You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: SYMBOLON

SYMBOLON

Location: Romania
Author(s): Cristian Stamatoiu
Title: "COOPERATIVIZAREA"LUI I.L. CARAGIALE
Ion Luca Caragiale - "Cooperated"
Issue: 01/2000
Citation Cristian Stamatoiu. ""COOPERATIVIZAREA"LUI I.L. CARAGIALE". SYMBOLON 01:49-51.
style:

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=170042
CEEOL copyright 2021

CRISTIAN STAMATOIU

„COOPERATIVIZAREA" LUI I. L. CARAGIALE

L "étude prend garde sur un titre très peu connu et atribué abusivement au
grand comediographe roumain I.L.Caragiale: "Théâtre innédit" par
I.L.Caragiale, Petre Liciu et Octav Minar, l'Editure de Socec et co.,
Bucharest, 1923. Ce titre contient un collage des textes , des personnages
et des situations caragialiennes, réalisé par deux amis du grand
dramaturgicien. Ils prétend d'avoir pour ce collage Vaccord du maître, en
le mettant parmi les auteurs! Comme on ne possèdent aucun document
objectif sur ce fait, on peut considérer ce collage paru après la mort de
I.L.Caragiale comme: une farce noire, une imposture ou la première
tentative de paratexte postmoderne avant la lettre. En dehors de ces
considérations philologiques, ces textes peuvent être valorifiés avec
i'occasion de Vanniversation de 2002 quand on va fêter 150 années depuis
la naissance du Maître. Alors on pourra proposer même un spectacle
innédit en synthétisant ces collages dans une vraie représentation
postmodèrne.

Pledoaria lui Barbu Şt. Delavrancea în apărarea lui I.L. Caragiale împotriva
acuzaţiilor lui Caion privind „Năpasta"1 nu a constat numai dintr-o argumentare logic-
juridică şi detectivstic-filologică zdrobitoare; ea conţinea şi o serie de princi
existenţiale ce ghidează implacabil conştiinţa artistică. Cel mai important dintre
acestea apărea a fi proprietatea semnăturii, ca şi reflex al conştiinţei propriei
originalităţi, capitalul scriitorului fiind, în primul rând unul de imagine. La aceste
concluzii ajunsese Delavrancea datorită experienţei sale literar-dramatice, datorită
culturii sale de monstrum eruditionis, dar şi datorită îndelungatelor discuţii cu
amicul Caragiale. Mergându-se mai departe pe firul acestei logici se poate susţine
chiar că pledoaria respectivă fusese pregătită cu asentimentul şi chiar „complicitatea”
lui Caragiale, pentru că există o evidentă convergenţă între argumentele expuse la
bară de Barbu Delavrancea şi literatura epistolară ori jurnalistică a lui Caragiale. Nu
întâmplător, Delavrancea îşi argumentează pledoaria pe un adevărat credo literar: „Ce
vor mai produce operile teatrale când le tăgăduieşti atracţiunea originalităţei lor? Şi ce
semnificare ar mai avea o asemenea existenţă pentru el însuşi (autorul - n. n.) şi
pentru ceilalţi... Ceea ce se dobândeşte cu ştiinţă, cu răbdare cu muncă şi cu talent nu
se clatină de furia celui dintâi venit, şi nici de un duşman de valoare, când pasiunea
este singurul mobil al luptei întreprinse."2
Este adevărat că Nenea Iancu realizase avant la lettre parodii "intertxtuale” seama
unor confraţi manierişti şi chiar aceptase cu detaşare câteva încercări ale unor prieteni
de a propune „opere"3 în care se combinau ironic arhetipuri sau doar ticuri specifice
mărcii înregistrate: I.L. Caragiale. Având în vedere acuta percepţie a autorului asupra
propriei valori creative trebuie să ne intrige însă unele demersuri „paratextuale"
realizate de câţiva „amici" pe seama operei sale (cu sau fără acordul marelui clasic).
Cu un caracter inedit se mai iveşte şi astăzi din labirintul bibliotecii câte o
raritate... ce ar trebui să suscite, la prima vedere, valuri de interes, dar care se
dovedeşte în ultimă instanţă a fi un corp bibliografic parazit. Acesta este şi cazul
titlului „Teatru inedit" de I.L. Caragiale(!), Octav Minar şi Petre Liciu, Ed. Socec,
1
Caion vs. Caragiale 1901 - 1902, proces prin care I.L. Caragiale este acuzat fantasmagoric, în cadrul unei campanii furibunde
de contestare ca s-ar fi inspirat nepermis de mult în drama Năpasta dintr-un imaginar autor maghiar (Kemény) tradus în
româneşte într-o transcripţie chirilică. Când apărarea susţinută de Barbu Şt. Delavrancea a demonstrat „machiaverlâcul
stimabilului", Caion s-a réorientât spunând că de fapt el îl acuză de-a fi plagiat din dramaturgia rusă, ca în cele din urmă să
cedeze, fiind evident discreditat.
2
Barbu DELAVRANCEA: Pledoaria... în Despre literatură şi artă, Editura pentru Lite Bucureşti, 1963, p. 130.
3
Vezi în I.L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, antologie, stabilirea textelor î comentarii prefaţă, notă asupra ediţiei,
indice de Rodica Florea şi Stancu Ilin, Ed. M Bucureşti, 1990, p. 170 - 175 şi 330 - 335.

49

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Bucureşti, 1923, asupra căruia uitarea colectivă a mai dat încă un verdict just.
Realizată cu acceptul dat „de-un pamplezir" la vreo bere de Nenea Iancu, sau chiar
fără ştiinţa acestuia, şi publicată postum, „opul" apare ca irelevant. În contexul actual
cu accentele aproximativ postmoderne de la noi ar trebui ca îmbogăţirea zestrei
literare de referinţă a lui I. L. Caragiale să fie un eveniment remarcabil. Desigur
numai prin prisma „relecturării critice" a operelor caragialiene, a realizării de colaje
regizorale pe baza unor linii de forţă ale operei sau chiar a creării de happenig-uri.
Şi această redescoperire constituie un „eveniment „ doar că unul în care, dincolo de
surpriză nu urmează revelaţia, ci dezamăgirea totală. Ce nevoie să fi avut marele
dramaturg şi prozator să facă apel la doi „trepăduşi" literari pentru a-şi dramatiza şi
fuziona unele opere de proză scurtă? întrebarea rămâne retorică , fiind mai important
ceea ce pretind cei doi „coautori" că au izvodit ascunzăndu-se în spatele genialului
Caragiale. S-ar putea ca intenţia lor să fi fost bună, ei încercând o naivă şi
contraproductivă aducere în actualitatea litarară interbelică a lui I.L. Caragiale. Dar,
cum s-a dovedit Octav Minar a parazitat la fel de păgubos şi imaginea lui Mihai
Eminescu, prin romanţări ce nu aveau nimic din prestanţa unor prelucrări5 biografice
eminesciene, cum ar fi cele ale lui Eugen Lovinescu4 sau Cezar Petrescu , şi nici nu
cutezau să se aproprie de statutul abordării călinesciene.6 în plus, aceşti „coautori” ai
unei versiuni apocrife nu ş-au dat seama că I.L. Caragiale era şi va mai fi actual, cel
puţin atât timp cât sistemul socio-politic românesc selectează în vârful său nonvalori
din ce în ce mai pure. Nu era deci nevoie de această „resuscitare", chiar dacă acelaşi
domn Lovinescu decreta perisabilitatea operei caragialiene.
Acest nefericit document bibliografic are în sumar, aşa cum s-ar strădui şi titlul s-o
spună, „teatru inedit", adică „Reporterul Caracudi", „Făclia de Paşte" şi „Articolul
214". Prima şi ultima „adaptare" ar fi fost realizate de I.L.Caragiale împreună cu Petre
Liciu, iar cealaltă, cu Octav Minar! Aşadar, „Reporterul Caracudi" face trimitere la
caracuda ziaristică ce îşi inventa articolele în Cişmigiu şi publica de Crăciun materiale
documentare despre Paşti. Nimic nou până aici, doar că în scenă mai este adus Mariu
Chicoş Rostogan din „Pedagog de şcoală nouă" şi Cetăţeanul turmentat din „O
scrisoare pierdută”! Mai este prezentă „graţiosa" ţaţă Mimi Firfiridis, un Necunoscut
şi un Servitor. Acţiunea este o combinaţie forţată între dialogul absurd din „Căldură
mare" şi farsa „1 Aprilie", totul cu imixtiunile aberante ale Cetăţeanului
Necunoscutului, pe care însă nu-i cunoştea nimeni de la „11 fevruarie". Urmează apoi
„O făclie de Paşte" care abdică de la tensiunea prozei naturaliste pentru a ceda în faţa
unor compromisuri, chipurile necesare transpunerii scenice, cum ar fi introducerea
unor personaje de diluţie: Niţă (şeful de post la jandarmeria din Podeni) a lui Ilie
(fecior boieresc) şi, desigur a unei mase ţărăneşti de manevră, pentru ca „Articolul
214" să arate ca o dramatizare neinspirată în jurul avocatului Ilie Ţaga, demers ce are
un caracter dramatic net inferior prozei-scenetă de provenienţă.
În faţa unor astfel de contraperformanţe estetice rezultate din cooperativizarea
operei lui I. L. Caragiale de către nişte „ceapişti culturali", este bine că labirintul
bibliotecii acţionează ca un hol al paşilor pierduţi. între timp adevăratul Caragiale
străluceşte, oricât s-ar încerca deturnarea sau cenzurarea lui de către eroii săi din
posteriatate şi ei mereu în căutare de „faliţi". Desigur este vorba de reprezentanţii
unor comunităţi politice alcătuite pe „prinţipiile" pe „care va să zică că nu le au", din
cauză că nemergând „înainte", ajung „să stea pe loc"; ba chiar aşa precum ni se
întâmlpă, chiar „dau înapoi".
Totuşi ar trebui văzută şi partea bună a unei astfel de rememorări editoriale
interbelice. în contextul actual singura valorificare onorabilă a unui astfel de text ar fi
lectura regizorală care este avantajată de sinteza lecturii infidele din punct de vedere
formal, dar cu o esenţializare până la insuportabil a spiritului din acea operă. Şi astfel
s-ar putea porni într-un epopeic proiect regizoral de la aceste intratexte, ca de la un
adevărat pretext pentru o sinteză originală a spaţiului caragialian. Demersul este riscat
estetic şi riscant pentru sănătatea economică a oricărei trupe de teatru, în momentul în
care se va încerca transpunerea scenică a unor incertitudini literar dramatice. Singura
şansă ar fi să se realizeze o sinteză care să-şi pornească demersul de la acest pretext
văzut în mod global, sinteză care s-ar putea realiza foarte bine în domeniul filmic,

4
Vezi Eugen LOVINESCU: Mite şi Bălăuca.
5
Vezi Cezar PETRESCU: Romanul lui Eminescu {Luceafărul, Nirvana, Carmen Seculare).
6
Vezi G. CALINESCU: Viaţa lui Mihai Eminescu.

50

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

dându-se astfel o replică antologicei pelicule „De ce trag clopotele, Mitică?"

aparţinând lui Lucian Pintilie. Aşa cum acest titlu filmic este o parafrazare a
originalului „De ce trage clopotele, Mitică?", tot aşa şi acum, când avem în preajmă
aniversarea - comemorarea lui Nenea Iancu, ne-am putea apropia de esenţa
caragialiană prin valorificarea unor astfel de curiozităţi bibliofile. Desigur, cu condiţia
parodierii caracterului lor dubios şi pierderea acestuia în polimorfismul operei
caragialiene, singura capabilă să-şi asigure o interfaţă perfectă către orice etapă a
dezvoltării-regresiunii lumii româneşti (dar şi oricărei alteia contemporane ei).
Dacă ar exista însă un astfel de geniu regizoral, cât şi mijloacele necesare
proiectului, ce nevoie ar mai fi să apelăm la astfel de texte apropiate de condiţia
„moftului" absolut?

BIBLIOGRAFIE

CARAGIALE, Ion Luca - MINAR, Octav - LiClU, Petre: Teatru inedit, Editura Socec,
Bucureşti, 1923.
DELAVRANCEA, Barbu: Despre literatură şi artă, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1963.

51

CEEOL copyright 2021