Unitatea
de măsură pentru temperatură este :
Gradul Kelvin definit ca 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.In
sistemul internaţional de unităţi de măsură este tolerat şi
Gradul Celsius
 
[°C], care are aceeaşi măsură cu gradul Kelvin, diferind doar originea scăriide măsură. Din
aceste considerente vom utiliza în lucrare atât K cât şi °C.
 
Gradientul de temperatură
 
Câmpul de temperatură fiind o funcţie derivabilă se poate defini în
orice punct
  M , la fiecare moment un vector al gradientului de temperatură în direcţia normală la suprafaţa
izotermă care trece prin acel punct

Fluxul termic
 Fluxul termic este cantitatea de căldură care trece printr -o suprafaţă izotermă în unitatea de timp
Fluxuri termice unitare

Fluxul termic unitar de suprafaţă (densitatea fluxului termic)

reprezintă fluxul termic care este transmis prin unitatea de suprafaţă:
 
Fluxul termic unitar linear este fluxul termic transmis prin unitatea de lungime a unei
suprafeţe:
 
Fluxul termic unitar volumic este fluxul termic emis sau absorbitde unitatea de volum dintr-un
corp

Linii şi tub de curent

 Liniile de curent sunt tangentele la vectorii densităţii fluxului termic
 Ansamblul liniilor de curent pentru un contur dat formează tubul decurent

 Modurile fundamentale de transfer al căldurii

Transferul de energie termică se poate realiza prin trei moduri fundamentale distincte:
 
conducţia termică , convecţia termică şi radiaţiatermică.
 
Conducţia termică
este procesul de transfer al căldurii dintr –o zonă cu o temperatură mai ridicată către una
cu temperatură mai coborâtă,în interiorul unui corp (solid, lichid sau gazos) sau între corpuri
solidediferite aflate în contact fizic direct, fără existenţa unei deplasări aparente a
  particulelor care alcătuiesc corpurile respective
Mecanismul conducţiei termice este legat de cinetica moleculară,
deinteracţiunea energetică între microparticulele care alcătuiesc corpurile
(molecule, atomi, electroni).În corpurile
  solide nemetalice ,conducţia se realizează printransferul
energiei vibraţiilor atomilor. Purtătorii asociaţi acestor undelongitudinale şi transversale sunt
fononi (teoria statistică Bose-Einstein şi Debye)

În cazul metalelor 
 
conducţia termică se realizează atât prin fononicât şi prin
electroni liberi(teoria statistică Fermi-Dirac). În acest caz ponderea electronilor liberi este de 10
 – 30 ori mai mare decât cea afononilor.În cazul gazelor macroscopic imobile, conducţia termică se
efectuează prin schimbul de energie de translaţie, de rotaţie şi vibraţie a
moleculelor (teoria cineticii gazelor, statistica Maxwell-Boltzmann).
Pentru lichide există două mecanisme de propagare a căldurii princonducţia: ciocnirile elastice
legate de mişcarea de mică amplitudine amoleculelor în jurul poziţiilor lor de echilibru şi
deplasarea electronilor liberi (potenţialul Van der Waals).
 
Ecuaţia fundamentală a conducţiei termice este ecuaţia legii lui
Fourier (1822)