UNIVERSITATEA „ OVIDIUS „

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

=DREPT CONSTITUTIONAL=

ORIGINILE TEORIEI SEPARATIEI

PUTERILOR IN STAT

Student , Prof. Asistent,

Casapu Mariana
Drept, An I - Zi

Constanta
2011
 Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus problema separaţiei puterilor statului,
în vederea specializării activităţilor statale , adică stabilirea unor organe cu autoritate care să aibă anumite
responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter obiectiv este
importantă şi necesară în orice stat pentru ca procesul de conducere să fie unul eficient1.
De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar atribui toate puterile statului unei singure
persoane sau unui grup de persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare pentru libertatea
individuală2. Totuşi, prin esenţa sa, procesul de conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea
caracterului unitar al puterii statului.
Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le corespund trei puteri: funcţia legislativă(puterea
legislativă), funcţia executivă(puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională(puterea judecătorească). Punerea
în echilibru a acestor puteri, prin mijloace de control a uneia faţă de celelalte, stăvilind astfel tendinţa de a
acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea
de greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu
este atât de mult vorba de o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”3.

1
Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p. 62-
63
2
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I , Ed.
Lumina Lex, 2000, p. 253
3
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991,
p. 25-26
 ORIGINILE TEORIEI SEPARATIEI PUTERILOR IN STAT

Teoria separației puterilor este o teorie celebră , de largă audiență și frecvent invocată. Sub numele de
teorie a separației puterilor în stat se ascund , în realitate , mai multe teorii referitoare la puterea de stat , la
diversele modalități de exercitare a acesteia. Apărută în „ secolul Luminilor „ , alături de ate teorii , ea a fost
îndreptată împotriva abuzului de putere. Teoria separației puterilor a fost o reacție împotriva monarhiei
absolute , considerată forma de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă ,
considerându a€€ se personificarea statului , de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV -lea ,
„ statul sunt eu „ .
Teoria separației puterilor a avut un rol decisiv în promovarea sistemului reprezentativ , adică în
valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii (poporul) și organizarea statală a
puterii politice și funcționarea puterii astfel încât să fie asigurate garanțiile exercitării depline a drepturilor
omului.
Enunțată de către John Locke , teoria separației puterilor este definitivă și explicată pe larg de către
Montesquieu , în lucrarea „ Despre spiritul legilor „ . Montesquieu a făcut din separația puterilor un eficient
instrument al siguranței cetățenilor 4.
Mulţi dintre istoricii, filosofii, şi scriitorii acelei vremi ne-au lăsat dovezi şi reflecţii despre
organizarea puterilor şi începuturile divizării ei în Sparta şi mai ales Atena.
Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, a sugerat-o – prin descrierea
făcută statului atenian – este Aristotel. Poate înclinaţia sa spre proporţionalitate şi spre echilibru, priceperea
lui de a constata, clasa, sistematiza şi compara , l-au făcut să se aplece şi asupra modului de organizare al
statului elen. Aristotel afirma că atribuţiile statului elen erau distribuite unor organe distincte: Adunarea
generală (care deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraţilor (care execută ce s-a
deliberat), Corpul judecătoresc. În „Constituţia Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părţi ale statului” care,
odată bine organizate, „statul întreg este, în mod necesar, bine organizat în el însuşi”5.
În Evul Mediu, dominat în mare parte de lupta pentru supremaţia puterii între papalitate şi Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germana, se remarcă o organizare a prerogativelor de putere oarecum apropiată
de cea din antichitate. Cu toate acestea odată cu apariţia monarhiei absolutiste, principiul de guvernare
stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deţinerea întregii puteri de către monarh, şi exercitarea acesteia
după bunul său plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparţinea regelui, complexitatea administrării
regatului impunea o distribuire şi specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel local.
Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de guvernare, susţine că suveranitatea aparţine,
din punct de vedere teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democraţia), fie unei minorităţi(aristocraţia), fie
unui singur om(monarhia). Fiindcă monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un
ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau Senat, Stările Generale şi adunările
provinciale), care desfăşoară diferite activităţi cu caracter statal, în numele Coroanei6. În concepţia lui Bodin
atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a
declara război şi de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul de a numi în funcţii publice, ş.a.7.
Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia politică a fost John Locke. Acesta a avut ca
reper cutuma constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de a i se garanta nu numai libertatea în
sens filozofic, ci şi libertatea politică, şi Locke susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către organisme distincte. Locke distinge în stat trei
puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă. Potrivit concepţiei lui Locke puterea

4
I. Muraru , E. Tanasescu , Drept constitutional si institutii politice , Bucuresti , 2006 , p.5
5
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991,
p.26
6
Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques, Armand Colin, Paris, 1990,
p.38-39, p.42.
7
Istoria filozofiei moderne, vol. 1, p.90; a se vedea şi G. Mosca, Op. Cit., p.144-145.
executivă şi puterea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană8, spre deosebire de puterea
executivă şi federativă, care trebuie contopite.
În epoca în care Locke şi-a expus concepţiile politice privind un nou model de guvernare, şi alţi
autori au supus sistemul de guvernare englez si economia Angliei unei analize atente. James Harrington este
unul dintre autorii mai sus menţionaţi. Acesta trasează în lucrarea sa „Oceania” planul unei guvernări
echilibrate bazate pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Ca şi Locke, Harrington nu consideră
instanţele judecătoreşti ca o putere de sine stătătoare.

Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu

Montesquieu este de părere că „într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate
consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei să faci şi de a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să
vrei”9. Cu alte cuvinte, după cum afirma Montesquieu, prin libertate se înţelege dreptul de a face tot ceea ce
îngăduie legile. Cu o condiţie: legea să nu fie tiranică. Montesquieu mai este de părere că libertatea politică
există doar atunci când nu se abuzează de putere, dar din experienţă ştim că orice om care deţine o putere
este înclinat să abuzeze de ea.
C.L.Montesquieu susţinea că în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea
executivă – privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor – şi puterea privitoare la cele care ţin de
dreptul civil. În continuare Montesquieu defineşte puterea executivă ca aparţinând principelui(Monarhului)
şi constând în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia pacea, de a trimite sau primi ambasadori,
de a apăra teritoriul, ş.a. Ultima putere mai este denumită şi putere judecătorească.
Montesquieu este interesat, mai ales, de separarea celor trei puteri, întrucât modul în care acestea sunt
separate şi se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. Chiar dacă autorul francez foloseşte termenul
de „puteri”, el are în vedere funcţii distincte (ansambluri de atribuţii sau prerogative specializate), distribuite
unor organisme distincte care acţionează în mod separat unul faţă de altul10. Între cele trei puteri, trebuie sa
existe însă o colaborare, deşi ele sunt separate. Această colaborare există în special în intervenţia sau
„participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte.
După momentul în care principiul separaţiei puterilor a fost instituţionalizat în constituţii, se va crea
ceea ce doctrina numeşte „checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru
reechilibrarea raportului dintre ele.

8
Jean Touchard, Histoire des idees politiques., p. 376.”Întrucat legile sunt elaborate într-o
perioadă scurtă de timp, dar presupun aplicarea lor permanentă, este necesar să existe o
forţă care să le adopte, şi alta care să le pună în executare. Şi astfel, puterea legislativă şi
cea executivă trebuie să fie separate” John Locke „Concerning Civil Government, Second
Essay”, în Mortimer J. Adler, „Great Books of Western World”, Enciclopedia Britannica, inc.
Chicaco, vol. 1, 1993, p.58.
9
Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.193
10
Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. 1, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.254-255.
 Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau

O altă concepţie despre separaţia puterilor în stat o regăsim la J.J. Rousseau. În modelul politic conceput
de Rousseau voinţa generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie suverană, celelalte puteri în
stat fiindu-i suverane. Rousseau acceptă astfel implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un
corp politic(Parlament), care stabileşte legile şi Guvernământul, compus din indivizi care le pun în
executare. Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de Parlament11. Guvernământul
deţine puterea ca depozitar, el neavând o putere proprie. Cei ce compun Guvernământul fiind, prin graţia
Suveranului(Poporului), depozitari temporari ai puterii şi exercitând în această calitate anumite prerogative
de putere, adoptă diferite acte, pe care Suveranul le poate modifica, limita sau anula, după bunul său plac.
Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că puterea executivă îi este supusă acesteia, cea ce exclude
independenţa puterilor. Accentul pus pe strict subordonare a Guvernământului (a puterii executive) faţă de
puterea legislativă, ilustrează geniul politic al lui Rousseau. În ceea ce priveşte puterea judecătorească
aceasta este, în concepţia filozofului francez, o putere aparte, distinctă atât de putere legislativă, cât şi de cea
executivă. Totuşi, datorită specializării activităţii tribunalelor, constând în aplicarea la cazul concret a unor
dispoziţii legale puterea judecătorească ar constitui o ramură aparte a puterii executive.

Sintetizand teoria clasică a separației puterilor vom putea reține mai multe idei. In orice societate
organizată in stat există trei funcții: de edictare de reguli juridice sau funcția legislativă; de executare a
acestor reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdicționala.
Fiecare funcție este conferită unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative; puterea
executivă șefului statului, eventual șefului de guvern și miniștrilor; puterea judecătorească, organelor
judiciare.

Evoluția separației puterilor in stat, ca teorie și realitate constituțională, cuprinde trei mari aspecte și
anume: definirea conținutului și a sensurilor teoriei; critică teoriei clasice; continuitatea importanței și
rezonanței sale sociale și politice.
Cat privește conținutul și sensurile separației puterilor tot mai des s-a afirmat și se afirmă că este vorba
mai puțin de separare decat de echilibrul puterilor. Importantă in organizarea statală este independența
autorităților statale, care nu poate fi totală dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă
unele de altele numai atat cat este necesar formării sau desemnării lor și eventual exercitării unor atribuții.
Apoi, se consideră că, de fapt, există numai două puteri și anume puterea legislativă și puterea executivă.
Critica teoriei clasice a separației puterilor se inscrie in contextul evoluției acesteia. S-a mers pana acolo
incat se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică, deoarece ea a fost inlaturata de regimurile
totalitare și apare depășită și invechita in regimurile pluraliste.
Inadaptarea teoriei separației puterilor in regimurile pluraliste are și că cauzele și explicațiile sale. Deși
afirmată separația puterilor este contrazisă de realități , chiar in regimuri cunoscute ca democratice, unde se
manifestă o anumită "concentrare" a puterii.

Imbatranirea teoriei separației puterilor este explicată prin aceea că a fost elaborată intr-o perioadă in
care nu se infiintasera inca partidele politice și cand principalele probleme puse de putere erau de ordin
instituțional. Apariția partidelor politice, rolul lor deosebit in configurarea instituțiilor juridice și politice,
determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze intre Parlament și Guvern, ci intre o
majoritate, formată dintr-un partid sau partide invingatoare in alegeri și care dispun in același timp de
Parlament și de Guvern și o opoziție (sau opoziții) care așteaptă următoarele alegeri pentru "a-și lua

11
Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2, p.426
revanșa". O asemenea schemă este in principiu aplicabilă peste tot și desigur mai evident in sistemele
constituționale bipartide.

Teoria separaţiei puterilor în stat exprimă poate cel mai bine grandoarea şi servituţile principiilor
fundamentale ale dreptului constituţional. „Soarta” principiului este disputată: unii cer înlăturarea lui ca
fiind „arhaic”, „perimat” ; alţii pledează doar pentru „adecvarea” sau „modernizarea” lui în favoarea unei
„puteri forte”, de regulă a executivului12.

12
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol. 1, Bucureşti,
1991, p.28
 BIBLIOGRAFIE:

Muraru , E. Tanasescu , Drept constitutional si institutii politice , Bucuresti , 2006

Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989

Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I ,

Ed. Lumina Lex, 2000

Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti,

1991

Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques, Armand Colin, Paris,

1990,

Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2

Istoria filozofiei moderne, vol. 1

-7-