1. Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de simplă.

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu

descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este
aparentă, deoarece e foarte greu de lămurit ce se înţelege prin fenomen psihic şi mai ales ce
este un fenomen psihic. Viaţa sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de
milenii. Dar nici în ce priveşte manifestările ei nu există un acord. încă şi astăzi obiectul
psihologiei este subiect de controverse. De aceea, mulţi psihologi, ca de pildă P. Greco, susţin că
nu poate fi vorba de un obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii.
Şi cu toate acestea, în mod vag, implicit, toţi ştim pe care manifestări le numim psihice.

Ramurile fundamentale ale psihologiei au un sens general pentru înţelegerea şi lămurirea

psihologiei şi comportării oamenilor, indiferent de faptul cine sunt ei şi cu ce activitate concretă
se ocupă. Aceste ramuri sunt menite să ofere cunoştinţe, la fel de necesare pentru toţi cei, care
sunt interesaţi de psihologie şi de comportamentul uman. în puterea unei astfel de universalităţi
aceste cunoştinţe uneori se unesc prin termenul de „psihologie generală.” Aplicative sunt
numite acele ramuri ale ştiinţei psihologice, realizările cărora sunt utilizate în practică. Ramurile
generale propun şi rezolvă probleme, la fel de importante pentru dezvoltarea egală a tuturor
direcţiilor psihologice fară excepţii, iar cele speciale - evidenţiază probleme, care prezintă un
interes deosebit pentru cunoaşterea uneia sau câtorva grupe de fenomene. O să analizăm
câteva ramuri fundamentale şi aplicative (speciale) ale psihologiei. Psihologia generală (fig. 1)
cercetează individul, accentuând în el procesele de cunoaştere şi personalitatea. Procesele
psihice cognitive cuprind senzaţia, percepţia, atenţia, memoria, imaginaţia, gândirea şi vorbirea.
Cu ajutorul acestor procese omul recepţionează şi prelucrează informaţia despre lume, ele
participă de asemenea la formarea şi reorganizarea cunoştinţelor. Personalitatea conţine
însuşiri, care determină acţiunile şi faptele omului. Acestea sunt emoţiile, dispoziţiile,
aptitudinile, mecanismele (directivele), motivaţia, temperamentul, caracterul şi voinţa. Ramurile
aplicative ale psihologiei (fig. 2) sunt strâns legate de teoria şi practica de instruire şi educaţie a
copiilor, includ psihologia genetică, psihofiziologia, psihologia diferenţială, psihologia etativă,
psihologia socială, psihologia pedagogică, psihologia medicală, patopsihologia, psihologia
juridică, psihodiagnostica şi psihoterapia. Psihologia genetică studiază mecanismele ereditare
ale psihicului şi comportamentului, dependenţa lor de genotip. Psihologia diferenţială
determină şi descrie deosebirile individuale ale oamenilor, predispoziţiile lor şi procesul de
formare. în psihologia etativă (vârstelor) aceste deosebiri sunt prezentate pe vârste. Această
ramură a psihologiei studiază de asemenea şi schimbările, transformările, care au loc în cadrul
trecerii de la o vârstă la alta. Psihologia genetică, diferenţială şi etativă, împreună luate,
formează baza ştiinţifică a înţelegerii legilor de dezvoltare psihică a copilului.

2. Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodos", care înseamnă „cale", drum către ceva. După
A. Lalande, metoda este „un program reglând dinainte o succesiune de operaţii şi semnalând
anumite greşeli de evitat în vederea atingerii unui rezultat determinat". Ca program, metoda
este un sistem, o înlănţuire de noţiuni şi judecăţi vizând o activitate. Metoda are deci o existenţă
raţională şi nu presupune neapărat acţiuni practice (de pildă, unii vorbesc de metoda deductivă).
Totuşi, metoda se deosebeşte de teorie prin aceea că are un caracter normativ, formulând unele
indicaţii, unele reguli. Dar metoda e strâns legată de teorie. O teorie coerentă duce la o metodă
precisă. De exemplu, din principiul lui Arhimede decurge o metodă generală de construire a
vaselor plutitoare (acestea trebuie să dezlocuiască o cantitate de lichid având o greutate mai
mare decât a corpului plutitor).

Observaţia ca metodă constă într-o urmărire atentă şi sistematică a unor reacţii psihice cu
scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale. în psihologie există două feluri de observaţii, după
 cum urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane sau propriile noastre procese
psihice. Introspecţia este tocmai această observare atentă a propriilor noastre trăiri, insesizabile
din exterior (îmi amintesc de bunica mea şi îmi dau seama cât de mult ţineam la ea; mă gândesc
la o problemă de geometrie şi constat că nu o pot rezolva, fiindcă nu-mi aduc aminte o teoremă
etc). Introspecţia are la bază o proprietate unică şi caracteristică omului: dedublarea, acea
însuşire de a trăi o stare şi de a fi conştient de ea, în acelaşi timp.

3. Pentru ca o convorbire să se ridice la rangul de metodă ştiinţifică ea trebuie să fie premeditată în

vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Premeditată în sensul de a fi pregătită,
gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor condiţii care să garanteze obţinerea unor date
valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem Putem organiza o convorbire libera în
care întrebările nu sunt dinainte formulate. Alteori concepem convorbiri standardizate, când
întrebările sunt în întregime formulate anterior şi nu avem voie să le modificăm în timpul
conversaţiei. Convorbirile standardizate sunt utilizate dacă vrem să interogării un mare număr
de persoane, de obicei în cadrul unei anchete. Ele sunt preferate de sociologi. Convorbirea cu o
persoană este cea mai directă cale pentru a afla detalii referitoare la motive, aspiraţii, trăiri
afective, interese. Dacă cineva ar vrea să afle ce filme preferă un adolescent pe bază de
observaţie, ar trebui să se transforme in detectiv, să-1 urmărească zilnic, multă vreme ; e mult
mai simplu să-1 întrebe

Chestionarele Convorbirea necesită mult timp. De aceea, când vrem să cuprindem o populaţie
mai largă se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris. Mai exact,
am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de întrebări elaborat în aşa fel încât să obţinem
date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social. Există chestionare cu răspuns
deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el de cuviinţă, şi altele cu
răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat
convenabil. Acest din urină tip1 de chestionar are avantajul că se completează uşor de către
subiect şi poate fi „cuantificat" (prin acordarea de puncte se pot stabili diferenţe cantitative
între persoanele ce completează chestionarul).

4. Metoda biografica este denumită si anamneză după termenul folosit in medicină, unde ea
desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. în psihologie, metoda biografică implică o
analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest studiu
al trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se pun bazele
caracterului, ale personalităţii. Aici găsim cauzele primare ale comportamentului din perioada
matură : firul vieţii psihice concrete, desfăşurat de-a lungul anilor, ne dezvăluie motivele,
interesele, aspiraţiile reale. Apoi, examinând modul concret de reacţie ai cuiva în condiţiile vieţii
obişnuite, ajungem la o imagine corectă asupra specificului său, nedistorsionat de ambianţa
artificială a unui examen psihologic. în cadrul investigaţiei biografice putem disocia două aspecte
: culegerea datelor şi interpretarea lor. în adunarea datelor biografice, utilizăm şi procedee
specifice ailor metode, cel mai imporlant fiind convorbirea cu subiectul, convorbire pe teme
biografice. Dar convorbiri vom avea şi cu colegii, cu părinţii, cu şefii persoanei în cauză. E nevoie
şi de observarea condiţiilor in care lucrează şi locuieşte. Sunt însă şi procedee specifice metodei
biografice : analiza unor documente (acte de stare civilă, de stare materială, fişe medicale,
matricola şcolară, ş.a.), cât şi a unor produse ale activităţii concrete (picturi, mulaje, caiete de
teme, aeromodele etc). în unele lucrări, acest ultim procedeu este considerat o metodă aparte
(„metoda anali/ei produselor activităţii").
Experimentul este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a
ne furniza date precise şi obiective. înţelegem prin experiment provocarea unui fenomen psihic,
 în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză. Valoarea experimentului
derivă din aceea că modificăm una din condiţii şi urmărim ce transformări rezultă; mărimea
acestora ne indică ponderea factorului influenţat în producerea efectului
Unii autori dau o definiţie foarte largă testului, vorbind de test oricând intervine o măsurare (L.
Cronbach, 1970). Credem că e mai bine să restrângem caracterizarea, altfel nu vom putea
delimita o categorie (şi aşa foarte largă) de probe. Considerăm testul ca fiind o probă
standardizata, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însuşiri
psihice sau fizice. Am adăugat şi însuşirile fizice pentru că medicii ori antrenorii sportivi utilizează
şi ei teste, vizând determinarea performanţelor de care sunt capabile unele persoane.
Standardizarea constă în obligaţia de a aplica exact aceeaşi probă, în exact aceleaşi condiţii
psihologice, utilizând un consemn identic pentru toţi subiecţii. în majoritatea cazurilor se
urmăreşte şi standardizarea interpretării rezultatelor, elaborându-se criterii precise de apreciere
şi chiar etaloane (unităţi de măsură). Iată un exemplu de etalonare : testul Toulouse-Pieron (test
de atenţie). Se prezintă patru pătrăţele model care diferă numai printr-o liniuţă

5. Senzaţia este cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau fenomen, în momentul când
acesta acţionează asupra unui organ senzorial. Izolarea unui aspect al realităţii se datorează
faptului că există organe de simţ diferenţiate, specializate pentru a recepţiona, în condiţii
optime, o anume categorie de excitaţii. în realitate, senzaţia presupune nu doar un organ
senzorial, ci un întreg aparat, denumit de I.P. Pavlov „analizator". Acesta se compune din
organul senzorial, nervul aferent (senzorial) şi o regiune corespunzătoare din scoarţa cerebrală
(zona de proiecţie). Senzaţii separate nu întâlnim la omul adult. Ele există la animalele inferioare
(am vorbit de psihicul senzorial elementar) şi la copil, în primele săptămâni ale vieţii, când
mielinizarea incompletă a fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare instantanee
între diferitele porţiuni ale sale. O dată cu maturizarea mai avansată a conexiunilor
interneuronale, fiecare senzaţie sintetizează cu altele produse simultan, precum şi cu urmele
excitanţilor anteriori, formând ceea ce numim o percepţie, o cunoaştere sintetică a obiectului
(sau fenomenului) în integritatea lui.

6. Clasificări ale senzaţiilor. Din punct de vedere biologic, în funcţie de modul de excitare a
organelor de simţ, se deosebesc : a) tangoreceptorii, în cazul senzaţiilor ce presupun un contact
direct al obiectului cu organul senzorial (senzaţiile de tact, temperatură, durere, gust) şi b)
telereceptorii, când obiectele acţionează de la distanţă asupra simţurilor noastre (mirosul, auzul,
văzul). Această diviziune nu se referă însă la toate simţurile. O clasificare cuprinzătoare împarte
senzaţiile în 3 grupe : a) exteroceptive, cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele
exterioare nouă; b) interoceptive, privind modificări în starea internă a corpului; c)
proprioceptive, referitoare la poziţia şi mişcarea corpului nostru. înainte de a trece la studiul
senzaţiilor exteroceptive, care ne ghidează comportamentul în orice moment, să aducem câteva
precizări cu privire la celelalte două categorii mai puţin cunoscute, deşi sunt şi ele prezente tot
timpul.

7. Se cunosc 6 legităţi ale senzaţiilor: - pragurile sensibilităţii; - adaptarea; - interacţiunea; -

contrastul; - sinestezia; - semnificaţia. a) Pragurile sensibilităţii. Nu orice stimul provoacă o
senzaţie. Un stimul foarte slab nu poate fi simţit, în timp ce acţiunea unui excitant foarte
puternic conduce la dispariţia senzaţiei sau poate cauza durerea. Senzaţiile apar la influenţa
excitantului cu o anumită intensitate. Pragul sensibilităţii este caracteristica psihologică a
dependenţei dintre intensitatea senzaţiei şi forţa excitantului. Se deosebesc 4 feluri de praguri: -
absolut de intensitate; - calitativ (inferior şi superior); 50 - de discriminare; - diferenţial.
8. Percepţia constă în cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor în totalitatea însuşirilor lor, atunci
când ele influenţează nemijlocit asupra organelor de simţ. Drept rezultat al senzaţiilor, omul
capătă cunoştinţe despre însuşirile izolate ale obiectelor, atunci percepţia oferă o imagine
integră a obiectului. Percepţia nu este posibilă fară capacităţi senzoriale, dar nu se reduce la o
simplă sumă de senzaţii. Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini
primare, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Percepţia este un
proces psihic cognitiv (de cunoaştere), care constă în reflectarea obiectelor şi fenomenelor în
integritatea calităţilor lor în momentul acţiunii asupra organelor de simţ. Această interacţiune
directă cu obiectul dă imaginii perceptive caracteristica de a fi obiectuală, deci de a fi
întotdeauna imaginea unui obiect anume, pe care îl reflectă unitar, cu toate proprietăţile lui şi în
configuraţia reală a acestora. Percepţia este considerată a fi o imagine primară, pentru că apare
numai în relaţia directă cu obiectul. Dacă relaţia este optimă, percepţia este clară şi precisă,
dacă legătura este tulburată de distanţa prea mare, de intensitatea slabă a stimulărilor,
percepţia este neclară şi imprecisă. Durata percepţiei corespunde duratei acţiunii stimulului, a
prezenţei acestuia. Dacă se prelungeşte după dispariţia obiectului, înseamnă ieşirea din
normalitatea vieţii psihice. Imaginea perceptivă este bogată în conţinuturi. Ea cuprinde atât
însuşirile semnificative, cât şi cele mai puţin importante. Percepţia unui anumit obiect este
concomitentă cu cea a elementelor, care îl înconjoară şi cu care se află într-un anumit spaţiu şi
timp. Imaginea obiectului şi a contextului în care el se află conduce la desfăşurarea mişcărilor şi
reglează traiectoria, amptitudinea, succesiunea, ritmicitatea şi coordonarea acestora.
9. Superioritatea şi complexitatea percepţiei faţă de senzaţii se manifestă evident prin însuşirile de
bază ale percepţiei, enumerate şi caracterizate în continare. 1. Integritatea, este o însuşire
obligatorie, care completează structuraleţea; dereglarea acestei însuşiri conduce la dereglarea
întregului proces perceptiv şi a funcţiei principale a percepţiei - de a reda obiectul în integritate.
S-a constatat că integritatea este asigurată de anumiţi centri corticali - lezarea acestora conduce
la pierderea acestei însuşiri a percepţiei. 2. Structuraleţea, la baza ei stă procesul de analiză, ea
asigură în cazul percepţiei evidenţierea elementelor componente ale obiectului. însuşirile
obiectului nu au aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie. De aceea,
cele relevante ocupă în structura imaginii, primul plan, în timp ce toate celelalte trec pe un plan
secund. Astfel, imaginea perceptivă este organizată ierarhic, iar exploatarea operativă a unui
obiect se face având mai ales în vedere punctele de maximă concentrare informaţională. 3.
Obiectualitatea, această însuşire îi asigură omului evidenţierea obiectului din fondai (gestalt). 4.
Subiectivitatea — Obiectivitatea. Psihicul reflectă subiectiv lumea obiectivă. Această teză se
referă şi la percepţie, deci fiecare om, fiind un subiect irepetabil, având trebuinţele sale
specifice, percepe lumea subiectiv. Aceasta însă nu înseamnă că el n-o percepe şi obiectiv. Omul
percepe obiectiv lumea, subiectivitatea manifestându-se doar în atitudinea subiectivă faţă de
ceea ce percepe. 5. Constanţa, este o însuşire dobândită a percepţiei; ea se formează pe
parcursul vieţii ca rezultat al experienţei perceptive. 6. Caracterul conştient. Orice obiect
perceput şi înţeles este neapărat nominalizat şi repartizat la o anumită grupă, clasă de obiecte.
Dacă subiectul percepe obiectul, care îi este necunoscut şi nu-1 poate nominaliza, actul de
cunoaştere se consideră nefinisat. Trebuinţa cognitivă, curiozitatea îl impune să-şi adreseze
întrebarea: „Ce este aceasta?” 7. Selectivitatea. Se manifestă prin faptul că omul percepe nu
totul deopotrivă. Unele obiecte, ce devin motive mai importante, îi asigură selecţia obiectelor
din anturaj. Selectivitatea în percepţie este dependentă de o serie de factori, cum ar fi: interesul
pentru un lucru sau o 55 persoană; conturarea specială a unui element ajută la rapida lui
diferenţiere dintr-o imagine complexă; contrastul cromatic al elementului căutat faţă de fond
grăbeşte perceperea lui etc. 8. în cadrul percepţiei sociale, când obiect al percepţiei devine alt
om (alt subiect), mai poate fi evidenţiată o însuşire a percepţiei - subiectualitatea. Graţie acestor
însuşiri, percepţia are o funcţie mult mai complexă decât senzaţiile. Senzaţiile îi asigură omului
 doar reacţia la stimul (de ocrotire, apărare); funcţiile percepţiei rezultă din redarea integră a
obiectelor, formarea imaginilor. Anume imaginea asigură nu numai reacţia omului, dar şi
dirijarea acţiunilor. în desfăşurarea reală a procesului perceptiv, toate aceste legi funcţionează în
corelare şi se exprimă în calitatea imaginii perceptive: intuitivă, bogată, complexă, directă,
relaţionată cu contextul, desfăşurată în prezenţa obiectului, semnificativă.

10. Sistemul cognitiv al individului a evoluat permanent. Dacă la un moment dat el şi-a elaborat o
serie de mecanisme capabile a face faţă solicitărilor adresate organismului în condiţii favorabile,
cu timpul, el a fost nevoit să-şi elaboreze şi să-şi perfecţioneze unele mecanisme, care să-i
permită realizarea funcţiilor psihice şi în condiţii nefavorabile. Sistemul cognitiv al individului,
după cum demonstrează Shepard (1984), a evoluat astfel încât să poată face faţă nu doar
situaţiilor prezente, celor care se petrec „ aici ” şi „ acum ”, dar şi celor absente, deci acelor
situaţii în care informaţia senzorială nu este însă prezentată sau nici n-a fost prezentată. Aşadar,
omul trebuia să-şi elaboreze o nouă capacitate, care să-i permită accesul la informaţiile datului
(prezentate) imediat stocat, la relaţiile dintre el şi mediul înconjurător. Informaţia elaborată ad-
hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptivă, ea era însă limitată din perspectiva
solicitărilor mai complexe. Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau reexaminate
nu doar într-o formă adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un asemenea fapt
angajează noi capacităţi cognitive, care le depăşesc pe cele perceptive. Este vorba despre
capacitatea organismului de a avea o experienţă psihică în lipsa contactului actual cu obiectul.
Noul mecanism psihic, care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu
condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, poartă denumirea de
reprezentare. Creierul uman dispune de mecanisme prin care se pot evoca realităţi, ce nu mai
sunt prezente, deci este capabil de reprezentare. Reprezentarea se defineşte ca proces cognitiv-
senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice a însuşirilor concrete şi
caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor. Reprezentarea este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul perceput
anterior, dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.