Din ceas, dedus

Ion Barbu

Tendinta modernista sustine citadinizarea literaturii,renuntarea la o tematica preponderant

rurala, cultivarea unui limbaj poetic nou, intelectualizarea poeziei, ermetismul, se bazeaza pe
idea de “rupture” fata de trecut sip e aceea de negare a valorilor din etapa anterioara.
Tema poeziei este creatia, iar ca specie literara este o arta poetica. Este cunoscuta preocuparea
poetilor interbelici pentru definirea crezului poetic.Ca prima trasatura modernista a poeziei este
imbinarea poeticului, a esteticului cu elemente din alte domenii: filozofia si matematica.Teoria
platoniciana conform careia realitatea este o imitatie a lumii ideilor, iar creatia artistic o imitare a
imitatiei, este reformulate de Barbu, astfel poezia reprezinta construirea unei lumi altfel posibile,
pornind de la realitatea cotidiana cu scopul de a reda specificul ideii pure.Cuvintele cheie in
intelegerea poeziei sunt: “oglinda” si “taind”. Pe de o parte, se sugereaza idea realitatii ca punct
de pecare a creatiei, in prima faza poezia reflecta realitatea.Aspectele concrete ale realitatii:
“creasta”, “cirezile agreste” sunt oglindite in “mantuit azur”, metafora a poeziei. Oglinda insa, nu
reda fidel imaginea capatata, ci o transfigureaza, o purifica, o “mantuie” pentru ilustrarea
esentialului.Al doilea cuvant cheie, “taind”, sugereaza o rupture, poetul retine generalul, rupe
imaginea de cunoscut pentru a crea alta noua, inlatura materialitatea mai groasa pentru a retine
idea.Granita dintre cele doua lumi este abrupt, realitatea prima este “inecata”, disipata si
dizolvata in creatie.Pastrand general-umanul, poezia devine atemporala, putand fi incadrata intr-
un present etern: “Din ceas, dedus”, realitatea frustrate este astfel inlocuita repetat si
transformata intr-o esenta superioara.Rigorile inteligentei si ale creatiei sunt abandonate in
favoarea jocului si a esteticului.Poetul isi allege propriile reguli dupa care organizeaza material
lirica, precum si jocul care presupune alegerea de buna voie a unor reguli: “poetul ridica
insumarea/de harfe rasfirate ce-n zbor invers le pierzi”.Finalitatea gratuita si placerea sunt doua
trasaturi ale metaforei creatiei ca si joc.
In a doua strofa atrag atentia verbul “a istovi” si adjectival “ascuns”. Sensul verbului,
conotatie arhaica, face trimitere la idea finalizarii, definitivarii unei actiuni.Rolul poetului este
acela de a identifica toate valentele cantecului, astfel incat sa redea perfectiunea, de a valorifica
tot potentialul cantecului, chiar sip e cel mai ascuns.Limbajul ermetic, inedit, abrupt,
destructurat, este o caracteristica a ultimului ciclu al poetului.Efectul de contrariere persista in
alaturarea unor termini apparent incompatibili semantic, in amestecarea tuturor registrelor limbii,
inclusive a jargonului mathematic: neologisme ca si “nadir” satu alaturi de termini din domeniul
religios “mantuit”, ori de cuvinte cu tente arhaice “ a desavarsi”, “a sfarsi” pentru “a istovi”. De
asemenea se suprapun tipuri diferite de imaginar: cel mitologic, harfa este aluzie la mitul lui
Orfeu cu cel realist.
Poezia reprezinta o incercare a poetului de a se ridica la nivelul divinitatii prin recrearea unei
lumi care sa redea spiritual pur.Este defapt un joc al paradoxurilor, cu cat o societate doreste sa
inainteze pe scara civiliztie, actiune asemanata zborului, cu atat ea se indeparteaza de spiritual,
de esenta si de infinitul existentei, zborul este invers si presupune pierdere. Poezia este astfel un
joc second, mai pur, un azur mantuit, un cantec care desavarseste sensurile ascunse ale
existentei.Sublimul, absolutul ideilor nu poate fi recuperate oricum, pierzandu-si din energie in
momentul concretizarii, poetul se vede nevoit sa se “ ridice” la rangul ideilor trasaturilor
commune regasite in realitate.