GERIATRIE CURS 3

Instituţionalizarea

Instituţionalizarea este considerată ca fiind procesul de internare a unui individ pe o

perioadă nedeterminată într-o instituţie de ocrotire. În cazul vârstnicului,
instituţionalizarea apare ca o alternativă de protecţie a grupului familial, a comunităţii şi a
vecinătăţii umane. Problemele îngrijirii vizează atât aspectele legate de îmbătrânirea
demografică şi creşterea speranţei de viaţă (aspecte cantitative) cât şi aspectele legate de
diversitatea şi particularităţile nevoilor şi exigenţelor persoanelor vârstnice, deci aspecte
calitative, ce vizează natura serviciilor specifice (rezidenţiale şi comunitare).
Problema instituţionalizării se pune în măsura în care există dificultăţi în asigurarea
îngrijirilor în familie: familia de origine s-a destrămat, copiii “s-au răspândit” în diferite
părţi ale ţărilor lumii, chiar dacă unii copii sunt aproape din punct de vedere geografic,
spaţial, sunt în schimb, foarte departe din punct de vedere afectiv, uman (îşi refuză
proprii părinţi, îi internează în instituţii sau, pur şi simplu, îi dau afară din propriile lor
locuinţe) alte rude au propriile lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei
asemenea activităţi, vecinii nu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi etc.
Neînţelegerile, destrămarea familiei, abuzarea vârstni-cului în familie fac necesară
scoaterea vârstnicului din familie şi internarea lui într-o instituţie de asistenţă socială.
Câtă vreme se apreciază că este posibilă ocrotirea şi tratamentul bătrânului la domiciliu,
soluţia ideală va fi menţinerea lui în familie deoarece, spre deosebire de celelalte vârste,
bătrânul reacţionează în general defavorabil la spitalizare temându-se că nu se va mai
putea întoarce acasă, că este îndepărtat de cei dragi etc. Pe de altă parte scăderea
capacităţii adaptative îl face pe vârstnic foarte vulnerabil şi uneori, spitalizarea devine,
paradoxal, un stres agravant al stării lui de sănătate.
Atunci însă, când se apreciază că spitalizarea se impune şi este benefică prin
tratamentele şi supravegherea care pot fi asigurate aici, se va indica spitalizarea. În multe
cazuri există tendinţa familiei de a forţa spitalizarea sau instituţionalizarea deşi ar avea
condiţii să asigure îngrijirea la domiciliu a persoanei vârstnice. Uneori, irecuperabilitatea,
nevoia de îngrijire permanentă pun problema instituţionalizării într-o unitate restrânsă
medico-socială pe termen lung. Această decizie pe care o iau organele de ocrotire socială,
uneori la indicaţia medicului, trebuie să fie o soluţie extremă, atunci când au fost
examinate toate celelalte posibilităţi.
Scoaterea bătrânului din familie, apreciază toţi geriatrii, toţi ceilalţi specialişti care
se ocupă de problemele vârstnicului, trebuie să constituie ultima soluţie la care să se facă
apel, soluţie nefirească pentru grupul familial şi de natură să impieteze viaţa vârstnicului.
Ea se va impune când funcţiile familiei nu pot fi normalizate iar vârstnicul nu poate fi
menţinut în cadrul ei sau când starea de sănătate a vârstnicului depăşeşte posibilităţile
familiei de a-l îngriji.
 În situaţia bătrânilor trăind singuri, fie din lipsa unei familii proprii (celibatari,
divorţ, deces), fie din cauza izgonirii din familie se va evita totuşi instituţionalizarea
pentru a se menţine relaţiile sociale oricât de reduse ar fi ele, deoarece acestea dau sens
existenţei vârstnicului, îl menţin în mediul lui obişnuit de viaţă, şi numai după epuizarea
tuturor posibilităţilor se va decide asupra plasamentului instituţional.
Există opinii relative la instituţionalizare, care consideră că aceasta nu este decât o
formă mascată de „izolare” pe care o promovează familia şi societatea. Ea poate însemna
izolare nejustificată, dar numai pentru o parte a vârstnicilor ”neinstituţionalizabili”,
compatibilă cu rămânerea în mediul familial dar care sunt instituţionalizaţi cu uşurinţă de
propria familie ca urmare a slăbirii lianţilor afectivi intrafamiliali (mai ales în mediile
urbane).
Reacţii la instituţionalizare

Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie pentru bătrâni determină o

importantă traumă, deoarece comportă o radicală schimbare de viaţă, o renunţare
definitivă la anumite deprinderi şi obiceiuri de care vârstnicul se simte foarte legat. El
trece de la o viaţă personală organizată după anumite necesităţi, la o viaţă în comun cu
nişte străini, constrâns la un program şi un regim alimentar diferite, obligat la respectarea
regulilor din instituţie, privat de propria lui intimitate, eliberat de orice obligaţii şi
responsabilităţi familiale.
Stresului internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi singurătate, amplificat prin
lipsa de înţelegere şi atitudinea superficială a personalului. Bătrânul se izolează, iar
nemulţumirea se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere ostilă,
irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. Practica instituţionalizării a
evidenţiat, cu titlu de observaţie, următoarele tipuri de reacţii temperamentale: calmi,
vioi, irascibili, apatici. Proporţia celor irascibili scade odată cu înaintarea în vârstă iar a
celor calmi creşte. Grupele celor calmi şi vioi se identifică cu viaţa de instituţie prin felul
lor calm de a suporta cu uşurinţă orice situaţie nouă şi prin energia potenţială care le
permite să se menţină optimişti şi vioi în continuare. Vârstnicii apreciaţi ca irascibili se
remarcă printr-o atitudine ostilă faţă de viaţa în colectiv, fiind frecvent preocupaţi de
modul de a se schimba. Grupul apaticilor încearcă să se integreze la viaţa de instituţie,
printr-o autonomie ce ia forma manifestă a indiferenţei.
Pe de altă parte mulţi dintre vârstnicii instituţionalizaţi manifestă interes numai pentru
propria persoană.
Cauzele instituţionalizării

Cauzele instituţionalizării sunt atât de ordin obiectiv: dificultatea familiei de a se ocupa

de îngrijirea a două, trei generaţii, restrângerea condiţiilor de locuit, deteriorare fizică şi
psihică a vârstnicului care necesită îngrijire şi supraveghere permanentă şi de ordin
subiectiv: relaxarea legăturilor parentale, tendinţa tinerilor de a uita grija şi datoriile pe
care le au faţă de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică, care
respinge aspectele triste ale vieţii (C. Bogdan. 1992).
Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere, iar cei chemaţi să
participe la luarea ei sunt:
- vârstnicul însuşi dacă starea de sănătate fizică şi psihică o permit,
- familia, dacă există,
- medicul de familie,
- asistentul social,
- alte foruri locale abilitate.
Persoanele vârstnice au dreptul (în conformitate cu Cartea drepturilor persoanelor
vârstnice) de a-şi alege liber locul de viaţă. De aceea e important ca decizia să le aparţină.
Numai în condiţiile absenţei discernământului şi a lipsei condiţiilor care să permită
rămânerea la domiciliu, decizia poate aparţine celorlalţi.
Mary Marshall, (1993), apreciază că decizia instituţionalizării unui bătrân este decizia
cea mai dureroasă care se poate lua ţinând cont de faptul că în cele mai multe cazuri
“căminul de bătrâni” reprezintă „staţia finală a călătoriei în viaţă”. Trebuie rezervat un
timp suficient pentru această decizie, evitându-se internările făcute în grabă, de urgenţă,
ce rezolvă de cele mai multe ori problemele familiei, dar nu şi pe cele ale vârstnicului.
De multe ori vârstnicul instituţionalizat împotriva voinţei sale, decedează la scurt timp, ca
un ultim protest împotriva instituţionalizării. Tocmai de aceea, prioritară trebuie să fie
satisfacerea nevoii şi dorinţei persoanei vârstnice: persoana vârstnică trebuie să ia parte la
decizie, iar internarea să se facă numai când este absolut necesar şi trebuie considerată ca
parte integrantă a unei secvenţe de îngrijire şi nu un scop în sine.
Persoanele instituţionalizabile în cămine-spital, în ordinea „urgenţei sociale, sunt”:
- vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi corespunzător şi în lipsa
altor forme de ajutor;
- vârstnicul cu tulburări psihice majore (de tip demenţial în stadii agravate);
- vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de periculozitate socială, agitaţie,
agresivitate, stări grave delirante.
- vârstnicii cu incontinenţă ano-vezicală fără condiţii de îngrijire în mediul
familial .
Instituţiile de asistare a vârstnicilor ar trebui să satisfacă clienţilor lor următoarele
categorii de nevoi:
- nevoia de a face un serviciu socialmente necesar
- nevoia de a fi considerat ca parte a comunităţii
- nevoia de a folosi timpul în condiţii cât mai mulţumitoare
- nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă
- nevoia de a-şi manifesta propria personalitate
 - nevoia de îngrijire a sănătăţii
- nevoia de stimulare a facultăţilor mintale
- nevoia de servicii spirituale
Asistenţa şi îngrijirile acordate trebuie să stimuleze participarea psiho-socială a
vârstnicilor.