CA Pitesti Decizii Relevante Trimestrul IV 2014

SECŢIA I CIVILĂ
1. Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor

autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a societăţilor comerciale la
care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionar unic ori
majoritar.
Art.161 al.3 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată

H.G. nr.1715/30.12.2008, O.U.G. nr.114/2009, O.U.G. nr.27/2010 şi O.U.G.
nr.3/2011
Cenzorii sunt remuneraţi cu o sumă fixă denumită indemnizaţie al

cărui cuantum este determinat prin actul constitutiv sau de către adunarea
generală care i-a numit potrivit art.161 al.3 din Legea nr.31 republicată
privind societăţile.
Din considerente economice şi pentru întărirea disciplinei financiare,
indemnizaţia cenzorilor aflaţi în regii autonome, companii naţionale sau
societăţi comerciale la care statul sau unitatea administrativ teritorială este
acţionar unic ori majoritar se poate stabili şi prin acte normative, acestea de
pe urmă putând modifica cuantumul indemnizaţiei determinată prin actele
constitutive sau de către adunările generale care i-au numit pe cenzori.
(Decizia civilă nr.832/6.10.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la

data de 25.03.2013, reclamanţii P.I.N., O.F., P.M.C. au chemat în judecată SC
Salubritate 2000 SA pentru a fi obligată la plata indemnizaţiei de 10% din
salariul directorului acesteia, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii în calitate de cenzori
au dobândit pentru perioada 2009 – 2011 o indemnizaţie de 1% din remuneraţia
directorului general s-au a preşedintelui consiliului de administraţie potrivit unor
acte normative adoptate succesiv.
În anul 2012, nu a mai existat o reglementare legală a cuantumului
indemnizaţiei, acesta urmând să se stabilească în procent de 10%, aşa după cum
a apreciat şi Ministerul Finanţelor Publice, fiind incidente dispoziţiile art.161
alin.3 din Legea nr.31/1990.
Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa civilă
nr.182/14.02.2014, a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a
obligat pârâta să-i plătească fiecărui reclamant suma de 4401 lei pentru anul
2012, reprezentând diferenţa netă a indemnizaţiei calculată în raport de 10% din
salariul directorului.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut în
esenţă că reclamanţii în calitate de cenzori ai societăţii pârâte trebuia să fie
2
remuneraţi cu o indemnizaţie fixă determinată prin actul constitutiv sau de

adunarea generală.
Începând cu data de 01.01.2009, indemnizaţia a fost stabilită prin
HG nr.1715/30.12.2008, într-un cuantum fix de 1% din remuneraţia directorului
sau a preşedintelui consiliului de administraţie.
Ca urmare a constrângerilor bugetare, Guvernul a adoptat ordonanţe
succesive pe parcursul anilor 2010 – 2011, fiind menţinut modul de calcul al
indemnizaţiei de 1% din remuneraţia directorului sau a preşedintelui consiliului
de administraţie.
În lipsa unor acte normative care să reglementeze indemnizaţia
cenzorilor începând cu anul 2012, precum şi în lipsa prevederilor în actul
constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, indemnizaţia
trebuia să revină la nivelul anterior anului 2009.
Împotriva hotărârii a formulat apel pârâta pentru motive de
nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că nu putea să fie
apreciat cuantumul indemnizaţiei cuvenit intimaţilor în calitate de cenzori, în
raport de statele de plată, aceasta urmând să se stabilească prin actul constitutiv
al societăţii sau printr-o hotărâre AGA.
Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea apelului ca
nefondat.
Prin decizia nr. 832/06.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I
civilă, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat sentinţa, în sensul că a
respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cenzorii au dreptul la plata unei indemnizaţii al cărui cuantum se
stabileşte prin actul constitutiv al societăţii sau de către adunarea generală care i-
a numit, potrivit art.161 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicată, privind
societăţile.
În lipsa unei reglementări exprese în actele constitutive ale
societăţii sau în lipsa unei hotărâri adoptată în adunarea generală a acţionarilor
anterior anului 2009, cenzorii au fost remuneraţi cu o indemnizaţie de 10% din
remuneraţia directorului general.
Prin HG nr.1715/30.12.2008 s-a prevăzut modul de calcul al
indemnizaţiei cenzorilor ca fiind de 1% din remuneraţia directorului general sau
a preşedintelui consiliului de administraţie.
Acest mod de calcul a fost păstrat prin actele normative adoptate
ulterior, respectiv prin OUG nr.114/2009, OUG nr.27/2010 şi OUG nr.3/2011,
astfel că în toată această perioadă cenzorii au primit indemnizaţia fixă în
cuantumul evocat.
Cuantumul indemnizaţiei calculat în procentul de 1% din
remuneraţia directorului a fost justificat ca o măsură economică de natură să
atenueze efectele crizei şi să întărească disciplina economico – financiară.
3
Actele normative evocate au avut o durată limitată în timp, astfel

că, după 01.01.2012, intimaţii – reclamanţi au pretins plata indemnizaţiei în
cuantumul anterior anului 2009.
Lipsa unei reglementări al modului de calcul al indemnizaţiei
cenzorilor pentru anul 2012 nu este de natură să justifice pretenţia reclamanţilor
de a se reveni la modul de calcul anterior fiindcă acest drept depinde de o
reglementare cuprinsă în actele constitutive ale societăţii sau de existenţa unei
hotărâri ale adunării generale a acţionarilor.
Omisiunea societăţii – apelante de a stabili cuantumul indemnizaţiei
cenzorilor prin actele sale constitutive sau printr-o hotărâre a adunării generale
nu le poate să le fie imputabilă cenzorilor, argument în raport de care lipsa
reglementărilor trebuie să fie complinită de către instanţă prin aplicarea unor
principii şi reguli generale de stabilire a cuantumului acestui drept.
Pentru a se aprecia asupra cuantumului indemnizaţiei trebuie să se
ţină cont de criteriile pe care legiuitorul le-a avut în vedere, atunci când a
reglementat modalitatea de calcul având ca reper procentul de 1% din
indemnizaţia directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie.
Acest procent de numai 1% a fost păstrat în perioada 2009 – 2011,
având în vedere situaţia economică existentă, de criză, care impunea întărirea
disciplinei financiare, respectiv adoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor
bugetare în cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, a
societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială era
acţionar unic sau majoritar.
Efectele crizei economice au fost extinse şi în cursul anului 2012,
potrivit actelor normative adoptate, care au avut ca scop păstrarea unor
reglementări anterioare de natură să întărească disciplina economico –
financiară, astfel că existenţa acestora justifică aceeaşi raţiune avută de legiuitor
la data adoptării actelor normative evocate, motiv pentru care, în lipsa unei
reglementări diferite trebuie să subziste aceeaşi soluţie corespunzătoare unei
situaţii de fapt de necontestat.
Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă,
a fost admis apelul în sensul că a schimbat sentinţa şi a respins cererea de
chemare în judecată.
2. Inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.509

pct.5 NCPC, când actul nou este o decizie pronunţată într-un recurs în
interesul legii
Art. 509 pct.5 din Noul Cod de Procedură Civilă

Art. 514 şi următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă
Art. 517 al.2 din Noul Cod de Procedură Civilă
4
Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii mu reprezintă un

act noi în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, fiindcă prin intermediul său instanţa
supremă dezleagă cu putere obligatorie problema de drept în vederea
unificării practicii judiciare.
Deciziile pronunţate în condiţiile art.514 şi următoarele din NCPC se
pronunţă în interesul legii şi nu are nicio putere asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese.
Efectele acestor decizii se produc numai cu privire la cauzele aflate în
curs de judecată de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.
Dacă decizie pronunţată în interesul legii ar fi considerată înscris nou
în înţelesul art.509 pct.5 NCPC, hotărârea pronunţată anterior ar trebui
revizuită şi în baza acesteia schimbată situaţia juridică stabilită definitiv, ceea
ce presupune eludarea dispoziţiilor art.517 al.2 NCPC privitoare la limitele
efectelor acestei decizii.
Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2014, D.R.E. a solicitat în

contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova,
pronunţarea unei hotărâri prin care să fie schimbată decizia civilă
nr.17/03.02.2014, pentru motivul prevăzut de art.509 pct.5 NCPC.
În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia civilă
nr.17/03.02.2014, această Curte a admis apelul Ministerului Justiţiei formulat
împotriva sentinţei civile nr.1161/01.10.2013, pronunţată de Tribunalul vâlcea,
în sensul că a schimbat hotărârea şi a respins cererea reclamantei de plată a
dobânzilor legale, aferentă sumelor pe care pârâtul trebuia să le plătească cu
titlul de drepturi salariale restante, ca nefondată.
După pronunţarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
soluţionat un recurs în interesul legii, prin decizia nr.2/2014, dezlegând în drept
modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor art.1088 din codul civil din
1864, art.1531 alin.1, alin.2 teza 1 şi art.1535 alin.1 din Codul civil din 2009,
recunoscând dreptul creditorilor de a solicita daune interese moratorii sub forma
dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor reprezentând drepturi salariale
restante, recunoscute în favoarea personalului din justiţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un înscris nou
în înţelesul art.509 pct.5 Cod procedură civilă, care are un caracter determinant
în soluţionarea cauzei.
De asemenea, hotărârea nu trebuie să îndeplinească condiţia
preexistenţei deciziei care face obiectul revizuirii, fiindcă revizuienta nu putea
să determine durata procedurii judiciare, la data soluţionării cauzei, recursul în
interesul legii fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinare, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj au
solicitat respingerea cererii de revizuire cu motivarea că decizia pronunţată în
5
recursul în interesul legii nu reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5

Cod procedură civilă.
civilă, a respins revizuirea formulată de revizuientă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Revizuienta a solicitat schimbarea deciziei prin care a fost respinsă
cererea de plată a dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale restante, pentru
motivul că ulterior pronunţării hotărârii, înalta curte de Casaţie şi Justiţie a
dezlegat un drept, că cererea având ca obiect plata daunelor interese moratorii
sub forma dobânzilor legale este admisibilă.
Potrivit art.509 pct.5 NCPC constituie motiv de revizuire a unei
hotărâri pronunţate asupra fondului, înscrisul doveditor descoperit după
pronunţarea hotărârii ca urmare a imposibilităţii în care s-a aflat partea interesată
să îi folosească ca mijloc de probă, fie pentru refuzul părţii adverse de a-l
depune în cauză, fie dintr-o altă împrejurare care exclude culpa revizuientului
pentru administrarea acestei dovezi.
Din textul de lege enunţat rezultă că pentru a constitui motiv de
revizuire, înscrisul trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii care face
obiectul căii extraordinare de atac.
Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu a existat la data
la care apelul Ministerului Justiţiei a fost soluţionat prin decizia civilă
nr.17/03.02.2014.
Cu privire la această condiţie, revizuienta s-a apărat în sensul că la
data soluţionării apelului, recursul în interesul legii era înregistrat pe rolul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuienta neputând să anticipeze durata procedurii
judiciare, ceea ce exclude culpa în administrarea probei, respectiv revizuienta s-
a aflat într-o situaţie mai presus de voinţa sa, pentru a invoca modul de
interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale evocate privind plata dobânzilor
legale aferentă drepturilor salariale personalului din justiţie.
Ca urmare a caracterului său de cale de atac extraordinară,
revizuirea nu se poate promova decât numai pentru motivele limitativ şi expres
prevăzute de lege, neputându-se extinde la alte situaţii asemănătoare.
Pentru acest argument se apreciază că actul invocat ca motiv al
revizuirii trebuia să existe la momentul pronunţării deciziei a cărei revizuire se
solicită.
Existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, care au
împiedicat-o să înfăţişeze actul instanţei în vederea administrării reprezintă cea
de-a doua condiţie a revizuirii, care se va analiza numai după dovada că actul
exista la data pronunţării hotărârii.
Pe de altă parte, revizuienta a invocat pentru schimbarea hotărârii, o
decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în
interesul legii, având un regim special faţă de celelalte înscrisuri cu putere
doveditoare.
6
În primul rând, că prin această decizie, instanţa supremă dezleagă

cu putere obligatorie probleme de drept în vederea unificării practicii judiciare,
forţa obligatorie deosebind acest gen de acte, de celelalte înscrisuri cu privire la
care instanţele au competenţa să le evalueze în mod suveran.
În al doilea rând, deciziile pronunţate în condiţiile art. 514 şi
următoarele din NCPC, sunt numai în interesul legii şi nu au nicio putere asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele
procese, ceea ce presupune că îşi produc efecte numai cu privire la cauzele aflate
în curs de judecată, de la data publicării în monitorul oficial al României,
dobândind un caracter obligatoriu.
Dacă decizia pronunţată în recursul în interesul legii ar fi
considerată înscris nou, în condiţiile art.509 pct.5 Cod procedură civilă,
hotărârea pronunţată ar trebui revizuită şi, pe cale de consecinţă, să fie
schimbată soluţia în raport cu acest act, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor
art.517 alin.2 din NCPC, potrivit cu care decizia nu are efect asupra hotărârilor
judecătoreşti care s-au pronunţat anterior dezlegării în drept dată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de aceste considerente, actul invocat de către revizuientă nu
îndeplineşte condiţiile la care se referă dispoziţiile art.509 pct.5 NCPC, cererea
de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă.
3. Legitimarea procesului în cazul înlocuirii măsurii plasamentului în regim

de urgenţă.
Art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului
Modificarea împrejurărilor care au stat la baza măsurii plasamentului

în regim de urgenţă dispusă faţă de minor, impune înlocuirea sau încetarea
acesteia.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către
directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului căruia
îi este recunoscută legitimitatea procesuală de a sesiza instanţa, în vederea
revocării sau a înlocuirii potrivit art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Sesizarea instanţei de către o altă persoană decât aceea la care se referă
în mod expres legiuitorul nu îndeplineşte condiţia legitimităţii procesuale.
(Decizia civilă nr. 828/06.10.2014)
Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2014, reclamanta

P.T.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea, înlocuirea
măsurii de plasament a minorului M.A., născut la 26.07.2000, din Centru de
7
Neuropsihiatrie Băbeni, cu plasamentul la asistentul maternal, respectiv la

reclamantă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de asistent
maternal a avut în plasament minorul pe perioada cuprinsă între 2.10.2002 -
14.08.2013.
În urma sesizărilor făcute la unitatea de învăţământ s-a dispus
înlocuirea măsurii de la asistent maternal la Centrul Băbeni.
A solicitat admiterea cererii întrucât a crescut minorul vreme de 11
ani, acesta fiind foarte ataşat de familia sa, iar starea de sănătate a acestuia nu
justifică măsura internării.
Pârâta D.G.A.S.P.C. Vâlcea a depus întâmpinare prin care a invocat
lipsa calităţii procesuale active a petentei P.T. K. şi, pe fond, respingerea acţiunii
formulate ca fiind netemeinică.
Prin sentinţa civilă nr.401/14.03.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia I
civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a
respins cererea formulată de aceasta.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dreptul de a
sesiza instanţa pentru modificarea măsurilor de protecţie specială îl au numai
părinţii sau alt reprezentant al copilului, precum şi copilul.
Reclamanta fiind angajată ca asistent maternal profesionist nu se
înscrie în sfera persoanelor care pot solicita modificarea măsurilor de protecţie
specială privind minorul.
Împotriva hotărârii a formulat apel reclamanta, criticând soluţia
pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta
Reclamanta a solicitat să fie înlocuită măsura de protecţie specială a
plasamentului privind pe minorul M.A. cu măsura plasamentului la asistent
maternal.
În situaţia în care se constată necesitatea modificării unei măsuri de
protecţie socială, sesizarea instanţei de judecată se face de către D.G.A.S.P.C.,
în baza unui raport, potrivit art.69 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Din textul de lege evocat rezultă că, sesizarea instanţei pentru
modificarea măsurii speciale de protecţie a minorului nu se poate face de către o
altă persoană decât aceia la care face referire în mod expres legiuitorul, situaţie
în raport de care, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu are
legitimitate procesuală activă şi a respins cererea cu această menţiune.
Pentru aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă a fost
respins apelul ca nefondat.
8
4. Procedura aplicabilă sancţionării disciplinare în cazul unui contract

individual de muncă încheiat între un sportiv şi o structură sportivă.
Art. 247 alin.2 Codul muncii
Art. 252 alin.2 Codul muncii
Răspunderea disciplinară presupune o procedură finalizată printr-o

decizie de sancţionare ale cărei condiţii de valabilitate sunt reglementate prin
normele imperative prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii.
Existenţa unei reglementări de aplicare a sancţiunii disciplinare în
regulamentele de ordine interioară ale structurii sportive nu exclude aplicarea
normelor prevăzute de art.247 Codul muncii şi cele privind condiţiile deciziei
de sancţionare având în vedere caracterul lor imperativ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea,

contestatoarea B.A.M., l-a chemat în judecată pe intimatul Handbal Club
Municipal Baia Mare, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate
nulitatea deciziei de sancţionare şi, pe cale de consecinţă, a sancţiunii care a fost
aplicată prin adresa nr. 559/23.10.2013, sancţiune constând în penalizare, în
cuantum de 2500 RON şi să se dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor
de judecată.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin adresa
menţionată, în baza art.28 şi art.30 din Regulamentul de ordine interioară al
clubului nr.378/19.07.2013, i-a fost aplicată sancţiunea a cărei anulare o solicită.
Decizia de sancţionare şi sancţiunea, sunt nule, întrucât nu a fost
efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, conform art.251 din Codul muncii.
Decizia de sancţionare nu cuprinde elementele obligatorii menţionate de disp.
art.252 Codul muncii. Nu se precizează data săvârşirii pretinselor abateri
disciplinare, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor prev. de art.252
alin.1 Codul muncii. Au fost încălcate dispoziţiile art.249 alin.1 Codul muncii,
conform cu care, amenzile disciplinare sunt interzise. Pentru pretinsele abateri
descrise şi sancţionate de articole distincte din ROI nr.378/2013, i-a fost aplicată
o singură sancţiune, al cărei cuantum nu este prevăzut de nici unul dintre cele
două articole. Nu a săvârşit nici una dintre pretinsele abateri, astfel cum sunt ele
menţionate în art.28 şi art.30 din ROI.
Intimatul Handbal Club Municipal Baia Mare a formulat
întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor
judecătoreşti, iar în subsidiar, excepţia necompetenţei materiale a Secţiei I civilă
a Tribunalului Vâlcea.
Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea ca nefondată a
contestaţiei, având în vedere că aceasta a săvârşit mai multe abateri disciplinare,
fiindu-i aplicată sancţiunea penalizării pecuniare, conform dispoziţiilor art.2
9
alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din ROI al HCM Baia

Mare, anexă la contract, urmare a nerespectării regulamentelor clubului.
Cercetarea s-a efectuat conform ROI al HCM Baia Mare,
Regulamentului disciplinar al Federaţiei Române de Handbal şi nu sunt
aplicabile prevederile din Codul muncii privind cercetarea prealabilă.
Prin cererea de la fila 72 din dosar, contestatoarea şi-a completat
cererea de chemare în judecată, în sensul că a invocat nulitatea deciziei de
sancţionare prin prisma faptului că aceasta din urmă nu putea să aplice o altă
sancţiune disciplinară, în afara celor stabilite expres de disp. art. 248 Codul
muncii şi nici nu poate înscrie în Regulamentul intern alte asemenea sancţiuni,
un alt regim sancţionator, decât cel prev. de art.248 Codul muncii, neputând fi
stabilit conform alin.2 al articolului respectiv, decât prin statute profesionale
aprobate prin lege specială.
În şedinţa publică din data de 03 aprilie 2014, instanţa a respins
excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi excepţia
necompetenţei materiale a Secţiei I civile a Tribunalului Vâlcea, pentru motivele
menţionate în preambulul prezentei sentinţe.
Prin sentinţa civilă nr.512 din 03 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea a
admis cererea, a constatat nulitatea deciziei de sancţionare a contestatoarei şi a
sancţiunii care i-a fost aplicată acesteia prin adresa nr. 559/23.10.2013,
sancţiune constând în penalizarea în cuantum de 2.500 RON, fiind obligat
intimatul la plata către contestatoare a sumei de 1.500 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul nr.278/12.06.2013, prin care
contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal pentru Echipa HCM Baia
Mare, având drept de joc şi să respecte întocmai statutul şi regulamentele
Clubului HCM Baia Mare, ale Federaţiei Române de Handbal, ale Federaţiei
Internaţionale de Handbal şi ale Federaţiei Europene de Handbal. Contractul a
intrat în vigoare la data de 01 iulie 2013, urmând să expire la data de 30 iunie
2016.
În ceea ce priveşte natura juridică a acestui contract, s-a avut în
vedere că potrivit dispoziţiilor art.14 alin.2 lit.b din Legea nr.69/2000 a educaţiei
fizice şi sportului: ,,Sportivul profesionist este cel care pentru practicarea
sportului respectiv îndeplineşte următoarele condiţii: b) încheie cu o structură
sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă
în condiţiile legii.”.
Aşadar, părţile puteau încheia fie un contract individual de muncă,
fie o convenţie civilă, în condiţiile legii.
Având în vedere menţiunile exprese ale art.2 alin.4 din Contractul
nr.278/12.04.2013, conform cărora: ,,Prezentul contract, ROI, precum şi
eventualele modificări ale contractului, sunt realizate sau vor fi realizate în
10
condiţiile respectării legislaţiei muncii şi regulamentelor sportive de ramură.”,

precum şi termenii folosiţi în cuprinsul contractului, specifici raporturilor de
muncă (salariu, obligaţii de serviciu etc.), instanţa apreciază că între părţi s-a
încheiat un contract de muncă, iar nu o convenţie civilă, drept consecinţă,
prezentul litigiu este unul de muncă.
În urma referatului nr.555/22.10.2013, întocmit de antrenorul
principal al Echipei Feminine de Handbal HCM Baia Mare, prin adresa
nr.559/23.10.2013, contestatoarea a fost anunţată că, din cauza lipsei de
combativitate în pregătire şi jocuri amicale şi oficiale, a randamentului scăzut la
antrenamente şi meciuri, precum şi a nerespectării greutăţii corporale, va fi
sancţionată conform art.28 şi art.30 din Regulamentul de Ordine Interioară a
Clubului nr.378/19.07.2013, cu suma de 2.500 lei.
Faţă de natura juridică a raporturilor dintre părţi, instanţa a apreciat
că sancţiunea disciplinară aplicabilă contestatorului este nelegală, pentru mai
multe considerente.
În primul rând, potrivit disp. art.252 alin.1 din Legea nr.53/2003
Codul muncii, angajatorul care dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare,
trebuie să emită o decizie în formă scrisă, nefiind suficientă emiterea unei
simple adrese către angajat, aşa cum a procedat intimatul.
În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art.252 alin.2 din Codul
muncii: ,,Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod
obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea
prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual
de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de
salariat;c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat
în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile
prevăzute la art.251 alin.(3), nu a fost efectuată cercetarea;d) temeiul de drept în
baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;e) termenul în care sancţiunea poate
fi contestată şi f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”.
Intimatul nu numai că nu a respectat aceste dispoziţii, dar nici
măcar nu a emis decizie de sancţionare, în care să cuprindă menţiunile
obligatorii prevăzute de lege.
Nici măcar în adresa nr.559/23.10.2013, nu s-a menţionat când au
fost săvârşite pretinsele abateri disciplinare de către contestatoare, pentru a se
putea verifica dacă sancţiunea a fost aplicată cu respectarea termenelor prev. de
art.252 alin.1 din Codul muncii, respectiv de 30 de zile calendaristice de la data
luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6
luni de la data săvârşirii faptei.
Sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea dispoziţiile art.251 alin.1
din Legea nr.53/2003 Codul muncii, conform cărora: ,,Sub sancţiunea nulităţii
absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.1 lit.a, nu
poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.”.
Intimatul nu a efectuat procedura disciplinară prealabilă obligatorie şi nici nu a
11
pretins că ar fi efectuat-o, apreciind în mod greşit, că raportul juridic dintre părţi,

nu este guvernat de principiile dreptului muncii.
În fine, sancţiunea aplicată contestatoarei, nu este dintre cele prev.
de art.248 alin 1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii şi nu este nici prevăzută
în statute profesionale aprobate prin lege specială, aşa cum stabilesc disp.
art.148 alin.2 din Legea nr.53/2003- Codul muncii, încălcându-se totodată şi
prevederile art.249 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: ,,Amenzile
disciplinare sunt interzise.”.
Având în vedere aceste motive, precum şi dispoziţiile art.78-80 din
Legea nr.53/2003- Codul muncii, instanţa a apreciat cererea contestatoarei ca
fiind întemeiată.
Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen legal, intimatul
Handbal Club Municipal Baia Mare, criticile de nelegalitate şi netemeinicie
fiind următoarele:
- În mod greşit a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a
instanţelor judecătoreşti, excepţii de ordine publică.
Argumentând critica, apelantul arată că natura convenţiei încheiate
între părţi nu este cea a unui contract individual de muncă, ci a unui contract
civil de prestări de servicii reglementat de art.14, alin.2, lit.b, din Legea
nr.69/2000.
Prin acest contract, contestatoarea s-a obligat să presteze în
favoarea H.C.M. Baia Mare servicii sportive, respectiv să practice jocul de
handbal, fiind stabilite obligaţiile părţilor, durata convenţiei şi modalitatea de
plată pentru serviciile prestate.
Salariul net convenit prin contract reprezintă contravaloarea
serviciilor prestate, definită impropriu „salariu” atât timp cât între părţi nu au
fost stabilite raporturi de muncă.
Potrivit clauzelor părţile nu au fost denumite angajator şi angajat, ci
jucător şi club, adică prestator de servicii şi beneficiar, iar întreg conţinutul nu
este cel al unui contract de muncă potrivit art.17 din Codul muncii.
Ca urmare, se susţine, competenţa soluţionării cererii revine
organului cu activitate jurisdicţională, Federaţia Română de Handbal, structură
sportivă, care potrivit art.37 alin.1 lit.e şi art.46 şi următoarele din Legea
nr.69/2000, exercită puterea disciplinară, nu instanţelor de judecată.
- În subsidiar este considerată întemeiată excepţia necompetenţei
materiale a Secţiei I Civilă a Tribunalului Vâlcea, litigiul fiind de natură civilă,
pentru aceleaşi argumente. Partea arată că litigiul nu este un contract de muncă
în sensul dispoziţiilor art.266 din Codul muncii, contractul dintre părţi nu a fost
înregistrat la I.T.M.
- Pe fond, se impune, în opinia apelantului, respingerea ca
nefondată a contestaţiei.
12
Drepturile şi obligațiile sportivului profesionist sunt cele prevăzute

în statutele şi în regulamentele federațiilor sportive naţionale, precum şi în
contractele sau convenţiile încheiate între părţi.
Conform art.248 alin.2 din Codul muncii, în cazul în care prin
statute profesionale aprobate prin lege specială se stabileşte un alt regim
sancţionator, va fi aplicat acesta. Ca urmare, subliniază apelantul, contestatoarea
are obligaţia de a respecta atât regulamentul de ordine interioară, cât şi
regulamentele federaţiilor naţionale inclusiv regulamentul disciplinar.
Constatând incidenţa prevederilor art.28 şi 30 din ROI, apelantul –
intimat arată că a aplicat contestatoarei sancţiunea penalizării pecuniare. Această
sancţiune este prevăzută de art.14 pct.14.2 lit.b şi art.15 pct.15.2 din
Regulamentul disciplinar al Federaţiei Române de Handbal.
Rezultă că s-a urmat procedura specială, că nu era necesară
respectarea procedurii prevăzute de art.247 şi următoarele din Codul muncii,
sancţiunea disciplinară aplicată contestatoarei având ca suport regulamentele
interne ale federaţiei de handbal.
Fiind sesizată de antrenorii echipei prin referatul nr.555/22.10.2013,
apelanta intimată a cercetat abaterile comise, ce au fost confirmate de fişele de
analiză statistică de joc, fişele individuale cu privire la activitatea sportivă, fişa
medicală a sportivei. Din aceste acte a rezultat lipsa de combativitate în
pregătire şi jocuri amicale şi oficiale.
Concluzionând, partea arată că sancţiunea penalizării pecuniare este
legal aplicată în raport de dispoziţiile art.2 alin.3 din Contractul
nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din R.O.I. al H.C.M. Baia Mare, anexă la
contract, ca urmare a nerespectării regulamentului clubului, obligaţie ce îi
revenea conform art.2 alin.2 din contract.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimata –
contestatoare B.A.M. a formulat următoarele apărări:
Contractul încheiat între părţi este evident unul de dreptul muncii,
permis în virtutea dispoziţiilor art.14, alin.2, lit.b, teza I din Legea nr.69/2000.
Art.2 alin.4 din contract, statuează că acestuia îi sunt aplicabile
regulile „legislaţiei muncii” şi celelalte clauze vizează dreptul muncii.
Astfel, art.3 lit.c vorbeşte despre concedierea fără preaviz a
jucătoarei, art.5, alin.1, lit.a stabileşte dreptul contestatoarei la un salariu lunar
net, iar la alin.4 reglementează şi contribuţia de asigurări sociale şi obligaţiile
către bugetul de stat ce revin clubului, alin.5 făcând din nou referire la noţiunea
de salariu lunar.
Art.6 alin.2 reglementează dreptul intimatei-reclamante la „o
asigurare pentru boală profesională, incapacitate de muncă, deces survenit în
timpul obligaţiilor de serviciu”.
Mai arată intimata-contestatoare că art.37 alin.1 şi art.46 şi
următoarele din Legea nr.69/2000 nu reglementează o jurisdicţie paralelă cu cea
a instanţelor judecătoreşti, ci numai posibilitatea federaţiilor sportive naţionale
13
de a aplica sancţiuni disciplinare pentru faptele prevăzute expres în textele

respective.
Chiar contractul dintre părţi prevede expres că litigiile dintre
acestea vor fi soluţionate de instanţele de judecată şi, întrucât raporturile juridice
în discuţie sunt unele de dreptul muncii, competenţa generală, materială şi
teritorială a judecării cauzei în primă instanţă a aparţinut Tribunalului Vâlcea.
În răspunsul la întâmpinare depus la dosar, în termen legal,
apelanta-intimată a solicitat ca în temeiul art.406 alin.5 Cod procedură civilă, să
fie anulată sentinţa ca urmare a renunţării contestatoarei la judecată, poziţie
procesuală exprimată prin acordul de reziliere nr.431/24.06.2014.
A precizat că ulterior declarării apelului, părţile au încheiat un
acord de reziliere a contractului de jucător înregistrat sub nr.431/24.06.2014.
Prin acest acord s-a stabilit că sportiva nu are nicio pretenţie faţă de club, iar
clubul nu are debite restante faţă de sportivă.
Întrucât înscrisul nu are forma cerută de art.406 alin.5 Cod
procedură civilă, dar voinţa părţilor a vizat implicit acest litigiu, apelanta a
solicitat ca intimata –contestatoare să-şi precizeze expres poziţia procesuală în
modalităţile prevăzute de art.406 alin.1 Cod procedură civilă.
A solicitat totodată, respingerea apărărilor formulate prin
întâmpinare, căci au fost reiterate considerentele instanţei de fond.
A anexat răspunsului la întâmpinare copia acordului de reziliere a
contractului de jucătoare nr.431/24.06.2014.
civilă, a respins, ca nefondat, apelul, declarat de apelantul-intimat Handbal Club
Municipal Baia Mare.
A fost stabilită corect natura contractului încheiat între părţi.
Raporturile juridice de muncă se caracterizează prin subordonare a
celui care prestează munca faţă de cel în folosul căruia este desfăşurată
activitatea.
Subordonarea nu se limitează la stabilirea unei durate de lucru, a
duratei în care salariatul este la dispoziţia angajatorului, aşa cum s-a convenit şi
în cazul de faţă ca jucătoarea să fie la dispoziţia clubului timp de 8 ore pe
zi/pentru antrenamente, meciuri, pregătire teoretică, masă, şedinţe, refacere după
efort, toate acestea 6 zile pe săptămână. Nu se reduce la prestarea muncii în mod
continuu.
Subordonarea implică încadrarea în colectivul de muncă al
angajatorului, într-o anumită structură organizatorică.
Prin art.2 şi 4 contestatoarea s-a obligat să practice jocul de handbal
pentru echipa HCM Baia Mare, să se supună statului şi regulamentelor clubului,
regulamentul de ordine interioare, să participe la toate jocurile, cantonamentele
şi antrenamentele echipei, la acţiunile comune organizate de club, la
manifestările publice la care este invitată împreună cu delegaţia clubului, să se
14
prezinte în caz de îmbolnăvire sau de accidentare păentru tratament la medicul

clubului, să aibă atitudine sportivă faţă de paticipanţii la activităţi.
Prin urmare, nu este un contract civil în baza căruia cel care se
obligă să desfăşoare activitate în folosul altuta îşi organizează singur munca,
fără a se încadra într-un colectiv.
Salariul convenit ca plată a muncii prestate în mod repetat, lunar, cu
toate contribuţiile aferente la bigetul de stat, asumarea de către club a obligaţiei
de asigurare a jucătoarei pentru boală profesională şi pentru incapacitate de
muncă survenite în timpul executării obligaţiilor de serviciu, precum şi stabilirea
ca reglementare aplicabilă contractului a legislaţiei muncii sunt suficiente
elemente care demonstrează că între părţi a fost încheiat un contract individual
de muncă.
În aceste condiţii, s-a apreciat corect că litigiul este de competenţa
instanţelor judecătoreşti conform art.269 alin.(1) din Codul muncii, respectiv de
competenţa tribunalului potrivit art.208 din Legea dialogului social nr.62/2011.
Confirmând natura raporturilor juridice dintre părţi ca fiind aceea
de raporturi de muncă, de subordonare, clubul, în calitate de angajator, a
sancţionat pe contestatoare, în calitate de salariată, pentru lipsă de combativitate
în pregătire şi în jocuri, pentru randament scăzut la antrenamente şi meciuri şi
pentru nerespectarea greutăţii corporale, cu sancţiunea disciplinară a penalizării
cu 2.500 lei.
Aplicarea unei sancţiuni disciplinare presupune parcurgerea unei
proceduri care se finalizează cu întocmirea unei decizii de sancţionare, supuse
anumitor condiţii de formă, prevăzute de Codul muncii sub sancţiunea nulităţii.
Dispoziţiile art.247 şi următoarele din Codul muncii, stabilind
condiţiile şi procedura în care angajatorul dispune unilateral sancţionarea
eventualelor abateri disciplinare sunt imperative, prin urmare nu pot fi înlăturate
de alte norme stabilite în regulamente, căci sunt necesare pentru asigurarea
stabilităţii raporturilor de muncă, pentru protecţia salariaţilor faţă de eventualele
măsuri abuzive ale angajatorului.
Nerespectarea condiţiilor de formă ale deciziei de sancţionare
constând în efectuarea menţiunilor obligatorii enumerate în art.252 alin.2 din
cod atrage sancţiunea nulităţii actului de aplicare a sancţiunii amenzii
disciplinare, căci lipsa menţiunilor împiedică examinarea celorlalte condiţii de
legalitate a măsurii privind actul în care poate fi prevăzută obligaţia încălcată de
salariat sau sancţiunea disciplinară. De aceea argumentele apelantei legate de
aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod proecdură civilă, apelul
a fost respins ca nefondat.
5. Noţiunea de „lucrări” în accepţiunea art.509 pct.1 NCPC.
Art. 509 pct.1 din Noul Cod de Procedură Civilă

15
Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă

fondul se poate solicita şi pentru motivul încălcării principiului
disponibilităţii, în sensul că, instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu
s-a cerut s-au a dat mai mult decât s-a cerut.
Prin noţiunea de „lucru” trebuie să se înţeleagă obiectul cererii de
chemare în judecată ca element al cadrului procesual cu care instanţa a fost
învestită, ci nu motivele de nelegalitate invocate cu privire la soluţia
pronunţată sau cerere nouă formulată în calea de atac.
Constată că pe rolul Curţii de Apel Piteşti a fost înregistrată sub

nr.785/46/2014 cererea formulată de V.Gh. în contradictoriu cu C.J.P. Argeş,
prin care s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr.488/04.06.2014, pronunţată de
Curtea de apel Piteşti în dosarul nr.3658/109/2013.
În cererea sa, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.1 Cod
procedură civilă, revizuentul a arătat că prin cererea de apel pârâta casa de pensii
a criticat soluţia tribunalului sub aspectul greşitei acordări a diferenţelor de
pensie începând cu 18.04.2010, susţinând că la recalcularea drepturilor de pensie
s-au utilizat dispoziţiile legale în materie, iar pe de altă parte, la data de
01.01.2011 s-au abrogat actele normative referitoare la recalculare, pretenţia de
acordare a unor diferenţe de pensie, urmare a recalculării, după abrogarea
acestor acte normative, fiind fără temei legal.
Deşi potrivit art.479 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de apel
avea obligaţia de a verifica în limita cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi
aplicarea legii de către prima instanţă, totuşi Curtea de apel Piteşti, prin decizia
dată în apel, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, dispunând
modificarea sentinţei de fond, în sensul acordării diferenţelor de pensie începând
cu 01.05.2013, în raport de dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010,
dispoziţii care nu au fost invocate de către apelantă în cuprinsul apelului, nu au
fost puse în discuţie de instanţa de apel şi nu au legătură cu speţa dedusă
judecăţii.
În continuare, revizuientul a arătat de ce nu sunt aplicabile
dispoziţiile art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, aplicate de către instanţa de
apel.
Revizuentul a concluzionat că instanţa de apel a soluţionat calea de
atac formulată de C.J.P. Argeş dincolo de limitele apelului, pronunţându-se
asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi bazându-şi soluţia pe aspecte ce nu au
fost supuse în prealabil dezbaterii părţilor.
Prin întâmpinarea formulată, intimata C.J.P. Argeş a solicitat
respingerea revizuirii ca inadmisibilă, arătând că instanţa de fond şi cea de
16
control judiciar au analizat cauza sub toate aspectele, raportat la ceea ce s-a
solicitat prin acţiune.
Prin decizia nr.881/14.10.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I
civilă, a respins cererea de revizuire formulată de revizuient.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.262/24.02.2014, pronunţată de Tribunalul
Argeş în dosarul nr.3658/109/2013 a fost admisă acţiunea formulată de
reclamantul Vultur Gheorghe şi a fost obligată pârâta să recalculeze drepturile
de pensie ale acestuia, luând în calcul un stagiu de cotizare de 25 ani şi să îi
plătească diferenţe de drepturi de pensie începând cu data de 18.04.2010,
precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.
Curtea de apel Piteşti, prin decizia nr.488/04.06.2014, a admis
apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a modificat-o
în parte, în sensul că diferenţele de pensie se vor plăti începând cu data de
01.05.2013. Instanţa de control a apreciat că, în raport de prevederile art.107
alin.5 din Legea nr.263/2010, diferenţele de pensie se plătesc începând cu luna
următoare celei în care s-a înregistrat solicitarea, iar în speţă reclamantul nu a
formulat cerere către pârâtă şi s-a adresat cu acţiune în instanţă în data de
18.04.2013, astfel că diferenţele de pensie trebuiau acordate începând cu luna
mai 2013, iar nu pe ultimii 3 ani, aşa cum în mod greşit a acordat instanţa de
fond.
Împotriva hotărârii pronunţate în apel reclamantul a formulat cerere
de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă,
precizând că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în
condiţiile în care prevederile art.107 alin.5, pe care s-a fondat soluţia din apel,
nu au fost invocate de către apelantă.
Curtea constată că potrivit art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă,
se poate solicita revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care
evocă fondul, dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
Este vorba despre ipoteza în care instanţa s-a pronunţat din eroare şi
asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Extra petita se referă la obiectul acţiunii,
adică la pretenţiile deduse judecăţii, iar nu la motivele de apel. Ca atare nu
reprezintă extra petita judecarea unei cereri de către instanţa de apel pe baza
unui temei nou nereţinut de către instanţa de fond şi neinvocat de către apelantă
în motivele sale de apel.
Pentru a fi aplicabilă prima ipoteză reglementată deart.509 pct. 1
este necesar ca partea să nu fi formulat o pretenţie şi totuşi instanţa să o fi
acordat, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.
Ca atare, constatând că în speţă nu se regăseşte motivul de revizuire
reglementat de art.509 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins
cererea de revizuire.
17
6. Condiţiile suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa

angajatorului.
Art.52 lit. b Codul muncii
Angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă dacă a

formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în
judecată pentru o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută.
Suspendarea contractului individual de muncă dispusă în baza art.52
lit.b Codul muncii, este condiţionată de existenţa unei legături directe între
fapta penală şi funcţia obişnuită, fiindcă numai în aceste situaţii, salariatul
este incompatibil să o mai îndeplinească.
Schimbarea felului muncii după săvârşirea faptei penale, este de
natură să facă imposibilă măsura suspendării, pentru neîndeplinirea condiţiei
legăturii directe între această faptă şi funcţia deţinută la momentul la care
angajatorul îşi manifestă voinţa în acest sens.
Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2013, contestatorul R.G.,

în contradictoriu cu intimata S.N.T.F.C. Bucureşti, a solicitat anularea deciziei
de suspendare nr.S1/350 din data 18.03.2013, repunerea în drepturile avute
anterior emiterii deciziei de suspendare şi acordarea unei despăgubiri egale cu
salariile de care a fost lipsit pe perioada suspendării, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, a arătat că este angajat la SNTFC CFR Călători
SA - Sucursala de Transport Feroviar de Calatori Bucureşti, în baza contractului
individual de muncă nr.170B/33/9K din 25.01.2001, în prezent desfăşurându-şi
activitatea în cadrul Sucursalei de TFC Bucureşti, Staţia Bucureşti Griviţa, în
funcţia de manevrant vagoane.
Prin actul adiţional nr.A1/259 din 21.01.2013 a acceptat schimbarea
funcţiei din conductor tren, în contextul în care, începând cu decembrie 2012,
dar fără a fi trimis în judecată până în prezent, este cercetat penal pentru
infracţiunea de a fi primit de la călători 40 lei fără a elibera legitimaţie de
călătorie.
Contestând decizia de suspendare a contractului individual de
muncă, contestatorul invocă următoarele motive de nulitate:
- decizia de suspendare nu este semnată de angajator, potrivit art.52
alin1 coroborat cu art.14 alin.2 Codul muncii;
- la data emiterii şi comunicării deciziei de suspendare,
contestatorul se afla în incapacitate temporară de muncă, conform certificatului
medical seria CCMAF nr.1446812, anexat în copie cererii de chemare în
judecată;
- pârâta nu a respectat art.252 alin.2 lit.a, b, e şi f Codul muncii
privind menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia de
18
suspendare, nu precizează contractul individual de muncă ce urmează a fi

suspendat şi nici funcţia din care urma a fi suspendat;
- plângerea penală promovată de angajator, în condiţiile în care
exista deja pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov dosarul
nr.520/P/2011, este una artificială, pentru ca angajatorul să justifice suspendarea
contestatorului din funcţie;
- prevalându-se de existenţa dosarului penal nr.520/P/2011,
angajatorul a realizat o dublă sancţionare a contestatorului şi anume: prin
schimbarea locului de muncă din controlor tren în manevrant vagoane şi prin
suspendarea contractului individual de muncă;
- la data suspendării, deţinea funcţia de manevrant vagoane, iar nu
pe cea de controlor tren în care au fost săvârşite presupusele fapte penale,
încălcându-se astfel disp.art.52 alin.1 lit.b Codul muncii.
Prin întâmpinare, intimata SNTFC CFR Călători SA - Sucursala de
TFC Bucureşti, răspunzând motivelor de nulitate, a arătat că angajatorul
contestatorului şi, prin urmare, persoana care a emis decizia de suspendare este
SNTFC CFR Călători SA, fiind semnată de directorul STFC Bucureşti în baza
delegării de competenţă prevăzute de HG nr.584/1998 şi a dispoziţiei
directorului general al SNTFC Călători SA.
În legătură cu incapacitatea temporară de muncă, intimata a
menţionat că legea nu interzice luarea măsurii şi emiterea deciziei de suspendare
în perioada în care salariatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de
muncă.
Contestatorul este în eroare atunci când afirmă că menţiunile
obligatorii sunt cele prevăzute de art.252 Codul muncii, acestea privind decizia
de concediere. Singura normă este cea de la art.52 alin.1 lit.b Codul muncii care
stabileşte două situaţii distincte în care angajatorul poate suspenda din iniţiativa
sa contractul individual de muncă, în prima dintre acestea intimata apreciind că
s-a înscris. Referitor la dubla sancţionare a contestatorului, intimata a arătat că
schimbarea locului de muncă a avut loc cu acordul contestatorului care a semnat
actul adiţional la contractul individual de muncă, suspendarea fiind singura
măsură luată împotriva contestatorului. Se conchide în sensul că toate faptele
penale reţinute de organul de urmărire penală în sarcina contestatorului, în speţă
infracţiunea de luare de mită în formă continuată, infracţiunea de dare de mită în
formă continuată, infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, sunt
fapte incompatibile oricărei funcţii ocupate în cadrul SNTFC CFR CĂLĂTORI
SA, neavând relevanţă cea pe care o ocupa în concret contestatorul la momentul
comiterii lor.
Prin sentinţa civilă nr. 491/04.04.2014, Tribunalul Argeş, Secţia
pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte contestaţia şi a
obligat intimata să plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate
şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
contestatorul pe perioada 18.03.2013-01.08.2013; a respins capătul de cerere
19
privind reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de

suspendare, ca rămasă fără obiect.
Decizia este emisă de angajatorul SNTFC „CFR Călători” SA –
Sucursala de TFC Bucureşti, fiind semnată de către reprezentantul legal în
persoana directorului Sucursalei, neavând relevanţă dacă prin decizia contestată
s-a respectat sau nu art.252 alin.2 lit.a, b, e şi f Codul muncii ori dacă salariatul
se afla în incapacitate temporară de muncă.
De asemenea, s-a constatat că suspendarea contractului individual
de muncă este singura sancţiune, până la acest moment, a contestatorului, la
schimbarea locului de muncă achiesând conform actului adiţional la CIM,
nr.A1/259/21.01.2013. Cât priveşte plângerea penală, angajatorul a procedat
legal sesizând organul de cercetare şi în nume propriu, pentru protecţia imaginii
societăţii precum şi a persoanelor beneficiare ale serviciului de transport
feroviar.
Cât priveşte criticile contestatorului referitoare la funcţia pe care o
deţinea la data suspendării, instanţa a constatat:
Potrivit art.52 alin.1 lit.b Codul muncii, contractul individual de
muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului (. . .) în cazul în care
angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost
trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La data suspendării contestatorul
nu îndeplinea funcţia de controlor tren, în care s-a aflat în perioada săvârşirii
faptelor incriminate şi în legătură cu care este privită activitatea infracţională a
contestatorului, ci pe cea de manevrant vagoane conform actului adiţional
nr.A1/259/21.01.2013, iar pe de alta, nici la momentul prezent contestatorul nu
este trimis în judecată pentru infracţiunea de a fi primit de la călători, în calitate
de conductor tren, 40 lei fără a fi eliberat legitimaţii de călătorie.
Prin urmare, s-a arătat în considerente, decizia de suspendare a
contractului de muncă este neîntemeiată iar efectele acesteia urmează a fi
îndepărtate prin anulare.
În ceea ce priveşte reintegrarea contestatorului pe postul deţinut
anterior deciziei de suspendare, în temeiul art.80 alin.2 Codul muncii, instanţa a
constatat cererea ca rămasă fără obiect având în vedere faptul că potrivit deciziei
nr.A1/7268/25.07.2013, angajatorul a dispus încetarea suspendării contractului
individual de muncă al contestatorului la data de 01.08.2013, fiind primit
începând cu aceeaşi zi la locul de muncă în funcţia de manevrant vagoane unde
lucrează şi în prezent. Cu toate acestea, în condiţiile infirmării deciziei de
suspendare şi ale reintegrării deja produse, în temeiul art.80 alin.1 Codul muncii,
instanţa a admis capătul de cerere privind plata unei despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat contestatorul pe perioada cât a durat suspendarea contractului,
20
mai exact 18.03.2013-01.08.2013. A constatat că nu s-au efectuat cheltuieli de

judecată.
Împotriva sentinţei au formulat apel, în termen legal, părţile.
Apelantul – contestator critică hotărârea pentru nelegalitate şi
netemeinicie în sensul că s-a considerat eronat că cererea de repunere în situaţia
anterioară emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă a
rămas fără obiect.
Consecinţa constatării netemeiniciei deciziei contestate este aceea a
repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii, aşa cum s-a solicitat prin cererea
de chemare în judecată.
A arătat apelantul că la data emiterii deciziei de suspendare a
contractului individual de muncă ocupa postul de manevrant vagoane în cadrul
staţiei Bucureşti Griviţa din STFC Bucureşti, iar la data pronunţării sentinţei,
ocupa postul de manevrant vagoane în cadrul Staţiei Roşiori Nord din STFC
Craiova, ca urmare a deciziei de încetare a suspendării contractului individual de
muncă nr.A1/7268 emisă de intimată la data de 25.07.2013 şi a actului adiţional
nr.S13/1289/31.07.2013, subsecvent deciziei de încetare a suspendării.
Cum pe durata suspendării contractului relaţiile salariat – angajator
cu privire la drepturi şi obligaţii, altele decât cele prevăzute la art.49 alin.2 din
Codul muncii, nu încetează, consideră apelantul că intimata avea obligaţia de a-i
păstra postul de manevrant vagoane din cadrul staţiei Bucureşti Griviţa până la
clarificarea situaţiei sale, cel mult postul său putea fi ocupat de un alt salariat
doar pe perioada suspendării.
Criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate de apelanta –
intimată S.N.T.F.C. „CFR Călători” SA – STFC Bucureşti privitor la hotărârea
tribunalului sunt următoarele:
- A fost greşit obligată unitatea la plata despăgubirilor egale cu
salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat reclamantul în perioada 18.03.2013 – 01.08.2013 deoarece din data de
18.03.2013 şi până la 21.07.2013, contestatorul a fost în concediu medical
pentru incapacitate temporară de muncă, încasând de la societate suma de 454
lei şi din bugetul FNUASS suma de 6.041 lei.
A arătat apelanta că, potrivit art.50 din Codul muncii, concediul
medical constituie cauză de suspendare de drept a contractului individual de
muncă, iar art.49 alin.5 din cod, stabileşte că de fiecare dată când în timpul
perioadei de suspendare a contractului de muncă intervine o cauză de încetare de
drept a contractului, cauza de încetare de drept prevalează.
A precizat partea că a depus în dosarul tribunalului certificatele de
concediu medical, care însă nu au fost avute în vedere de instanţă.
- Într-o altă critică, apelanta a susţinut că măsura suspendării
contractului individual de muncă a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Faptele pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva salariatului –
infracţiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art.254 Cod
21
penal, infracţiunea de dare de dare de mită în formă continuată prevăzută de

art.255 alin.1 Cod penal şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de
infracţiuni prevăzute de art.323 alin.1 şi 2 Cod penal sunt incompatibile
indiferent de funcţia pe care o ocupa contestatorul la momentul emiterii deciziei
de suspendare a contractului individual de muncă. Subliniază că art.52 alin.1
lit.a şi b din Codul muncii reglementează două situaţii distincte pentru
suspendarea contractului individual de muncă, că situaţia da la litera b nu face
obiectul cauzei.
Astfel, societatea a îndeplinit prima condiţie impusă de art.52 alin.1
lit.a formulând plângere prealabilă împotriva contestatorului.
- În fine, a precizat că cererea de chemare în judecată a rămas fără
obiect întrucât prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013 efectele deciziei contestate
au încetat din data de 01.08.2013. Intimatul – contestator şi-a desfăşurat
activitatea de atunci în cadrul STFC Craiova, în baza actului adiţional
S13/1289/31.07.2013 încheiat prin acordul părţilor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, apelanta –
intimată SNTFC „ CFR Călători” SA a formulat următoarele apărări:
Apelantul – contestator a formulat către societate cerere pentru
încetarea suspendării contractului individual de muncă. Cererea a primit aviz
favorabil, fiind emisă decizia nr.A1/7268/25.07.2013, prin care încetează cu data
de 01.08.2013, suspendarea contractului de muncă.
În data de 31.07.2013 a fost încheiat cu acordul părţilor actul
adiţional nr.S13/1289 la contractul individual de muncă, conform căruia
activitatea se va desfăşura la SNTFC „CFR Călători” SA – STFC Craiova. Actul
adiţional a fost asumat şi necontestat de către apelantul – contestator. Acţiunea a
rămas fără obiect, decizia de suspendare a contractului individual de muncă fiind
revocată de angajator.
Apelantul – contestator a formulat întâmpinare în termen legal,
arătând că deşi între 18.03.2013 şi 21.07.2013 a fost în concediu medical,
decizia contestată a produs efecte în această perioadă faţă de celelalte drepturi ce
i se cuveneau prin contractul colectiv de muncă: autorizaţie de călători gratuită,
permise de călători CFR, prime, zile de concediu de odihnă.
Suspendarea din funcţie poate fi dispusă numai dacă sunt
îndeplinite două condiţii, respectiv dacă s-a formulat plângere penală împotriva
salariatului iar faptele imputate prin plângere îl fac incompatibil cu exerciţiul
funcţiei pe care o deţine. Deşi a încheiat cu unitatea actul adiţional
nr.A1/259/21.01.2013 prin care a acceptat modificarea locului şi felului muncii
pentru a nu fi incompatibil cu funcţia ocupată datorită presupuselor fapte penale,
societatea a formulat plângere penală şi a emis decizia de suspendare a
contractului individual de muncă.
Formulează apoi critici faţă de soluţia instanţei privitor la viciile de
formă ale deciziei contestate.
22

civilă, a admis apelurile declarate de apelantul-contestator R.G., şi apelanta-
intimată S.N.T.F.C. CFR Călători SA - STFC Bucureşti, împotriva sentinţei
civile nr.491 din 04 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul
nr.3303/109/2013; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a anulat decizia de
suspendare nr.S1/350 din 18 martie 2013 şi a redus perioada de acordare a
despăgubirilor la 21.07.2013-01.08.2013. A menţinut în rest sentinţa.
Prin decizia contestată, emisă sub nr.S1/350/18.03.2013, unitatea
SNTFC „CFR Călători” SA – STFC Bucureşti a suspendat contractul individual
de muncă al contestatorului R.G. începând cu data de 18.03.2013.
Decizia a fost lipsită de efecte în perioada 18.03.2013 – 20.07.2013,
suspendarea raporturilor de muncă având o altă cauză, care operează de drept,
conform art.50 alin.1 lit.b din Codul muncii, şi anume concediul pentru
incapacitate temporară de muncă.
Au fost depuse la dosar certificatele medicale eliberate
contestatorului pentru această perioadă - filele 83 şi următoarele din dosarul
tribunalului – acte purtând viza plătitorului, contestatorul a confirmat prin
întâmpinarea faţă de apelul unităţii, la fel pontajul a demonstrat faptul că între
18.03.2013 şi 20.07.2013 s-a aflat în concediu medical şi a încasat indemnizaţia
pentru incapacitate temporară de muncă.
Din data de 21.07.2013 şi până la momentul 01.08.2013, de la care
unitatea a stabilit prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013, încetarea suspendării
dispuse prin decizia nr.S1/350/18.03.2013, aceasta din urmă decizie a produs
efecte.
Decizia nr.S1/350/18.03.2013 a fost pusă în aplicare de unitate
dovadă fiind extrasul din REVISAL privitor la contestator, în care, pentru
perioada 21.07.2013 – 01.08.2013, este menţionată suspendarea raporturilor de
muncă având drept temei plângerea penală formulată împotriva salariatului –
filele 56-58 din dosarul din apel. Aceasta înseamnă că prezenta contestaţie nu a
rămas fără obiect, decizia atacată producând efecte în perioada 21.07.2013-
01.08.2013, tribunalul procedând corect la examinarea legalităţii şi temeiniciei
acesteia.
Suspendarea contractului individual de muncă al salariatului
întemeiată pe dispoziţiile art.52 alin.1 lit.b din Codul muncii, cum s-a dispus
prin decizia contestată, poate avea loc dacă sunt îndeplinite cumulativ două
condiţii: formularea de către angajator a plângerii penale împotriva salariatului,
aspect necontestat în apel şi incompatibilitatea faptelor pentru care s-a formulat
plângerea penală cu funcţia deţinută de salariat.
Dacă faptele ce se solicită a fi cercetate penal sunt sau nu
incompatibile cu funcţia deţinută de salariat la momentul suspendării
raporturilor de muncă rezultă din conţinutul plângerii penale. În aceasta se arată
că salariatul R.G., având funcţia de conductor tren şi în exercitarea atribuţiilor
23
de serviciu, a primit sume de bani de la călători frauduloşi pe trenurile pe care îşi

desfăşurat activitatea, în scopul de a nu-şi îndeplini îndatoririle de serviciu
privind verificarea documentelor de călătorie, a dat sume de bani organelor de
control pentru ca acestea să nu-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu legat de
acelaşi control al legitimităţilor de călătorie.
Suspendarea prevăzută de art.52 din cod, - măsură lăsată la
aprecierea angajatorului căci aceasta poate fi luată, potrivit termenilor utilizaţi la
redactarea textului – trebuie să opereze, dacă este dispusă, ca măsură de
protecţie a unităţii faţă de pericolul extinderii, prin intermediul exercitării
funcţiei sau a profesiei a consecinţelor periculoase ale faptei, faptelor penale.
De la momentul la care a fost anunţată asupra efectuării cercetărilor
penale în legătură cu faptele mai sus menţionate – 15.11.2012 – şi până la cel la
care a formulat plângerea penală – 14.03.2013 – unitatea a procedat însă, pe
baza acordului părţilor, la modificarea funcţiei contestatorului din conductor tren
în manevrant vagoane – conform actului adiţional nr.259/21.01.2013 aflat la fila
48 din dosarul tribunalului.
Rezultă că la data suspendării contractului de muncă al salariatului,
acesta nu mai îndeplinea funcţia de conductor tren, cu privire la care fusese
formulată plângerea penală, iar incompatibilitatea acestui angajat cu funcţia de
manevrant vagoane în sensul că prin atribuţiile de serviciu legate de manevrarea
vagoanelor s-ar agrava consecinţele faptelor denunţate, nu rezultă.
Ca urmare, măsura suspendării raporturilor de muncă pentru
formularea plângerii penale este neîntemeiată, consecinţa fiind aceea a anulării
deciziei contestate.
Repunerea în situaţia anterioară emiterii acestei decizii urmează să
ţină seama de perioada în care măsura desfiinţată a produs efecte şi de situaţia
salariatului, rezultat al voinţei liber exprimate.
Prin actul adiţional nr.S13/1289/31.07.2013 la contractul individual
de muncă, părţile litigiului au convenit, începând cu data de 01.08.2013, de la
care unitatea a stabilit, prin decizia nr.A1/7268/25.07.2013 încetarea efectelor
deciziei nr.S1/350/18.03.2013, modificarea locului de muncă al contestatorului
la STFC Craiova. Numai în lipsa unui astfel de acord repunerea în situaţia
anterioară opera în sensul reluării funcţiei de manevrant vagoane la STFC
Bucureşti.
Despăgubirile rezultând din aplicarea sancţiunii nulităţii nu pot viza
decât perioada în care decizia anulată a produs efecte iar acordarea celorlalte
drepturi prevăzute de negocierea colectivă nu poate avea ca temei desfiinţarea
actului atacat.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art.480 Cod procedură civilă,
Curtea a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a anulat
decizia de suspendare nr.S1/350 din 18 martie 2013 şi a redus perioada de
acordare a despăgubirilor la 21.07.2013-01.08.2013. A menţinut în rest sentinţa.
24
7. Reconstituirea vechimii în muncă. Instanţa competentă.
Art. 279 alin. 2 Codul muncii
Dovada vechimii în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010

se face în carnetul de muncă.
După abrogarea Decretului nr.92/1976, în lipsa carnetului de muncă,
vechimea se poate reconstitui la cererea persoanei interesate de către instanţa
competentă să soluţioneze conflictele de muncă, potrivit art.279 alin.2 Codul
muncii, chiar dacă perioada se situează în intervalul de timp în care era în
vigoare Decretul nr.92/1976.
La data de 15 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a

înregistrat cererea formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu S.C. C
S.A. Bălceşti, prin lichidator Coreli IPURL, Comuna Băleşti prin Primar şi CJP
Vâlcea, solicitând reconstituirea vechimii în muncă şi recunoaşterea acesteia
pentru perioada în care a fost angajat în calitate de muncitor ziler în perioada
1967-1989.
În motivarea cererii, a arătat reclamantul că în perioada 1967-1989
a lucrat ca muncitor ziler la IAS Tg Jiu în comuna Bălceşti, judeţul Gorj. În
perioada indicată a fost muncitor sezonier şi lucra între lunile martie/aprilie-
noiembrie minim 8 luni pe an. Pentru această perioadă de minim 23 de ani nu i-a
fost întocmit un contract de muncă şi în mod implicit un carnet de muncă.
În urma cercetărilor făcute de SC C S.A., aceasta i-a eliberat
adeverinţa nr.27 din 7.06.2005, prin care se statua că între lunile aprilie-
noiembrie din perioada 1967-1987, a lucrat la IAS Tg Jiu şi i s-au reţinut şi virat
contribuţiile conform legislaţiilor în vigoare.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe Decretul nr.92/1976.
Prin sentinţa civilă nr.829 din 18 iunie 2014, Tribunalul Vâlcea a
admis cererea formulată de reclamant şi a dispus reconstituirea vechimii în
muncă a acestuia pe perioada 1967-1989, muncă desfăşurată ca ziler la IAS
Tg.Jiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform adeverinţei nr.27 din 7.06.2005 eliberată de S.C. C. S.A.
Bălceşti, între lunile aprilie-noiembrie din perioada 1967-1987, reclamantul a
lucrat la IAS Tg-Jiu şi i s-au reţinut şi virat contribuţiile conform legislaţiei în
vigoare de la momentul respectiv.
Din adresa nr.24 din 21.03.2005, a reieşit că fostul IAS Tg-Jiu
recruta forţă de muncă în fiecare an din comuna Cernişoara, judeţul Vâlcea şi i
s-a recomandat reclamantului să se adreseze la DMSSF Vâlcea pentru
reconstituirea vechimii în muncă.
25
Reclamantul s-a adresat la DMSSF Vâlcea în vederea reconstituirii

vechimii în muncă, a formulat şi o acţiune în instanţă în acest sens, însă cererea
sa a fost respinsă în mod irevocabil de Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă
nr.635/R din 26 aprilie 2007, pe considerentul lipsei calităţii procesuale pasive a
DMSSF Vâlcea.
Pârâtele S.C. C S.A. prin lichidator judiciar şi CJP Vâlcea au
formulat întâmpinări prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar
prin încheierea de şedinţă din 31 ianuarie 2014 au fost respinse aceste excepţii.
În cauză a fost audiat şi martorul G.A., care a declarat atât în faţa
instanţei cât şi în faţa notarului public că a lucrat circa 23 de ani câte 8-9 luni pe
an cu reclamantul în perioada anilor 1967-1990, salariul încasat fiind între 8000
şi 15000 lei în perioada anilor 1987-1990.
Faţă de probatoriul administrat, s-a constatat că reclamantul a
desfăşurat activitate în perioada 1967-1989 ca ziler la IAS Tg-Jiu, 8-9 luni pe
an, motiv pentru care a fost admisă cererea reclamantului şi s-a dispus
reconstituirea vechimii în muncă pentru această perioadă.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta CJP Vâlcea, criticând
soluţia pentru nelegalitate, după cum urmează:
În mod greșit instanța nu s-a pronunțat pe nicio excepție invocata
de către parata si in mod greșit nu a ținut seama ca parata nu are calitate
procesuala pasiva in acest litigiu, întrucât, potrivit art. 153 din Legea 263/2010,
apelanta are calitate in litigiile cu obiect contestare decizie pensionare si nu in
litigii de reconstituire a vechimii de munca.
Instanța nu s-a pronunțat asupra excepției necompetentei materiale,
deși parata a invocat faptul ca litigiu privind reconstituirea vechimii in munca
este de competenta judecătoriei si nu a tribunalului.
Pentru aceste motive se solicita admiterea apelului, desființarea
sentinței si trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Prin întâmpinarea formulata, intimatul reclamant a solicitat
respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul ca instanța s-a pronunțat
asupra excepțiilor prin încheiere de ședința, iar parata are calitate procesuala
pasiva, întrucât s-a solicitat si recunoașterea vechimii in munca, cu scopul de a
beneficia de stabilirea punctajului mediu anual, in funcție de vechimea stabilita.
Prin decizia nr. 1026/11.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins ca
nefondat apelul declarat de pârâta CJP Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr.829
din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.6294/90/2013.
Contrar susținerilor apelantei, prima instanța s-a pronunțat asupra
excepțiilor invocate de către parata, prin încheierea de ședința din data de
31.01.2014, prin care a respins aceste excepții.
Cu privire la excepția necompetentei materiale, s-a constatat că în
mod corect a fost respinsă de către instanţă.
26
Astfel, potrivit disp. art. 279 alin.(1 ) şi (2) din Codul muncii: „(1)
Vechimea în muncă stabilită până la 31.12.2010 se probează cu carnetul de
muncă. (2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de
muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la data de
31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de
muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de
muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa
raporturilor de muncă”.
Cum cererea în cauză a fost formulată după data abrogării
Decretului 92/1976 şi cum competenţa de soluționare a conflictelor de munca
revine tribunalului în prima instanţă, în mod corect instanța de fond a apreciat ca
este competenta material să soluţioneze cauza.
Cea de-a doua excepție, privind lipsa calităţii procesuale pasive, nu
a fost reținută.
Astfel, prin sentința atacata, instanța a dispus reconstituirea
vechimii în muncă a reclamantului D.D., pe perioada 1967-1989, muncă
desfăşurată ca ziler la IAS Tg. Jiu.
Apelanta CJP Vâlcea nu a fost obligată prin dispozitiv faţă de
reclamant, iar chemarea sa în judecată este justificată pentru a se putea invoca
opozabilitatea hotărârii fata de parata în ce privește recunoaşterea vechimii în
muncă reconstituită pe această cale, în situaţia unui eventual litigiu decurgând
din aplicare dispoziţiilor cu privire la drepturile de pensie ale reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, constatând ca nu sunt întemeiate
criticile aduse sentinţei, în baza art. 480 C.p.c., Curtea a respins ca nefondat
apelul.
8. Plata drepturilor salariale personalului didactic din învăţământul

preuniversitar de stat, calculate în raport de prevederile OG nr.15/2008,
aprobată prin Legea nr.221/2008, după intrarea în vigoare a Legii
nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea acestora personal.
O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale personalului din

învăţământ
Art. 9 alin. 3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea personalului
plătit din fondurile publice
Legea nr. 63/2011, privind încadrarea şi salarizarea personalului didactic şi
didactic auxiliar din învăţământ
Coeficientul de multiplicare reglementat de O.G. nr. 15/2008, privind

creşterile salariale personalului din învăţământ a reprezentat o valoare cu
care s-a majorat salariul de bază, fiind parte componentă a acestuia.
27
Potrivit art.9 al.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea

personalului plătit din fondurile publice majorările salariilor de bază se
stabilesc anual prin legi speciale.
Prin Legea nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea personalului
didactic şi didactic auxiliar din învăţământ a fost reglementat cuantumul brut
al salariului de încadrare avut în vedere la calculul drepturilor acestui
personal.
Cuantumul brut al salariului de încadrare reglementat de Legea nr.
63/2011, a stat la baza calculului drepturilor salariale personalului din
învăţământ şi pentru perioada 2013 – 2014, fiind diferit de acela prevăzut prin
actele normative anterioare intrării în vigoare a acestei legi.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlce, reclamantul SPIP

Vâlcea, pentru membrii săi de sindicat, a chemat în judecată pârâta Liceul C.B.
Horezu, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea
acesteia la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate
membrilor de sindicat, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, începând cu
data de 13 mai 2011 şi până la pronunţarea sentinţei în prezenta cauză,
actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie la data efectivă a plăţii.
În motivarea cererii, s-a arătat că Tribunalul Vâlcea a admis
acţiunile formulate de organizaţia lor şi a obligat unităţile de învăţământ la
calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din
neaplicarea Legii nr. 221/2008, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale
efectiv încasate şi cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii 221/2008,
pentru aprobarea OG nr. 15/2008, începând cu 01 octombrie 2008 şi până la data
de 31 decembrie 2009, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, la data
efectivă a plăţii, sentinţele fiind menţinute de Curtea de Apel Piteşti.
Instanţa de judecată a constatat astfel că membrii săi de sindicat,
care îndeplinesc funcţii didactice de predare şi instruire/pregătire practică şi
funcţii didactice auxiliare, trebuiau să beneficieze, pentru perioada 01 octombrie
2008- 31 decembrie 2009, de dispoziţiile Legii nr. 221/2008, prin care s-a
aprobat ca, începând cu data de 01 octombrie 2008, valoarea coeficientului de
multiplicare 1,000 pentru salariile personalului didactic să fie 400 lei.
Legea nr. 221/2008 a fost declarată constituţională în cadrul
controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea Guvernului, iar prin
decizia nr. 1093/15.10.2008, Curtea Constituţională a constatat că această lege
este constituţională.
Soluţia instanţei învestite cu soluţionarea litigiului de muncă a fost
confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr.
3/04.04.2011, a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Galaţi şi de procurorul general al Parchetului de pe
28
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia respectivă este obligatorie, în

conformitate cu dispoziţiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Acelaşi sistem de calcul trebuie aplicat şi ulterior datei de
01.01.2010, astfel încât salariile să fie la acelaşi nivel cu cele din decembrie
2009. În acest sens, s-a statuat şi prin decizia nr. 11/08.10.2012, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Deci, atât Curtea constituţională, prin decizia nr. 877/28.06.2011,
cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 11/08.10.2012, au statuat
că, la data de 01.01.2010, reîncadrarea şi salarizarea personalului didactic
trebuiau făcute conform coeficienţilor şi salariilor avute în plată la data de 31
decembrie 2009, stabilite în conformitate cu Legea nr. 221/2008.
În raport de prevederile art. 3307 din Codul de procedură civilă, care
consacră caracterul obligatoriu al deciziei nr. 11/2012, se impunea acordarea
drepturilor nu doar până la data de 31.12.2010, ci şi ulterior, mai ales în
condiţiile în care au fost în vigoare prevederi legale similare celor cuprinse în
Legea nr. 330/2009 - art. 3 lit. c şi art. 7 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 şi art. 1
alin. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului
plătit din fonduri publice.
A rezultat deci, fără putinţă de tăgadă, faptul că salariul de bază pe
anul 2011 nu putea fi mai mic decât cel cuvenit salariaţilor din sistemul public,
în baza actelor normative constituţionale şi a hotărârilor judecătoreşti, în luna
decembrie 2009, diminuat conform dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 şi majorat cu
15%, potrivit Legii 285/2010.
A fost însă nevoie de intervenţia instanţei pentru a acorda
membrilor de sindicat reprezentaţi drepturile salariale cuvenite în baza Legii nr.
221/2008, în anul 2010 şi în anul 2011, instanţa pronunţându-se însă numai până
la data de 12 mai 2011 inclusiv.
Reclamantul a mai arătat că, în opinia membrilor de sindicat,
salariile trebuiau calculate în raport de o valoare a coeficientului de multiplicare
1,000 de lei 400 lei, conform Legii 221/2008, şi ulterior datei de 12 mai 2011,
pentru mai multe motive.
În primul rând, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea
285/2010, raportate la cele ale art. 3 şi art. 30 din Legea nr. 330/2009 şi la Legea
nr. 221/2008, în tot cuprinsul anului 2011, salariile personalului didactic şi
didactic auxiliar trebuiau calculate prin aplicarea valorii de 400 lei a
coeficientului de multiplicare.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte anul 2012, în materia salarizării
personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă Legea nr. 283/2011 privind
aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008
privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, respectiv
articolul unic pct. II 2 din aceasta.
Faţă de faptul că membrii de sindicat şi-au păstrat calitatea de cadre
didactice auxiliare şi faţă de economia dispoziţiilor Legii nr. 63/2011, este
29
evident că trebuie să beneficieze şi în anul 2012 de calculul salariilor prin

aplicarea Legii nr. 221/2008, în raport de prevederile Legii 283/2011.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte anul 2013, în materia
salarizării personalului din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG nr. 84/2012
privind stabilirea salariilor din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor
termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, în raport de
care este evident că reclamanţii trebuiau să beneficieze şi în anul 2013 de
calculul salariilor prin aplicarea Legii 221/2008.
În al patrulea rând, în anul 2014, în materia salarizării personalului
din sectorul bugetar, este aplicabilă OUG 103/2013 privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în
domeniul cheltuielilor publice, din care rezultă că reclamanţii trebuie să
beneficieze şi în anul 2014 de calcul salariilor prin aplicarea Legii nr. 221/2008.
Prin sentinţa nr. 848/20.06.2014, Tribunalul Vâlcea – Secţia I
civilă, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul SPIP Rm.
Vâlcea, în numele membrilor săi de sindicat.
Aşa cum rezultă din tabelul nominal depus la dosar, reclamanţii,
reprezentaţi de Sindicatul Personalului din Învăţământul Preuniversitar Vâlcea,
au fost salariaţii pârâtei în perioada solicitată (începând cu data de 13 mai 2011)
şi nu au beneficiat de plata salariului calculat conform Legii nr.221/2008 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se
vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ.
Este adevărat că, în perioada 01 octombrie 2008-12 mai 2011, aşa
cum s-a statuat în practica judiciară, în baza mai multor decizii ale Curţii
Constituţionale a României, a deciziilor nr.3/2011 şi nr.11/2012, pronunţate în
recursuri în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a
dispoziţiilor art.30 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, art.5 alin.6 din OUG nr.1/2010 privind
unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul
bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul
bugetar şi art.1 alin.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a
personalului plătit din fonduri publice, salariul personalului din învăţământ a
fost calculat în funcţie de valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 de
400,00 lei, stabilită de Legea nr.221/2008.
Însă, începând cu data de 13 mai 2011 a intrat în vigoare Legea
nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic
şi didactic auxiliar din învăţământ, care a reglementat un nou sistem de
salarizare a personalului din învăţământ şi a abrogat dispoziţiile legale anterioare
din această materie.
Astfel, potrivit art.1 din acest act normativ: Începând cu data intrării
în vigoare a prezentei legi şi până la 31 decembrie 2011, personalul didactic şi
30
didactic auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturile de natură salarială

stabilite în conformitate cu anexele la prezenta lege.
Cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru personalul didactic
şi didactic auxiliar din învăţământ este cel prevăzut în anexele nr. 1, 2, 3a şi 3b,
după caz.
Indemnizaţiile de conducere specifice sunt prevăzute în anexa nr. 4.
Sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale
sistemului de salarizare de care beneficiază personalul prevăzut la alin. (1),
precum şi metodologia de calcul al acestora sunt prevăzute în anexa nr. 5.
Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al
celorlalte elemente ale sistemului de salarizare prevăzute de prezenta lege se
calculează în funcţie de salariile de încadrare prevăzute în anexele nr. 1, 2, 3a
sau 3b, după caz, în conformitate cu metodologia prevăzută în anexa nr. 5, cu
luarea în considerare a indemnizaţiei de conducere prevăzută în anexa nr. 4,
dacă este cazul.
Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de
muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte
drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.
Dispoziţiile art. 8, 9, 12 şi 13 din Legea nr. 285/2010 privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi cele
ale art. 22, 25 - 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice se aplică în mod corespunzător şi pentru
personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, salarizat potrivit
prevederilor prezentei legi.”
De asemenea, potrivit art.6 din Legea nr.63/2011: „Orice alte
dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de
natură salarială, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se
abrogă.”
Aşadar, în perioada 13 mai 2011-31 decembrie 2011, în mod corect
reclamanţii au fost salarizaţi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.63/2011 şi
cu anexele la această lege, iar nu potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, care a
fost abrogată de art.6, citat anterior.
Pentru anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a făcut
în temeiul Legii nr.283/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în
domeniul bugetar, care a introdus art. II, care, la art.1 alin.3, 4 şi 5, prevede că:
„În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al
sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din
învăţământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea
şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din
31
învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie

2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Începând cu luna ianuarie 2012, în ceea ce priveşte salarizarea
personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile
Legii nr. 63/2011.
În anul 2012, prevederile art. 12 din anexa nr. II, cap. I lit. B -
Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ, la Legea-cadru nr.
284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu
modificările ulterioare, nu se aplică.”
Deci, şi în anul 2012, salarizarea personalului din învăţământ s-a
făcut corect, în baza Legii nr.63 /2011, la dispoziţiile căreia s-a făcut trimitere în
mod expres chiar în cuprinsul actului normativ care a reglementat salarizarea
personalului bugetar pentru intervalul 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2012. Nu
există nicio prevedere legală care să justifice salarizarea reclamanţilor, în anul
2012, potrivit dispoziţiilor Legii nr.221/2008, act normativ care a fost abrogat
începând cu data de 13 mai 2012.
În anul 2013, au fost menţinute dispoziţiile referitoare la salarizarea
personalului bugetar, inclusiv a personalului din învăţământ, valabile pentru
anul 2012.
În acest sens, în art.2 din OUG nr.84/2012 privind stabilirea
salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor
termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare s-a dispus
că: „Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi
(5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art.
II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor
măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri
financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”
Dispoziţiile legale citate anterior au menţionat în mod expres că în
anul 2013 se aplică prevederile art. art. 1 alin. (4) şi (5) ale art. II din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, care fac trimitere la salarizarea
personalului din învăţământ în conformitate cu prevederile Legii nr.63/2011,
astfel că salarizarea reclamanţilor s-a făcut în mod corect şi pentru intervalul 1
ianuarie 2013-31 decembrie 2013. Nici pentru această perioadă nu există vreo
justificare legală pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr.221/2008, abrogată încă
din 13 mai 2011.
În mod asemănător, pentru anul 2014, există prevederi exprese care
stabilesc modul de calcul al salariilor personalului din învăţământ în raport de
criteriile introduse prin Legea nr.63/2011, iar nu de coeficientul de multiplicare
stabilit de Legea nr.221/2008, care nu mai era în vigoare, respectiv cele ale art. 1
alin.3 şi 4 din OUG nr.103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea
32
personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în
domeniul cheltuielilor publice, potrivit cărora:
„În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al
sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din
învăţământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind
încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar
din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna
decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii.
Împotriva hotărârii a formulat apel sindicatul pentru motive de
nelegalitate în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că, în mod greşit instanța
de fond a reţinut dreptul reclamanţilor la majorarea cu coeficientul reglementat
de OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, numai până la data intrării
în vigoare a Legii nr.63/2011.
civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul SPIP Vâlcea.
Personalului didactic din învăţământul preuniversitar le-a fost
recunoscut dreptul la plata unui salariu calculat şi în raport de prevederile OG
nr.15/2008, privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008
personalului din învăţământ, aprobată prin Legea nr.221/2008, începând cu data
de 01.01.2010, potrivit dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.6 din OUG
nr.1/2010 şi art.30 din Legea nr.330/2009, prin decizia nr.11/2012, pronunţată
într-un recurs în interesul legii.
Sindicatul, pentru reclamanţi, a solicitat plata drepturilor salariale în
raport de prevederile OG nr.15/2008 şi după intrarea în vigoare a Legii
nr.63/2011, privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic
şi didactic auxiliar din învăţământ.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că după intrarea în vigoare
a actului normativ evocat şi până la 31.12.2011, personalul didactic şi didactic
auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturi salariale stabilite în conformitate
cu anexele la lege.
Soluţia instanţei de fond este una corectă, pentru argumentele ce
urmează:
Succesiunea unor acte normative în legătură cu drepturile salariale
personalului plătit din fondurile publice, inclusiv personalului din învăţământul
preuniversitar de stat a dat naştere unor litigii în legătură cu modul de calcul al
drepturilor salariale.
Practica judiciară neunitară a fost prilejul pronunţării deciziei
nr.11/2012, în recursul în interesul legii de către înalta curte de Casaţie şi Justiţie
33
care a dezlegat în drept modul cum se vor calcula salariile personalului didactic
şi auxiliar din învăţământul preuniversitar, începând cu data de 01.01.2010.
Dezlegarea în drept a instanţei supreme are un caracter obligatoriu
pentru instanţele de judecată, potrivit art.517 Cod procedură civilă, până la o
reglementare juridică nouă în ceea ce priveşte aceleaşi drepturi.
Cuantumul brut al salariilor de încadrare personalului didactic şi
didactic auxiliar, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.63/2011 a fost
reglementat în anexele nr.1, 2, 3a şi 3b, iar metodologia de calcul în anexa nr.5
la acest act normativ.
Potrivit art.2 din anexa nr.5 privind metodologia de calcul la actul
normativ evocat salariul brut al personalului didactic se compune din salariul de
bază prevăzut în anexele 1 şi 2 la care sunt adăugate: sporuri, indemnizaţii,
precum şi alte drepturi salariale prevăzute de lege.
Coeficientul de multiplicare la care se referă OG nr.15/2008,
privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din
învăţământ, a reprezentat o valoare cu care s-a majorat salariile de bază ale
acestui personal stabilite anterior prin OUG nr.68/2004, aşa cum a fost aprobată
şi modificată prin Legea nr.6/2005.
Din aceste reglementări rezultă că valoarea coeficientului a
reprezentat o parte componentă a salariului de bază recunoscut în plată
personalului didactic şi didactic auxiliar începând cu data de 01.01.2010 şi până
la data la care legiuitorul a reglementat o altă metodologie de calcul.
Potrivit art.9 alin.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fondurile publice, în cadrul legilor speciale de
salarizare anuale se stabilesc majorările salariilor de bază.
Prin Legea nr.63/2011 privind încadrarea şi salarizarea personalului
didactic şi didactic auxiliar din învăţământ au fost reglementate în anexele 1, 2,
3a şi 3b, cuantumul brut al salariilor de încadrare care vor fi avute în vedere la
calculul drepturilor ce se cuvin acestui personal începând cu data intrării în
vigoare a actului normativ prin care legiuitorul a stabilit o metodologie nouă de
calcul.
Legiuitorul a făcut referire expresă cu privire la cuantumul brut al
salariilor de încadrare al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor
elementelor sistemului de salarizare pentru personalul didactic şi didactic
auxiliar în sensul că acesta se va menţine la acelaşi nivel şi pentru anii 2013 –
2014, aşa cum este reglementat prin Legea nr.63/2011.
Din toate aceste reglementări a rezultat în mod neîndoielnic că
pentru personalul didactic şi didactic auxiliar în anul 2011, calculul salariilor se
va face numai după metodologia şi în raport de drepturile prevăzute în Lege
anr.63/2011, aşa după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, Curtea
păstrând sentinţa prin respingerea apelului ca nefondat, în baza art.480 Cod
procedură civilă.
34
9. Opoziţia creditorilor sociali sau a altor persoane interesate împotriva

Hotărârii generale a asociaţilor de transferare a părţilor sociale.
Art. 202 alin. 2 şi 24 din Legea nr.31/1990 privind societăţile

comerciale, republicată
Orice persoană prejudiciată prin Hotărârea de transmitere a părţilor

sociale poate să formuleze opoziţie prin care să solicite obligarea societăţii sau
a asociaţilor la repararea prejudiciului sau obligarea asociatului care
intenţionează să-şi cedeze părţile sociale la plata daunelor civile, potrivit
art.202 alin.24 din Legea nr.31 republicată privind societăţile.
Admiterea opoziţiei presupune dovada unui prejudiciu cert urmare a
transmiterii părţilor sociale cu consecinţa răspunderii societăţii sau a
asociaţilor după caz nu şi anularea hotărârii adoptată în condiţiile art.202
alin.2 din Legea nr.31/1990.
Asupra apelului de faţă, constată că la data de 03.12.2013, ORC

Argeş a înaintat acestei instanţe opoziţia nr.107113/23.11.2013, formulată de
DGFP Ploieşti, reprezentată de AFP Argeş împotriva Hotărârii nr.1/23.10.2013
privind transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii a S.C.
TMS SRL, împreună cu toate documentele.
În motivarea opoziţiei, DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a
arătat că prin hotărârea atacată asociatul unic Solomon Ionel a hotărât retragerea
sa din societate şi descărcarea din funcţia de administrator, cesionarea părţilor
sociale către domnul S.D. şi continuarea activităţii societăţii cu asociat unic şi
administrator în persoana celui din urmă.
Organul fiscal a arătat că aceste operaţiuni s-au efectuat fără a se
avea în vedere că societatea înregistra obligaţii la bugetul consolidat al statului
în sumă de 292.954 lei, neconcordanţe din declaraţia 390 şi 394.
Organul fiscal a mai arătat că cesiunea părţilor sociale reprezintă
dispariţia asociatului societăţii ca subiect de drept cu consecinţa imposibilităţii
de a fi tras la răspundere faţă de neexecutarea obligaţiilor fiscale existente la
data cesiunii.
De asemenea, organul fiscal a considerat că prin cesionarea părţilor
sociale debitorii obligaţiilor fiscale se pot considera descărcaţi de aceste
obligaţii, iar asociaţii societăţii nu mai pot fi urmăriţi în condiţiile legii.
Asociatul societăţii se consideră a fi în culpă pentru neplata
obligaţiilor bugetare în termen legal, iar hotărârea de cesionare a părţilor sociale
determină o situaţie de imposibilitate a încasării obligaţiilor restante.
Organul fiscal a făcut referire şi la disp.art.273 1 din Legea
nr.31/1990 R ce prevăd atragerea răspunderii organelor de conducere şi
obligarea acestora la acoperirea obligaţiilor neachitate.
35
În final, s-a solicitat admiterea opoziţiei şi obligarea societăţii,

respectiv a asociatului acesteia, la repararea prejudiciului cauzat bugetului
consolidat al statului în sumă de 292.954 lei.
Prin sentinţa nr. 63/CC/12.03.2014, Tribunalul Specializat Argeş a
respins cererea de opoziţie formulată de reclamantă, reţinând următoarele:
În fapt, prin Hotărârea nr.1/23.10.2013, asociatul unic al S.C.
T.M.S. SRL a hotărât retragerea din societate şi cooptarea în calitate de asociat
unic a domnului S.D., cesionarea părţilor sociale către acesta, renunţarea la
calitatea de administrator a lui S.I. şi numirea în această calitate a noului asociat.
Asociatul unic a solicitat, prin cerere de depunere şi menţionare
acte, publicarea hotărârii de cesionare părţi sociale în Monitorul oficial şi prin
rezoluţia nr. 15744/28.10.2013, dată de directorul ORC Argeş, a fost admisă
cererea şi s-a dispus publicarea acestei hotărârii în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
La data de 02.12.2013 DGFP Ploieşti reprezentată de AFP Argeş, a
formulat în condiţiile art.62 din Legea nr.31/1990, opoziţie împotriva hotărârii
nr.1/23.10.2013, având în vedere faptul că societatea înregistra obligaţii
bugetare în sumă de 292.954 lei.
Potrivit art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990 R: „Creditorii sociali şi
orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la
transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite
instanţei judecătoreşti, după caz, societatea sau asociaţii la repararea
prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a
asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale. Dispoziţiile art.62 se
aplică în mod corespunzător.”
Faţă de aceste prevederi se constată că pentru a formula o cerere de
opoziţie împotriva unei hotărâri prin care se dispune cesionarea părţilor sociale
partea trebuie să îşi dovedească prejudiciul cauzat prin această operaţiune.
Operaţiunea de transmitere a părţilor sociale între asociaţi este
prevăzută la art.202 alin.1 din Legea nr.31/1990 R, iar la alin.2 se permite
transmiterea de părţi sociale către persoane din afara societăţii numai dacă a fost
aprobată de asociaţi, reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
În cauza de faţă, transmiterea părţilor sociale s-a efectuat de către
asociatul unic ce deţinea 20 părţi sociale în valoare totală de 200 lei.
Prejudiciul invocat de către organul fiscal, în lipsa oricăror alte
dovezi administrate în faţa instanţei, îl reprezintă datoria bugetară a societăţii în
sumă de 292.954 lei.
Având în vedere hotărârea de cesionare a părţilor sociale, întregul
pasiv al societăţii se preia de către asociatul cesionar, respectiv persoana fizică
S.D., inclusiv datoria bugetară despre care a făcut vorbire organul fiscal.
În acest fel, noul asociat unic preia obligaţia de acoperire a datoriei
bugetare şi de aici rezultă că operaţiunea legală de transmitere a părţilor sociale
36
către o persoană din afara societăţii nu poate fi considerată prejudiciabilă faţă de

organul fiscal în lipsa unor dovezi în acest sens.
Chiar şi în lipsa acestei menţiuni din hotărâre, organul fiscal nu a
justificat în niciun fel prejudiciul încercat printr-o operaţiune prevăzută de legea
cadru a societăţilor comerciale, mai ales că debitorul obligaţiei fiscale este
societatea, iar nu asociatul unic şi aceasta, potrivit aceleiaşi hotărâri, îşi continuă
activitatea.
Astfel, organul fiscal poate urmări societatea în acoperirea datoriei
fiscale indiferent de modificarea acţionariatului acesteia.
Întrucât organul fiscal nu a dovedit elementele cumulative ale
răspunderii civile delictuale în cauză, în sensul identificării unei fapte culpabile
(fapta de cesionare a părţilor sociale este legală), a unei vinovăţii a asociatului
unic în săvârşirea unei fapte culpabile, a unui raport de cauzalitate între fapta
culpabilă şi un prejudiciu adus organului fiscal, precum şi a prejudiciului cert,
actual şi născut, instanţa a respins opoziţia. ca nefondată.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta D.G.F.P. Ploieşti ,
reprezentată de AJFP Argeş, pentru motive de nelegalitate în sensul că au fost
interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990,
atunci când a reţinut lipsa prejudicierii apelantei prin decizia asociatului unic de
cesionare a părţilor sociale către alte persoane.
Prin actul cesiunii, apelanta nu mai poate valorifica dreptul de
creanţă împotriva asociatului unic iniţial care şi-a pierdut această calitate.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat nulitatea apelului care nu a fost
depus la Tribunalul Specializat, iar pe fond respingerea acestuia, cu argumentul
că instanţa de fond a reţinut în mod corect lipsa oricărui prejudiciu în dauna
apelantei prin actul cesiunii părţilor sociale.
Prin decizia nr. 1129/24.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia i
civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta DGRFP,
reprezentată de AJFP Argeş.
Prin Hotărârea nr.1 din 23.10.2013, asociatul unic Solomon Ionel s-
a retras din societate în favoarea lui S.D. căruia i-a cesionat în totalitate cotele
părţi deţinute din capitalul social în valoare totală de 200 lei.
Odată cu actul de cesiune a renunţat şi la calitatea de administrator
şi reprezentant al societăţii.
Potrivit art.202 alin.23 din Legea nr.31/1990 republicată, privind
societăţile, orice persoană prejudiciată prin hotărârea asociaţilor prin care s-au
transmis părţi sociale au dreptul să formuleze opoziţie la actul de transfer
solicitând instanţei să oblige după caz societatea sau asociaţii la repararea
pagubei cauzată.
Opoziţia reglementată de lege în favoarea creditorilor presupune
existenţa unui prejudiciu cert, în dauna acestora dinainte, cauzat prin actul de
transmitere a părţilor sociale.
37
Prin cererea de opoziţie, apelanta a invocat existenţa unui creanţe în

sumă de 292.954 lei.
Creanţa potrivit declaraţiilor invocate în cererea de chemare în
judecată este anterioară actului de cesiune a părţilor sociale, iar în legătură cu
aceasta, apelanta trebuia să dovedească imposibilitatea valorificării ca urmare a
transmiterii părţilor sociale către un alt asociat.
Transmiterea părţilor sociale în valoare de 200 lei către un alt
asociat nu a fost de natură să creeze niciun prejudiciu în dauna interesului
apelantei, aceasta având posibilitatea să uzeze de mijloacele legale împotriva
societăţii sau asociatului unic pentru valorificarea creanţei.
Lipsa prejudiciului a fost apreciată corect de către instanţa de fond
atunci când a respins opoziţia, argumente în raport de care s-a păstrat sentinţa şi
s-a respins apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă.
10. Contestaţia privind tergiversarea procesului civil. Motivul nerespectării

regulilor stabilirii primului termen de judecată în cauzele urgente.
Art. 522 din Noul Cod de Procedură Civilă
Contestaţia privind tergiversarea procesului este remediul procesual de

înlăturare a cauzelor de natură să încalce dreptul şi soluţionarea procedurii
într-un termen optim şi previzibil.
Potrivit art.522 alin.4 NCPC se poate formula contestaţia şi în cazul în
care instanţa a socotit obligaţia de a soluţiona cauza în termenul optim şi
previzibil prin neluarea măsurilor sau neîndeplinirea din oficiu a termenelor
procedurale urmare soluţionării litigiului în acest termen.
Fixarea termenului în judecată într-o cauză urgentă fără a se ţine
seama de regulile procedurale potrivit cu care trebuie judecată în acest regim
şi cu precădere este de natură să încalce dreptul la soluţionarea procesului în
termen optim şi previzibil singurul remediu procesul fiind contestaţia
reglementată de art.522 NCPC.
La data de 19.09.2014, A.A. a formulat contestație privind

tergiversarea procesului, întemeiată pe disp. art. 522 alin. 1 şi 2 pct. 4 NCPC şi
art. 6 din CEDO, susținând în esenţă că, la Tribunalul Argeş, se tergiversează
soluționarea dosarului nr. 7171/280/2013, având ca obiect contestație la
executare. Arata contestatoarea că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei la
data de 28.08.2014, şi i s-a fixat o data de recomandare la 16.12. 2014, deşi
cererea trebuia analizata „de îndată” aşa cum prevede art. 200 din NCPC.
Prin încheierea din 23 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul
Argeş, a fost respinsa ca neîntemeiată contestația, instanţa reținând in esenţă
38
că, raportat la obiectul cauzei, „ contestație la executare” nu se poate retine ca

s-au încălcat disp. art. 201 alin. 5 din NCPC, deoarece speța nu se încadrează in
noțiunea de cazuri urgente.
Împotriva aceste încheieri a formulat plângere contestatoarea
susținând în esenţă că în mod greşit s-a reținut că speța nu se încadrează în
noțiunea de „procese urgente” deşi disp. art. 716 alin. 3 din NCPC prevede că,
„.. judecarea contestației se face de urgenţă şi cu precădere”.
Prin decizia nr.1343/03.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis
plângerea formulată de petenta A.A., împotriva încheierii de şedinţă din data de
23 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş; a anulat încheierea şi a
trimis cauza la Tribunalul Argeş pentru stabilirea termenelor procedurale cu
respectarea caracterului "urgent" al cauzei.
Cuza înregistrată la Tribunalul Argeş, în care s-a formulat
contestație privind tergiversarea procesului are ca obiect „ contestație la
executare”.
Potrivit art. 522 din Noul C. proc. civ.: "(1) Oricare dintre părţi,
precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care,
invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi
previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie
înlăturată.
(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele
cazuri:
1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de
pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără
rezultat;
2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces
trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă
instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute
de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a
fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori
alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării
procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care
nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;
4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un
termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin
neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură
necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură
ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."
Deci, art. 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea
"Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la
dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării
39
dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru

luarea măsurilor legale de înlăturare a aceste situaţii.
Art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ., precizează expres situaţiile
în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.
Motivul prevăzut la pct. 4 al art. 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ.
priveşte în exclusivitate propria conduită a instanţei, indiferent de conduita în
proces sau în legătură cu procesul a celorlalţi participanţi.
Însă, ceea ce caracterizează, toate cazurile prevăzute de art. 522 din
Noul C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele
necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le
foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o
anumită conduită.
În acest context, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie
privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea
cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în
situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune
măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen
rezonabil.
În prezenta cauză, în mod greşit prima instanţă a reţinut că procesul
nu poate fi încadrat în noțiunea de „cazuri urgente” deşi art. 716 alin. 3 din
NCPC statuează caracterul urgent al acestei pricinii.
În atare situaţie, de la înregistrarea dosarului pe rolul tribunalului,
respectiv 28.08.2014, trebuiau dispune măsurile necesare pentru asigurarea
soluţionării procesului într-un termen rezonabil, având in vedere caracterul
urgent al contestației la executare.
Fixarea unui termen de recomandare la abia la data de 16 dec. 2014,
data de la care începe pregătirea judecații caii de atac, etapă ce presupune noi
termene, fără a se avea in vedere caracterul urgent al pricinii, atrage incidenta
art. 522 alin. 4 din NCPC, mai sus amintit.
Astfel, Curtea, în opinie majoritară, a constatat că, în mod greşit
Tribunalul Argeş a apreciat că în cauză nu este vorba de vreo tergiversare a
procesului.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi, în temeiul
dispoziţiilor art. 525 din Noul C. proc. civ., Curtea a apreciat plângerea ca
întemeiată şi a admis-o, cu consecinţa anulării încheierii din 23 septembrie
2014, pronunțată de Tribunalul Argeş.
Cauza a fost trimisă la acelaşi tribunal pentru stabilirea termenelor
procedurale cu respectarea caracterului „urgent„ al cauzei.
11. Legalitatea menţiunilor cuprinse în adeverinţa eliberată de angajator

potrivit Anexei 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind
sistemul unitar de pensii publice.
40
Anexa 14 la Normele de aplicare a Legii nr.263/2010, privind sistemul

unitar de pensii publice
În baza documentelor verificabile aflate în arhiva angajatorului se

eliberează adeverinţă cuprinzând elementele necesare stabilirii şi calculării
dreptului la pensie în favoarea asiguratului.
Pentru valabilitatea şi corectitudinea actului eliberat, fostului angajator
îi revine toată responsabilitatea, potrivit anexei nr.14 la normele de aplicare a
Legii nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.
Faţă de această menţiune a fost prezumată legalitatea datelor, astfel că
până la înscrierea în fals acestea nu pot fi cenzurate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de

05.08.2013, N. E. a formulat contestaţie împotriva deciziei
nr.319324/27.06.2013, emisă de C.J.P. Argeş, solicitând anularea acesteia şi
obligarea intimatei să-i emită o nouă decizie de pensie, prin care să-i valorifice
activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă, dovedită cu menţiunile din
carnetul de muncă precum şi cu adeverinţa nr.43/24.01.2013 emisă de SC C.
SA.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin decizia contestată i s-a
stabilit o pensie de asigurări sociale de 693 lei, pentru un stagiu de cotizare
realizat în sistemul public în condiţii normale de muncă de 35 de ani, 9 luni şi 13
zile.
La stabilirea stagiului de cotizare, în mod nelegal nu a fost avută în
vedere perioada în care a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%,
conform menţiunilor din carnetul de muncă şi din adeverinţa nr.43/24.01.2013
eliberată de angajator.
A susţinut contestatoarea că, întrucât din menţiunile carnetului de
muncă şi din adeverinţa eliberată de angajator, rezultă că în perioada
09.03.1974-02.11.1992 a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% şi a
contribuit corespunzător la bugetul asigurărilor sociale de stat, nu consideră
corect să nu-i fie valorificată această perioadă ca atare.
La data de 27.03.1994, în termenul legal prevăzut de art.201 alin.1
NCPC, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare în temeiul art.205 NCPC,
prin care a solicitat respingerea contestaţiei motivat de faptul că perioada
09.03.1974-02.11.1992 nu a fost luată în calculul stagiului de cotizare realizat în
grupa a II-a de muncă, deoarece prin natura activităţii desfăşurate de
contestatoare în această perioadă,m aceasta nu putea să lucreze în procent de
100% din timpul efectiv în condiţii nocive, grele sau periculoase.
A susţinut intimata că activitatea desfăşurată de contestatoare, în
41
funcţia de primitor distribuitor-lucrător comercial, nu este prevăzută în

reglementările legale privind încadrarea în grupele superioare de muncă întrucât
nu se încadrează în categoria celor cu condiţii deosebite de muncă.
Conform prevederilor HG nr.1223/1990 privind încadrarea în grupa
a II-a de muncă, în vederea pensionării, a unor locuri de muncă sau activităţi din
construcţii-montaj, legiuitorul explicitează indubitabil categoria de beneficiari
care întrunesc condiţiile necesare pentru a beneficia de grupă de muncă
superioară.
Contestatoarea a depus la dosar, în termenul legal prevăzut de
art.201 alin.2 NCPC, răspuns la întâmpinare prin care a invocat şi dispoziţiile
deciziei nr.19/2012 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, obligatorie
pentru instanţe.
Prin sentinţa nr.989 din 29 mai 2014, Tribunalul Argeş a admis
contestaţia formulată de contestatoare, a anulat decizia nr.319324/27.06.2013
emisă de intimată, a obligat intimata să emită contestatoarei o nouă decizie prin
care, la determinarea drepturilor de pensie să ia în considerare şi activitatea
desfăşurată în grupa a II-a de muncă în perioada 09.03.1974-02.11.1992,
conform adeverinţei nr.43/24.01.2013 emisă de SC C. SA şi să-i achite
diferenţele de drepturi de pensie rezultate începând cu data de 01.02.2013,
precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 400 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatoarea este beneficiara unei pensii pentru munca depusă şi
limită de vârstă începând cu data de 13.10.2009.
Prin cererea înregistrată sub nr.32831/29.01.2013 contestatoarea a
solicitat recalcularea drepturilor de pensie în raport de adeverinţa
nr.43/24.01.2013.
Urmare acestei cereri intimata a emis decizia nr.319324/27.06.2013
prin care a respins cererea de recalculare a drepturilor de pensie, întrucât potrivit
menţiunilor din adeverinţa nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA,
contestatoarea a desfăşurat activitate în perioada 09.03.1974-02.11.1992 în
funcţia de primitor-distribuitor – lucrător comercial, activitate care nu se
regăseşte reglementată de HG nr.1223/1990.
Potrivit menţiunilor existente în carnetul de muncă al contestatoarei
la poziţia 31, în perioada 09.03.1974 – 02.11.1992 aceasta a lucrat în grupa a II-
a de muncă în procent de 100%, conform Ordinului nr.50/1990, art.3, Anexa 2,
poz.94.
Această situaţie este confirmată şi de adeverinţa nr.43/24.01.2013
/fila 7) emisă de SC Coremi SA, din care rezultă că în perioada 09.03.1974 –
02.11.1992 contestatoarea, având funcţia de primitor distribuitor – lucrător
comercial, a fost încadrată în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform
adresei DMPS Argeş nr.3299/21.10.1996, Decizia nr.118/19.11.1995, HG
nr.1223/1990 şi Ordinul nr.50/1990, anexa 2, art.3, poz.94.
În raport de situaţia de fapt mai sus menţionată, aşa cum rezultă din
42
conţinutul adeverinţei emise de angajator, precum şi din carnetul de muncă al

contestatoarei, instanţa a apreciat că nu poate fi contestată legalitatea încadrării
contestatoarei în grupa a II-a de muncă.
De vreme ce carnetul de muncă al contestatoarei, precum şi
adeverinţa nr.43/24.01.2013 atestă, sub semnătura angajatorului, faptul că
aceasta a lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100% în perioada
09.03.1974-02.11.1992, iar aceste înscrisuri nu au fost anulate, ele sunt
considerate valabile, iar menţiunile pe care le cuprind trebuie avute în vedere la
determinarea punctajului mediu anual.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel
pârâta C.J.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând
dispoziţiile art.466-482 NCPC, pentru următoarele considerente:
- în mod eronat s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis
acţiunea formulată de către intimata-contestatoare prin luarea în considerare a
activităţilor considerate în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, atâta
vreme cât aceste adeverinţe nu au fost eliberate conform Anexei 14 la Normele
de aplicare a Legii nr.263/2010, în sensul că nu au existat proces-verbal, decizie,
tabele, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatelor, privind încadrarea
în grupele de muncă;
- nu s-a ţinut cont de faptul că, raportat la adeverinţa
nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. SA, prin care se certifică că în perioada
09.03.1974-02.11.1992, intimata-reclamantă a desfăşurat activitate în grupa a II-
a de muncă în meseria de primitor-distribuitor – lucrător comercial, care nu se
regăseşte în activitatea reglementată de HG nr.1223/1990.
Intimata-reclamantă prin întâmpinare a solicitat respingerea
apelului ca nefondat, precizând că prin apelul formulat apelanta nu a arătat în
mod concret care sunt motivele de nelegalitate ale sentinţei apelate şi că nu a
făcut decât să reia toate apărările formulate în întâmpinarea depusă în faţa
instanţei de fond, iar pe de altă parte, se arată că adeverinţa eliberată aceasta
conţine toate elementele prevăzute în HG nr.1223/1990 şi că există menţiuni în
carnetul de muncă cu privire la activitatea desfăşurată de către intimata-
reclamantă atât în grupa a II-a de muncă; mai mult decât atât, temeiul legal al
încadrării în grupa a II-a de muncă îl reprezintă şi Ordinului Ministerului Muncii
şi Ocrotirii Sociale nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10.
Prin decizia nr. 1218/04.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins,
ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă CJP Argeş, fiind obligată să
plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a pronunţat o soluţie legală deoarece prin adeverinţa
nr.43/24.01.2013 eliberată de SC C. S.A. se atestă că într-o anumită perioadă
intimata-reclamantă, în perioada 09.03.1974-02.11.1992 a fost încadrată în
funcţia de primitor-distribuitor şi lucrător comercial în grupa a II-a de muncă în
procent de 100%, conform nominalizării efectuate prin adresa DMPS Argeş
43
nr.3299/1996 şi decizia nr.118/1995.

Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă l-a reprezentat
HG nr.1223/1990 contrar susţinerilor apelantei-pârâte din cuprinsul motivelor de
apel, precum şi Ordinului nr.50/1990, Anexa II, art.3 poziţia 10, cu menţiunea că
intimata-reclamantă şi-a desfăşurat activitatea în mod concret la depozitul
central de materiale care se afla în incinta Platformei Petrochimice Piteşti.
Ca atare, susţinerile apelantei în sensul că adeverinţa nr.43/2013
eliberată de SC C. SA nu este eliberată conform Anexei nr.14 la Normele de
aplicare a Legii nr.263/2010, sunt nefondate şi exced cadrului procesual în
cauză.
Pe de altă parte, încadrarea în grupa a II-a de muncă a constituit-o
Ordinul nr.50/1990, Anexa II art.3 poziţia 10, însă cu privire la acest aspect,
apelanta-pârâtă nu a contestat desfăşurarea activităţii de către intimata-
reclamantă în această grupă de muncă, recunoscând că în ceea ce priveşte acest
aspect există menţiuni şi în cartea de muncă a reclamantei.
În fine, în mod legal instanţa de fond a reţinut că nu poate fi
contestată legalitatea menţiunilor inserate de către fostul angajator în cuprinsul
adeverinţei, care fac dovada până la înscrierea în fals, iar instanţa de judecată nu
are legalitatea şi oportunitatea de a le cenzura sub acest aspect, situaţie faţă de
care, în mod legal, s-a reţinut că cele două adeverinţa poate fi valorificată
conform dispoziţiilor art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.480 şi
următoarele NCPC, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă şi în
baza dispoziţiilor art.453 Noul Cod de procedură civilă a obligat pe apelanta-
pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 626 lei, cheltuieli de judecată.
12. Condiţia nerecuperării debitelor constituite sau care urmează a fi

constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de
pensii – lipsa culpei debitorului.
Art. 2 din Legea nr.125/2014
Debitele constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa

sistemului public de pensii sau care urmează a fi stabilite până la data intrării
în vigoare a Legii nr.125/2014, privind scutirea de la plată, nu se vor mai
recupera de către Casele teritoriale de pensii.
Pentru a beneficia de scutirea la plată a sumelor încasate necuvenit cu
titlu de pensie, debitele nu trebuie să aibă drept cauză culpa debitorului
potrivit art.2 din Legea nr.125/2014, privind scutirea de la plată a unor debite
provenite din pensii.
Operaţiunea juridică săvârşită din oficiu de către casa teritorială de
pensii de trecere a pensionarului de la o categorie de pensie la alta cu
depăşirea termenelor prevăzute de lege exclude culpa debitorului.
44
Prin cererea înregistrată la data de 20.07.2013, contestatorul K. Gh.

a formulat contestaţie împotriva deciziei de debit nr.274182/15.07.2013 emisă
de CJP Argeş, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se
dispună anularea deciziei şi exonerarea de plata sumei de 1099 lei.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în luna ianuarie 2013 a
primit pensie în cuantum de 324 lei, în februarie 2013 a primit 248 lei, iar în
lunile martie şi aprilie a primit mai puţin de 408 lei.
Contestatorul a susţinut că nu este moral şi legal ca o persoană cu
venituri atât de mici să fie obligată să plătească pentru greşelile făcute de către
persoanele competente să-i aducă la cunoştinţă drepturile de care beneficiază.
La data de 2.04.2014, pârâta C.J.P. Argeş a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că prin
decizia nr.274182/04.03.2005 a C.J.P. Argeş, contestatorul a fost înscris la
pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate, începând
cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până la data de
1.01.2013, când medicul expert al asigurărilor sociale, prin decizia
nr.5376/05.12.2012, a procedat la încadrarea contestatorului în gradul II de
invaliditate. Decizia medicală nr.5376/5.12.2012 a fost înlocuită de decizia
medicală nr.21/7.02.2013, contestatorul fiind încadrat din gradul I de invaliditate
în gradul III de invaliditate. În baza acestei decizii medicale, Casa Judeţeană de
Pensii Argeş a emis decizia nr.274182/22.06.2013 privind acordarea pensiei de
invaliditate gradul III, începând cu data de 01.01.2013, iar această decizie a
rămas definitivă ca urmare a faptului că nu a fost contestată în termenul prevăzut
de lege.
Prin decizia nr.274182/15.07.2013, Casa Judeţeană de Pensii Argeş
a constatat că s-a plătit şi încasat necuvenit de către contestator suma totală de
1099 lei, aferent perioadei 1.01.2013 – 1.08.2013.
Prin sentinţa civilă nr.1067/4 iunie 2014, Tribunalul Argeş a admis
contestaţia şi a anulat decizia de debit nr.274182/15.07.2013 emisă de Casa
Judeţeană de Pensii Argeş.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin decizia nr.274182/4.03.2005 a C.J.P.Argeş contestatorul a fost
înscris la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, gradul I de invaliditate,
începând cu data de 22.12.2004. Acest grad de invaliditate a fost menţinut până
la data de 01.01.2013, deoarece prin decizia nr.274182/22.06.2013 a
C.J.P.Argeş, s-a procedat la încadrarea contestatorului în gradul III de
invaliditate, ca urmare a emiterii deciziei medicale nr.21/7.02.2013.
Având în vedere dispoziţiile art.78 alin.(1) şi (3) din Legea
nr.263/2010, cât şi faptul că prin decizi medicală nr.21/7.02.2013 s-a modificat
gradul de invaliditate al contestatorului, din gradul I de invaliditate în gradul III
de invaliditate, pârâta a emis decizia nr.274182/22.06.2013, prin care
45
contestatorului i s-au stabilit drepturile de pensie de invaliditate - gradul III -

începând cu data de 1.01.2013, în cuantum de 251 lei. Această decizie a rămas
definitivă, întrucât nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege.
Ca urmare a emiterii deciziei nr.274182/22.06.2013, pârâta a emis
decizia nr.274182/15.07.2013 prin care a dispus constituirea în sarcina
contestatorului a debitului în sumă de totală de 1099 lei, reprezentând drepturi
încasate necuvenit pe perioada 1.01.2013-1.08.2013.
Potrivit art.47 din Legea nr.5/2013 legea bugetului de stat pe anul
2013: „În anul 2013, nivelul indemnizaţiei sociale pentru pensionari, prevăzută
de O.U.G.nr.6/2009 privind instituirea pensiei sociale minim garantate, aprobată
prin Legea nr.169/2009, este de 350 lei”.
La art.2 alin (1) din O.U.G.nr.6/2009 se prevede că: „Beneficiază
de pensie socială minim garantată pensionarii sistemului public de pensii cu
domiciliul în România, indiferent de data înscrierii la pensie, dacă nivelul
cuantumului pensiei, cuvenit sau aflat în plată, se situează sub nivelul pensiei
sociale minim garantate”.
Potrivit fişei de debit, anexă a deciziei contestate, rezultă că pentru
perioada ianuarie 2013-iulie 2013 diferenţa de pensie încasată necuvenit de către
contestatoare este de 157 lei lunar, rezultând o sumă totală de 1099 lei încasată
necuvenit, ci nu o sumă totală încasată necuvenit de 406 lei (408 lei-350 lei =58
lei/lună) aşa cum ar fi fost corect potrivit chiar susţinerilor pârâtei.
De altfel, din cupoanele de pensie aferente lunilor ianuarie şi
februarie 2013 rezultă că reclamantul a încasat o pensie de 324 lei, respectiv de
248 lei, ci nu de 408 lei, aşa cum susţine pârâta prin întâmpinare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal pârâta
criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia de debit,
deşi dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna
următoare celei în care s-a emis decizia medicală asupra capacităţii de muncă,
emisă în urma revizuirii medicale, iar dreptul la pensie de invaliditate al
intimatului s-a modificat din gradul I de invaliditate în gradul II de invaliditate,
începând cu data de 1.01.2013, iar prin decizia emisă la 7.02.2013, intimatul a
fost încadrat din gradul I în gradul III de invaliditate, decizie rămasă definitivă
prin necontestare.
Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei către intimat a fost generată
de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform deciziei
nr.21/7.02.2013, astfel că în temeiul art.179 din Legea nr.263/2010 s-a constituit
debitul în sarcina intimatului.
Prin decizia nr. 1261/09.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a respins,
ca nefondat, apelul formulat de intimata C.J.P. ARGEŞ.
Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii de invaliditate urmare
cererii formulată la C.J.P. Argeş la data de 22.12.2004, conform deciziei asupra
46
capacităţii de muncă nr.5228/9.12.2004, emisă de C.E.M.R.C.M. din care

rezultă că a fost înscris în gradul I de invaliditate.
Prin decizia emisă la 4.03.2005 de pârâtă, contestatorul a fost
înscris la pensie de invaliditate de gradul I în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr.19/2000 începând cu data de 22.12.2004.
Prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă
nr.5376/5.12.2012, emisă de C.E.M.R.C.M. Câmpulung din cadrul C.J.P. Argeş
contestatorul a fost încadrat din gradul I de invaliditate în gradul II de
invaliditate, iar prin decizia nr.274182/21.01.2013 emisă de pârâtă, conform
dispoziţiilor Legii nr.263/2010, dreptul la pensie de invaliditate al
contestatorului s-a modificat din gradul I în gradul II de invaliditate începând
cu 1.01.2013.
Împotriva deciziei emisă la 5.12.2012, contestatorul a formulat
contestaţie, iar prin decizia medicală asupra capacităţii de muncă
nr.21/7.02.2013 emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Bucureşti a fost
încadrat din gradul I de invaliditate în gradul III de invaliditate.
Această ultimă decizie a rămas definitivă prin necontestare, iar prin
decizia nr.274182/22.06.2013, s-a modificat dreptul la pensie al contestatorului
din gradul I de invaliditate în gradul III începând cu data de 1.01.2013, decizie
rămasă de asemenea definitivă prin necontestare, astfel că la data de 15.07.2013
a fost emisă decizia nr.274182 pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit pe
perioada 1.01.2013-1.08.2013, respectiv suma totală de 1.099 lei.
Plata necuvenită a sumei de 1.099 lei aferentă perioada 1.01.2013-
1.08.2013, generată de schimbarea de grad de invaliditate din I în III, conform
deciziei emisă la data de 7.02.2013 de Comisia Medicală de Contestaţii
Bucureşti s-a făcut din oficiu de către intimată în condiţiile în care aceasta
cunoştea deja de decizia anterioară prin care i se modificase gradul de
invaliditate.
Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014 privind scutirea de la plată
a unor debite provenite din pensie, sumele încasate necuvenit de către
pensionarii aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii nu se mai recuperează
dacă acestea nu au drept cauză culpa debitorului.
Din textul de lege enunţat rezultă că legea are incidenţă numai
asupra acelor debite create în sistemul public de pensii în sarcina pensionarilor
până la data intrării în vigoare a actului normativ evocat, iar cauza lor să excludă
culpa debitorului.
Decizia de debit intră sub incidenţa Legii nr.125/2014 pentru
motivul că debitul în sumă de 1.099 lei era stabilit la data intrării în vigoare a
legii, iar calculul acestuia nu-i este imputabil contestatorului.
Potrivit art.136 din H.G. nr.257/2011 privind normele de aplicare a
Legii nr.263/2010, în lipsa cererii contestatorului care a fost beneficiarul pensiei
de invaliditate de gradul I de a fi trecut la pensia de invaliditate de gradul III,
această operaţie a fost efectuată din oficiu la data de 22.06.2013 de către casa
47
judeţeană de pensii, începând cu data de 1.01.2013.

Odată cu trecerea contestatorului la o altă categorie de pensie de
invaliditate şi stabilirea cuantumului diminuat al acesteia, trebuia să înceteze
plata pensiei de invaliditate de gradul I, începând cu data de 1.01.2013, însă
C.JP Argeş a emis decizia de modificare a pensiei de invaliditate la data de
22.06.2013, perioadă în care într-adevăr contestatorul a încasat o pensie de
invaliditate mai mare, respectiv cea corespunzătoare gradului I de invaliditate.
Operaţia juridică săvârşită din oficiu de trecere a contestatorului de
la pensie de invaliditate de gradul I la cea de gradul III, începând cu data de
1.01.2013 şi emiterea deciziei nr.274182 la un interval mai mare de timp,
respectiv la 22.06.2013 a fost de natură să creeze debitul în sumă de 1.099 lei,
fără concurenţa culpei debitorului.
Debitorul-intimat nu a avut posibilitatea să cunoască operaţiile de
calcul şi cuantumul sumelor rezultate, cu atât mai mult cu cât actele au fost
efectuate din oficiu de către intimată, iar rezultatul sumelor reprezentând
cuantumul pensiei şi debitul comunicat la o dată ulterioară.
Rămânerea în pasivitate a apelantei de la data de 1.01.2013 şi până
la data de 15.07.2013, când a emis decizia de recuperare a sumelor încasate
necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, a dat posibilitatea
contestatorului să încaseze sume nejustificate fără ca aceasta de pe urmă să
poată aprecia asupra cuantumului, este de natură să conducă la concluzia potrivit
cu care debitul nu are drept cauză culpa debitorului şi pe cale de consecinţă, în
baza art.1 şi 2 din Legea nr.125/2014, trebuie să fie scutit de plata acestuia.
Pentru toate aceste argumente, în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod
procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
13. Răspunderea salariatului de a mai presta muncă în favoarea

angajatorului care a suportat cheltuielile de formare profesională.
Art. 198 Codul muncii

Art. 272 Codul muncii
Participarea la formarea profesională se face la iniţiativa angajatorului

sau a salariatului; manifestarea de voinţă în acest sens fiind concretizată prin
acte adiţionale la contractul individual de muncă.
Prin actul adiţional se prevede durata obligaţiei debitorului de a presta
muncă în favoarea angajatorului cu consecinţa suportării cheltuielilor
ocazionate de pregătirea profesională în cazul în care refuză executarea
acestei obligaţii.
Prin acţiunea înregistrată la data de 01.04.2013, reclamanta S.C.

IMUC S.A. în contradictoriu cu pârâtul I.S.I. a solicitat obligarea acestuia la
48
plata sumei de 12.153,3 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei cu titlu

de costuri de formare profesională şi licenţa obţinute de acesta, cu cheltuieli de
judecată.
Motivând acţiunea reclamanta a arătat, în esenţă, că în calitate de
angajat al său şi în baza unui contract şi a unui act adiţional prin care îşi lua
angajamentul să urmeze cursul de pregătire profesională şi să rămână angajatul
societăţii timp de trei ani, pârâtul a beneficiat efectiv de aceste cursuri, însă
atunci când a trebuit să susţină examenul acesta nu s-a mai prezentat la serviciu
deloc, ceea ce a condus la absenţe nemotivate, la desfacerea disciplinară a
contractului de muncă şi demersuri de recuperare a prejudiciului cauzat prin
beneficierea de instruire şi nerespectarea clauzei de fidelitate.
Prin întâmpinarea formulată la data de 04.02.2014, pârâtul a
solicitat respingerea acţiunii în răspundere patrimonială formulată de fosta
angajatoare, ca lipsită de interes, nefondată şi neîntemeiată, motivând
următoarele:
A fost angajat al reclamantei, ca muncitor necalificat, având
încheiat contract individual de muncă pe durată de câte trei luni, începând cu
19.04.2012, prelungit periodic, până la data de 19.11.2012 când prin actul
adiţional nr.4/13.11.2012 contractul s-a modificat din contract pe perioadă
determinată în contract pe perioadă nedeterminată, după ce mai înainte, anume
la data de 11.06.2012, a fost constrâns moral, sub ameninţarea pierderii locului
de muncă, să încheie un alt act adiţional prin care reclamanta se obliga să-l
formeze profesional pentru a obţine funcţia/meseria de sudor electric, iar pârâtul,
să nu aibă timp de 3 ani iniţiativa încetării contractului de muncă - situaţie în
care trebuia să suporte costurile ocazionate de formarea sa profesională.
După data de 11.06.2012 i-a fost înmânat contractul de pregătire
profesională care prevedea o perioadă de pregătire de 4 luni din care nu a fost
pregătit nicio zi pentru meseria de sudor, nici teoretic, nici practic, astfel că
obligaţiile prevăzute în contract în sarcina reclamantei, de a presta serviciile de
pregătire profesională, de a asigura resursele umane, materiale etc., de a asigura
finalizarea procesului de formare profesională, nu au fost respectate – programul
de şcolarizare neexistând în fapt.
Dezinteresul total al angajatorului faţă de angajaţii săi l-a
determinat pe pârât să solicite la data de 29.01.2013 suspendarea contractului
individual de muncă pe o perioadă determinată, în speranţa de a găsi un loc de
muncă care să ofere satisfacţii profesionale şi materiale, moment în care i s-a
adus la cunoştinţă că trebuie să susţină examenul de obţinere a calificării de
sudor.
S-a mai arătat că determinarea costurilor cursurilor de formare
profesională a fost făcută prin contractul încheiat la data de 11.06.2012, în baza
unei calculaţii stabilite cu un an înainte de a fi propus pârâtul pentru şcolarizare,
fără a putea fi cunoscute exact cheltuielile ce se vor efectua.
49
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.946/28.05.2014, a respins

acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, obligând-o şi la plata cheltuielilor de
judecată, potrivit considerentelor ce vor fi menţionate în continuare:
Pârâtul I.S.I. a fost salariatul reclamantei SC IMUC SA, având
funcţia de muncitor necalificat, conform contractului individual de muncă
nr.1925/17.04.2012, până la data de 01.03.2013, când raporturile de muncă au
încetat prin concedierea disciplinară a pârâtului, constatată prin decizia
nr.114/01.03.2013.
Prin actul adiţional nr.16 încheiat la data de 11.06.2012, reclamanta
s-a obligat să îl formeze profesional pe pârât, urmând ca după terminarea
stagiului profesional acesta să fie calificat în meseria de sudor. Art.2 al acestui
act adiţional condiţionează această calificare de promovarea examenului final,
iar art.4.2 stabileşte obligaţiile beneficiarului cursurilor printre care se află şi cea
potrivit căreia timp de trei ani de la terminarea cursurilor şi de la obţinerea noii
calificări să nu aibă iniţiativa încetării contractului de muncă.
La data de 27.07.2012 s-a încheiat între părţi Contractul de formare
profesională în baza căruia s-au demarat cursurile începând cu data de
01.08.2012, pentru o perioadă de 4 luni, conform art.3, şi care la art.4 pct.B lit.a
reglementează situaţia în care beneficiarul pierde dreptul de a susţine examenul
de promovare.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea
pârâtului la plata unor cheltuieli pe care reclamanta susţine că le-a realizat în
legătură cu pregătirea profesională a pârâtului, în condiţiile în care în perioada
01.08.2012 – 05.12.2012, acesta a urmat un curs de formare profesională
pentru obţinerea calificării de sudor.
Potrivit art.198 alin.1 C. muncii, salariaţii care au beneficiat de un
curs sau un stagiu de formare profesională, din iniţiativa angajatorului, nu pot
avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă
stabilită prin act adiţional. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că nerespectarea
de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin.(1) determină obligarea acestuia la
suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională,
proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului
adiţional la contractul individual de muncă.
Conform art.272 Codul muncii, angajatorul trebuie să dovedească,
atât efectuarea cursurilor de formare profesională pe durata şi în condiţiile
prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încetării
contractului individual de muncă din vina salariatului, care constă în cheltuielile
ocazionate cu formarea profesională a acestuia.
Or, angajatorul nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de şcolarizare
efectuate de firmă pentru pregătirea salariatului. Actul adiţional
nr.16/11.06.2012 la contractul individual de muncă, invocat de reclamantă,
privind suma de 11.433,30 lei, conform calculaţiei nr.6050/05.12.2012, nu
50
reprezintă dovada suportării în mod efectiv a cheltuielilor de şcolarizare de către

reclamantă
De altfel, reclamanta nu a realizat dovada că în speţa dedusă
judecăţii cursul la care a participat pârâtul, desfăşurat în cadrul societăţii-
reclamante, se circumscrie noţiunii de formare profesională, în sensul
dispoziţiilor art.192-193 Codul muncii şi O.G. nr.129/2000 privind formarea
profesională, întrucât nu a fost organizat de un furnizor de servicii de formare
profesională autorizată.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, instanţa a respins
acţiunea ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiilor art.453 C.pr.civ. a fost obligată reclamanta
la plata cheltuielilor de judecată către pârât în sumă de 700 lei.
Prin opinia separată formulată, asistenţii judiciari au arătat că se
impune admiterea acţiunii reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtului la plata
sumei solicitate prin acţiune, faţă de disp. art.196-198 Codul muncii şi probele
administrate în cauză, pârâtul nerespectându-şi obligaţiile asumate prin
contractul de formare profesională şi actul adiţional nr.16/11.06.2012.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal,
reclamanta S.C. IMUC S.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
potrivit disp. art.466-482 Cod procedură civilă, solicitând admiterea apelului şi
în principal, desfiinţarea sentinţei şi admiterea pe fond a acţiunii, iar în
subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă
de fond.
În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esenţă, după reluarea
situaţiei de fapt, următoarele:
- deşi nu a fost sesizată cu stabilirea atestării societăţii reclamante
privind cursurile de formare profesională, instanţa şi-a motivat hotărârea pe
acest aspect;
- reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, prin
disp. art.272 Codul muncii, făcând dovada pretenţiilor sale cu înscrisurile
depuse la dosar, interpretate greşit de instanţa de fond;
- în cauză sunt aplicabile, faţă de situaţia de fapt stabilită, disp.
art.196 şi următoarele Codul muncii, potrivit cărora pârâtul, care a fost de acord
cu iniţiativa reclamantei, a semnat actul adiţional şi contractul de formare
profesională şi, ulterior, a avut iniţiativa încetării contractului de muncă, trebuie
să suporte cheltuielile de şcolarizare făcute de reclamantă cu pregătirea acestuia.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în cauză, deşi i s-a pus în
vedere această obligaţie.
Prin decizia nr. 1266/10.12.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis
apelul declarat de reclamanta S.C. IMUC S.A. şi a schimbat sentinţa, în sensul
că admite acţiunea şi obligă pe pârât la plata sumei de 12.153,3 lei.
51
Deşi prin acţiunea sa, reclamanta a invocat în drept, doar disp.

art.254 Codul muncii, privind răspunderea patrimonială a salariaţilor, este
evident că, după scopul urmărit de reclamantă, respectiv recuperarea de la pârât
a cheltuielilor de şcolarizare a acestuia, instanţa de fond trebuia să faţă aplicarea
în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută, a disp. art.196-198 Codul muncii.
Mai mult, instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a
disp. art.198 Codul muncii, precum şi a disp. art.272 Codul muncii.
În acest sens, trebuie reţinut că deşi iniţiativa formării profesionale
a aparţinut reclamantei, pârâtul a acceptat această iniţiativă, semnând atât
contractul de formare profesională cât şi actul adiţional la acesta, asumându-şi
astfel atât obligaţia de fidelitate faţă de societatea reclamantă, cât şi cuantumul
cheltuielilor de şcolarizare, iar ulterior acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile
asumate.
În aceste condiţii, în mod greşit s-a reţinut că societatea angajatoare
nu a dovedit efectuarea cursurilor de formare profesională, pe durata şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de actele bilaterale semnate de ambele părţi şi nici
a cuantumului acestor cheltuieli.
Cuantumul cheltuielilor solicitate de reclamantă prin acţiune este
cel de 11.433,30 lei, menţionat în actul adiţional nr.16/11.06.2012, acceptat de
pârât prin semnarea actului adiţional respectiv, la care se adaugă contravaloarea
celor două certificate TUV, respectiv autorizaţii de sudor, aflate la dosar, în
copie la filele 64 şi 65, eliberate pentru pârât şi achitate de reclamantă, în
valoare de 435,2 lei fiecare.
Faţă de actele depuse la dosar de către reclamantă, care a respectat
astfel disp. art.272 Codul muncii, revenea pârâtului obligaţia de a-şi dovedi
apărările formulate la fond prin întâmpinarea formulată în cauză, ceea ce nu s-a
întâmplat, iar în apel acesta nu a formulat întâmpinare.
În consecinţă, Curtea, în baza art.480 al.2 Cod procedură civilă, a
admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că, în baza art.254 rap. la art.196-
198 Codul muncii, a admis acţiunea de faţă şi a obligat pârâtul la plata sumei de
12.153,3 lei despăgubiri, reprezentând cheltuieli de şcolarizare.
14. Contestaţia în anulare – omisiunea instanţei de recurs de a cerceta
vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.
Art. 318 Cod procedură civilă
Argumentele recurentului de susţinere a soluţiei casării hotărârii cu

trimitere spre rejudecare au legătură cu motivul de nelegalitate invocat.
Pentru verificarea condiţiei de anulare a hotărârii irevocabile potrivit
art.318 teza a II-a Cod procedură civilă se are în vedere numai motivul de
nelegalitate invocat nu şi argumentele justificării soluţiei instanţei de control
judiciar după admiterea acestui motiv.
52
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 02.12.2014,

contestatoarea K.D.D. a solicitat anularea deciziei nr.1229/25.09.2014,
pronunţată în recurs în contradictoriu cu Primăria Comunei Răteşti, M.N. şi
O.C.P.I. Argeş, pentru motivul prevăzut de art.318 teza I Cod procedură civilă.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că decizia nr.410/18.12.2013
pronunţată în apel de către Tribunalul Argeş a fost criticată pentru motivul de
nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă şi art.105 alin.2, din
acelaşi cod, în sensul că la pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere un raport de
expertiză nul, ca urmare a efectuării acestuia fără încunoştinţarea părţilor de
către expert, în condiţiile art.208 Cod procedură civilă.
A fost criticată hotărârea şi pentru motivul prevăzut de art.304 pct.7
Cod procedură civilă, fiindcă aceasta nu cuprinde motivele care justifică soluţia
pronunţată sau motivele instanţei sunt contradictorii, ceea ce echivalează cu
neevocarea fondului.
Pentru motivul de nelegalitate invocat s-a solicitat casarea deciziei
cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură
civilă, pentru refacerea raportului de expertiză cu respectarea regulilor
procedurale privitoare la citarea părţilor, la deplasarea expertului la faţa locului
în vederea identificării imobilului, dar şi pentru a se avea în vedere înscrisurile
noi, respectiv documentaţia care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a
terenului proprietatea reclamantei.
Soluţionând recursul, instanţa a reţinut urmare a unei greşeli
materiale că părţile au fost legal citate la efectuarea raportului de expertiză şi nu
a analizat motivele de nelegalitate ce echivalau cu necercetarea fondului şi, pe
cale de consecinţă, impunea soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.
Prin întâmpinare, intimata M.N. a solicitat respingerea contestaţiei
ca nefondată, pentru argumentele că instanţa de recurs a cercetat roate motivele
de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, iar greşelile invocate de către
contestatoare nu întrunesc condiţiile la care se referă art.318 teza I Cod
procedură civilă.
Prin decizia nr. 1403/08.12.2014, cu majoritate, Curtea de Apel
Piteşti a respins contestaţia în anulare formulată de K.D.D., împotriva deciziei
civile nr.1229 din 25 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în
dosarul nr.1493/828/2008 şi a obligat contestatoarea să-i plătească intimatei
M.N. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
În recursul formulat împotriva deciziilor civile nr.410/18.12.2013 şi
decizia nr.129/19.02.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, recurenta – pârâtă
K.D.D. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod
procedură civilă, referitor la sancţiunea nulităţii raportului de expertiză efectuat
cu încălcarea dispoziţiilor art.208 din acelaşi cod privind citarea părţilor.
53
Instanţa de recurs a reţinut analizând acest motiv de nelegalitate că

raportului de expertiză i-a fost ataşată recipisa de confirmare a scrisorii
recomandată trimisă pârâtei – recurente.
De asemenea s-a reţinut că pentru efectuarea raportului de
expertiză, expertul Tănase Iulian s-a deplasat la locul situării terenului în cauză
în data de 04.11.2013, din eroare în cuprinsul lucrării fiind menţionată ca dată a
convocării 04.10.2013. La efectuarea lucrării a fost prezent soţul pârâtei şi
expertul consilier K.P. asigurându-i posibilitatea de a da explicaţii şi lămuriri
expertului cauzei pentru identificarea imobilului.
Curtea a concluzionat că motivul de nelegalitate invocat nu este
fondat, fiind respectate dispoziţiile art.208 Cod procedură civilă pentru citarea
părţilor la efectuarea raportului de expertiză tehnică.
Menţiunea instanţei de recurs în legătură cu data convocării părţilor
de către expert pentru efectuarea raportului de expertiză a fost apreciată de către
contestatoare ca fiind rezultatul unei greşeli materiale în sensul la care se referă
art.318 teza I Cod procedură civilă.
Potrivit art.318 teza I Cod procedură civilă, poate să fie retractată o
hotărâre pronunţată în recurs când dezlegarea căii de atac este rezultatul unei
greşeli materiale.
Noţiunea de greşeală materială reglementată ca motiv pentru
contestaţia în anulare se referă la acele greşeli involuntare şi evidente urmare a
confundării unor elemente importante aflate la dosarul cauzei de către instanţa
de recurs de natură să conducă la o soluţie greşită, această noţiune fiind diferită
de aceea prevăzută de art.281 Cod procedură civilă, dar şi de noţiunea de
greşeală de judecată.
Instanţa de recurs nu a confundat involuntar data la care părţile au
fost citate pentru efectuarea raportului de expertiză tehnică în cauză, ci
dimpotrivă a lămurit o astfel de confuzie pe care a făcut-o expertul în lucrarea sa
atunci când a stabilit că data convocării a fost pentru 04.11.2013, ci nu data de
04.10.2013, cum în mod eronat s-a menţionat în lucrare.
Cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare întemeiat pe
dispoziţiile art.318 teza a II-a Cod procedură civilă este de asemenea nefondat,
fiindcă instanţa de recurs a cercetat motivele de nelegalitate invocate de către
pârâta – recurentă, cu privire la deciziile evocate.
În motivarea contestaţiei s-a arătat într-un mod general că instanţa
de recurs nu a cercetat motivele de casare invocate. În legătură cu această
argumentaţie s-a mai precizat că recurenta – pârâtă a solicitat casarea deciziei în
temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, pentru ca instanța să dispună
efectuarea unui alt raport de expertiză, cu citarea legală a părţilor, efectuarea
unei lucrări noi fiind necesară ca urmare înscrisurilor pe care expertul nu le-a
avut în vedere iniţial.
54
Motivarea necorespunzătoare a soluţiei pronunţată în apel

echivalând cu o necercetare a fondului, reprezenta un alt motiv de casare a
deciziei cu trimitere spre rejudecare potrivit susţinerii recurentei.
Retractarea hotărârii pronunţată în recurs este permisă în condiţiile
extraordinare la care se referă art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, numai
dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de
modificare sau de casare a hotărârii, iar urmare a acestei omisiuni a respins
recursul sau l-a admis numai în parte.
Contestatoarea a precizat că instanţa de recurs a ignorat susţinerile
din cadrul primei critici aceasta referindu-se la motivul de nelegalitate al
expertizei efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art.208 Cod procedură civilă de
natură să atragă după sine sancţiunea nulităţii potrivit art.105 alin.2 din acelaşi
cod, precum şi soluţia casării în raport de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Primul motiv de nelegalitate nu a fost omis de către instanţa de
recurs, fiindcă însăşi contestatoarea recunoaşte că s-a analizat acest motiv, însă
soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, potrivit art.318 teza I Cod
procedură civilă.
Contestatoarea nu poate să susţină pe de o parte analiza motivului,
chiar şi cu consecinţa unei greşeli materiale, iar pe de altă parte, omisiunea
cercetării acestuia, în sensul reglementat de art.318 teza a II-a Cod procedură
civilă, ce presupune lipsa oricărei cercetări.
O altă omisiune invocată de către contestatoare este aceea în
legătură cu soluţia casării pentru omisiunea expertului de a se deplasa la locul
situării terenului dar şi pentru necesitatea refacerii lucrării având în vedere
înscrisurile noi.
Instanţa de recurs analizând legalitatea raportului de expertiză s-a
referit la deplasarea expertului la locul situării terenului la data de 04.11.2013.
Descoperirea unor înscrisuri noi pe care expertul nu le-a avut în
vedere la întocmirea raportului de expertiză nu poate să constituie motiv de
nelegalitate a acestei lucrări potrivit art.105 alin.2 Cod procedură civilă şi motiv
de refacere a lucrării, judecătorul manifestând rol activ în aflarea adevărului,
potrivit art.129 alin.5, pe care recurenta nu l-a invocat ca motiv de nelegalitate în
recurs.
De asemenea, instanţa a cercetat şi motivul de nelegalitate prevăzut
de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, reţinând că tribunalul în apel a motivat
soluţia pronunţată şi a respectat condiţiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă.
Argumentele recurentei de susţinere a soluţiei casării deciziei cu
trimitere spre rejudecare în condiţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă, sunt în
legătură cu motivul de casare reglementat de art.304 pct.5 Cod procedură civilă,
astfel că pentru aprecierea îndeplinirii condiţiilor contestaţiei în anulare
reglementată de art.318 teza a II-a Cod procedură civilă, instanţa va avea în
vedere numai analiza acestui motiv, ci nu argumentele invocate în sprijinul
soluţiei casării, pe care instanţa de recurs le va primi s-au le va înlătura motivat.
55
Pentru toate aceste argumente, contestaţia în anulare a fost apreciată

ca nefondată, fiind respinsă cu această menţiune, iar ca urmare a culpei sale
procesuale, contestatoarea a fost obligată în baza art.274 Cod procedură civilă,
la plata cheltuielilor de judecată, intimatei M.N.
SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL
COMERCIAL
56
1. Deschiderea procedurii insolvenţei. Actele care trebuie să însoţească

cererea debitorului.
Art.27 şi următoarele din Legea nr.85/2006
Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de judecată - judecător

sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale insolvenţă, în
temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în imposibilitate
de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele prevăzute de
art.28 din actul normativ precitat.
Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea
debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie
prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau
de reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin
lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă
această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la
alin.2, se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii
simplificate”.
Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi însoţită
de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activităţii”.
Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea
constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de
exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.
Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în
mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de
conţinutul cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se
anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.
(Decizia nr. 341/A-C/02 Octombrie 2014)
Prin cererea înregistrată la 23.12.2013, debitoarea SC BPS SRL

Câmpulung a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună
deschiderea procedurii insolvenţei faţă de aceasta, în temeiul art.27 şi
următoarele din Legea nr.85/2006.
În motivarea cererii a arătat că datorită crizei economice
generalizate a fost în imposibilitate să onoreze debitele curente pe fondul
micşorării drastice a consumului pe piaţa produselor alimentare băuturi şi tutun,
ce fac obiectul activităţii sale. A mai susţinut că nu a mai fost supusă procedurii
reglementate de Legea nr.85/2006 în ultimii 5 ani şi că datoriile sale curente
depăşesc posibilităţile financiare la data sesizării instanţei.
57
În temeiul art.11 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006 a solicitat

numirea în calitate de lichidator judiciar a practicianului RP IPURL.
Tribunalul Specializat Argeş, prin încheierea din 27.01.2014, a
admis cererea debitoarei şi, în temeiul art.32 alin.1 din Legea nr.85/2006, a
dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă faţă de aceasta, a numit
administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual Practician în Insolvenţă RP
IPURL, cu atribuţiile prev. de art.20 şi o retribuţie lunară de 500 lei cu TVA, a
ridicat dreptul de administrare al debitoarei pe perioada de observaţie, a dispus
notarea în cartea funciară a hotărârii luate, a fixat termene pentru depunerea
declaraţiilor de creanţă, formularea eventualelor contestaţii şi soluţionarea
acestora şi termen în continuare la 24.02.2012.
Astfel, instanţa de fond – judecător sindic a reţinut că debitoarea a
depus la dosar înscrisurile prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, din care a
rezultat că aceasta se află în stare de încetare de plăţi, că nu a mai fost supusă
procedurii insolvenţei în ultimii 5 ani şi că asociatul unic – administrator statutar
nu şi-a declarat intenţia de reorganizare şi nu s-a angajat să depună un plan de
reorganizare.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că păstrarea dreptului de
administrare nu este legată de admiterea unui plan de reorganizare, ci doar de
manifestarea intenţiei debitorului în acest sens ori faţă de lipsa acestei
manifestări a apreciat că se impune ridicarea dreptului de administrare al
debitoarei conform art.47 din Legea insolvenţei.
Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic a dispus şi măsurile
imediate prevăzute de lege vizând etapele procedurale de lichidare a pasivului
debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel în termen legal de către
debitoare prin administratorul statutar RN, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a dispus deschiderea
procedurii generale a insolvenţei, cu consecinţa ridicării dreptului său de
administrare, cu toate că aceasta a depus la dosar o listă a activităţilor pe care
înţelege să le desfăşoare în vederea reorganizării activităţii.
Ca atare, se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus
ridicarea dreptului de administrare, împrejurare faţă de care debitoarea este în
imposibilitate practică de a desfăşura activitatea pe perioada de observaţie şi
totodată de a depune un plan de reorganizare.
În fine, a susţinut că manifestându-şi intenţia de reorganizare prin
lista anexă prevăzută de art.28 din Legea nr.85/2006, instanţa de fond nu a
observat această solicitare, procedând la deschiderea procedurii generale de
insolvenţă.
În concluzie a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a
încheierii, în sensul deschiderii procedurii generale de insolvenţă şi menţinerii
dreptului de administrare.
58
Curtea, examinând apelul, prin prisma criticilor aduse, în raport de

dispoziţiile legale în vigoare în materie, a reţinut că acesta este fondat, pentru
cele ce se vor expune în continuare.
Astfel, în speţă, Curtea a reţinut că debitoarea a investit instanţa de
judecată - judecător sindic - cu cerere privind deschiderea procedurii generale
insolvenţă, în temeiul art.27 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că se află în
imposibilitate de a mai achita datoriile curente, sens în care a depus actele
prevăzute de art.28 din actul normativ precitat.
Într-adevăr, art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, prevede că cererea
debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte:(...) lit. h) „o declaraţie prin
care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de
reorganizare, conform unui plan , prin restructurarea activităţii sau prin
lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;dacă
această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.2,
se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate”.
Totodată, la lit. i) a aceluiaşi articol, se prevede că cererea va fi
însoţită de „o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activităţii”.
Astfel, din interpretarea celor două texte de lege enunţate, curtea
constată că actul normativ se referă la două situaţii distincte privind forma de
exprimare a intenţiei debitorului în ceea ce priveşte reorganizarea.
Prin urmare, manifestarea voinţei debitoarei nu trebuie exprimată în
mod expres în cererea introductivă, legea necondiţionând această cerinţă de
conţinutul cererii, ci trebuie să se regăsească în actele, declaraţiile ce se
anexează cererii de declarare a stării de insolvenţă.
În contextul punctual relevat, se constată că între înscrisurile depuse
de debitoare, anexate cererii introductive, există declaraţia debitoarei dată în
forma regăsită la lit. i) a art.28 din Legea nr.85/2006, în care se precizează
modalităţile pe care debitoarea le are în vedere pentru reorganizarea activităţii
sale, astfel cum sunt nominalizate în lista activităţilor curente aflate la dosarul de
fond, concluzionându-se că aceasta şi-a manifestat intenţia de a identifica
oportunităţi pentru continuarea activităţii sale.
Curtea a constatat aşadar că reprezentantul debitoarei a dovedit
omisiunea de a menţiona în mod expres în cerere intenţia acesteia, coroborată cu
absenţa de la dezbateri la momentul luării în discuţie a cererii sale, astfel că prin
ridicarea dreptului de administrare nu mai există posibilitatea de se realiza
obiectivul propus, or scopul legii nu este acela de a se declanşa automat
procedura falimentului şi lichidarea patrimoniului debitoarei.
Totodată, observând şi poziţia lichidatorului judiciar, în sensul
existenţei unor posibilităţi reale de redresare a debitoarei, ca urmare a
demersurilor făcute de administratorul statutar al acesteia în sensul găsirii
oportunităţilor necesare redresării activităţii, se apreciază ca întemeiată
solicitarea apelantei.
59
Faţă de considerentele expuse, Curtea în temeiul art.480 NCPC a

admis apelul, a schimbat în parte sentinţa şi a înlăturat din aceasta menţiunea
privind ridicarea dreptului de administrare al debitorului, menţinând sentinţa sub
aspectul celorlalte măsuri dispuse de judecătorul sindic.
2. Acţiunea în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din Legea nr.
85/2006. Necesitatea îndeplinirii condiţiei privitoare la complicitatea
terţului dobânditor, pentru situaţia actelor juridice cu titlu oneros.
Art. 80 alin (1) lit.c) din Legea nr. 85/2006
În cazul acţiunii în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din

Lege, condiţia privitoare la complicitatea terţului dobânditor, pentru situaţia
actelor juridice cu titlu oneros, nu este necesară în toate situaţiile.
Acţiunea în anulare nu va putea conduce decât la desfiinţarea totală a
actului atacat pe această cale, anularea constituind mijlocul juridic de
reparare a prejudiciului cauzat creditorilor prin încheierea actului fraudulos.
Raţiunea instituirii de legiuitor a acestor dispoziţii a constat în ideea de a
pune la dispoziţia participanţilor la procedură pârghiile menite să asigure si
să dea eficienţă principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii
pasivului și a egalităţii de şanse a creditorilor în privinţa recuperării
creanţelor invocate asupra masei credale.
Art. 80 alin (1) lit.c) din Lege [nu face deosebire între actele
frauduloase încheiate de debitor cu titlu oneros sau gratuit, actele vizate de
aceste prevederi fiind acte săvârşite cu rea-credinţă în dublu scop, acela de a
leza drepturile creditorilor ori a eluda legea si pentru obţinerea unui profit
pentru debitor sau altă persoană. Frauda poate fi săvârşită în două
modalităţi, cu complicitatea terţei persoane ori de însuşi debitorul singur.
Pentru prima ipoteză, când este îndeplinită și cerinţa complicităţii
terţului dobânditor, actul juridic atacat pe această cale va fi lovit de nulitate,
cauza de ineficacitate a acestuia fiind legată de caracterul ilicit al cauzei.
Scopul mediat, adică motivul determinant al perfectării actului juridic, se
circumscrie intenţiei părţilor de a vida averea debitorului de o parte din
activele sale, micşorând astfel gajul general al creditorilor. Condiţia lezării
drepturilor creditorilor în această situaţie este evident împlinită.
O astfel de nulitate absolută nu va fi susceptibilă de confirmare si ea va
conduce sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare la regulile aplicabile în
materia plăţii nedatorate. În astfel de cauze, se porneşte de la prezumţia de
fraudă, prezumţie care priveşte transferurile debitorului, acestuia și
cocontractantului său revenindu-le sarcina răsturnării ei prin mijloace de
probă specifice.
Astfel, lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească faptul ilicit, ci
acesta trebuie să dovedească cumulativ încheierea actului în perioada
60
suspectă și, totodată, faptul că actul a fost încheiat în condiţii suspecte, care
exced activităţilor curente.
Dacă în cadrul unor relaţii comerciale care exced cadrului insolvenţei
astfel de tranzacţii sunt perfect legale, din momentul în care se deschide
procedura insolvenţei, orice transferuri trebuie supuse unei verificări
riguroase. Ar fi imposibil de dovedit intenţia frauduloasă în lipsa unor
prezumţii.
(Decizia nr. 3864/R-COM/06 Octombrie 2014)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de

06.03.2012 reclamanta AI SPRL în calitate de administrator judiciar al
debitoarei Uzina Mecanică SA, în contradictoriu cu pârâtele SC Uzina Mecanica
B SA, prin administrator special CF şi SC P SA a solicitat, potrivit dispoziţiilor
art.46 şi 49 din Legea 85/2006, constatarea nulităţii facturii *** şi a tuturor
actelor subsecvente, respectiv operaţiunile de compensare a datoriilor reciproce
concretizate prin Ordinele de compensare seria *** nr. *** şi nr. *** cu
repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii de către pârâta P SA
în averea debitoarei a bunurilor ce au făcut obiectul vânzării, respectiv „linia
electrică aeriană de medie tensiune ca racord de rezervă din LEA 20 kv C-PAL
B cu o lungime de 1,9 km, linia subterană de medie tensiune de 20 kv cu o
lungime de 75 m, aferentă liniei PAL-C, celula de medie tensiune şi punctul de
măsură aferent intrare PAL B, celula de medie tensiune plecare spre TRAFO
41.000 kva, linie electrică subterană de 200m şi punct TRAFO 1000kVA.” În
subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art.79 şi 80 alin.1 lit.b) şi c) din Legea
85/2006, s-a solicitat anularea facturii fiscale sus-menţionate şi a tuturor actelor
subsecvente şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În motivare cererii s-a arătat că în data de 04.11.2011 debitoarea
Uzina Mecanică SA a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei
pentru datorii de 9.000.000 lei, cerere admisă prin sentinţa 2180/09.11.2011 a
Tribunalului Vâlcea. De asemenea s-a mai susţinut de către reclamantă că
societatea pârâtă P SA asigura serviciile de pază a debitoarei, având o creanţă
anterioară deschiderii procedurii de circa 120.000 lei, pentru care a fost emis un
bilet la ordin avalizat în nume personal şi de directorul societăţii-MI. S-a mai
menţionat de către practicianul în insolvenţă că, după data deschiderii
procedurii, pârâta P SA, în scopul stingerii creanţei sale prin compensare, a
propus debitoarei să cumpere activul descris anterior, sub ameninţarea executării
biletului la ordin faţă de directorul debitoarei şi retragerea personalului de pază.
De asemenea, s-a arătat că la cererea aceleiaşi societăţi a fost înregistrat, la
aceeaşi dată, şi Raportul de evaluare nr.220 întocmit de PMA, raport prin care
s-a stabilit un preţ derizoriu.
La data de 6.06.20912 pârâta P SA a formulat întâmpinare prin care
a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
61
În motivarea întâmpinării s-a arătat că între debitoare şi pârâtă au

existat raporturi contractuale din anul 2008, raporturi în baza cărora s-a născut o
creanţă de 103.848,20 lei, aşa cum s-a arătat şi în notificarea din data de
21.04.2011, iar propunerea de vânzare a liniei PAL C a venit din partea
administratorului debitoarei, MI, care a menţionat că linia nu mai era în
folosinţă, deoarece debitoarea se alimenta prin încă două linii. S-a mai susţinut
de către pârâtă că întrucât creanţa nu a fost achitată, pârâta a introdus cerere de
emitere a ordonanţei de plată, conform OUG nr. 119/2007, debitoarea
solicitându-i să renunţe la judecată, fiind emis biletul la ordin ***, prezentat
unităţii bancare, bilet nul, condiţii în care suma nu a putut fi încasată. În aceste
condiţii, a fost emisă Notificarea ***, prin care se anunţa rezilierea contractului
de pază, situaţia faţă de care debitoarea a propus vânzarea în contrapartidă a
activului Linie PAL C cu anexele sale, propunere cu care pârâta a fost de acord,
deoarece societatea O C SA, la care avea datorii societatea pârâtă, era dispusă să
închirieze sau să cumpere acest activ. Pârâta a precizat că a luat cunoştinţă de
Raportul de evaluare la data de 27.10.2011, astfel că s-a încheiat Contractul de
vânzare-cumpărare ***, la preţul negociat de 131.379,97 lei. S-a mai susţinut de
către pârâtă că prin Acordul nr.***, se stabilise că în caz de faliment/insolvenţă
debitoarea putea utiliza acest bun, în condiţii de necesitate, iar prin vânzarea
acestui bun, debitoarea a fost degrevată de cheltuieli pe care nu le mai putea
oricum suporta. De asemenea, s-a subliniat că activul vândut nu mai era folosit
din anul 2008, dată de la care nu a mai fost efectuată nicio revizie, condiţii în
care bunul nu a fost vândut în scop fraudării celorlalţi creditori, cedarea
activului către pârâtă permiţând continuarea furnizării serviciilor de pază armate,
esenţiale pentru buna funcţionare a societăţii debitoare. S-a mai precizat de către
pârâtă că valoare de expertiză a fost stabilită la suma de 23.741 lei, valoare egală
cu valoarea amortizării bunului în 20 de ani, pentru o chirie de 100 lei/lună, iar
preţul oferit de pârâtă era de 5,53 ori mai mare decât valoarea estimată.
La data de 18.09.2012 reclamanta AI SPRL a precizat cererea de
chemare în judecată solicitându-se în principal şi constatarea nulităţii absolute a
contractului de vânzare-cumpărare ***, iar în subsidiar anularea acestui
contract, faţă de apărările din întâmpinarea depusă, în care a fost menţionat acest
înscris, act înregistrat numai de către societatea pârâtă, iar nu şi de către
debitoare.
În motivarea cererii precizatoare s-a arătat că astfel cum rezultă din
declaraţia dată de MI rezultă că la data încheierii tranzacţiei au fost încheiate
numai Procesul-verbal de predare-primire *** şi Acordul dintre părţi ***. În
plus, în cuprinsul facturii fiscale nu este menţionat contractul de vânzare-
cumpărare, ceea ce dovedeşte că la acea dată nu exista contractul sus-menţionat.
Prin sentinţa nr. 3332/11.06.2014 a Tribunalul Vâlcea - Secţia a II
- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de
către reclamantă; s-a dispus anularea Contractului de vânzare-cumpărare *** şi
a Facturii fiscale ***, precum şi a actelor subsecvente: Ordinele de compensare
62
*** şi ***; s-a dispus restituirea către debitoare a liniei electrice aeriene,
prevăzute în art. II din contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat; a obligat
pe pârâta P SA la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către
reclamantă.
În motivarea hotărârii s-a arătat că prin sentinţa nr.2180/09.11.2011
a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de societatea debitoare Uzina
Mecanica B SA, la cererea debitoarei, înregistrată la data de 04.11.2011. De
asemenea s-a mai reţinut că societatea debitoare este o unitate de producţie cu
obiect de activitate-fabricarea armamentului şi muniţiei, condiţii în care anterior
deschiderii procedurii a încheiat cu societatea pârâtă P SA Contractul de prestări
servicii de pază şi ordine ***, durata contractului fiind prelungită prin acte
adiţionale. La data deschiderii procedurii prelungirea duratei contractului fusese
efectuată prin Actul adiţional ***(cu 12 luni începând cu data de 01.01.2011).
De asemenea s-a mai constatat că societatea pârâtă şi-a prestat serviciile
conform contractului sus-menţionat, pentru plata cărora au fost emise facturi
fiscale, la data de 21.04.2011 societatea debitoare înregistrând restanţe în
achitarea contravalorii serviciilor prestate în cuantum de 122.830,97 lei,
conform operaţiunilor de compensare, cuprinse în actele depuse la dosar. De
asemenea s-a mai constatat de instanţa de fond că părţile în litigiu au hotărât
stingerea creanţei prin compensare, fiind depus la dosar Contractul de vânzare-
cumpărare înregistrat la societatea pârâtă sub numărul ***, act semnat de
reprezentanţii legali ai celor două societăţi, şi anume de MI, în calitate de
director economic al debitoarei şi de PA, în calitate de director general al
societăţii pârâte, precum şi factura fiscală înregistrată sub numărul ***,
Procesul-verbal de predare-primire înregistrat sub numărul ***, Acordul între
părţi înregistrat sub numărul *** şi, ulterior, Ordinele de compensare *** şi ***.
S-a mai reţinut de asemenea de către instanţa de fond că actele mai
sus menţionate au vizat vânzarea de către societatea debitoare, cu preţul de
131.379,97 lei, a racordului medie tensiune compus din: LEA 1,9 KM PAL C.
(compusă din 13 stâlpi beton TCP 15006 şi 10 stâlpi beton de TC 15014,
conductori 3x1,9 km, 2 separatori şi 3 descărcători); LES 75 M, aferentă liniei,
celulă intrare linie, celulă plecare linie la TRAFO 1000KVA tâmplărie şi linie
electrică subterană de 200m şi punct TRAFO 1000 KVA.
Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art.46 şi 49 din Legea 85/2006,
instanţa a constatat că, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada încheierii
contractului de vânzare-cumpărare, a facturii fiscale, a Procesului-verbal de
predare-primire şi a Acordului ***, la o dată ulterioară deschiderii procedurii
insolvenţei faţă de societatea debitoare Uzina Mecanică B SA, prin sentinţa nr.
2180/09.11.2011, mai precis la data de 10.11.2011. S-a mai precizat că deşi
reclamanta a susţinut antedatarea actelor sus-menţionate, din ansamblul probelor
administrate în cauză nu rezultă faptul că aceste înscrisuri ar fi fost încheiate la
data de 10.11.2011, în mod neîndoielnic, întrucât declaraţia martorului IM sunt
subiective. Instanţa de fond a reţinut existenţa unei discrepanţe vădite între cele
63
două prestaţii, întrucât, aşa cum reiese atât din expertiza tehnică întocmită de
către expertul MI, cât şi de către expertul CG, linia aeriană ce a constituit
obiectul vânzării-cumpărării nu poate fi separată şi partajată de reţeaua electrică
principală ce alimentează societatea debitoare, în condiţiile în care aceasta
reprezintă una dintre cele trei surse ce alimentează societatea, mai precis o sursă
de rezervă care asigură funcţionarea în condiţii de siguranţă a debitoarei, care
are ca obiect fabricarea armamentului şi muniţiei. Faţă de această împrejurare, a
arătat tribunalul, nu se poate stabili gradul în care piaţa ar putea recunoaşte
valoarea acestui activ şi nici gradul de vandabilitate a unui asemenea activ, în
condiţiile funcţionării societăţii debitoare şi desfăşurării activităţii potrivit
obiectului său de activitate. Prin urmare, s-a concluzionat de instanţa de fond că
debitoarea a vândut un activ, cu valoare patrimonială, dar al cărui preţ de
circulaţie nu putea fi stabilit la data perfectării actului de vânzare-cumpărare,
însă disproporţia vădită dintre cele două prestaţii constă în faptul înstrăinării de
către debitoare a unui activ indispensabil desfăşurării în condiţii de maximă
siguranţă a activităţii debitoarei, debitoarea fiind un consumator de gradul I, ce
nu suportă nicio întrerupere în alimentarea cu energie electrică, conform
Avizului tehnic de racordare ***. S-a mai considerat de instanţa de fond că
acordul încheiat între părţi *** nu este de natură a asigura desfăşurarea
corespunzătoare a activităţii debitoarei, atât timp cât modalitatea de exploatare a
liniei aeriene vândute este la discreţia P. SA, în calitatea sa de proprietar. S-a
concluzionat de instanţa de fond că actul săvârşit de către debitoare conduce prin
el însuşi la destabilizarea bunului mers al societăţii al societăţii, fiind un act
lezionar încheiat de societatea debitoare în perioada premergătoare deschiderii
procedurii insolvenţei, fiind astfel îndeplinite condiţiile art.80 alin.1 lit.b) din
Legea nr.85/2006. În ce priveşte incidenţa art.80 alin (1) lit.c) din Legea
nr.85/2006 s-a reţinut de instanţa de fond că pe fondul lipsei lichidităţilor
debitoarei, situaţie cunoscută de ambele părţi contractante, a avut loc
înstrăinarea unui activ important pentru desfăşurarea activităţii debitoarei, aşa
cum s-a descris mai sus, astfel că ambele părţi au urmărit satisfacerea
preferenţială a creditoarei P SA, în detrimentul celorlalţi creditori, fiind
cunoscută lipsa lichidităţilor societăţii Uzina Mecanică B, în condiţiile în care
debitoarea nu achitase contravaloarea prestaţiilor executate de către pârâtă,
începând cu luna august 2010, aşa cum reiese din operaţiunea de compensare
consemnată în actul depus la fila 16 dosar.
Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost formulat recurs de
către pârâta SC P SA solicitându-se admiterea acestuia, desfiinţarea în întregime
a sentinţei nr. 3332/11.06.2014 şi pe fond respingerea acţiunii, aşa cum a fost
precizată, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivare recurenta a arătat că sentinţa este nelegală şi
netemeinică, întrucât instanţa de fond a admis o cerere depusă după prima zi de
înfăţişare, intitulată „Precizare a acţiunii în anulare”., în condiţiile în care la data
de 6.06.2012 a fost prima zi de înfăţişare, iar la acest termen nu s-a solicitat un
64
nou termen de judecată de către reclamantă pentru modificarea sau întregirea

cererii de chemare în judecată, iar la data de 18.09.2012, pentru termenul din
26.09.2012 s-a depus acel înscris, intitulat „Precizare la acţiune”, prin care
reclamanta a solicitat constatarea nulităţii altor acte decât cele indicate prin
cererea de chemare în judecată. S-a mai arătat de către recurentă că s-a realizat o
greşită aplicare a legii întrucât disproporţia de prestaţii, invocată ca motiv de
instanţa de fond, este de fapt leziunea, ca viciu de consimţământ, care nu poate
exista şi nu poate fi invocată decât de către persoana fizică, fără capacitate
deplină de exerciţiu. De asemenea s-a precizat de către recurentă că instanţa de
fond prezintă o motivare contradictorie, întrucât, după ce vorbeşte despre
disproporţia dintre contraprestaţii, arată că valoarea liniei electrice aeriene nu
poate fi stabilită, iar această imposibilitate ar fi şi explicaţia discrepanţei între
contraprestaţii. S-a mai arătat de către recurentă că demersurile efectuate în
vederea recuperării sumelor de bani datorate de debitoare au fost cele prevăzute
de lege în vederea recuperării datoriilor, întrucât contractul de vânzare-
cumpărare nr. *** şi toate actele subsecvente acestuia au fost încheiate cu
respectarea dispoziţiilor legale, fără încălcări ale legii şi fără a exista vicii de
consimţământ. Cu privire la expertiza efectuată în cauză, recurenta arată că
aceasta a fost realizată de o persoană care nu avea calitatea de evaluator
autorizat, astfel că nu putea fi luată în seamă la pronunţarea hotărârii.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea a
constatat următoarele:
În ce priveşte critica de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor
art.132 c. proc. civ., Curtea a reţinut că este neîntemeiată pentru următoarele
argumente:
Potrivit art. 132 alin. 1 din C.proc.civ. la prima zi de înfăţişare
instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea
acţiunii. Din interpretarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 129 - 130 şi art.
132 din C.proc.civ. rezultă, într-adevăr, că modificarea unei acţiuni nu se poate
face decât la prima zi de înfăţişare sau în cadrul termenului acordat de instanţă
în acest scop, în formele prescrise de lege. Dispoziţiile art.132 alin 1 c.proc.civ
privesc inclusiv cererile de întregire a cererii de chemare în judecată, respectiv
acele cereri care au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale,
cum ar fi de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru
identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt . Potrivit
art.134 c.proc.civ. este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal
citate, pot pune concluzii. A se pune concluzii în sensul art.134 c.proc.civ.,
înseamnă că partea este în măsură să-şi exprime poziţia, punctul de vedere în
legătură cu orice aspect din procesul respectiv. Nu pot fi puse concluzii dacă
una din părţi a formulat o cerere de lipsă de apărare pe care instanţa a admis-o;
dacă părţile nu au fost legal citate; dacă cererea de chemare în judecată şi
înscrisurile nu au fost comunicate pârâtului etc. În plus, trebuie precizat că
întrucât normele prevăzute de art.132 c.proc.civ. au caracter dispozitiv,
65
reclamantul ar putea să-şi modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare, dacă

pârâtul consimte expres sau tacit. Tocmai datorită acestui caracter al normelor,
obiecţiunile privitoare la modificarea acţiunii după prima zi de înfăţişare nu pot
fi făcute direct în calea de atac, faţă de dispoziţiile art.108 alin (3) , astfel că
partea adversă trebuie să invoce până la următorul termen de judecată,
tardivitatea modificării sub sancţiunea decăderii [în acelaşi sens: TS, s.civ.,
dec.nr.1099/1970, în I.Mihuţă, Repertoriu II, p.360].
În speţă, din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 25
aprilie 2012 s-a dispus amânarea cauzei pentru lipsă de apărare la solicitarea
recurentei-pârâte SC P. SA, iar la termenul din data de 6.06.2012 s-a dispus
amânarea pentru a se compunica copii de pe întâmpinare şi înscrisuri către
reclamant, astfel că niciunul din aceste două termene nu reprezenta prima zi de
înfăţişare în accepţiunea art.134 c.proc.civ. De asemenea este de remarcat că la
data de 18.09.2012 s-a depus precizarea acţiunii în nulitate, astfel că au fost
respectate dispoziţiile art.132 alin (1) c.proc.civ. În plus, este de remarcat că la
termenul din data de 7.11.2012 reprezentantul recurentei-pârâte nu a invocat
faptul că modificarea cererii ar fi fost tardivă, astfel că a recurenta a decăzut din
dreptul de a invoca acest aspect, neputând fi invocat pentru prima dată în faza
recursului.
art.80 alin (1) lit.b) din Legea nr.85/2006 Curtea a reţinut că este de asemenea
neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art.80 alin (1) lit.b) din Legea nr.85/2006 poate face
obiectul acţiunii în nulitate transferurile dreptului de proprietate realizate către
terţe persoane prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte
vădit pe cea primită. Două raţiuni justifică anularea actelor într-o asemenea
ipoteză: principiul ordonării rangului creditorilor, care guvernează procedura
insolvenţei, este contrazis de contractele dezechilibrate iar dezechilibru este un
indiciu că acel partener contractual şi-a creat o situaţie privilegiată. De subliniat
că sunt vizate de textul legal nu orice acte juridice încheiate de debitor, ci numai
acelea care reprezintă operaţiuni cu bunuri imobile, în acest din urmă caz numai
cu condiţia ca bunul să facă parte din fondul de comerţ. Actele vizate de acest
text trebuie să fie acte cu caracter comutativ şi lezionare (disproporţie vădită
între contraprestaţii), iar nu orice acte în care disproporţia de valoare între
contraprestaţii este lipsită de echivalenţă. De asemenea trebuie menţionat că nu
trebuie confundată acţiunea în nulitate prevăzută de art.80 din Legea nr.85/2006
cu acţiunea în anulare pentru leziune viciu de consimţământ, deoarece pentru
admiterea primei nu are relevanţă existenţa vicierii consimţământului, ci numai
aspectul pur obiectiv-disproporţia de valoare între contraprestaţii. Aşadar nu
prezintă relevanţă juridică dacă debitorul a încheiat actul juridic în cunoştinţă de
cauză sau nu. În procedura insolvenţei, judecătorul are o marjă de apreciere
foarte largă, în sensul că şi o subevaluare oarecare poate duce la anulare,
caracterul „vădit” al disproporţiei, avut în vedere de lege funcţionează nu
66
neaparat în sens cantitativ (cuantumul disproporţiei), ci mai degrabă în sensul că

ceea ce trebuie să dovedească este faptul disproporţiei. Deseori în practica
judiciară se verifică dacă preţul a fost plătit în realitate (chiar şi printr-o
expertiză contabilă, fiind vorba, de regulă, de societăţi comerciale părţi la actul
de înstrăinare), iar cerinţa subevaluării se verifică fie din înscrisuri, dacă rezultă
clar, fie trebuie dispusă o expertiză tehnică judiciară pentru determinarea
preţului de piaţă.
În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond , în raport de
probatoriul administrat că există o disproporţie vădită între contraprestaţii. În
prealabil este de subliniat că nu se poate invoca pentru prima dată în faza
recursului, necompetenţa expertului, întrucât potrivit art.105 alin (2) c.proc.civ.,
raportat la art.108 alin (3) c.proc.civ. raportat la art.103 c.proc.civ., necompenţa
unui expert trebuie invocată sub sancţiunea decăderii până la prima zi de
înfăţişare ce a urmat după respectiva neregularitate. Or, este de observat că nici
la termenul din data de 27.03.2013 şi nici la următorul termen de judecată,
recurenta , deşi a beneficiat de asistenţă calificată, nu a înţeles să invoce faptul
că expertul desemnat nu avea competenţa de a soluţiona obiectivele stabilite de
instanţă. În consecinţă, recurenta este decăzută din dreptul a invoca acest aspect
pe calea recursului. În ce priveşte modalitatea de apreciere a probatoriului de
către instanţa de fond Curtea reţine că este corectă având în vedere că prin
expertiza MI s-a stabilit că reţeaua electrică vândută nu poate fi partajată, fără
ca alimentarea cu energie electrică, în condiţii de siguranţă sporită a UM B SA,
să fie afectată. În plus, din conţinutul raportului de expertiză realizat de expert
CG rezultă că valoarea de piaţă a instalaţiilor vândute este de 342.586 lei. În
mod corect instanţa de fond a dat eficienţă acestor expertize în condiţiile în care
evaluatorul PMA, nu avea specialitatea în domeniul electromagnetică sau
energetică şi îşi spusese părerea prin raportul de evaluare, înregistrat sub
nr.220/10.11.2011. În plus, astfel cum rezultă din analiza raportului de verificare
depus de MAP rezultă că acesta nu a stabilit o valoare a activului în litigiu,
precizând că aceasta va face obiectul unei lucrări separate.
art.80 alin (1) lit.c) din Legea nr.85/2006 Curtea reţine că este de asemenea
neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În cazul acţiunii în anulare fundamentate pe art. 80 alin (1) lit.c) din
Lege condiţia privitoare la complicitatea terţului dobânditor, pentru situaţia
actelor juridice cu titlu oneros, nu este necesară în toate situaţiile. Acţiunea în
anulare nu va putea conduce decât la desfiinţarea totală a actului atacat pe
această cale, anularea constituind mijlocul juridic de reparare a prejudiciului
cauzat creditorilor prin încheierea actului fraudulos. Raţiunea instituirii de
legiuitor a acestor dispoziţii a constat în ideea de a pune la dispoziţia
participanţilor la procedură pârghiile menite să asigure si să dea eficienţă
principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii pasivului și a
egalităţii de şanse a creditorilor în privinţa recuperării creanţelor invocate asupra
67
masei credale. Art. 80 alin (1) lit.c) din Lege [nu face deosebire între actele
frauduloase încheiate de debitor cu titlu oneros sau gratuit, actele vizate de
aceste prevederi fiind acte săvârşite cu rea-credinţă în dublu scop, acela de a leza
drepturile creditorilor ori a eluda legea si pentru obţinerea unui profit pentru
debitor sau altă persoană. Frauda poate fi săvârşită în două modalităţi, cu
complicitatea terţei persoane ori de însuşi debitorul singur. Pentru prima ipoteză,
când este îndeplinită și cerinţa complicităţii terţului dobânditor, actul juridic
atacat pe această cale va fi lovit de nulitate, cauza de ineficacitate a acestuia
fiind legată de caracterul ilicit al cauzei. Scopul mediat, adică motivul
determinant al perfectării actului juridic, se circumscrie intenţiei părţilor de a
vida averea debitorului de o parte din activele sale, micşorând astfel gajul
general al creditorilor. Condiţia lezării drepturilor creditorilor în această situaţie
este evident împlinită. O astfel de nulitate absolută nu va fi susceptibilă de
confirmare si ea va conduce sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare la
regulile aplicabile în materia plăţii nedatorate. În astfel de cauze, se porneşte de
la prezumţia de fraudă, prezumţie care priveşte transferurile debitorului, acestuia
și cocontractantului său revenindu-le sarcina răsturnării ei prin mijloace de
probă specifice. Astfel, lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească faptul
ilicit, ci acesta trebuie să dovedească cumulativ încheierea actului în perioada
suspectă și, totodată, faptul că actul a fost încheiat în condiţii suspecte, care
exced activităţilor curente. Dacă în cadrul unor relaţii comerciale care exced
cadrului insolvenţei astfel de tranzacţii sunt perfect legale, din momentul în care
se deschide procedura insolvenţei, orice transferuri trebuie supuse unei verificări
riguroase. Ar fi imposibil de dovedit intenţia frauduloasă în lipsa unor prezumţii.
În speţă, în mod corect a apreciat judecătorul sindic că sunt
îndeplinite şi cerinţele art.80 alin (1) lit.c) din Legea nr.85/2006. Astfel nu se
poate reţine apărarea recurentei conform căreia nu ar fi existat o intenţie de
fraudare din partea sa ca urmare a realizării compensării creanţelor între cele
două părţi. În acest sens este de subliniat că dispoziţiile art.52 din Legea
nr.85/2006 permit compensarea în condiţiile în care sunt îndeplinite toate
condiţiile la data deschiderii procedurii, adică în speţă la data de 9.11.2011. În
plus, operaţiunea juridică a compensării trebuie realizată după data deschiderii
procedurii sub controlul şi cenzura judecătorul sindic, conform art.11 din Legea
nr.85/2006, astfel că o operaţiune de compensare realizată de către părţi după
data începerii procedurii este lipsită de efecte juridice. Or, potrivit art.5 alin
final din Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale
contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin HG nr.685/1999, data stingerii
datoriilor reciproce este reprezentat de data ordinului de compensare, adică data
de 16.11.2011, când era deschisă procedura insolvenţei , iar părţile nu mai
puteau realiza în mod valabil acte de compensare între acestea. Faptul părţilor de
a compensa creanţele după data deschiderii procedurii nu reprezintă decât o
expresie a interesului recurentei SC P SA de a-şi satisface creanţele, în mod
preferenţial, cu încălcarea principiului concursual al creditorilor în , incident în
68
cadrul procedurii insolvenţei. În plus, Curtea reţine că recurenta a cunoscut că

debitoarea este în stare de insolvenţă, la data încheierii contractului de vânzare-
cumpărare a activului în litigiu, în condiţiile în care potrivit facturilor fiscale
depuse rezultă că debitoarea nu a achitat o perioada de mai mult de 90 zile
aceste facturi, situaţie în care insolvenţa se prezumă conform art.3 pct.1 din
Legea nr.85/2006.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 c.proc.civ. a
respins recursul ca nefondat.
3. Condiţiile care trebuie să fie întrunite pentru a se putea dispune

deschiderea procedurii insolvenţei.
Art. 32 raportat la art.27 din Legea nr.85/2006
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27 din

Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune
deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o
stare de insolvenţă.
Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii
reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea
acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la
scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul
creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI –
n.n.], a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în
care aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu
au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a
afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât
activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea
sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor
exigibile.
Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să
constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei
comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că
aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii
judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de
„insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de
demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori
contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în
patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine
acoperirea creanţei reclamate de creditori.
Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca
încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului
69
debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani

disponibile.
Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa
fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când,
indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un
ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active
ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă
durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca
urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele
pe care le datorează.
(Decizia nr. 410/A-C/10 Noiembrie 2014)
Constată că prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş

la data de 12.02.2014 debitoarea NB SRL – prin reprezentant, a solicitat
deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă şi desemnarea unui lichidator
judiciar, în conformitate cu art.11 pct.1 lit. c) din Legea nr.85/2006. În
motivarea cererii, debitoarea a arătat că societatea se află în stare de insolvenţă,
că societatea nu a funcţionat niciodată şi a solicitat suspendarea deciziei nr.***,
emisă de AFM Curtea de Argeş, până la soluţionarea cererii de lichidare a
societăţii.
Prin sentinţa nr. 59/CC/10.03.2014 a Tribunalul Specializat Argeş a
respins cererea debitoarei, reţinând că, potrivit art. 1 alin. 2 lit. d) din Legea
nr.85/2006 procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în starea de
insolvenţă care nu au prezentat documentele prevăzute de art.28 alin.1 lit. a) – f)
şi h) în termenul prevăzut de lege. Totodată, s-a reţinut că debitoarea nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a depune declaraţiile prevăzute de art. 28 lit. j) şi k) din
legea insolvenţei, având în vedere că fără depunerea actelor contabile şi a
titlurilor executorii, precum şi a listei creditorilor nu se poate dovedi starea de
insolvenţă. Instanţa a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei,
apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea
nr.85/2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel debitoarea NB SRL, în
temeiul art. 476 – 482 NCPC, solicitând desfiinţarea sentinţei şi admiterea
acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în
mod greşit prevederile art. 28 din Legea nr.85/2006, având în vedere că
debitoarea s-a conformat dispoziţiilor din citaţia trimisă de instanţă la data de
25.02.2014 şi a depus înscrisurile prevăzute de art. 28 pentru termenul de
judecată din data de 10.03.2014. S-a mai arătat de către apelantă că în
concluziile scrise depuse la dosarul de fond a arătat că nu are unele acte ale
firmei, întrucât societatea nu a avut activitate nici în fapt şi nici scriptic, însă
judecătorul - sindic a analizat sumar situaţie, respingând acţiunea.
70
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în

raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul nu poate
fi primit, pentru următoarele considerente:
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.32 raportat la art.27
din Legea nr.85/2006 rezultă că una din condiţiile pentru a se dispune
deschiderea procedurii insolvenţei este aceea ca debitoarea să se afle într-o stare
de insolvenţă. Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii
reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea
acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la
scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul
creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a) [art. 5 pct. 29 NLPI – n.n.],
a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care
aceştia, după 30 de zile [în prezent 60 de zile – n.n.,] de la scadenţă, nu au plătit
datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin
starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa
unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată,
adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru
acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de
generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi
neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde
rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi
aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul
de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de
demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă
împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul
lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei
reclamate de creditori. Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată,
privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea
patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu
sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a
lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente.
Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi
într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele
active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de
lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca
urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe
care le datorează.
În speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este
îndeplinită condiţia existenţei unei stări de insolvenţă, nefiind astfel îndeplinită o
condiţie necesară pentru a se putea dispune deschiderea procedurii de
insolvenţă. Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din probele
administrate nu rezultă existenţa unei stări de insolvenţă, ci doar o imposibilitate
de conlucrare între administratorii societăţii, pentru care există alte remedii
71
procesuale, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de

deschidere a procedurii insolvenţei, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa
unor creanţe neachitate în termen , precum şi insuficienţa resurselor în vederea
achitării respectivelor creanţe.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.1 NCPC, Curtea
a respins apelul ca nefondat.
4. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor

creditorilor. Prezumţia relativă de fraudă în dauna creditorilor.
Art. 79, art. 80 şi art. 85 din Legea nr.85/2006
Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006, administratorul

judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic
acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit. a) din acelaşi act normativ,
administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la
judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor
de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a
bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor
prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii.
Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza generală în
care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor
creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor
reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei,
ipotezele prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu
cazuri particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.
Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt
îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în
dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se
extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.
Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de fraudă
funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să se
aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se
invocă.
Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să se
supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna
drepturilor creditorilor.
72
Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale

realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.
(Decizia nr. 4613/R-COM/13 Noiembrie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 23.04.2013 reclamantul

Societatea Profesională EI SPRL, în calitate de lichidator judiciar al ER SRL a
chemat în judecată pe pârâta RA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va
pronunţa să dispună următoarele: 1.anularea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat în anul 2009 între debitoarea ER SRL, în calitate de vânzătoare şi RA în
calitate de cumpărătoare, prin care debitoarea a transferat dreptul său de
proprietate asupra terenului fără a primi preţul vânzării, ca fiind operaţiune
frauduloasă, efectuată în dauna drepturilor creditorilor în cei trei ani anteriori
datei deschiderii procedurii insolvenţei; 2.repunerea părţilor în situaţia
anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către debitoare a imobilului teren,
astfel cum a fost identificat mai sus sau a echivalentului bănesc al acestuia.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 2009 societatea
debitoare a înstrăinat către pârâta RA un teren.
În cadrul analizării documentelor avute la dispoziţie, reclamantul a
constatat faptul că societatea debitoare nu a încasat contravaloarea terenului care
face obiectul acestei înstrăinări.
Au fost invocate în susţinerea acţiunii dispoziţiile art.79 şi 80 alin.1
lit.a din Legea nr.85/2006, precizând că sunt îndeplinite condiţiile în vederea
anulării transferului dreptului de proprietate asupra terenului înstrăinat fără a
exista o contraprestaţie corespunzătoare.
La data de 27.06.2013 pârâta RA a formulat întâmpinare, invocând
pe această cale excepţia tardivităţii introducerii acţiunii formulată de reclamant.
A susţinut în acest sens că termenul limită pentru depunea acţiunii
întemeiată pe dispoziţiile art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006 trebuia să fie
09.02.2013, având în vedere încheierea pronunţată de judecătorul sindic la data
de 22.12.2011.
Prin sentinţa nr. 90/30 Ianuarie 2014, Tribunalul Specializat Argeş
a respins cererea aşa cum a fost precizată de către reclamanta Societatea
Profesională EI SPRL Filiala Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar a
debitoarei S.C. ER SRL, împotriva pârâtei RA.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin încheierea
pronunţată la data de 22.12.2011 instanţa a dispus deschiderea procedurii
simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei.
Totodată a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu pe
LIC SPRL, a stabilit termene limită pentru depunerea declaraţiilor de creanţă,
precum şi pentru întocmirea tabelelor preliminar şi definitiv de creanţă şi a
rapoartelor de activitate.
73
Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 29.03.2012 instanţa a

dispus înlocuirea lichidatorului judiciar LIC SPRL cu E Filiala Bucureşti SPRL,
în baza dispoziţiilor art.19 alin.2 din Legea nr.85/2006.
Prin încheierea pronunţată la data de 04.04.2013 şi la solicitarea
lichidatorului judiciar, instanţa a luat act de fuziunea SP EI SPRL Filiala
Bucureşti cu E Filiala Bucureşti SPRL, prin absorbţia acesteia din urmă.
Cu privire la excepţia invocată, prin încheierea pronunţată la data
de 10.10.2013 instanţa a dispus respingerea acestei excepţii a tardivităţii
introducerii cererii, excepţie invocată de pârâtă.
La data de 03.10.2013 reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere
precizatoare la cererea de chemare în judecată, solicitând pe această cale
anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** la BNP
EDC şi respectiv, readucerea acestui bun în patrimoniul societăţii debitoare.
Cu privire la această cerere, în probaţiune reclamanta a solicitat
admiterea probei cu înscrisuri, expertiză contabilă, precum şi orice alte probe
căror necesitate va reieşi din dezbateri, dar ulterior nu a persistat în solicitarea şi
administrarea acestor probe.
La termenul de judecată din data de 28.11.2013 instanţa a admis
proba cu înscrisurile aflate la dosar, precum şi proba cu expertiză tehnică de
evaluare a imobilului ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare a cărui
nulitate se solicită la valoarea de circulaţie a acestuia la momentul încheierii
tranzacţiei, dar ulterior a decăzut partea din această probă întrucât nu a achitat
onorariul expertului desemnat în cauză.
Faţă de această situaţie, precum şi de împrejurarea că în cuprinsul
Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ***, se menţionează că
preţul vânzării a cărei nulitate se solicită a fost achitat în întregime de către
cumpărătoarea RA, din surse proprii şi a fost primit integral de către vânzătoarea
SC ER SRL, prin reprezentant, la data autentificării contractului, Tribunalul
Specializat Argeş a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel EI SPRL Filiala Bucureşti
- în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC ER SRL.
În motivare se arată că sentinţa este criticabilă, deoarece a reţinut
doar faptul că potrivit contractului de vânzare-cumpărare preţul a fost achitat,
fără a analiza temeinicia şi legalitatea acţiunii, respectiv îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006.
Se susţine că actul se încadrează în prevederile art.79 din lege, care
se referă la act fraudulos încheiat în cei trei ani anterior deschiderii procedurii,
care este păgubitor pentru creditori.
Se susţine că în ipoteza îndeplinirii condiţiilor art.79 şi art.80 din
Legea nr.85/2006, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna
creditorilor, prezumţie care poate fi răsturnată de către debitor.
74
Din atitudinea părţilor contractante din contractul a cărui nulitate se

solicită, rezultă că acestea au acţionat în frauda intereselor creditorilor pentru a
diminua gajul general al acestora, neavând în vedere plata reală a preţului.
Debitoarea a înstrăinat terenul fără a se asigura de încasarea
contravalorii, neefectuând niciun demers în vederea recuperării sumei restante
cu titlu de preţ al tranzacţiei, contractul încadrându-se în prevederile art.79 din
Legea nr.85/2006.
Preţul nu apare în evidenţele contabile ca fiind încasat în conturile
bancare ale societăţii ceea ce atestă faptul că plata nu a fost niciodată efectuată,
transferul proprietăţii realizându-se gratuit.
Conform O.G. nr.15/1996 o societate nu poate primi numerar mai
mult de 5.000 lei pe zi, astfel că ER S.R.L. nu avea cum să primească întregul
preţ al vânzării, decât prin transfer bancar în cont.
Obligaţia de evidenţiere a sumei încasate în registrele şi
documentele contabile aparţine societăţii vânzătoare, însă nu se poate susţine că
eroarea aparţine exclusiv acesteia în condiţiile în care pârâta nu a putut face
dovada achitării preţului.
Menţiunea cu privire la plata preţului este doar o consemnare de
către notar a declaraţiilor părţilor, fără a atesta faptul că plata s-a realizat în faţa
notarului care a autentificat actul. Contractul nu poate ţine loc de chitanţă în
vederea dovedirii achitării preţului, astfel că este lovit de nulitate, deoarece a
fost făcut în frauda creditorilor.
Pârâta RA a fost încadrată cu contract individual de muncă la
debitoarea ER în perioada aprilie2008 – august 2010, rezultând astfel o legătură
între societatea debitoare şi pârâtă.
Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
La termenul de judecată din 13.11.2014, în temeiul art.84 Cod
procedură civilă, raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, în forma în vigoare la
data sesizării instanţei în dosarul de insolvenţă, faţă de prevederile Legii
nr.76/2012, Curtea a calificat recurs calea de atac.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport
de probatoriului administrat în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a
constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În faţa primei instanţe, prin întâmpinarea depusă la 27.06.2013,
pârâta a ridicat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în temeiul art. 81 din
L.nr.85/2006.
Excepţia a fost soluţionată prin încheierea din 10.10.2013,
Tribunalul reţinând că, deşi termenul prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea
nr.85/2006 nu a fost respectat, acţiunea se încadrează în termenul prevăzut de
text în teza finală, respectiv 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Curtea a constatat mai întâi că faţă de soluţia pronunţată cu privire
la excepţie, nu s-a formulat cale de atac, astfel că instanţa nu este învestită cu
75
soluţionarea acestora, ţinând seama de limitele învestirii sale prin cererea de

recurs şi de titularul recursului, impunându-se analiza soluţiei de fond.
În al doilea rând, curtea a reţinut că cererea a fost formulată la
23.04.2013, deşi potrivit art. 81 alin. 1 din L. nr. 85/2006 acţiunea pentru
anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi
pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, poate fi
introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data
expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin.
(1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
În cauză, termenul de depunere a raportului asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a fost stabilit expres,
prin încheierea de deschidere a procedurii din 22.12.2011, la 9.02.2012, ceea ce
face ca acţiunea depusă la 23.04.2013, să fie formulată cu depăşirea termenului
de un an prevăzut de art. 81 alin.1 din L. nr. 85/2006.
Însă, faţă de limitele învestirii instanţei curtea nu poate reţine
tardivitatea cererii, astfel că se impune analizarea acesteia pe fond.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe
prevederile art.79, art.80 şi art.85 din Legea nr.85/2006, invocându-se incidenţa
art.80 alin.1 lit.a) din lege, potrivit cu care administratorul poate introduce
acţiuni la judecătorul sindic pentru anularea transferurilor de drepturi
patrimoniale către terţi, prin acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii.
Curtea a reţinut că reclamanta invocă fraudarea intereselor terţilor
creditori prin diminuarea patrimoniului societăţii cu consecinţa imposibilităţii
recuperării creanţelor deţinute împotriva debitoarei, prin faptul că actul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. *** a avut în realitate caracter gratuit,
nefiind o vânzare, de vreme ce preţul stabilit de părţi nu a fost efectiv achitat de
către cumpărător.
Curtea a reţinut că potrivit art.79 din Legea nr.85/2006,
judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii.
De asemenea, potrivit art.80 alin.1 lit.a) din acelaşi act normativ,
judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte de
transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
Prevederile art.79 din Legea insolvenţei au în vedere ipoteza
generală în care părţile contractante încheie acte cu scopul fraudării intereselor
creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, iar textul următor
reglementează ipoteze în care se poate solicita anularea transferurilor de drepturi
76
patrimoniale către terţi, fără a impune obligatoriu condiţia fraudei, ipotezele

prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 nefiind în mod obligatoriu cazuri
particulare de aplicare a art.79 din acelaşi act normativ.
Totodată, conform art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006, dacă sunt
îndeplinite condiţiile art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în
dauna creditorilor, care poate fi răsturnată de către debitor, şi care nu se extinde
la terţul dobânditor sau subdobânditor.
Faţă de prevederea legală menţionată, rezultă că prezumţia de
fraudă funcţionează în privinţa debitorului ajuns în insolvenţă, fără ca aceasta să
se aplice şi cu privire la terţul dobânditor prin contractul a cărui nulitate se
invocă.
Ca atare, pentru desfiinţarea contractului este necesar ca acesta să
se supună ipotezei legale, respectiv să fie încheiat în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii şi să fie încheiat fraudulos de debitor, în dauna drepturilor
creditorilor.
Este susceptibil de anulare şi transferul de drepturi patrimoniale
realizat cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă.
În cauză, Curtea a constatat că procedura insolvenţei a fost deschisă
prin încheierea din 22.12.2011, urmare a unei cereri formulate de către debitoare
la data de 12.12.2011.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.***,
debitoarea, prin reprezentant legal, a înstrăinat către RA terenul intravilan în
suprafaţă de 502 mp, cu locuinţă în suprafaţă de 124 mp, nr. cadastral ***, din
localitatea P., judeţul Ilfov.
Curtea a reţinut că în contract se menţionează achitarea preţului în
întregime de către cumpărătoare, din resurse proprii şi primirea integrală de
către vânzătoare, prin reprezentant, la data autentificării contractului de vânzare-
cumpărare.
Aceeaşi clauză contractuală arată expres că declaraţia în discuţie
serveşte drept „chitanţă autentică, descărcătoare de primire a sumei de bani,
reprezentând întregul preţ al vânzării”.
Ca o consecinţă a acesteia, părţile au arătat în contract că la data
autentificării înscrisului se transmite şi proprietatea, posesia şi folosinţa bunului
imobil, fără nicio altă formalitate.
Faţă de această menţiune, nu se poate reţine punctul de vedere
exprimat de către recurenta-reclamantă în sensul neplăţii preţului cu consecinţa
încadrării ipotezei analizate în prevederile art.80 alin.1 lit.a) din Legea
nr.85/2006.
Într-adevăr, din perspectiva valorii probatorii a actului autentic,
atare clauză nu se încadrează în categoria celor care atestă constatări făcute prin
proprii simţuri de către agentul instrumentator, în speţă notarul public şi care au
valoare probatorie până la înscrierea în fals, potrivit art.1173 alin.final Cod civil
anterior raportat la art.180 Cod procedură civilă.
77
Clauza apare în contract ca urmare a constatării declaraţiilor făcute

de părţi cu ocazia autentificării actului de înstrăinare, însă nu se poate nega
valoarea sa probatorie, solicitându-se suplimentar o altă dovadă care să susţină
efectuarea plăţii, deoarece potrivit art.1173 alin.1 Cod civil anterior, aplicabil în
cauză, “actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre
dispoziţiile şi convenţiile ce constată”, iar conform art.1174 alin.1 din acelaşi act
normativ, „actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între
părţi despre drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este
menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un
raport oarecare cu acest obiect.”
În raport de aceste prevederi legale nu se poate pretinde părţilor
efectuarea unei dovezi suplimentare faţă de clauza contractuală, iar pe de altă
parte, Curtea a reţinut ca relevant faptul că preţul nu a fost plătit în cont ci a fost
primit prin reprezentantul societăţii vânzătoare KMV, persoană fizică, la data
autentificării contractului, astfel că nu se poate susţine incidenţa O.G.
nr.15/1996, cu modificările ulterioare, referitor la plafonul zilnic de numerar.
Prin urmare, nu se poate reţine caracterul gratuit al actului de
transfer efectuat la nivelul anului 2009 şi incidenţa art.80 alin.1 lit.a) din Legea
nr.85/2006.
În ce priveşte condiţia fraudei impusă de art.79 din Legea
nr.85/2006, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce şi în
ipoteza funcţionării prezumţiei de fraudă în sarcina debitoarei, este necesar să se
dovedească faptul că terţul dobânditor a intenţionat, alături de debitoare,
fraudarea drepturilor creditorilor acesteia, în acest caz prezumţia nefiind extinsă.
Existenţa raporturilor de muncă între vânzătoare şi cumpărătoarea
RA, inclusiv în perioada în care s-a încheiat actul de vânzare cumpărare nu are
relevanţă, nefiind oprită vânzarea între angajat şi angajator, în cauză nefiind
incidentă nicio ipoteză din cele reglementate de art. 1308-1309 C.civ.
Ca atare, Curtea a constatat că în cauză nu s-a efectuat nicio dovadă
cu privire la frauda operată de părţi în dauna creditorilor, aspectul invocat
referitor la faptul că preţul stabilit nu ar fi fost în realitate plătit, neputând fi
reţinut faţă de clauzele contractuale şi de dispoziţiile art.1174 Cod civil anterior.
Lipsa unei menţiuni în contabilitatea debitoarei cu privire la
încasarea preţului, nu se poate răsfrânge asupra cocontractantului dobânditor,
aplicarea art.79 din Legea nr.85/2006 fiind condiţionată de efectuarea dovezii cu
privire la fraudă, pentru care legea facilitează situaţia reclamantului numai în ce
priveşte prezumţia relativă instituită în raport cu debitoarea.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă,
raportat la art.8 din Legea nr.85/2006, Curtea a respins recursul ca nefondat.
5. Justa despăgubire acordată reclamanţilor pentru prejudiciul material

suferit în urma afectării exerciţiului dreptului de proprietate al acestora.
78
Art. 480 din Codul civil

Art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO
Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în

mod corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi
culturilor agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin
acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.
Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că
reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de
386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea
desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate,
reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu
respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.
Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial constând
în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării exercitării
atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de
strămutare eventual.
Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce
presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă
între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa
având însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan
fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au
fost afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.
Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un
suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe
materiale, judecătorul fiind singurul care în raport de consecinţele suferite de
partea vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o
sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.
(Decizia nr. 424/A-C/18 Noiembrie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 aprilie 2011, reclamanţii GG

şi GM au chemat în judecată pe pârâtele SNS S.A. Bucureşti şi SNS S.A.
Bucureşti-Sucursala Exploatarea Minieră Rm.Vâlcea şi au solicitat să fie
obligate să le plătească despăgubiri civile reprezentând contravaloarea
gospodăriei lor (casă şi teren) situată în oraşul O.M., judeţul Vâlcea, afectată de
extracţia sării din sondele *** şi ***, evaluate provizoriu la suma de 100.000
euro echivalent în lei la data plăţii, precum şi daune morale evaluate provizoriu
în sumă de 2.000 lei, iar ulterior la 30.000 lei.
În motivare, au susţinut că deţin la adresa menţionată o gospodărie
compusă din două construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol de circa 90
mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie, de circa 70 mp., precum şi anexe
79
gospodăreşti constând în fânar de circa 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă

acoperită şi îngrădită de circa 35 mp. şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512
mp. din care curţi-construcţii de 585 mp., teren arabil în suprafaţă de 1.074 mp.,
teren livadă în suprafaţă de 3.734,75 mp. şi teren neproductiv în suprafaţă de
120 mp., care este grav afectată din cauza exploatării de către pârâte a sării, prin
sonde de saramură 425 şi 426.
Reclamanţii au mai arătat că datorită situaţiei expuse, autorităţile
locale au înregistrat zona UTR 10 ca reprezentând riscuri naturale sau antropice
şi au interzis edificarea pe viitor a unor construcţii cu destinaţie de locuit, iar
studiile de specialitate efectuate au relevat iminenţa prăbuşirii cavernelor create
în urma exploatării sării.
Aşa fiind, dreptul lor de proprietate se află sub semnul
incertitudinii, după cum integritatea lor fizică şi psihică este pusă în pericol,
impunându-se ca pârâtele să le repare corespunzător prejudiciul material şi
moral creat prin degradarea bunurilor descrise şi afectarea unei convieţuiri
paşnice normale.
Pârâta SNS Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Rm. Vâlcea
prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii susţinând în esenţă
că, deşi în perioada 16-18 februarie 2011 a efectuat lucrări de tăieri şi perforări
coloane la sondele din Câmpul ***, nu s-a făcut dovada că gospodăria
reclamanţilor a fost afectată substanţial aşa cum pretind, constatându-se fisuri
minore la nivelul pereţilor şi tavanului din lemn şi tasări ale bordurii de beton
din jurul casei, a căror cauză urmează să fie stabilită prin efectuarea unei
expertize de specialitate.
Urmarea sesizării adresată de reclamanţi împreună cu alţi locuitori
din zonă, pârâtele au elaborat un document prin care au trasat măsuri ce au fost
aduse la îndeplinire, în sensul că pe proprietatea acestora au montat repere topo
la elevaţia casei şi în curte, pentru a determina eventualele tasări şi deplasări de
teren şi a concluziona trimestrial asupra acestora.
Totodată, în colaborare cu Universitatea Bucureşti se urmăreşte
realizarea unei documentaţii intitulată „Studiul privind asigurarea capacităţii de
producţie a sării în soluţie şi a documentaţiei pentru închiderea sondelor cu
rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde”, iar în funcţie de concluziile acesteia
în sensul că terenul respectiv nu este stabil sau prezintă alte riscuri, se va
întocmi un program eşalonat de strămutare a locatarilor printre care şi
reclamanţii.
În aceeaşi ordine de idei, pârâtele au susţinut că până în prezent nu
există niciun indiciu din care să rezulte că zona în care este amplasată
proprietatea reclamanţilor se află în pericol de prăbuşire iminentă, aşa cum au
arătat aceştia şi că deosebit, nu au explicat în mod clar, concret, în ce constau
pretinsele degradări ale imobilelor ce le aparţin, după cum nu au produs nici
dovezi.
80
Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.2858/9 mai

2014 a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat pe pârâte să
plătească reclamanţilor suma de 386.886 lei despăgubiri civile, 10.000 lei daune
morale, 2.630 lei cheltuieli de judecată, precum şi suma de 7.980 lei către stat.
Ca să pronunţe această sentinţă, prima instanţă a reţinut
următoarele:
Reclamanţii sunt proprietarii unei gospodării situată în O.M.,
judeţul Vâlcea constituită din două construcţii, una compusă din 3 camere,
bucătărie, baie, hol de circa 90 mp. şi alta compusă din 2 camere, baie,
bucătărie, de circa 70 mp., anexe gospodăreşti, (fânar cu o suprafaţă de circa 28
mp., toaletă şi fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită de circa 35 mp.), precum
şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 582 mp.,
teren arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv 120 mp.
Din probele administrate în cauză, cu referire la sesizările adresate
de reclamanţi pârâtelor şi instituţiilor statului, cercetările la faţa locului,
depoziţia martorului audiat de instanţă, rezultă că proprietatea reclamanţilor a
fost afectată de exploatarea sării de către pârâte.
În acest sens s-a concluzionat şi prin lucrarea denumită „Studiu
privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi a documentaţiei
pentru închiderea sondelor cu rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde”
întocmită de Universitatea Bucureşti, care a stabilit în privinţa sondelor ***, ***
şi ***, că prezintă valori scăzute ale factorilor de siguranţă în planşele tavanelor
şi a propus încetarea exploatării sondei 425 şi menţinerea închisă a sondelor ***
şi ***.
Privitor la impactul exploatării sării în Câmpul *** asupra
imobilelor din zonă, inclusiv cele proprietatea reclamanţilor, instanţa a reţinut şi
concluziile studiului „Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării din
oraşul O.M.”, redactat de profesor doctor inginer FZ, specialist în materie şi
raportul de expertiză în domeniul geologic, din care rezultă că proprietatea
reclamanţilor este afectată în totalitate, consecinţa activităţii exploatării sării
care continuată, poate conduce la prăbuşirea bolţilor de echilibru ale sondelor
***, *** şi ***.
Faţă de cele arătate, instanţa a înlăturat susţinerile pârâtelor în
apărare potrivit cărora, reclamanţii nu au făcut dovada degradărilor în discuţie şi
nici a cauzei acestora, constând în exploatarea sării în Câmpul ***.
Referitor la cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin, a avut în
vedere expertiza specialitatea construcţii efectuată de expert CM, în varianta ce
cuprinde şi răspunsul la obiecţiuni, prin care pe baza metodei standard şi a
metodei costurilor segregate, valoarea construcţiilor s-a apreciat la suma de
140.788 lei.
În privinţa terenurilor a ţinut cont de expertiza întocmită de expertul
agronom TV varianta I, prin care s-a stabilit o valoare de piaţă a terenurilor,
pomilor fructiferi şi culturilor de câmp degradate de 246.098 lei.
81
Instanţa a dat eficienţă variantei I-a din raportul de expertiză în

considerarea încheierii nr. 6615/12 aprilie 2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Vâlcea, a contractului de vânzare-cumpărare a terenului în
suprafaţă de 5.512,01 mp. şi a extrasului de carte funciară pentru informare din
data de 10 septembrie 2012, din care rezultă că întreaga suprafaţă de teren este
situată în intravilanul localităţii şi din această perspectivă, a reţinut
opozabilitatea faţă de terţi a înscrierilor în cartea funciară potrivit art. 21 din
Legea nr.7/1996.
De asemenea a motivat că în evidenţele autorităţilor publice locale,
întreaga suprafaţă de teren figurează în intravilanul localităţii, conform
certificatului de atestare fiscală din data de 19 decembrie 2011.
Aşa fiind a apreciat că în lipsa unei dovezi privind finalitatea
procedurii de aprobare a PUG pentru oraşul O.M., potrivit art.47 1 din Legea
nr.350/2001 şi a comunicării hotărârii însoţită de documentaţia de aprobare a
PUG şi PUZ către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în vederea
actualizării din oficiu a destinaţiei imobilelor înregistrate în sistemul integrat de
cadastru şi carte funciară, nu se poate ţine cont că potrivit PUZ Oraşul O.M.
aprobat de Consiliul Local la data de 11 mai 2011, suprafaţa totală de 5.512,01
mp. se compune din teren intravilan 4.458,76 mp. şi teren extravilan 1.053,25
mp.
Pârâtele SNS SA - Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea au
declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, pe care au criticat-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea legii şi
interpretarea greşită a probelor administrate în cauză.
În dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că în pofida susţinerilor
reclamanţilor, nu există niciun studiu din care să rezulte că în zona în care este
amplasată proprietatea acestora, în viitorul apropiat va avea loc o prăbuşire
iminentă a cavernelor formate în urma exploatării sării.
Deosebit, au susţinut că aprecierea potrivit căreia, terenul agricol ce
le aparţine este afectat de exploatarea sării, s-a fundamentat pe proba cu
expertiza întocmită de expert TV care, depăşind limitele obiectivelor trasate,
referitoare la identificarea şi evaluarea acestuia, a calculat în plus lipsa de
folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, care nu au fost atacaţi de
saramură şi a evaluat terenul neproductiv, care nu are nicio valoare.
În consecinţă, nu s-a făcut dovada că producţia agricolă de fructe şi
legume de pe terenul reclamanţilor este afectată de activitatea pe care o
desfăşoară pârâtele în zonă, din conţinutul înscrisului intitulat „Studiul privind
asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi al documentaţiei pentru
închiderea sondelor cu rezervă epuizată din Câmpul *** de sonde”, precum şi
din PUZ Oraş O.M., rezultând că poate fi folosit în mod normal.
Tot astfel, instanţa de fond a dat greşit eficienţă probei cu expertiza
în construcţii, care a estimat valoarea de înlocuire a acestora, în cazul în care
zona nu este stabilă şi există un risc iminent ce impune strămutarea imediată,
82
deşi potrivit Cap. 6 Impactul continuării procesului de exploatare asupra zonelor

de locuit (...) din Studiul menţionat, precum şi din cuprinsul lucrării
Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării în oraşul O.M., aparţinând
prof. dr. ing. FZ, rezultă că nu există elemente care să justifice declanşarea unor
fenomene specifice de instabilitate în perioada următoare.
În aceeaşi ordine de idei, au mai susţinut că sunt nerelevante
concluziile raportului de expertiză specialitatea geologie, deoarece expertul nu
are cunoştinţele necesare în materie şi a exprimat doar un punct de vedere cu
privire la situaţia existentă în zonă, presupunând că efectul prăbuşirii bolţilor cu
echilibru poate crea la suprafaţă zone de instabilitate, scufundare şi alunecare.
Tot astfel, expertul a menţionat că nu poate aprecia cu exactitate când se va
produce prăbuşirea la cele trei sonde, ***,*** şi *** dar este posibilă
producerea unui efect în lanţ, în care să fie antrenate cel puţin două dintre
acestea.
Au mai arătat că instanţa nu a fost preocupată să solicite
reclamanţilor dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe
terenul acestora.
Şi, în fine, pârâtele au susţinut că din ansamblul probelor
administrate, nu rezultă că reclamanţii au suferit un prejudiciu nepatrimonial,
constând în suferinţe psihice produse prin disconfortul generat atât de limitările
exercitării dreptului de proprietate, cât şi cele specifice procesului de strămutare,
pentru a beneficia de daune morale în sumă de 10.000 lei.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei, pe care au criticat-
o sub aspectul omisiunii de a le acorda şi suma de 62.401 lei despăgubiri civile,
reprezentând diferenţa de valoare între suma stabilită iniţial prin raportul de
expertiză întocmit de expert tehnic judiciar CM şi suma stabilită în răspunsul la
obiecţiunile formulate, precum şi privitor la cuantumul despăgubirilor morale
acordate în sumă de 10.000 lei, care nu este de natură a restabili dezechilibrul
psihic.
Analizând împreună criticile aduse atât de reclamanţi cât şi de
pârâte sentinţei, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale
aplicabile, Curtea reţine următoarele:
Reclamanţii deţin în proprietate, conform actului de vânzare-
cumpărare depus la dosar, în zona de influenţă a sondelor ***, *** şi ***,
Câmpul *** ce aparţin pârâtelor, o gospodărie situată în oraşul O.M. compusă
din 2 construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol în suprafaţă de cca.90
mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie de cca.70 mp., precum şi anexe
gospodăreşti (fânar 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită-35
mp.), teren intravilan de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 585 mp., teren
arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv de 120 mp.
Din probele administrate în cauză, cu referire la raportul de
expertiză tehnică judiciară, specialitatea geologie resurse minerale, Studiul
pentru asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie la O.M. judeţul
83
Vâlcea, realizat de Universitatea Bucureşti, Departamentul de cercetare de

„Geologie şi Geofizică Ambientală” şi depoziţiile martorilor audiaţi, rezultă că
activitatea de exploatare a sării în zona respectivă, determină riscul de prăbuşire
şi scufundare.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză menţionat, proprietatea
reclamanţilor se află situată în zona de risc 3a, pentru care se apreciază că
scufundările vor creşte în perioada următoare, construcţiile acestora prezentând
crăpături şi deplasări datorate mişcării terenului, atât în plan vertical, cât şi în
plan orizontal, fiind afectate în totalitate.
Prin urmare, contrar susţinerii pârâtelor în apel, potrivit cărora
activitatea pe care o desfăşoară nu a afectat bunurile reclamanţilor, din cuprinsul
probelor administrate rezultă în mod cert că gospodăria acestora constând în
construcţii, teren, producţie agricolă a fost degradată în totalitate din această
cauză.
Deosebit, analizând şi explicând în detaliu fenomenul produs în
zonă, Studiul evocat a stabilit că prin continuarea exploatării la sondele *** şi
*** se va accelera procesul de degradare şi a propus încetarea activităţii
acestora, deoarece planşeul de sare din tavanul cavernelor create, prezintă riscuri
de instabilitate.
Aşadar, indiscutabil s-a făcut dovada unei fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii, precum şi a prejudiciilor suferite de reclamanţi şi a legăturii de
cauzalitate dintre cele două elemente ale răspunderii civile, de natură a conduce
la angajarea acesteia în sarcina pârâtelor.
Deosebit, din raportul de expertiză agricolă, se desprinde că datorită
concentraţiilor de săruri (40 cm. adâncime), produse prin revărsările de la
sondele nr. *** şi *** în anul 2009, solul este afectat în profunzime, producţia
agricolă fiind compromisă, cu referire la pomi fructiferi, culturi furajere etc.
Fiind astfel dovedită cauza pagubelor materiale produse
reclamanţilor, identificate prin cele două rapoarte de expertiză, a fost stabilit de
asemenea cuantumul despăgubirilor în sumă de 140.788 lei pentru construcţii,
prin aplicarea metodei standard şi a metodei costurilor segregate de evaluare şi
în sumă de 246.078 lei, pentru terenuri şi culturile agricole degradate, apreciate
la valoarea de piaţă.
În privinţa statuărilor din raportul de expertiză agricolă, criticate în
apel, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în mod
corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor
agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin acoperirea nu doar a
prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.
Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că
reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de
386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea
desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate,
84
reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu

respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.
Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial
constând în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării
exercitării atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de
strămutare eventual.
Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce
presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă
între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa având
însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan fizic şi
psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au fost
afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.
Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un
suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale,
judecătorul fiind singurul care în raport de consecinţele suferite de partea
vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o sumă
globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.
În considerarea celor expuse, în cauză, judecătorul fondului a
determinat corect întinderea prejudiciului moral creat reclamanţilor prin fapta
culpabilă a pârâtelor, la suma de 10.000 lei.
În concluzie, faţă de toate cele arătate, întrucât a rezultat că sentinţa
apelată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea legii, fiind întemeiată pe
probele administrate, apelurile au fost respinse ca nefondate.
CONTENCIOS
6. Recunoaşterea existenţei unui echilibru echitabil între cerinţele de interes

general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale
individului.
Legii nr.118/2010
Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010
Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între

mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului,
indemnizaţiei sau soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor
bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil
între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor
fundamentale ale individului.
Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile
de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor
85
sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această speţă, faţă
de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să
suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la
respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la
Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt
justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia
drepturilor fundamentale ale individului.
Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii în
raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.
(Decizia nr. 3721/R-CONT/ 01 octombrie 2014)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 28.03.2013,

reclamanta IGV , a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Ş.,
solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa de
salariu acordat anterior apariţiei Legii nr.118/2010 şi salariul actual, începând cu
data de 3.07.2010 şi menţinerea acestui drept salarial în continuare, sume
actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă
nr.770/21.03.2014 a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, la data de 18.04.2014 a
declarat recurs reclamanta IGV , prin care în temeiul art.488-498 Cod procedură
civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului,
modificarea în tot a sentinţei civile şi pe fond admiterea cereri, în subsidiar
solicită casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond.
În criticile formulate se arată că a chemat în judecată pe pârâtul
Primarul Oraşului Ş., în calitate de angajator, pentru a fi obligat la calcularea,
alocarea şi plata drepturilor salariale neacordate, reprezentând diferenţa dintre
salariul cuvenit, stabilit prin Legea nr.330/2009 şi salariul efectiv încasat în
perioada iulie-decembrie 2010 şi în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond prin faptul că luând în
calcul data introducerii acţiunii se poate observa că salariul pentru o perioadă
anterioară reprezintă un „bun”. Mai mult, diminuarea drepturilor salariale nu a
condus la diminuarea timpului de lucru sau compensarea graduat cu timp liber
astfel încât să se echilibreze timpul lucrat efectiv cu salariul primit diminuat.
Arată că trebuie reţinut că instanţa de fond deşi motivează că
prevederile Legii nr.118/2010 au aplicabilitate doar pentru viitor, consideră
recurenta că nu puteau formula contestaţie doar salariaţii angajaţi după această
dată în virtutea principiului menţionat mai sus, şi anume că aceştia au acceptat
angajarea pe salariul respectiv, astfel că ceilalţi sunt discriminaţi fiindu-le
încălcat dreptul de proprietate prevăzut art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; nu
este relevant în cauză raportarea la Hotărârea din 8.11.2005 pronunţată în cauza
86
Kechko c.Ucrainei, deoarece aceasta face referire la anumite sporuri anexă la

salariul de bază şi nicidecum la însăşi salariul de bază cum este acţiunea de faţă.
La pronunţare pentru o practică judiciară unitară, instanţa de recurs
trebuie să aibă în vedere soluţiile pronunţate în dosarele similare depuse de
salariaţii altor primării, fie individual, fie prin intermediul sindicatului unde sunt
afiliate.
De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că există autorităţi
administrative locale care nu au suferit dezechilibre bugetare de natură a
diminua salariile angajaţilor săi, cu scopul de a restabili echilibrul financiar şi
bugetar, în acest sens observându-se că bugetul local pe anul 2010 a fost aprobat
cu sumele necesare achitării drepturilor salariale în integralitatea lor. Acesta este
şi cazul Primăriei Ştefăneşti care şi la această dată după apariţia O.G.
nr.77/2013, prin care s-au mai redus posturi a mai rămas cu deficit de personal,
respectiv la această dată are 30 posturi vacante, deci dispune de sumele necesare
achitării drepturilor salariale respective.
La data de 11.06.2014, intimata Primăria Ş. a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Se arată că reclamanta
este funcţionar public şi astfel a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii
sechestrului bugetare, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor
salariale.
Faptul că la nivel naţional au fost puse în aplicare de către toţi
ordonatorii de credite dispoziţiile Legii nr.330/2009 şi dispoziţiile Legii
nr.118/2010, nu poate echivala cu încălcarea Constituţiei sau CEDO, atâta timp
cât nu au fost declarate neconstituţionale.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, Curtea constată
că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin dispoziţia nr.120/4.02.2010, reclamanta-recurentă a fost
reîncadrată din funcţia de funcţionar public în funcţia de execuţie inspector-
secretariat, gradul „asistent” treapta 3 în cadrul Serviciului Secretariat-relaţii cu
publicul.
Prin dispoziţia nr.738/30.07.2010, s-a dispus începând cu data de
3.07.2010 diminuarea drepturilor salariale cu 25% pentru funcţiile publice,
personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al Primarului
Oraşului.
Prin urmare, Curtea reţine că reclamanta are calitatea de funcţionar
public-persoană plătită din fonduri publice în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009,
art.48 pct.9 şi ale O.U.G. nr.1/2010, astfel că făcând parte din această categorie
de personal a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea
nr.118/2010, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare
cu 25%.
Criticile aduse în recurs vizează, în principal, conformitatea normei
interne cu dispoziţiile supranaţionale, în special cele ale Protocolului adiţional
87
nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum au fost interpretate

de către Curtea de la Strasbourg şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului (art.17).
De asemenea, criticile trebuie raportate la jurisprudenţa Curţii
Constituţionale în care a fost analizată pe larg conformitatea măsurii dispuse
prin reducerea salariilor personalului bugetar cu 25%, cu scopul urmărit, dat de
necesitatea menţinerii democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
În acest context, Curtea constată că în privinţa stabilirii salarizării
personalului plătit din fondurile publice, este incident principiul determinării
prin lege, spre deosebire de angajaţii din mediul privat, ale căror raporturi de
muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă, negociat.
Curtea Constituţională a reţinut în decizia nr.847/25 iunie 2010, că
angajaţii din domeniul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei
din mediul privat, depinzând, pentru fondurile din care sunt alimentate
indemnizaţiile sau soldele, de bugetul public naţional, respectiv de încasările şi
de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe
în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Prin urmare, este permisă intervenţia statului în raportul de serviciu
al funcţionarilor, în sensul modificării unui element de bază al respectivului
raport - salariul, deoarece salarizarea personalului plătit din fondurile publice se
realizează numai prin lege.
Potrivit art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt ţinute
să respecte legea de drept material sau procesual, singura situaţie pentru ca o
dispoziţie legală internă să nu fie aplicată fiind aceea în care dispoziţia intră în
contradicţie cu norma constituţională sau nu este în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului ori cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte, situaţie în care au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile (art. 20 din Constituţia României).
Competenţa de stabilire a concordanţei unei norme legale interne,
fie că ea emană de la legiuitorul originar sau de la cel delegat, cu norma
constituţională, aparţine Curţii Constituţionale, potrivit art.146 din Constituţie,
iar deciziile astfel pronunţate sunt general obligatorii de la data publicării lor în
Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.
Asupra acestui aspect, se reţine că problema constituţionalităţii
Legii nr.118/2010 a constituit obiectul Deciziilor nr.872 şi 874 din 25 iunie
2010, în care Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la salariu se include în
dreptul la muncă, drept complex protejat de art.41 din Constituţie şi că
diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exerciţiului
dreptului la muncă, ca drept constituţional. O atare măsură însă, se poate realiza
numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie.
Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii acestei
legi, reţinând că restrângerea menţionată este justificată, fiind întrunite cerinţele
88
expres prevăzute de textul constituţional respectiv: necesitatea acestei măsuri

fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege,
proporţionalitatea ei cu situaţia care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod
nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii
protejate de Constituţie.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat
restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între
mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei
sau soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare şi
reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele
de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale
individului.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este
aplicată în mod nediscriminatoriu, are caracter temporar (până la 31 decembrie
2010) prin aceasta nefiind afectată substanţa dreptului constituţional protejat,
aceasta menţinându-se atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea
căreia această măsură a fost luată.
Curtea Constituţională a reţinut că salarizarea funcţionarilor se
stabileşte şi se poate modifica pentru viitor prin lege, ţinând seama şi de
resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp (Deciziile
nr.289/7.06.2005, 339/28.06.2005, nr.74/2.02.2006).
Legiuitorul stabileşte modul general de salarizare prin lege, pentru a
asigura caracterul unitar al sistemului de salarizare la nivelul funcţionarilor,
inclusiv a celor din cadrul autorităţilor publice locale.
În ce priveşte compatibilitatea măsurii dispusă prin Legea
nr.118/2010 cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi
dispoziţiile supranaţionale invocate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 20 alin.2 din Constituţie, judecătorul naţional are
posibilitatea de a asigura efectul deplin şi direct al normelor Convenţiei
drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor la care România este parte, acestea
fiind prioritare faţă de orice altă normă contrară din dreptul naţional, astfel că
instanţele interne au posibilitatea să lase neaplicate dispoziţiile legii interne,
dacă acestea intră în conflict cu normele supranaţionale.
Asupra încălcării art.1 al Protocolului 1 la Convenţie, aşa cum a
fost interpretat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, se constată că
argumentele reclamanţilor nu pot fi primite.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., statul are posibilitatea să reducă
salariile personalului bugetar prin modificările legislative pe care le adoptă, iar
Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea unui salariu într-un anumit
cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul
acestuia.
Instanţa europeană a reţinut constant deosebirea între dreptul de a
primi salariu pentru munca prestată (bun în sensul Convenţiei) şi dreptul de a
89
primi un anumit cuantum al acestuia (Lelas vs. Croaţia, hotărârea din 20 mai
2010, Vilho Eskelinen şi alţii vs. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007,
nr.63235/00, par. 94, cauza Kjartan Asmundsson vs. Islandei, hotărârea din 12
octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39).
S-a reţinut că dreptul salarial este un „bun” în sensul Convenţiei
însă este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi
din bugetul de stat (Kechko vs.Ucrainei din 8 noiembrie 2005).
Concret, în raport de situaţia de speţă dedusă judecăţii, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat în cauzele Felicia
Mihăieş vs. Romania (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva
României (cererea nr. 44605/11), în hotărârile din 02.03.2012, că statul roman
nu a încălcat niciun drept fundamental al omului prin Legea 118/2010. S-a arătat
ca reglementările din Convenţia Europeană nu conferă salariaţilor din sistemul
bugetar dreptul de a primi un salariu la un anumit cuantum şi că este dreptul
statului să stabilească ce salarii poate plăti angajaţilor.
S-a arătat că îi revine statului să stabilească, de o manieră chiar
discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, statul
putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de
beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei,
hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr.63134/00, par.23).
În speţă, prin prisma celor de mai sus, se constată că măsurile
reglementate de Legea nr.118/2010 nu afectează dreptul la salariu al
reclamantei, ci cuantumul salariului, în sensul diminuării cu 25% pentru viitor,
dar limitat, or aceasta, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, nu este o
încălcare a Convenţiei şi art.1 al Primului Protocol.
Dacă, subsidiar, se consideră existenţa bunului, prin raportare la
salariul primit anterior Legea nr.118/2010, analizând diminuarea salariului ca o
ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, se
constată că sunt îndeplinite toate condiţiile reţinute în jurisprudenţa curţii.
Astfel, ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege (Legea
nr.118/2010), să urmărească un scop legitim de interes general (stabilitatea
economică, reducerea cheltuielilor bugetare, proteja echilibrul fiscal între
cheltuielile şi veniturile statului, ce se confruntă cu o situaţie de criză
economică), să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, anume să releve un
„echilibru” just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării
drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea de la Strasbourg a reţinut în cauza Mihăieş vs.Romania că
decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile
bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice,
economice şi sociale, legiuitorul dispunând de o marjă largă de apreciere pentru
a desfăşura o politică economică şi socială, astfel că instanţa supranaţională a
arătat ca înţelege să respecte modul în care statul îşi proiectează imperativele
"interesului public" cu excepţia cazului în care decizia sa este în mod evident
90
lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii vs. Germaniei [M.C.], nr.
46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolský şi Zvolská vs.
Republicii Cehe, nr.46129/99, par.67 in fine).
Ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un
"echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de
protecţie a drepturilor fundamentale ale individului.
Analiza de proporţionalitate reflectă faptul că trebuie să existe un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit
prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.
Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege
modalităţile de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi
consecinţele lor sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această
speţă, faţă de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au
determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu
dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1
adiţional la Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a
rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia
drepturilor fundamentale ale individului.
Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii
în raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.
Curtea a reţinut şi că Legea nr.118/2010 a produs efecte până la
data de 31.12.2010, iar în prezent, salarizarea personalului plătit din fonduri
publice se face potrivit Legii-cadru nr.284/2010.
Astfel, potrivit art.1 alin.1 al Legii nr.285/2010 privind salarizarea
personalului bugetar în anul 2011, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut
al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de
bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit
din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
De asemenea, conform art.1 alin.1 din O.U.G. nr.19/2012 privind
aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată prin
Legea nr.182/2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de
bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază
personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu
8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai
2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat
pentru luna noiembrie 2012.
În raport cu aceste acte normative rezultă că măsura adoptată în
anul 2010 a avut caracter temporar, ceea ce susţine un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Prin urmare, conform jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa constată că
statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări
legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua
primirea unui salariu într-un anumit cuantum, o apreciere contrară atrăgând
91
concluzia că statele nu ar mai putea legifera în viitor asupra diminuării

cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de situaţia
economică sau socială concretă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.496 alin. 1 Cod
procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
7. Imposibilitatea impunerii unei taxe asupra unor persoane care nu

beneficiază de serviciul ce presupune taxa.
Art. 282 alin. 3 Cod fiscal
Art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice
locale
Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează numai
de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de
instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de
organizare şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate,
potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de
serviciu”.
Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele publice
locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin
regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de
activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi
funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective,
modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi
juridice beneficiare ale serviciilor respective”.
De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi
potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului
fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de
la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale
pentru care s-au instituit taxele respective”.
(Decizia nr. 3872/R-CONT/08 octombrie 2014)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 14.02.2013,

reclamanta PI, în calitate de reprezentant legal al PFA PI a chemat în judecată pe
pârâţii Consiliul Local al Municipiului Rm.Vâlcea, Primarul Municipiului
Rm.Vâlcea şi Municipiul Rm.Vâlcea, solicitând instanţei să dispună anularea
deciziei de impunere nr.***, emisă de Primăria Rm.Vâlcea-Direcţia de Taxe şi
Impozite Locale, prin care s-a dispus obligarea sa la plata unei taxe de sport şi
cultură, cu penalităţi de întârziere şi dobânzi, începând cu luna mai 2008, în
cuantum de 723 lei. Reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în baza
actului nelegal.
92
Totodată, reclamanta a solicitat anularea HCL nr.148/35/2004 şi a

HCL nr.251/2006 sub aspectul înlăturării obligaţiei de plată a taxei pentru
cultură şi sport pentru persoana juridică ce nu beneficiază de serviciile oferite de
instituţia/serviciul public de interes local.
Reclamanta a arătat că, deşi a formulat contestaţie administrativă
împotriva respectivelor acte, nu a primit un răspuns de la pârâţi.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a
constatat, cu ocazia formulării unei cereri către Primăria Rm. Vâlcea pentru
obţinerea unui loc la Târgul de mărţişoare din luna martie 2013, ca firma pe care
o administrează figurează cu debite restante în cuantum de 723 lei reprezentând
taxa lunară de sport şi cultură, sumă pe care a fost nevoită să o achite pentru a
putea obţine certificatul dorit.
Decizia de impunere nr. 8657/23.01.2013 este nulă absolut în raport
de dispoziţiile art. 43 din Codul fiscal, referitoare la elementele obligatorii pe
care trebuie să le cuprindă actul administrativ fiscal; în speţă lipseşte obiectul
actului administrativ fiscal, motivele de fapt şi temeiul de drept, posibilitatea de
a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia, precum şi menţiuni privind audierea contribuabilului.
De asemenea, decizia de impunere este nelegală din perspectiva
dispoziţiilor art.282 din Codul fiscal; taxa specială impusă prin actele
administrative în discuţie privesc susţinerea financiară a culturii şi sportului
vâlcean, însă nu este o taxă de interes general, care să vizeze acţiuni umanitare,
sărbători ale oraşului, daruri pentru copiii, festivaluri, decernări de premii,
diplome, etc. Firma reclamantei nu face parte din categoria persoanelor fizice şi
juridice ce se folosesc de serviciile locale pentru care s-au instituit taxele
respective, aşa cum se menţionează expres la art. 30 din Legea nr. 273/2006,
care reglementează taxele speciale pentru funcţionarea serviciilor publice locale.
Mai mult, daca ar fi avut un asemenea scop, această taxă ar fi
trebuit suportată de toţi locuitorii municipiului şi nu numai de anumite categorii,
creându-se discriminare între persoanele fizice autorizate să desfăşoare o
activitate independenta şi alte persoane fizice din Municipiul Rm.Vâlcea, care,
teoretic, sunt beneficiari ai serviciului public de interes local pentru care s-a
instituit taxa. În acest sens, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 56 alin. 1 din
Constituţia României, conform cărora „cetăţenii au obligaţia să contribuie prin
impozite şi taxe la cheltuielile publice”, art. 56 alin. 2 şi 3 din Constituţie
„Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale”, art. 139 alin. 2 din Constituţie conform cărora impozitele şi taxele
locale se stabilesc de Consiliile locale în limitele şi în condiţiile legii.
De asemenea, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14 din Normele
metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi a
arătat că, dacă se apreciază că serviciul sus menţionat este „de interes public”, în
accepţiunea dispoziţiilor art. 2 lit. k) şi l) din Legea nr. 554/2004, atunci toţi
93
cetăţenii oraşului trebuie să contribuie printr-o taxă rezonabilă la constituirea

fondului aflat la dispoziţia acestuia.
La data de 26.03.2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin
care a invocat excepţia de nelegalitate a actelor administrative reprezentate de
Hotărârile nr. 148/35/2004, nr.119/2008, nr. 326/2009, nr. 294/2010, nr.
338/2011, nr. 7/2013 şi Hotărârea nr. 251/2006, emise de Consiliul local al
Municipiului Rm. Vâlcea, prin care a fost iniţial instituită taxa de sport şi cultură
şi, ulterior, majorat cuantumul acesteia. În motivare, reclamanta a reluat criticile
de nelegalitate a actelor administrative astfel cum au fost expuse prin cererea
introductivă.
Municipiul Rm. Vâlcea - Direcţia Economico - Financiară a depus
întâmpinare invocând inadmisibilitatea cererii reclamantei pentru nerespectarea
dispoziţiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel,
reclamanta a depus la organul emitent - Direcţia Economic Financiară -
contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. ***, înregistrată sub nr. *** şi
soluţionată prin Dispoziţia Primarului nr. ***, comunicată reclamantei în
termenul legal în data de 26.02.2013.
Or reclamanta a introdus acţiunea la instanţă în data de 14.02.2013,
înainte de soluţionarea plângerii prealabile.
Cu privire la anularea HCL nr. 148/35/2004, pârâtul a invocat
excepţia prematurităţii, arătând că hotărârea este act administrativ cu caracter
normativ, a cărui nelegalitate nu poate fi invocată pe cale excepţiei de
nelegalitate prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi faţă de care trebuie
urmată procedura plângerii prealabile prevăzută de art. 7 alin. 11 din aceeaşi
lege.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât PFA
PI datorează taxa pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean
deoarece are sediul social deschis şi desfăşoară activitate producătoare de venit
pe raza Municipiului Rm.Vâlcea.
Prin sentinţa nr.6577/14.11.2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii
capătului de cerere privind anularea HCL nr.148/35/2004; a respins excepţia
inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea deciziei de impunere
nr.8657/23.01.2013; a admis contestaţia formulată de reclamantă şi a dispus
anularea în parte a Hotărârii nr.148/35/2004 privind instituirea taxei speciale
pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean, actualizată anual, în
ceea ce o priveşte pe reclamantă; a dispus anularea Dispoziţiei nr.***, emisă de
Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, şi a Deciziei de impunere
nr.8657/23.01.2013 şi a obligat pe pârâţii Primarul Municipiului Râmnicu
Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, la restituirea către
reclamantă a sumei de 723 lei.
În motivare, au fost reţinute următoarele:
94
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Hotărârii

Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004 pe calea excepţiei de
nelegalitate, s-a constatat că reclamanta a solicitat anularea actului administrativ
respectiv prin cererea introductivă. În aceste condiţii, reitererea de către
reclamantă a cererii privind anularea hotărârilor de consiliu local vizând taxa
specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean prin cererea
formulată la data de 26.03.2013, intitulată „excepţie de nelegalitate” nu este de
natură să conducă la inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, simpla intitulare
„excepţie de nelegalitate” fără indicarea temeiul de drept nefiind de natură să
atragă incidenţa dispoziţiilor art.4 din Legea nr.554/2004, cu consecinţa
inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter
normativ.
S-a mai arătat că relevant sub aspectul calificării cererii este scopul
urmărit de reclamantă prin promovarea cererii de anulare a hotărârilor de
consiliul local, iar nu denumirea dată de parte, aşa cum rezultă din interpretarea
art. 28 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. 84 Cod procedură civilă.
În consecinţă, instanţa a stabilit că analiza cererii reclamantei de
anulare a Hotărârii Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr.148/35/2004 se face
prin prisma art.10 din Legea nr.554/2004.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de anulare a
aceleaşi hotărârii de consiliul local, s-a constatat că este neîntemeiată, având în
vedere că reclamanta a formulat plângere prealabilă conform art.7 din Legea nr.
554/2004, solicitând autorităţii emitente revocarea actului administrativ.
De asemenea, neîntemeiată este şi excepţia inadmisibilităţii
capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. ***, întrucât
reclamanta, anterior promovării acţiunii în justiţie, a realizat procedura
prevăzută art. 205 Cod procedură fiscală raportat la art.7 din Legea nr.554/2004,
procedură finalizată prin Dispoziţia nr. *** în sensul respingerii contestaţiei,
dispoziţia făcând obiectul acţiunii în contencios administrativ fiscal conform art.
218 alin.2 Cod procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin Decizia de impunere
nr.***, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată la bugetul local a
sumei de 723 lei reprezentând taxa pentru cultură şi sport începând cu luna mai
2008. Contestaţia administrativă a fost respinsă prin Dispoziţia Primarului
Municipiului Râmnicu Vâlcea nr.***.
Hotărârea Consiliului Local Râmnicu Vâlcea nr. 148/35/2004, prin
care a fost instituită taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi
sportului vâlcean, a fost adoptată în temeiul art.282 din Legea nr.571/2003 R
privind Codul fiscal,
Conform dispoziţiilor art.26 alin.1 din OUG nr. 45/2003 privind
finanţele publice locale (în vigoare la data adoptării hotărârii consiliului local)
pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor
fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
95
Bucureşti, după caz, aprobă taxe speciale, iar alin.6 al aceluiaşi articol prevede
că taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se
folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
În speţă, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor care
beneficiază de serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local.
Instituirea acestei taxe creează şi un regim discriminatoriu între reclamantă, ca
persoană fizică autorizată, şi alte categorii de contribuabili în sarcina cărora nu
s-a stabilit obligaţia achitării unei astfel de taxe, fiind încălcate astfel dispoziţiile
art. 14 din HG 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului
Fiscal, care prevăd că la stabilirea impozitelor şi taxelor locale se va avea în
vedere şi principiul aplicării unitare.
Împotriva sentinţei, a formulat recurs pârâtul Municipiul
Rm.Vâlcea – Direcţia Economico-Financiară, invocând dispoziţiile art.304 pct.8
şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, şi criticând-o pentru următoarele motive:
- referitor la Decizia de impunere nr. ***, în mod greşit a respins
tribunalul excepţia prematurităţii cererii reclamantei. Aceasta a formulat
contestaţia administrativă la aceeaşi dată la care a sesizat şi instanţa, contestaţia
fiind soluţionată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea nr.
***, comunicată reclamantei la data de 26.02.2013. Prin urmare, aceasta a depus
acţiunea la instanţă anterior soluţionării în termenul legal a procedurii
contestaţiei administrative;
- referitor la anularea HCL nr.148/35/2014, în mod greşit a respins
tribunalul excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care respectiva hotărâre
privind taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sporului vâlcean,
actualizată anual prin HCL nr.154/2007, nr.119/2008, nr.326/2009, nr.297/2010,
nr.338/2011 şi nr.7/2013, este un act administrativ cu caracter normativ a cărui
nelegalitate nu putea fi invocată pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de
art.4 din Legea nr.554/2004.
Reclamanta a introdus plângerea prealabilă împotriva HCL
nr.148/35/2004 la data de 22.02.2013, deşi acţiunea în justiţie fusese formulată
la data de 14.02.2013. Ca atare, nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin.1 1 din
Legea nr.554/2004;
- pe fond, în mod greşit a apreciat tribunalul că cererea reclamantei
este fondată. Taxa specială pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului
vâlcean, impusă prin decizia de impunere contestată în speţă, a fost stabilită în
sarcina reclamantei, conform documentelor depuse de însăşi PFA PI la data de
23.01.2013, din care rezultă că aceasta figurează cu sediul social deschis pe raza
Municipiului Râmnicu Vâlcea de la data de 21.05.2008. Potrivit HCL
respectivă, taxa este datorată de agenţii economici persoane juridice cu sedii,
puncte de lucru, filiale, sucursale, reprezentanţe sau alte forme de organizare
deschise pe raza municipiului şi care desfăşoară activităţi conform Codului
CAEN. De asemenea, decizia de impunere a fost emisă cu respectarea art.43 şi
art.87 Cod procedură fiscală şi este o taxă specială instituită conform Codului
96
fiscal. Reclamanta datorează taxa respectivă, astfel că trebuia respinsă ca

neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Recurenta a formulat şi cerere de repunere în termenul de recurs,
arătând faptul că a transmis cererea de recurs prin poştă electronică Tribunalului
Vâlcea la data de 6.01.2014, adică în termenul legal de atac. Ulterior, însă, la
data de 26.03.2014, intimata-recurentă s-a prezentat la sediul Primăriei
prezentând un exemplar din sentinţa recurată în speţă, cu menţiunea grefei
tribunalului „definitivă prin nerecurare”. S-a constatat că cererea de recurs nu a
fost recepţionată de tribunal, deşi adresa de poştă electronică folosită de
recurentă în speţă a fost folosită de aceasta şi în alte dosare, iar primirea
documentelor a fost confirmată de tribunal.
Recurenta a depus ataşat cererii de repunere în termen dovezi ale
susţinerilor sale.
Cât priveşte formularea recursului în termenul legal, Curtea a
constatat că recurenta a respectat termenul de 15 zile impus de art.20 din Legea
nr.554/2004.
Din înscrisurile depuse de recurentă la dosarul de recurs, rezultă că
cererea de recurs a fost comunicată tribunalului prin poştă electronică la data de
6.01.2014 şi, deşi nu a fost confirmată primirea acesteia de către instanţă, nu
există o dovadă a faptului că mesajul nu a parvenit tribunalului. În plus, se
constată că adresa de poştă electronică respectivă a fost folosită de către tribunal
anterior formulării cererii de recurs din speţă, instanţa confirmând Primăriei
Râmnicu Vâlcea primirea unor documente în dosarul nr.12779/90/2012.
Prin urmare, există un dubiu serios în ce priveşte tardivitatea
recursului, motiv pentru care, în temeiul art.310 Cod procedură civilă, acesta va
fi considerat depus în termenul legal.
Pentru aceste considerente, Curtea a dispus respingerea cererii de
repunere în termenul de declarare a recursului.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Cât priveşte inadmisibilitatea cererii de anulare a Deciziei de
impunere nr.*** pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art.7
din Legea nr.554/2004, Curtea a constatat că excepţia a fost corect respinsă de
tribunal. Potrivit art. 205 Cod procedură fiscală, decizia de impunere trebuia
contestată pe cale administrativă. Aşa cum rezultă din Dispoziţia nr.*** emisă
de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, contestaţia administrativă a fost
înregistrată la Direcţia Economico - Financiară a Primăriei Râmnicu Vâlcea la
data de 07.02.2013, iar acţiunea în justiţie a fost formulată la data de
14.02.2013.
Chiar dacă reclamanta a formulat acţiunea în justiţie împotriva
deciziei de impunere anterior soluţionării contestaţiei administrative, nu se poate
reţine prematuritatea invocată de recurentul-pârât în condiţiile în care respectiva
contestaţie a fost soluţionată mai înainte de soluţionarea fondului cauzei, cu
97
consecinţa menţinerii deciziei de impunere, iar tribunalul a cenzurat şi actul

primarului – aspect necriticat în recurs.
A se reţine în aceste condiţii că cererea în justiţie este prematură
înseamnă a interpreta excesiv de formal dispoziţiile art. 205 şi următoarele Cod
procedură fiscală, al căror scop este acela de a preîntâmpina litigii judiciare şi de
a da posibilitatea părţilor să rezolve cu celeritate şi fără taxe de timbru, în afara
justiţiei şi anterior sesizării, acesteia orice diferend legat de un raport juridic de
drept administrativ, respectiv de a degrevare instanţele judecătoreşti de
contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale
administrativă. În speţă, este evident că, de vreme ce contestaţia administrativă a
fost respinsă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, procedura respectivă a
eşuat şi nu mai poate fi pusă în discuţie o evitare a unui proces judiciar.
Cât priveşte inadmisibilitatea cenzurării HCL nr.148/35/2014 prin
prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,
Curtea a constatat că tribunalul nu a soluţionat în speţă o excepţie de nelegalitate
întemeiată pe art. 4, considerând că nu are relevanţă denumirea pe care partea o
dă cererii sale, ci conţinutul acesteia şi scopul pentru care a fost formulată.
Aspectul respectiv nu a fost criticat în recurs. Ca atare, câtă vreme legalitatea
HCL a fost examinată pe calea unei cereri în anulare, iar nu pe calea unei
excepţii de nelegalitate, Curtea a constatat că sunt străine de cauză argumentele
recurentului referitoare la imposibilitatea cenzurării unui act administrativ
normativ pe calea excepţiei de nelegalitate.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anularea HCL
nr.148/35/2014 pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din
Legea nr.554/2004, Curtea a constatat, pentru aceleaşi raţiuni expuse anterior cu
privire la contestaţia administrativă, că în mod corect a dispus tribunalul
respingerea excepţiei respective, invocată ca excepţie de prematuritate la
judecata în primă instanţă. Astfel, chiar dacă plângerea prealabilă împotriva
HCL nr.148/35/2014 a fost formulată la data de 22.02.2013, deşi instanţa fusese
sesizată cu cererea de anulare la data de 14.02.2013, câtă vreme în cursul
procesului şi în termenul în care trebuia soluţionată plângerea prealabilă organul
emitent al actului respectiv nu a dispus revocarea acestuia, este excesivă
interpretarea legii în sensul că cererea în justiţie trebuie respinsă pentru acest
considerent.
Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat, de asemenea, că
tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Potrivit art. 282 alin. 3 Cod fiscal „Taxele speciale se încasează
numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de
instituţia/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare
şi funcţionare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii,
să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu”.
Potrivit art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 privind finanţele
publice locale, în vigoare la data adoptării HCL în discuţie în cauză „Prin
98
regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al

Municipiului Bucureşti, după caz, se vor stabili condiţiile şi sectoarele de
activitate în care se pot institui taxele speciale, modul de organizare şi
funcţionare a serviciilor publice pentru care se propun taxele respective,
modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice
beneficiare ale serviciilor respective”.
De asemenea, potrivit art. 26 alin.6 din OUG nr. 45/2006, precum şi
potrivit pct. 195.1 din Normele metodologice de punere în aplicare a Codului
fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, „Taxele speciale se încasează numai de la
persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru
care s-au instituit taxele respective”.
În speţă, aşa cum rezultă din Raportul nr. 19657/20.07.2004 privind
instituirea unei taxe speciale pentru susţinerea financiară a culturii şi sportului
vâlcean, aplicabilă de la 01.01.2015, care a stat la baza adoptării HCL nr.
148/35/2004, prin HCL nr. 145/2003 s-a aprobat de principiu înfiinţarea
serviciului public de interes local pentru sport, tineret şi agrement, denumit
„Direcţia pentru sport, tineret şi agrement”, în subordinea Consiliului Local al
Municipiului Râmnicu Vâlcea. La adoptarea acestei din urmă hotărâri s-a avut în
vedere faptul că agenţii economici au neglijat recuperarea fizică şi intelectuală a
angajaţilor lor şi a familiilor acestora. Cum activitatea sportivă, culturală şi de
agrement este o activitate prin excelenţă colectivă şi de masă, s-a stabilit că ea
trebuie organizată de administraţia publică locală şi susţinută financiar de agenţii
economici. Ca atare, s-a stabilit că taxa de susţinere trebuie plătită de persoanele
fizice autorizate să desfăşoare activităţi producătoare de venit (Asociaţii
Familiale şi Persoane Fizice Independente) şi de către toţi agenţii economici -
persoane juridice, care au sediul administrativ şi desfăşoară activităţi economice
pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea (Microîntreprinderi, Întreprinderi Mici şi
Mijlocii, Regii autonome, Contribuabilii mari). Taxa urma să fie achitată într-un
cont ce trebuia stabilit ulterior prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
serviciului.
Consiliul Local însă nu a făcut dovada că la adoptarea hotărârii a
respectat dispoziţiile art. 26 alin. 3 din OUG nr. 45/2006 suscitat, anume a
existenţei unui regulament de stabilire a condiţiilor şi sectoarelor de activitate în
care se instituie taxa specială, a modul de organizare şi funcţionare a serviciului
public pentru care s-a propus taxa respectivă, a modalităţilor de consultare şi de
obţinere a acordului persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor
respective.
Practic, fără să existe un regulament de organizare şi funcţionare a
serviciului public pentru sport, tineret şi agrement şi fără a exista o consultare a
celor de la care se urmărea încasarea taxei şi o descriere a modului în care
acestora le foloseşte serviciul public respectiv, Consiliul Local a stabilit taxa
specială în discuţie în speţă.
99
Or nu este posibilă impunerea unei taxe asupra unor persoane care

nu beneficiază de serviciul ce presupune taxa.
În concluzie, în speţă, nu s-a dovedit de către recurent că
reclamanta beneficiază de serviciul public de interes local pentru care a fost
impusă taxa. De asemenea, nu s-a dovedit raţiunea conformă cu legea pentru
care reclamanta trebuie să plătească taxa indiferent că beneficiază sau nu
serviciul public, argumentul conform căruia reclamanta are sediul administrativ
şi desfăşoară activităţi economice pe raza Municipiului Râmnicu Vâlcea
neputând înlătura cerinţa legii ca cel impus să plătească taxa să beneficieze de
serviciul public astfel plătit. Prin urmare, respectiva taxă nu poate fi încasată
discreţionar de la persoanele care nu au legătură şi care nu beneficiază de
serviciul public în discuţie.
Faptul că, succesiv, prin hotărâri ale consiliului local, taxa privind
susţinerea financiară a culturii şi sportului vâlcean a fost actualizată anual nu are
relevanţă în aprecierea legalităţii acesteia în raport cu reclamanta, căreia i-a fost
emisă decizia de impunere în anul 2013, şi nu înlătură orice critici de
nelegalitate a respectivei taxe chiar dacă acestea sunt invocate ulterior adoptării
acestei taxe la nivelul Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă,
Curtea a respins recursul ca nefondat.
8. Procesul verbal de control prin care s-a constatat primirea la muncă fără
forme legale. Interpretarea dispoziţiilor normative referitoare la încetarea
contractului de muncă.
Art. 4 alin.1 lit. d) din H.G. nr.500/2011
Art. 16 din Codul muncii
Art. 81 din Codul muncii
Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de

recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în
domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de
sancţiunile aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza
procesului verbal de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe
de altă parte, faţă de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin
actul de control fiind legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.
Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare la
încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat
eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor
aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea ce relevă
intenţia angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi
buna sa credinţă.
Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a contractelor
de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina respectarea
100
măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei

corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă,
individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie
obiectul prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor
constatate, Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă
fără forme legale, în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile
art.16 din Codul muncii la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a
interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile referitoare la încetarea contractului
individual de muncă, intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând
pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât societatea se află la
prima abatere.
(Decizia nr. 4049/R-CONT/16 Octombrie 2014)
Pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a înregistrat la nr. 5831/90/2013

plângerea formulată de către petenta SC PT SRL împotriva procesului verbal de
control *** întocmit de intimatul Inspectoratul teritorial de muncă Vâlcea, prin
care a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea
măsurilor cuprinse în Anexa 1.2, ca fiind nelegale şi netemeinice.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
plângerii ca neîntemeiată, arătând că cele trei persoane au solicitat încetarea
contractelor individuale de muncă prin demisie şi cu toate acestea au fost
pontate în zilele în care au încetat aceste contracte, ceea ce înseamnă că la aceste
date au desfăşurat activitate în favoarea societăţii fără a avea încheiata contracte
individuale de muncă.
Prin sentinţa nr.1462/4 martie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis
plângerea formulată de petenta SC PT SRL, în contradictoriu cu intimatul
INSPECTORATUL TERITORIAL DE MUNCĂ VALCEA, a anulat măsurile
dispuse în Anexa 1.2 la procesul verbal de control ***, luând act că nu se
solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Inspectoratul Teritorial
de Muncă Vâlcea solicitând admiterea acestuia şi respingerea acţiunii, cu
consecinţa menţinerii măsurilor dispuse în sarcina reclamantului prin Anexa nr.1
pct.2 din procesul verbal de control ***.
Se susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică prin prisma
modului în care au fost apreciate probele din dosar, dar şi prin prisma
dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, instanţa a reţinut eronat că măsurile dispuse în sarcina
reclamantului-intimat sunt nelegale, fără a lua în considerare faptul că cei trei
salariaţi au fost remuneraţi pentru munca prestată, deşi aveau încetate
contractele de muncă prin acordul părţilor la 14.11.2012, respectiv 28.08.2012.
Judecătoria Rm.Vâlcea a menţinut procesul verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor, prin care s-a aplicat sancţiunea amenzii, respectiv
101
avertisment scris, rezultând astfel că inspectorii de muncă au constatat legal şi

temeinic situaţia de fapt.
Se arată că deşi numitul LN are încetat contractul individual de
muncă cu S.C.PT S.R.L., începând cu 14.11.2012, acesta este pontat prestând
activitate chiar în ziua în care a încetat raportul de muncă, acesta fiind plătit şi
pentru zilele în care a fost pontat în luna noiembrie 2012, conform statului de
plată.
MCC are încetat contractul individual de muncă începând cu
28.08.2012, fiind pontat ca prestând activitate pentru firmă, chiar în ziua când
avea încetat raportul de muncă, fiind plătit pentru zilele în care a fost pontat în
luna august, conform statului de plată.
TLR are încetat contractul individual de muncă începând cu
28.08.2012, dar pentru aceeaşi zi are pontaj cu servicii prestate pentru societate,
iar din foaia colectivă de prezenţă rezultă că a fost pontat în luna august 2012.
Măsurile dispuse prin anexa 1.2 la procesul verbal de control au fost
în sensul: întocmirii contractelor de muncă pentru cei 3 salariaţi, conform art.16
alin.1 din Legea nr.53/2003 şi înregistrarea în Registrul general de evidenţă a
salariaţilor în format electronic la ITM Vâlcea a datelor privind angajarea celor
3 persoane, conform art.4 alin.1 din H.G. nr.500/2011; efectuării dovezii
înmânării unui exemplar din contractul individual de muncă pentru cele 3
persoane, conform art.16 alin.3 din Codul muncii.
Se susţine gravitatea deficienţelor constatate la nivelul firmei în
domeniul relaţiilor de muncă, deoarece angajatorul nu a făcut dovada întocmirii
acestora cu data reală de începere a activităţii, contractul de muncă fiind
obligatoriu să se încheie în formă scrisă-ad validitatem.
În susţinerea recursului a fost depusă la dosar sentinţa
nr.6900/20.09.2013, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea în dosarul
nr.4317/288/2013.
S.C. PT S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea
recursului ca nefondat, deoarece din actele dosarului rezultă că ultima zi în care
persoanele în discuţie au venit la serviciu presupune fiinţarea contractului
individual de muncă, astfel că măsurile care ar fi trebuit dispuse de către
reclamant ar fi fost de modificare a datelor de încetare a contractelor individuale
de muncă, iar nu de încheiere a unor noi contracte, neexistând acordul părţilor în
acest sens.
Pentru primele două persoane s-au aplicat avertismente potrivit
procesului verbal de contravenţie, deoarece trecuseră mai mult de 6 luni de la
săvârşirea faptelor prezumate, însă pentru LN, care avea încheiat în formă scrisă
contract individual de muncă, inspectorii au urmărit aplicarea amenzii fără a ţine
seama de faptul că ziua are 24 ore, iar demisia a fost depusă după terminarea
programului de lucru.
Dacă salariaţii au depus demisiile au fost pontaţi în ziua respectivă
şi şi-au încasat retribuţiile. O asemenea situaţie nu relevă vinovăţia
102
angajatorului, neputându-se prezuma că salariaţii au lucrat fără forme legale, de

vreme ce contractele individuale de muncă existau.
Mai mult, aplicarea sancţiunii contravenţionale trebuia să ţină
seama de faptul că firma este la prima abatere, neexistând control anterior,
amenda de 10.000 lei aplicată fiind disproporţionată în raport cu pericolul social
al faptei săvârşite.
Reţinerile inspectorilor de muncă nu sunt conforme cu realitatea,
cele trei persoane având încheiate contracte individuale de muncă, fiind pontaţi
în foaia de prezenţă şi încasându-şi retribuţiile, nimeni nefiind prejudiciat.
I.T.M. Vâlcea a formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în raport
de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat
pentru următoarele considerente:
La termenul din 16 octombrie 2014, Curtea faţă de dispoziţiile
art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii
contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a
constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.
Curtea a reţinut, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de
recurent sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material, în speţă, prevederile Codului muncii (art.16 raportat la art.81) şi ale
H.G. nr.500/2011.
Potrivit art.488 alin.1 pct.8 NCPC, casarea unei hotărâri se poate
cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material.
Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută de inspectorii de
muncă potrivit procesului verbal de control ***, în privinţa celor trei salariaţi
având contracte individuale de muncă, dar care au încetat în chiar ziua demisiei,
are susţinere în datele dosarului.
Chiar dacă în întâmpinarea formulată în recurs, intimata-reclamantă
invocă lipsa unui prejudiciu, existenţa contractelor individuale de muncă a
fişelor de pontaj şi a retribuirii corecte a celor trei salariaţi, nu neagă faptul că,
aşa cum s-a reţinut şi în actul de control, contractele individuale de muncă ale
celor 3 persoane au încetat în chiar ziua demisiei acestora.
Curtea a reţinut că potrivit art.81 alin.1, alin.4-5, alin.7 din Codul
muncii, demisia este actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o
notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de
muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Termenul de preaviz este cel
convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut
în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile
lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de
zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. Pe durata
preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate
103
efectele. Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului

de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul
respectiv.
În acest context, prin manifestarea voinţei în sensul demisiei în
datele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, MC şi TLR, respectiv LN au
intenţionat încetarea contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul,
contract care urma să producă efecte pe toată durata termenului de preaviz,
încetând la data expirării acestuia.
Totodată, potrivit art.16 alin.1 din Codul muncii, contractul
individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă
scrisă, în limba română, obligaţia de încheiere a contractului individual de
muncă în formă scrisă revenind angajatorului, această formă fiind prevăzută de
lege ad validitatem.
Curtea a reţinut şi prevederile art.4 alin.1 lit.d) din H.G.
nr.500/2011, potrivit cu care completarea, respectiv înregistrarea în registru a
încetării contractului individual de muncă şi transmiterea registrului se fac la
data încetării contractului individual de muncă/la data luării la cunoştinţă a
evenimentului ce a determinat, în condiţiile legii, încetarea contractului
individual de muncă.
Din analiza contractelor de muncă ale celor 3 persoane, aflate la
dosarul de fond, rezultă că la încetarea contractului de muncă s-a stabilit de
comun acord o perioadă de preaviz, pentru demisie, de 20 zile calendaristice, în
conformitate cu prevederile Codului muncii, astfel că încetarea contractului
individual de muncă trebuia să urmeze regulile prevăzute în art. 81 alin.7 teza I-
a din Codul muncii.
Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care angajatorul a acceptat
demisia în chiar ziua producerii acesteia, renunţând la termenul de preaviz,
potrivit art.81 alin.7 teza a II-a din Codul muncii, din întâmpinarea depusă în
dosarul de recurs (rezultă că însăşi intimata-reclamantă susţine depunerea
demisiei de către LN după terminarea programului de lucru, astfel că încetarea
contractului de muncă se putea produce numai începând cu ziua următoare, în
ziua în discuţie contractul producând efecte juridice.
Ca atare, în zilele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, cele 3
contracte individuale de muncă trebuiau să fie în vigoare, potrivit menţiunilor
acestora, producând în continuare efecte. Curtea a reţinut, de altfel, că faţă de
probele dosarului, rezultă că aceste efecte s-au produs, salariaţii fiind pontaţi în
ziua respectivă şi primindu-şi drepturile băneşti aferente.
În acest context, Curtea nu a putut identifica o cauză de nelegalitate
a constatărilor şi măsurilor dispuse prin procesul verbal de control, în care s-a
stabilit în sarcina intimatei-reclamante întocmirea formelor legale cu privire la
existenţa unui contract individual de muncă pentru cele 3 persoane pentru ziua
în care aceştia au depus demisia, la sfârşitul programului de lucru.
104
Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de

recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în
domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de sancţiunile
aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza procesului verbal
de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, faţă
de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin actul de control fiind
legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.
Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare
la încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat
eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor
aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea ce relevă intenţia
angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi buna sa
credinţă.
Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a
contractelor de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina
respectarea măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei
corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă,
individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie obiectul
prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor constatate,
Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă fără forme legale,
în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile art.16 din Codul muncii
la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a interpretat şi aplicat eronat
dispoziţiile referitoare la încetarea contractului individual de muncă,
intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând pericol pentru ordinea publică,
cu atât mai mult cu cât societatea se află la prima abatere.
Soluţia pronunţată în dosarul nr.4317/288/2013 nu este obligatorie
pentru instanţă nefiind definitivă, Curtea reţinând şi că în raportul dintre cele
două proceduri (cea de faţă şi cea vizând sancţiunea contravenţională aplicată),
prioritară este procedura prezentă, aspect determinat de corespondenţa între cele
două acte întocmite: procesul verbal de control şi procesul verbal de aplicare a
sancţiunii contravenţionale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 NCPC, Curtea a
admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins cererea.
9. Rolul activ al instanţei de judecată. Obligaţia instanţei de a soluţiona

cererea de revizuire chiar dacă revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un
temei greşit.
Art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă
Art. 322 pct.9 Cod procedură civilă
Art. 21 alin.2 din Legea nr.554/2004
Faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit,

respectiv pe dispoziţiile art. 322 pct.9 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile
105
Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect, nu împiedica

instanţa de judecată, potrivit rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 C. proc.
civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea
nr.554/2004.
Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie
motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură
civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea
principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin.2
coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României”.
(Decizia nr. 4608/R-CONT/13 Noiembrie 2014)
Constată că, prin cererea înregistrată la 24.04.2014, revizuientul a

solicitat în contradictoriu cu intimatele Administraţia Finanţelor Publice
Topoloveni (AFP Leordeni) şi Administraţia Fondului Pentru Mediu, revizuirea
sentinţei civile nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalului Argeş, în sensul de a
obliga pe pârâte la plata dobânzii calculată de la plăţii sumei de 10.660, cu titlu
de taxă de poluare, şi până la data restituirii acesteia, precum şi la plata
cheltuielilor de judecată.
Întemeierea cererii de revizuire s-a făcut pe dispoziţiile art.322
pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că revizuientul-reclamant
s-a adresat instanţei cu cerere de restituire a taxei de poluare, achitată cu ***,
actualizată în raport cu rata inflaţiei de la data plăţii sale şi până la restituirea
efectivă, cerere admisă prin sentinţa nr. 2185/25.09.2012 pronunţată de
Tribunalul Argeş prin care s-a dispus obligarea pârâtelor AFP Topoloveni şi
AFM la restituirea sumei de 10.660 lei cu titlu de taxă poluare şi a sumei de 839
lei cheltuieli de judecată, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia nr.1635/R-
Cont/10.05.2013 a Curţii de Apel Piteşti.
Însă se învederează că instanţa de fond nu a obligat pârâtele la
restituirea sumei cu dobânda aferentă conform solicitării sale.
Or, se arată că prin hotărârea CJUE C-565/2011 pronunţată în
Cauza Irimie vs. AFP Sibiu s-a statuat că „dreptul uniunii trebuie interpretat în
sensul că se opune unui regim naţional precum cel în discuţie în litigiul principal
care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu
încălcarea dreptului uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează
datei formulării cererii de restituire a acestor taxe”.
Prin urmare, se susţine că particularii sunt îndreptăţiţi la dobândă de
la momentul plăţii taxei de poluare pentru a se asigura astfel principiile
echivalenţei, efectivităţii şi proporţionalităţii remediilor pentru încălcarea
dreptului uniunii.
Tribunalul Argeş prin sentinţa nr.1452/25.06.2014 a respins cererea
de revizuire.
106
Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că

prin sentinţa civilă nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă
cererea reclamantului şi au fost obligate pârâtele să plătească acestuia suma de
10.660 lei cu titlu de taxă de poluare precum şi suma de 839 lei reprezentând
cheltuieli de judecată.
Lecturându-se cererea de chemare în judecată, s-a observat că
reclamantul nu a solicitat acordarea dobânzii fiscale sau legale pentru suma
plătită, ci doar actualizarea acesteia cu rata inflaţiei. Nu şi-a precizat pe
parcursul judecăţii acţiunea şi nici nu a formulat recurs împotriva hotărârii.
Or, reţine tribunalul că art.322 Cod pr.civilă prevede care sunt
cazurile în care se poate solicita revizuirea, constatând că prezenta cerere s-ar
putea încadra la pct.2 alin.1, respectiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui
lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Totodată, reţine că revizuientul îşi întemeiază cererea pe art.322
pct.9 Cod pr.civilă, acesta putând fi aplicabil însă numai dacă ar fi cerut prin
acţiunea iniţială acordarea dobânzilor de la data plăţii şi ar fi fost respins acest
capăt de cerere de către instanţa de judecată.
În lipsa unui astfel de petit, tribunalul a apreciat că nu se regăseşte
niciunul din cazurile menţionate de art.322 Cod pr. civilă, revizuientul având la
dispoziţie calea dreptului comun pentru a-şi valorifica pretenţiile în ce priveşte
dobânda fiscală.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, în termen legal, de
către revizuient criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, acesta critică sentinţa prin aceea că instanţa de fond nu a
aplicat statuarea CJUE din Cauza 565/2011(Irimie vs AFP Sibiu) prin care
Curtea de la Luxemburg a sancţionat art.124 Cod procedură fiscală şi a declarat
că dispoziţia regăsită în acest articol încalcă dreptul Uniunii la fel cum a făcut-o
şi în cazul OUG nr.50/2008.
Totodată, se susţine că acesta este îndreptăţit la repararea efectivă a
prejudiciului de la momentul plăţii taxei de poluare şi până la data restituirii, iar
în virtutea rolului activ instanţa trebuia să-i admită cererea de revizuire şi să-i
acorde suma reprezentând dobânda fiscală aferentă taxei de poluare percepută în
mod nelegal.
Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor pe care le-a
încadrat pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, dar şi sub toate aspecte,
conform art.3041 Cod procedură civilă, a reţinut că acesta este fondat, dar
pentru cele ce se vor expune în continuare.
Într-adevăr, potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă revizuirea
unei hotărâri se poate face „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să
se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.
107
În cauză, instanţa de control reţine că obiectul sentinţei a cărei

revizuire se solicită îl constituie restituirea taxei de poluare plătită pe temeiul
OUG nr.50/2008, în cuantum de 10.660 lei, actualizată în raport cu rata inflaţiei
de la data plăţii şi până la restituirea sa efectivă, sumă apreciată ca fiind greşit
percepută în raport de jurisprudenţa CJUE pronunţată în cauzele C-402/2009
Tatu şi C-565/11 Irimie vs. AFP Sibiu.
În contextul prezentat, faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea
pe un temei greşit, respectiv pe dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă şi
nu pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect,
nu împiedica instanţa de judecată, potrivit rolului activ prevăzut de art.129 alin.5
C.proc. civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art.21 alin.2 din Legea
nr.554/2004.
Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie
motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură
civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea
principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art.148 alin.2
coroborat cu art.20 alin.2 din Constituţia României”.
Aşadar, dreptul comun pentru cererea de revizuire, reglementat de
art.322 pct.9 Cod procedură civilă, nu se aplică în cauză, întrucât legea specială
în materie este Legea nr.554/2004, mijloc procedural prin care legiuitorul a
impus a se verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul
priorităţii dreptului comunitar protejând astfel interesele persoanelor care ar
putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Or, se constată că prin sentinţa a cărei revizuire se solicită
revizuientul invocă încălcarea principiul priorităţii dreptului comunitar în sensul
că admiterea petitului privind restituirea sumei percepută cu titlu de taxă de
poluare nu a fost urmată şi de acordarea dobânzii legale pentru ca reparaţia
prejudiciului suferit să fie integrală.
Aşadar, neobservând acest aspect, instanţa de fond s-a pronunţat pe
un alt temei de drept, neanalizând cererea din perspectiva normelor de drept
aplicabile în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 5
Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă, care va analiza cererea prin prisma acestor norme.
10. Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un

drept sau la un interes legitim.
Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006
Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte administrative

asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la
108
un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi
contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c).
Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme:
refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de
putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul
nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis ca
urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile
[art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului
în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede
alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].
Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de
contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i
se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să
se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de
raport juridic.
Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu
prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile
pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea
contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul
rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui
certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni
administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act
administrativ favorabil reclamantului.
În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat
concluzia că în analizarea „refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura
dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se
încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul
nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul
unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil.
Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri
judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului
administrativ.
În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţie,
autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct, desfiinţarea
respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un teren
proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor să
fie dispusă prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt
aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991.
În acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28
februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270
din 24 martie 2006 s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut,
109
ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul

general şi interesul privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate
susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca
dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă
judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi
administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a
prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării
imobilului respectiv.
În consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii
competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi a dispune desfiinţarea
construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor realizate
nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.
Nu se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus
anularea unei autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al
acţiunii desfiinţare a construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă
nu a dispus conform art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004
obligarea autorităţii competente la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la
efectuarea operaţiunilor de desfiinţare.
(Decizia nr. 4626/R-CONT/17 Noiembrie 2014)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul

Tribunalului Argeş la data de 01.11.2012 reclamantul PG a solicitat în
contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Ş., Primaria Oraşului Ş. - Serviciul
De Urbanism şi Oraşul Ş. - prin Primar, ca instanţa prin hotărârea ce o va
pronunţa să dispună obligarea acestora să emită autorizaţie de demolare pentru
imobilul clădire situat în Stefăneşti, Şoseaua Piteşti-Bucureşti, nr.***,
proprietatea SC SCS SA şi să procedeze la demolarea imobilului clădire pe
cheltuiala investitorului.
În motivarea cererii s-a arătat de către petent că a avut mai multe
litigii pe rolul instanţelor, iar prin sentinţa civilă nr.961/2011 a Tribunalului
Argeş irevocabilă prin decizia 947/R-CONT/2012 a Curţii de Apel Piteşti a fost
admisă acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus anularea certificatul de
urbanism nr. *** şi a autorizaţiei de construcţie nr. *** reţinându-se astfel că
imobilul clădire a cărui demolare o solicită este construit ilegal. S-a mai susţinut
de către reclamant că în baza hotărârii judecătoreşti mai sus menţionat s-a
solicitat intimaţilor să dispună emiterea autorizaţiei de demolare şi să procedeze
la desfiinţarea construcţiei câtă vreme proprietarul acesteia nu a făcut-o, în
termenul prevăzut de lege pentru executarea hotărârilor pronunţate în contencios
administrativ şi fiscal. S-a mai arătat că prin adresa nr. *** Primăria a răspuns
într-un mod evaziv fără a preciza exact răspunsul la solicitarea clară şi precisă a
petentului, ceea ce echivalează practic cu nesoluţionarea cererii lui.
110
La data de 7.05.2013 a fost depusă întâmpinare de către intimaţii

Oraşul Ş., Primăria oraşului Ş. şi Primarul oraşului Ş. prin care s-a solicitat
respingerea acţiunii ca neîntemeiată. De asemenea prin întâmpinare s-a invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş pe considerentul
că nu are personalitate juridică. De asemenea, s-a precizat că acţiunea nu poate
fi admisă deoarece bugetul local al oraşului S. nu dispune de fonduri pentru a
efectua operaţiuni de demolare, iar o eventuală admitere a acţiunii ar pune
intimaţii în situaţia de a nu putea pune în aplicare hotărârea judecătorească.
La aceeaşi dată s-a formulat de către pârâţi cerere prin care au
solicitat introducerea în cauză ca şi intervenientă a SC SCS SRL, ca titulara
dreptului de proprietate asupra clădirii ce se solicită a fi demolată.
La data de 3.09.2013 intervenienta SC SCS SRL a depus
întâmpinare solicitând respingerea cererii ca lipsită de obiect şi de asemenea ca
fiind netemeinică.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că este fără obiect acţiunea
deoarece intervenienta a suspendat activitatea de service şi reparaţii auto în
clădirea respectivă conform adunării generale a acţionarilor nr.57/2013, iar în
urma inspecţiei Gărzii Naţionale de Mediu, s-a constatat că societatea nu
desfăşoară pe amplasamentul respectiv nicio activitate . Mai mult, societatea a
fost absorbită de IPŞ S.A , astfel că se impune introducerea şi a acesteia în
cauză. În completare, s-a susţinut că nu poate fi demolată clădirea deoarece
Banca Transilvania are drept de ipotecă de rang I asupra acesteia şi deţine şi
punct de lucru acolo, iar sancţiunea pe care o doreşte reclamantul şi anume a
demolării este vădit disproporţionată în raport cu vătămarea pe care acesta o
suferă în realitate.
La data de 07.10.2013 petentul PG a solicitat introducerea în cauză
şi a IPŞ S.A, în calitate de intervenient forţat, văzându-se hotărârea adunării
generale a asociaţilor privind absorbţia de către această societate a SC SCS SRL.
Prin sentinţa nr.235/28.01.2014 a Tribunalului Argeş s-a admis
acţiunea formulată de reclamant şi au fost obligaţi pârâţii să emită autorizaţie de
demolare pentru imobilul clădire situat în Ş., Şoseaua Piteşti-Bucureşti, nr.***,
proprietatea intervenientului forţat SC SCS SA, precum şi să ia măsurile
necesare pentru demolarea clădirii, pe cheltuiala intervenienţilor.
În motivarea sentinţei s-a reţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a Primăriei oraşului S. se impune a fi respinsă câtă vreme
aceasta are capacitatea de drept administrativ şi mai mult, figurează în antetul
adresei prin care i s-a răspuns petentului. S-a mai reţinut că prin sentinţa
nr.961/2011 Tribunalul Argeş a anulat printre altele şi autorizaţia de construire
nr.*** emisă pe numele intervenientei de rang I pentru imobilul clădire edificat
pe terenul proprietatea sa situat în S. Şoseaua Bucureşti – Piteşti . S-a mai
constatat de asemenea că prin decizia nr.497/R-CONT/2012 Curtea de Apel
Piteşti a menţinut sentinţa, reiterând faptul că actul administrativ respectiv a fost
emis cu încălcarea legii 50/1991 republicată şi a Ordinului 1430/2005 al MTCT,
111
anexa 2 lit.B pct.B4, deoarece nu s-a solicitat acordul în formă autentică al

vecinilor, văzând că activitatea de service şi tinichigerie auto urma să se
efectueze în zona de locuinţe. S-a mai arătat de asemenea că drept urmare a
acestei hotărâri judecătoreşti, petentul a solicitat intimaţilor autorităţi publice să
emită autorizaţie de demolare şi de asemenea, în cazul în care, investitorul
respectiv SC SCS SRL nu demolează de bună voie clădirea, să procedeze la
această operaţiune pe cheltuiala proprietarului, iar prin adresa nr. ***, intimaţii
au răspuns petentului în sensul că primarul respectă legile ţării, constituţia şi
dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi că prin hotărârile judecătoreşti sus arătate
s-a dispus doar anularea unor acte administrative, fără a se face aprecieri asupra
necesităţii emiterii autorizaţiei de demolare şi respectiv a demolării clădirii. S-a
mai apreciat de instanţa de fond că invocarea de către societatea deţinătoare a
faptului că a fost absorbită de către o altă societate, nu înlătură obligaţia acesteia
de a executa de bună voie hotărârile judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât,
societatea absorbantă a preluat drepturile şi obligaţiile acesteia. S-a mai
considerat că nici susţinerea cum că s-a sistat activitatea de service, tinichigerie
şi vopsitorie auto în clădirea respectivă, prin hotărârea nr. *** a adunării
generale a acţionarilor şi că în acest fel petentul nu mai este vătămat, nu poate fi
primită de instanţă, câtă vreme hotărârea privind nelegala emitere a autorizaţiei
de construire este irevocabilă încă de la 18.04.2012.S-a mai apreciat de instanţa
de fond că în cauză având în vedere că autorizaţia de construcţie a fost anulată,
intimaţii autorităţi publice aveau obligaţia să aplice legea, decizia de desfiinţare
a construcţiei, respectiv autorizaţia pentru demolare reprezentând măsura de
intrare în legalitate, urmare firească a principiului „quod nullum est, nullum
producit efectum”. În plus, s-a arătat de către instanţa de fond că inactivitatea
autorităţii publice prin exercitarea incorectă, incompletă sau ineficientă a
competenţelor ei, nu pot limita drepturile reclamantului să reclame şi să obţină
satisfacţie într-o acţiune proprie prin care urmăreşte protejarea unui bun propriu,
respectiv al unui interes legitim al său.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs intervenienta IPŞ SA
care a apreciat că sentinţa este nelegală pentru următoarele considerente:
1. a fost soluţionată, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş;
2. s-a realizat o aplicare greşită a legii întrucât principiul „quod
nullum est, nullum producit efectum” este valabil în aplicarea normelor de drept
comun, în condiţiile în care în ce priveşte regimul juridic al construcţiilor este
aplicabilă Legea nr.50/1991, care permit intrarea în legalitate a persoanelor care
au construit fără autorizaţie. S-a mai arătat de către recurentă că în prezent nu
mai se desfăşoară activitatea avută în vedere la desfiinţarea autorizaţiei de
construcţie, astfel că nu se impune desfiinţarea construcţiei, existând
posibilitatea intrării în legalitate în condiţiile art.28 din Legea nr.50/1991, care
consacră o aplicare a principiului proporţionalităţii.
112
La data de 29.10.2014 s-a depus întâmpinare de către intimatul PG

prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefundat , apreciindu-se că nu
este aplicabil principiul proporţionalităţii în condiţiile în care reclamanta a
edificat o construcţie industrială într-o zonă de locuinţe. De asemenea s-a mai
reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art.59 din Normele de aplicare a
Legii nr.50/1991.
Curtea analizând recursul a reţinut următoarele:
Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte
administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege
şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). Refuzul unei
autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit
sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva
cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în
executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a
cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a];
tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca
faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Un refuz
de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ,
presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe
un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii
care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare,
interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa
instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi
supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act
administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de
efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii
stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului. În practica
instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea
„refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la
care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală
acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un
drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al
unui raport juridic civil. Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare
a unei hotărâri judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii
contenciosului administrativ. În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii
de construcţie, autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct,
desfiinţarea respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un
teren proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor
să fie dispusă prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt
113
aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991. În
acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006
s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele
limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul
privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate susţine că prin desfiinţarea
unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât
demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-
au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de
către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările
necesare edificării imobilului respectiv. În consecinţă, nu se poate vorbi de un
refuz nejustificat al autorităţii competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi
a dispune desfiinţarea construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea
construcţiilor realizate nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti. Nu
se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea unei
autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al acţiunii desfiinţare a
construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă nu a dispus conform
art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004 obligarea autorităţii competente
la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la efectuarea operaţiunilor de
desfiinţare.
În speţă, prin sentinţa civilă nr.961/7.10.2011 a Tribunalului Argeş,
pronunţată în dosarul nr.288/109/2007, irevocabilă prin decizia civilă
nr.947/R/18.04.2012 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus anularea autorizaţiei de
construcţie nr. ***, fără a se dispune şi asupra desfiinţării construcţiilor. În
aceste condiţii în care nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor în baza unei
hotărâri judecătoreşti , în condiţiile legii, nu se poate aprecia că există un refuz
nejustificat de emitere a unei autorizaţii de desfiinţare a construcţiei din litigiu.
Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea
nr.554/2004 a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul că a respins
cererea de chemare în judecată.
11. Condiţiile de legalitate necesare în vederea eliberării unei autorizaţii de

construcţie.
Art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr.554/2004
Art.14 din Legea nr.554/2004
Aparenţa de nelegalitate la care se referă art. 2 lit.t) din Legea

nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a cărei
suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului
asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a
susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de
urbanism.
114
În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ de

art.14 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de
art.2 lit. ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi
previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei
autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este
îndeplinită în cauză.
Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în
imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în
aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se
poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele
afectate. El, de altfel, a fost invocat de către reclamant, atât prin prisma
obturării zonei de vedere şi iluminare, a zgomotului şi traficului specifice
activităţilor ce ar urma să se desfăşoare în vecinătate.
(Decizia nr. 4639/R-CONT /19 Noiembrie 2014)
Prin sentinţa nr.2289 pronunţată la 1 aprilie 2014 de Tribunalul

Vâlcea, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii Asociaţia de Locatari
ANL 10, PA şi MRN, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Rm.Vâlcea,
Primarul Municipiului Rm.Vâlcea şi Parohia Sf. Ierarh Calinic.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că în cauză nu sunt
îndeplinite condiţiile de admisibilitate a unei cereri de suspendare a executării
actului administrativ, întrucât aspectele de nelegalitate invocate nu pot fi
verificate fără o judecată de fond, iar în privinţa prejudiciului nu s-a dovedit
existenţa acestuia.
Referitor la suspendarea executării lucrărilor, cererea a fost
apreciată ca fiind inadmisibilă.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, invocând
dispoziţiile art.488 alin.6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi susţinând în
esenţă următoarele:
- instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţilor li s-a solicitat
acordul despre care în prezent se susţine că nu ar fi necesar, situaţie în care
rămâne fără răspuns întrebarea de ce a fost cerut. Un astfel de acord era în mod
evident necesar întrucât era menţionat în certificatul de urbanism emis anterior
autorizaţiei;
- instanţa a ignorat şi faptul că lăcaşul de cult, care iniţial urma să se
construiască pe un alt amplasament, are o înălţime de 12 m., este situat foarte
aproape de bloc, ceea ce este de natură să prejudicieze pe locatari, atât pentru că
obturează vederea, cât şi pentru că accesul ar urma să se realizeze pe lângă
ferestrele şi balcoanele blocului.
Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt fondate
pentru cele ce se vor arăta mai jos.
115
Sub un prim aspect, în condiţiile art.248 din Codul de procedură

civilă, urmează să fie verificată excepţia de tardivitate a declarării căii de atac,
excepţia invocată de către intimată prin întâmpinare.
Sub acest aspect sunt avute în vedere dispoziţiile art.14 alin.4 din
Legea nr.554/2004, dispoziţii potrivit cărora hotărârea pronunţată asupra
suspendării executării unui act administrativ este supusă recursului în termen de
5 zile de la comunicare.
În cauză, recurenţilor le-a fost comunicată hotărârea criticată la 16
mai 2014, iar calea de atac a fost exercitată de către aceştia la 27 mai 2014, deci
în afara termenului prevăzut de lege.
Se impune însă să se observe faptul că prin hotărârea criticată
judecătorul fondului a menţionat un termen de recurs de 15 zile de la
comunicare, iar pricina a fost soluţionată în condiţiile Noului Cod de procedură
civilă.
Din examinarea art.457 din acest act normativ rezultă intenţia
legiuitorului de a nu sancţiona partea care nu exercită actul de procedură în
termenul prevăzut de lege, din cauza menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii.
Este real că textul are în vedere situaţia căii de atac şi nu a
termenului de declarare a acesteia, însă, este de necontestat intenţia legiuitorului
de protecţie a drepturilor procesuale atunci când ele sunt pierdute din cauză că
nu-i pot fi imputate părţii dar şi faptul că noţiunea de cale de atac trebuie
interpretată în sensul larg al termenului, ca incluzând toate elementele incidente
noţiunii.
Pentru aceste raţiuni se apreciază că nu pot fi sancţionaţi recurenţii
care au respectat menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, aşa încât calea de
atac urmează a fi considerată a fi exercitată în termen.
În aceeaşi ordine de idei se reţine că verificarea în fond a recursului
se impune, întrucât o respingere ca inadmisibilă a acestuia, cu consecinţa
declarării unui alt recurs în termenul de 5 zile de la comunicarea prezentei
hotărâri (art.457 alin.3 NCPC) - are ca singură consecinţă prelungirea inutilă a
soluţionării unei cauze de a cărei esenţă este caracterul urgent.
Prin acţiunea cu care a fost învestită instanţa reclamanţii au solicitat
ca, în temeiul art.14 din Legea nr.554/2004 să se suspende executarea
autorizaţiei de construcţie nr.832 din 11 octombrie 2013, autorizaţie despre care
se afirmă că nu respectă certificatul de urbanism, dar şi suspendarea executării
lucrărilor de construire a lăcaşului de cult şi a împrejmuirii terenului pe care
acesta urmează să se ridice.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, în cazuri bine justificate şi
pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art.7 a
autorităţii publice care a emis actul sau a celei ierarhic superioare, persoana
vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.
116
Suspendarea reprezintă, aşadar, o operaţiune de întrerupere

vremelnică a efectelor actului administrativ şi constituie o excepţie, întrucât
acesta se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe cele
de autenticitate şi veridicitate.
Se impune totuşi să se asigure un anumit echilibru în procesul
executării din oficiu a actelor administrative şi anumite garanţii de echitate
pentru cetăţeni, întrucât activităţile autorităţilor nu pot fi discreţionare,
administraţia fiind legală în mod necesar de drept, raţiuni pentru care a fost
legiferată instituţia suspendării de executare.
Prima condiţie de fond de admisibilitate a unei astfel de cereri este,
aşa cum rezultă din textul de lege precitat, existenţa unui caz bine justificat,
cerinţă definită de art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004 ca fiind „împrejurările
legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială
serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării
unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, ce
poate fi identificat la o verificare sumară a pretenţiilor deduse judecăţii. Or,
potrivit art.6 din Legea nr.50/1991 „Certificatul de urbanism este actul de
informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4: a) fac cunoscute solicitantului
informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi
construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile
planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de
amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii; b) stabilesc
cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul
amplasamentului; c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în
vederea autorizării”.
Aşadar, certificatul de urbanism este un document obligatoriu şi
care se emite anterior autorizaţiei de construcţie, având raţiunea, printre altele, şi
de a-l informa pe solicitantul actului administrativ „cu privire la cerinţele
tehnice ale amplasamentului, precum şi la obligaţiile pe care acesta le are în
procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii” (art.27 din
Normele de aplicare a Legii nr.50/1991).
Din examinarea înscrisului aflat la dosar rezultă că în certificatul de
urbanism s-a înscris ca fiind necesar acordul Asociaţiei de locatari şi a
locatarilor direct afectaţi - prin faptul că au vedere directă - din blocurile
învecinate viitoarei construcţii.
Nu poate fi reţinut punctul de vedere al pârâtului Primarul
Municipiului Rm.Vâlcea, potrivit căruia nu ar fi bifat în formularul special
necesitatea obţinerii acordului reclamanţilor, iar simpla existenţă în acest
formular tip nu poate să confirme necesitatea îndeplinirii unei astfel de cerinţe.
Comparând certificatul de urbanism emis în cauză cu formularul tip
din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991, la o verificare sumară, rezultă faptul
că necesitatea obţinerii în cauză a acordului asociaţiei de locatari şi a locatarilor
117
direct afectaţi prin faptul că au vedere directă, constituie o menţiune ce

depăşeşte cadrul formularului şi ea a fost făcută cu scopul informării
solicitantului autorizaţiei de necesitatea obţinerii acordului.
În aceste condiţii, aparenţa de nelegalitate la care se referă art.2 lit.t)
din Legea nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a
cărei suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului
asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a
susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de urbanism.
În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ
de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de
art.2 lit.ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi
previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei
autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este îndeplinită în
cauză.
Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în
imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în
aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se
poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele afectate.
El, de altfel, a fost invocat de către reclamant, atât prin prisma obturării zonei de
vedere şi iluminare, a zgomotului şi traficului specifice activităţilor ce ar urma
să se desfăşoare în vecinătate.
Concluzionând în sensul că, la nivelul unei verificări sumare
susţinerile reclamanţilor sunt dovedite, iar în cauză se întrunesc cerinţele art.14
din Legea nr.554/2004, urmează ca, în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea
a admis recursul şi a casat sentinţa, iar pe fond a admis în parte cererea,
dispunând suspendarea executării autorizaţiei de construcţie.
Soluţia tribunalului a fost menţinută însă sub aspectul celui de-al
doilea capăt al acţiunii, cel privind suspendarea executări lucrărilor de
construire, în principal, observându-se că acest aspect nu a făcut obiectul căii de
atac.
12. Criterii de apreciere a pericolului social. Aplicarea unei sancţiuni, chiar

şi cu caracter administrativ, atunci când este aplicată pentru o faptă
săvârşită cu violenţă, denotă un anumit grad de pericol social.
Art. 14 si 15 din Legea nr.295/2004
Legea nr.295/2004 stabilește categoriile de arme și muniții precum și

condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și
muniții sunt folosite în România. Potrivit aceleași legi, revocarea sau
anularea dreptului de port și folosire armă letală este supusă controlului
instanței de contencios administrativ. Pornind de la definiția dată de art.2
pct.II.2 din același act normativ "armelor și munițiilor letale" și anume
118
"arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea
gravă a persoanelor", legiuitorul a statuat o procedură riguroasă de acordare
a acestor drepturi către persoanele fizice, condițiile fiind enumerate în art. 14
si 15.
În ce priveşte condiţia prevăzută de art.14 alin (1) lit.f ) din Legea
nr.554/2004, Curtea a menţionat că existenţa unui pericol nu presupune
neapărat existenţa unei condamnări, ci poate fi urmarea oricăreia împrejurări
în funcţie de care persoana poate fi apreciată că reprezintă un pericol social.
Totodată, un pericol social poate fi apreciat şi în funcţie de conduita
unei persoane, de comportamentul acesteia, precum şi în funcţie de orice alte
împrejurări utile în caracterizarea şi stabilirea tipologiei unei anumite
persoane.
Existenţa unei sancţiuni, fie ea şi cu caracter administrativ, atunci când
este aplicată pentru o faptă săvârşită cu violenţă denotă un grad de pericol
social.
Într-un asemenea caz, Curtea a apreciat că în cazul aplicării unor
sancţiuni cu caracter administrativ, se poate aprecia că încetează caracterul
de pericol social în momentul în care persoana fizică se scoate din evidenţa
operativă în conformitate cu dispoziţiile art.18 din Dispoziţia IGPR
nr.18/5.05.2011.
(Decizia nr. 4873/R-CONT/02 Decembrie 2014)
Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de

09.04.2013, sub nr. 3358/90/2013, petentul în contradictoriu cu intimatul
Inspectoratul De Poliţie Judeţean Vâlcea - Biroul Arme Explozivi şi Substanţe
Periculoase a solicitat anularea refuzului nr. 34578 din 12.03.2013 de a se
elibera autorizaţie pentru procurarea de armă letală, pe motiv că nu îndeplineşte
condiţiile prev. de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea 554/2004 şi să fie obligată
autoritatea emitentă să elibereze autorizaţia.
În motivarea plângerii s-a arătat că prin adresa menţionată i s-a
comunicat că nu i s-a aprobat cererea de eliberare a autorizaţiei pentru
procurarea unei arme letale, pentru că nu îndeplineşte dispoziţiile art. 14 lit. f)
din Legea nr.295/2004 reprezentând refuzul eliberării autorizaţiei, este unul
nemotivat şi pe de altă parte vădit neîntemeiat. A mai arătat că deţine permis de
vânătoare permanent, are un loc de muncă stabil, fiind administratorul unei
firme de transport, are o familie şi nu are antecedente penale.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii,
arătând în esenţă, că din evidentele existente la nivelul IPJ Vâlcea s-a
concluzionat că persoana respectivă prezintă pericol în sensul Legii nr.295/2004,
ţinând cont de existenţa unor sancţiuni aplicate ca urmare a unor dosare penale,
persoana în cauză, fiind cercetată pentru fapte săvârşite cu violenţă. S-a mai
arătat de către intimata că faptul că în cazierul reclamantului nu apar sau nu sunt
menţiuni în sensul săvârşirii anumitor infracţiuni, nu înseamnă că nu a săvârşit o
119
faptă prevăzută de legea penală. Existenţa unor sancţiuni cu caracter

administrativ atunci când sunt aplicate pentru fapte cu violenţă, denotă un grad
de pericol social, pericol ce se apreciază şi în funcţie de conduita persoanei.
Petentul a fost sancţionat cu amendă cu caracter administrativ pentru săvârşirea
infracţiunii prev. de art. 180 alin. 2 C.p. şi art. 217 alin. 1 C.p.
Prin sentinţa nr.2487 din 10 aprilie 2014, Tribunalul Vâlcea –
Secţia a II-a civilă a respins plângerea formulată de petent în contradictoriu cu
intimatul Inspectoratul de Politie Judeţean Vâlcea, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că prin adresa nr.34578/12.03.
2013 emisă de Inspectoratul de Politie Judeţean Vâlcea, s-a comunicat
petentului, că nu i s-a eliberat autorizaţie pentru procurare armă letală, întrucât
nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea nr.295/2004,
care prevede drept condiţie, în completarea celorlalte enumerări, pentru
acordarea autorizaţiei de procurare a armei letale, ca persoana solicitantă a
autorizaţiei să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională,
viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor
existente la organele competente. S-a apreciat de instanţa de fond că autoritatea
emitentă în mod corect a reţinut incidenta dispoziţiilor art. 14 alin. 1 lit. f) ,
deoarece la aprecierea pericolului şi a integrităţii persoanelor se are în vedere
dinamica faptelor săvârşite de petent. S-a mai considerat de instanţa de fond că
chiar dacă, sancţiunile aplicate au avut caracter administrativ, cercetarea penală
s-a desfăşurat pentru infracţiuni de pericol ce lezează integritatea corporală şi
sănătatea persoanei, prin suferinţele fizice la care a fost supusă ca urmare a
exercitării actelor de violentă asupra sa (art. 180 alin. 2 C.p.) şi respectiv
integritatea bunurilor în materialitatea lor sau a potenţialului lor de utilizare (art.
217 alin. 1 C.p).
Împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost declarat recurs de
către reclamant care a apreciat că sentinţa este nelegală întrucât simpla
menţionare a ordonanţelor parchetului nu este suficientă pentru a-l defini ca
reprezentând un pericol pentru ordinea publică, câtă vreme autoritatea pârâtă nu
a făcut dovada comportamentului recurentului după aplicarea respectivelor
sancţiuni administrative. În plus, s-a arătat că de la data pronunţării sancţiunilor
penale au trecut 5 ani , astfel că nu se mai justifică respingerea cererii sale.
Curtea, analizând recursul, a reţinut că este neîntemeiat pentru
următoarele considerente:
Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte
administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege
şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). Refuzul unei
autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit
sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva
cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în
120
executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a

cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a];
tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca
faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].
Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de
contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se
adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se
refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport
juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le
poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului
administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor
de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau
alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei
obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului.
Legea nr.295/2004 stabilește categoriile de arme și muniții precum
și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și
muniții sunt folosite în România. Potrivit aceleași legi, revocarea sau anularea
dreptului de port și folosire armă letală este supusă controlului instanței de
contencios administrativ. Pornind de la definiția dată de art.2 pct.II.2 din același
act normativ "armelor și munițiilor letale" și anume "arme și muniții prin a căror
utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor", legiuitorul a
statuat o procedură riguroasă de acordare a acestor drepturi către persoanele
fizice, condițiile fiind enumerate în art.14 si 15. În ce priveşte condiţia prevăzută
de art.14 alin (1) lit.f) din Legea nr.554/2004, Curtea menţionează că existenţa
unui pericol nu presupune neaparat existenţa unei condamnări, ci poate fi
urmarea oricăreia împrejurări în funcţie de care persoana poate fi apreciată că
reprezintă un pericol social. Totodată, un pericol social poate fi apreciat şi în
funcţie de conduita unei persoane, de comportamentul acesteia, precum şi în
funcţie de orice alte împrejurări utile în caracterizarea şi stabilirea tipologiei
unei anumite persoane. Existenţa unei sancţiuni, fie ea şi cu caracter
administrativ, atunci când este aplicată pentru o faptă săvârşită cu violenţă
denotă un grad de pericol social. Într-un asemenea caz este Curtea apreciază că
în cazul aplicării unor sancţiuni cu caracter administrativ, se poate aprecia că
încetează caracterul de pericol social în momentul în care persoana fizică se
scoate din evidenţa operativă în conformitate cu dispoziţiile art.18 din
Dispoziţia IGPR nr.18/5.05.2011.
În speţă, prin Ordonanţa din 10.03. 2009 dispusă de Parchetul de
pe lângă Judecătoria Bălceşti, dată în dosarul nr. 1529/P/2007, învinuitul a fost
scos de sub urmărire penală şi i s-a aplicat sancţiunea amenzii cu caracter
administrativ în sumă de 500 lei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C.p., iar prin ordonanţa din 06.01.2009
121
dispusă în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea,

prin care învinuitul a fost scos de sub urmărire penală s-a aplicat sancţiunea cu
caracter administrativ a amenzii, sub aspectul infracţiunii de lovire şi alte
violente prev. de art. 180 alin. 2 C.p. , astfel că în mod corect a apreciat instanţa
de fond că nu se justifică acordarea permisului de port-armă. De asemenea
conform adresei nr.13125/21.08.2013 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean
Vâlcea sancţiunile cu caracter administrativ vor fi scoase din evidenţa operativă
după 5 ani de la data de 10.03.2009 când s-a comunicat soluţia dată prin
Ordonanţa 1529/P/2009 şi de la data de 6.11.2009 când s-a comunicat soluţia
dată prin Ordonanţa 1007/P/2009. Este real că aceste termene s-au împlinit în
timpul soluţionării prezentei cauze, însă legalitatea refuzului intimatei se
analizează în raport cu îndeplinirea cerinţelor la momentul intervenirii refuzului,
iar nu în raport cu împrejurările survenite ulterior, recurentul având posibilitatea
să formuleze o nouă cerere de acordare a autorizaţiei, după expirarea termenelor
mai sus indicate, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente Curtea a respins recursul ca nefondat.
13. Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de semnare

şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani.
Anexa1 la Ordinul MAPDR nr. 384/2009, privind aprobarea

sistemului de sancţiuni, precum
Planul Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura
214
Regulamentul Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind
sprijinul pentru dezvoltarea rurală din Fondul European Agricol pentru
Dezvoltare Rurală
Chiar de la depunerea cererii de plată pentru campania 2010,

reclamantul a încălcat voit condiţiile angajamentului de agromediu asumat în
anul 2008 şi reînnoit în anul 2009, deoarece nu a mai solicitat nicio suprafaţă
pentru schema respectivă, sancţiunea fiind recuperarea plăţilor necuvenite
acordate în anii anteriori.
Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de
semnare şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani este cuprinsă
în Criteriile de eligibilitate generale şi specifice - Anexa1 la Ordinul MAPDR
nr. 384/2009, privind aprobarea sistemului de sancţiuni, precum şi în Planul
Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura 214 şi Regulamentul
Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală
din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.
(Decizia nr. 4940/2014/09 Decembrie 2014)

122
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 octombrie 2012, reclamantul

Consiliul Local C. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru
Agricultură - Centrul Judeţean Argeş şi a solicitat anularea procesului - verbal
de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 17
februarie 2012, a Notei de fundamentare din data de 2 mai 2012 şi a Deciziei de
soluţionare a contestaţiei din data de 24 august 2012.
În motivare, a susţinut că decizia pronunţată în soluţionarea
contestaţiei administrative împotriva procesului - verbal de constatare este
nemotivată, încălcând dispoziţiile art. 50 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât
îi îngrădeşte dreptul de a-şi formula apărările corespunzătoare.
Privitor la procesul - verbal de constatare atacat, a susţinut că nu
cuprinde menţiuni privind punctul său de vedere şi poziţia exprimată, aşa cum
prevede art. 21 alin. 21 din actul normativ evocat, verificarea efectuată fiind
exclusiv documentară.
Deosebit, în cuprinsul procesului - verbal se fac referiri la decizia
nr. 3501007/3 iunie 2010 de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe
suprafaţa - campania 2009 în contradicţie cu Ordinul nr. 20/2011, ce constituie
temeiul său de drept, din care rezultă sistemul de sancţiuni aplicabil pentru
cererile de plată depuse de fermieri începând cu campania 2010, încălcându-se
principiul neretroactivităţii legii.
Prin urmare, ordinul menţionat are aplicabilitate începând cu anul
2010 şi nu 2009, aşa cum s-a menţionat în procesul - verbal de constatare
contestat, iar în cuprinsul său nu s-a specificat abaterea pentru care a fost
sancţionat.
În altă ordine de idei, a susţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr.
1/2004, indicată ca temei de drept al emiterii deciziei, actul administrativ
aparţine corect structurii centrale, iar nu celei locale, care nu are personalitate
juridică, iar în conţinutul său nu s-a arătat, aşa cum se impunea, actul prin care
reclamantul şi-a asumat condiţiile de agromediu pretins încălcate.
Şi, în fine, a susţinut că diferenţele de suprafeţe menţionate în actele
respective sunt justificate de suprapunerile parţiale, iar reclamantul a plătit
sumele pretinse a fi necuvenite, aşa cum rezultă din înscrisul purtând data de 25
noiembrie 2011.
Tribunalul Argeş - Secţia civilă, prin sentinţa nr. 1246/19 februarie
2013, a respins acţiunea, reţinând următoarele:
Prin cererea de plată pentru schemele de sprijin pentru suprafeţe pe
anul 2008, semnată şi parafată de primar, reclamantul a arătat că foloseşte
suprafaţa agricolă de 558,65 ha şi a solicitat acordarea sprijinului pentru Schema
de plată unică pe suprafaţă pentru măsuri de dezvoltare rurală - zona
defavorizată din punct de vedere natural şi măsuri de agronomie.
Din conţinutul angajamentului şi declaraţiei Anexa III.1 pct. 6 lit.b)
rezultă că fermierul s-a obligat să menţină practicile de agromediu pe toate
123
suprafeţele pentru care a solicitat acest tip de plată, pe o perioadă de 5 ani de la

semnarea acestor.
În campania 2009, reclamantul a depus o nouă cerere de accesare a
plăţilor pentru mai multe scheme de plată, inclusiv cea de agromediu, fiind
autorizat la plată pentru suprafaţa totală de 470,42 ha, de la semnarea acestei
cereri şi a angajamentului respectiv născându-se astfel obligaţii specifice pentru
următorii 5 ani.
Ulterior, în campania 2010 a solicitat de asemenea acordarea
sprijinului financiar pentru mai multe scheme de plată, mai puţin pentru cea de
agromediu, cu precizarea că, cererea formulată a fost semnată ca şi cele
anterioare de către reprezentantul legal, desemnat de reclamant să efectueze
operaţiunea respectivă, cu aplicarea corespunzătoare a ştampilei unităţii
administrativ teritoriale.
Reţinând că pentru anul 2010 nu a solicitat acordarea de sprijin
pentru schema de agromediu, instanţa a apreciat că reclamantul şi-a încălcat
obligaţiile asumate în cererile formulate în anii 2008 şi 2009, prin care se
obligase să menţină aceste practici pe o perioadă de 5 ani de la semnare,
respectiv 2013 şi 2014.
Aşa fiind, verificarea documentaţiei depuse de către acesta în
perioada 2008 – 2009, prin care s-a constatat neîndeplinirea obligaţiilor asumate
prin cererea formulată în anul 2008, s-a reflectat corect în procesul - verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare în discuţie, în sensul
unor erori de neconformitate, în principal vizând nemenţinerea suprafeţei
solicitate în cererea unică de plată în primul an de angajament de agromediu,
având ca temei juridic art. 16 din HG nr. 224/2008.
Instanţa de fond a mai reţinut că, ulterior s-au întocmit alte rapoarte
de control administrativ pentru schemele de sprijin pentru anii 2008, 2009, 2010,
constatându-se de fiecare dată că reclamantul nu a respectat acordul de
agromediu asumat prin semnătură odată cu depunerea cererii pentru acordarea
sprijinului financiar.
Prin procesul - verbal de constatare a neconformităţilor ce au
determinat plăţile necuvenite în campania 2008, nr. 7 /2 februarie 2012, s-a
reţinut că nu a respectat angajamentul de agromediu pentru mai multe parcele,
enumerate în cuprinsul său, iar ulterior s-a întocmit procesul - verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare analizat, la baza
căruia au stat decizia de plată nr. ***/2012, respectiv nr. ***/2010
Instanţa a constatat că s-au făcut verificări ale plăţilor în cadrul
schemelor de sprijin pentru suprafaţa aferentă anului 2009, ajungându-se la
concluzia că pentru campania 2008, 2009 şi 2010, reclamantul nu a respectat
condiţiile de agromediu, astfel că urmează să restituie sumele primite ce au fost
menţionate în detaliu, după cum s-a indicat şi temeiul legal în baza căruia a fost
emis actul administrativ.
124
Instanţa a mai reţinut că inserările din procesul - verbal de

constatare au fost menţinute prin decizia de soluţionare a contestaţiei
administrative, care a indicat un debit de 200.171,86 lei, plus penalităţi, iar în
Nota de fundamentare nr. ***/2012, s-au arătat erorile constatate în
administrarea cererii de plată, cu precizarea că nu există obligaţia legală de
comunicare a acesteia către beneficiarul schemei de plată şi că diferenţele de
calcul referitoare la sumele de plată au avut în vedere şi suma la care
reclamantul a renunţat în favoarea fermierilor.
Instanţa a motivat deosebit că, potrivit Regulamentului CE nr.
1698/2005 şi nr. 1974/2006, fermierii pot beneficia de plăţi pentru agromediu
dacă completează şi depun cerere în termenul şi forma cerută, îşi asumă în mod
voluntar un angajament de agromediu pe o perioadă de 5 ani de la data semnării
şi respectă cerinţele specifice pachetului de agromediu solicitat, precum şi
cerinţele de eco - condiţionalitate.
Bunele condiţii agricole şi de mediu sunt obligatorii pentru toţi
utilizatorii de tern agricol care solicită sprijin în cadrul schemelor de plată pe
suprafaţă şi pentru toate parcelele agricole din cadrul exploataţiei, eligibile sau
neeligibile, solicitate şi nesolicitate, indiferent dacă fermierul a solicitat sprijin
numai pentru o parte din ele, în conformitate şi cu Planul Naţional de Dezvoltare
Rurală Versiunea 2008.
Reţinând că în cauză reclamantul a recunoscut că nu a mai solicitat
acordarea schemei de plăţi pentru agromediu în anul 2010, tribunalul a
concluzionat că acesta nu a respectat angajamentul semnat şi asumat în anul
2008 pentru întreaga suprafaţă declarată, pentru care a încasat sprijinul
corespunzător, fiind nerelevant că a restituit o parte din sumă.
Instanţa a apreciat de asemenea, că efectuarea controlului exclusiv
pe bază documentară, nu impietează asupra veridicităţii consemnărilor din
procesul - verbal contestat, de vreme ce din cuprinsul cererilor pentru acordarea
plăţilor pe anii 2008, 2009 şi 2010, rezultă în mod clar că din anul 2010 nu a mai
solicitat acordarea plăţilor de agromediu, cu încălcarea angajamentului asumat
în anul 2008 şi că în acest sens, au fost întocmite mai multe rapoarte de control
şi procese verbale de constatare pe care reclamantul nu le-a contestat.
Totodată, a motivat că în pofida susţinerilor acestuia, procesul -
verbal din data de 17 iulie 2012 este motivat în fapt şi în drept, iar argumentarea
lapidară a deciziei de soluţionare a contestaţiei nu afectează soluţia adoptată,
atâta timp cât din toate înscrisurile analizate, rezultă indubitabil că nu şi-a
respectat angajamentul de a menţine întreaga suprafaţă pe o perioadă de 5 ani de
la semnarea actului din anul 2008.
Aşa fiind, menţionarea în cuprinsul procesului - verbal nr. ***/20
iulie 2012 privind verificarea plăţilor pentru anul 2008 a unui act normativ,
ordonanţă de urgenţă emisă în anul 2011, estre lipsită de importanţă, deoarece
obligativitatea de a menţine suprafeţele exploataţiei neschimbate pentru o
125
perioadă de 5 ani pentru angajamentul de agromediu este prevăzută încă din anul
2005, prin reglementările comunitare.
Şi, în fine, Nota de fundamentare din data de 2 mai 2012 criticată,
nu are calitatea de act administrativ fiscal, fiind doar o operaţiune premergătoare
emiterii unui asemenea act, astfel că nu poate fi contestată pe această cale.
Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe
care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile aduse făcând
incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, după cum
urmează:
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut cu încălcarea
legii că motivarea lapidară a deciziei de soluţionare a contestaţiei nu afectează
corectitudinea soluţiei adoptate, art. 50 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011 dispunând
imperativ că autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă se va pronunţa prin
deciziei motivată.
De asemenea, deşi i s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de
atac, instanţa nu a sancţionat rezolvarea dată contestaţiei administrative prin
care, alături de plata debitului, a fost obligată să suporte şi penalităţi de
întârziere care nu fuseseră cuprinse în procesul - verbal de constatare.
Soluţionând acţiunea, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. 2
din O.U.G. nr. 66/2001, deoarece nu a reţinut că, prin nemenţionarea punctului
său de vedere, procesul - verbal este lovit de nulitate absolută.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a încălcat şi principiul
neretroactivităţii legii, pentru că în cuprinsul procesului - verbal s-a referit la
Decizia nr. ***/3 iunie 2010 de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin
pe suprafaţă - campania 2009, contrar dispoziţiile Ordinului nr. 20/2011, indicat
ca temei de drept, referitor la sistemul de sancţiuni aplicabil pentru cererile de
plată depuse de fermieri începând cu campania 2010.
Totodată, a susţinut că potrivit Legii nr. 1/2004, care a stat la baza
emiterii deciziei, actul aparţinea corect structurii centrale şi nu celei locale care
nu are personalitate juridică, iar în conţinutul său nu s-a arătat, aşa cum se
impunea, actul prin care reclamantul şi-a asumat condiţiile de agromediu pretins
încălcate.
Reclamantul a conchis, susţinând şi că diferenţele de suprafeţe
menţionate în actele administrative în discuţie, sunt justificate prin suprapunerile
parţiale şi că, deşi a plătit sumele apreciate ca necuvenite, instanţa nu a reţinut
astfel, ignorând înscrisurile atestatoare.
Analizând sentinţa în raport de criticile ce i-au fost aduse prin
prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile,
Curtea reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006, pentru
aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare,
reclamantul a depus cererea de sprijin din data de 15 mai 2008, pentru accesarea
plăţii directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă 558,65 ha, plăţi
126
compensatorii pentru zona montană defavorizată 558,65 ha şi plăţi pentru

măsuri de agromediu 359,8 ha, obligaţiile şi angajamentele fiind asumate prin
semnătura reprezentantului legal şi ştampila primăriei.
Aşa fiind, în conformitate cu cererea de plată depusă şi
angajamentul asumat voluntar de reclamant, suprafaţa de 359,8 ha solicitată la
plată pe schema de agromediu trebuia menţinută timp de 5 ani de la data primei
plăţi.
În campania 2009, reclamantul a depus cererea de plată pentru
schema de plată unică pe suprafaţă 778,28 ha, plăţi compensatorii pentru zona
montană defavorizată în aceeaşi suprafaţă şi plăţi pentru măsuri de agromediu
568,38 ha, ce cuprindea precizarea schemelor de plată vizate, inclusiv măsurile
de dezvoltare rurală accesate în campania anterioară, cu semnătura şi ştampila
sa.
Rezultă că faţă de campania 2008, acesta şi-a mărit suprafaţa pentru
care a solicitat schema de plată de agromediu, declarând suprafaţa de 568,368 ha
de la 359,8 ha, începând astfel din campania 2009 un nou angajament de
agromediu pentru suprafaţa declarată, pe care avea obligaţia să-l respecte 5 ani
de la data plăţii.
Astfel, controlul administrativ efectuat cu privire la respectarea
obligaţiilor rezultate din angajamentul de agromediu asumat în anul 2008 a
identificat erori ce atrag recuperarea sumelor acordate pe schemă, fiind întocmit
procesul - verbal de constatare din data de 9 iunie 2011, Nota de fundamentare
din data de 24 august 2011, procesul - verbal de constatare a neregulilor şi
stabilirea creanţelor bugetare din data de 28 noiembrie 2011, prin care s-a
stabilit obligaţia restituirii sumei de 65.454,64 lei, acordată necuvenit pe schema
de agromediu pentru diferenţa de 47,03 ha, cu precizarea că reclamantul şi-a
însuşit obligaţia de plată, pe care nu a contestat-o, ci a achitat-o benevol.
În continuare, în campania 2010 a depus sub semnătura primarului
cererea de plată din data de 28 mai 2010 pentru o suprafaţă de 1 ha şi a solicitat
sprijin pe schemele de plată SAPS şi ZMD şi nu pe schema de plată agromediu,
încălcând în acest mod obligaţia de menţinere a angajamentului semnat în anii
anteriori, constatată ulterior la controlul administrativ efectuat.
În acest sens, au fost stabilite sumele acordate necuvenit în
campaniile anterioare, fiind emise procesul - verbal de constatare a
neconformităţilor ce au determinat plăţi necuvenite în campania 2008, nr. 7/2
februarie 2012, Nota de fundamentare din data de 10 mai 2012, ce stă la baza
întocmirii acestui proces - verbal pentru suma de 77.442,36 lei, procesul - verbal
de constatare a neconformităţilor care au determinat plăţi necuvenite în
campania 2009, nr. 8/2 februarie 2012 şi Nota de fundamentare din data de 2
mai 2012 în valoare de 200.171,86 lei,
De asemenea, s-a emis procesul - verbal de constatare din data de
20 iulie 2012 pentru recuperarea sumei de 200.171,86 lei, plătită necuvenit
127
reclamantului, contestaţia împotriva acestuia fiind respinsă prin decizia din data
de 24 august 2012.
Prin urmare, rezultă că chiar de la depunerea cererii de plată pentru
campania 2010, reclamantul a încălcat voit condiţiile angajamentului de
agromediu asumat în anul 2008 şi reînnoit în anul 2009, deoarece nu a mai
solicitat nicio suprafaţă pentru schema respectivă, sancţiunea fiind recuperarea
plăţilor necuvenite acordate în anii anteriori.
Obligaţia fermierilor care au accesat măsurile de agromediu de
semnare şi menţinere a angajamentului pe o perioadă de 5 ani este cuprinsă în
Criteriile de eligibilitate generale şi specifice - Anexa1 la Ordinul MAPDR nr.
384/2009, privind aprobarea sistemului de sancţiuni, precum şi în Planul
Naţional de Dezvoltare Rurală versiunea 2008 – măsura 214 şi Regulamentul
Consiliului Europei nr. 1698/2005, privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală
din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.
Faţă de cele expuse, nu pot fi primite criticile formulate în recurs,
respinse corect de prima instanţă, referitoare la nemotivarea deciziei de
soluţionare a contestaţiei, observând-se că motivele de fapt şi de drept ale
sancţionării reclamantului au fost relevate în detaliu în conţinutul procesul -
verbal de constatare, ce constituie titlu de creanţă executoriu, întocmit pe baza
înscrisurilor analizate, astfel că motivarea lapidară a acesteia nu produce nicio
vătămare reclamantului.
În acelaşi mod se priveşte şi susţinerea potrivit căreia, i-a fost creată
o situaţie mai grea în propria cale de atac, cu referire la art. 50 alin. 5 din O.U.G.
nr. 66/2011, reţinând că în cuprinsul procesul - verbal de constatare s-a prevăzut
că neplata creanţei bugetare conform termenului stabilit, atrage dobândă şi
recuperarea acesteia.
În altă ordine de idei, urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art.
21 alin. 6 din O.U.G. nr. 66/2001, potrivit cărora în cazul în care sunt necesare
activităţi de verificare la faţa locului, echipa nominalizată va notifica structura
supusă verificării cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de declanşarea acţiunii,
precizându-se scopul şi durata acesteia.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, în cauză verificarea a avut la
bază documente şi informaţii aflate în evidenţele APIA, nefiind necesară o
cercetare la faţa locului, aşa că dispoziţiile art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 nu au
fost încălcate.
Este inexact şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. 14 şi alin.
15 din acelaşi act normativ, în care reclamantul nu se încadrează, deoarece
sprijinul financiar i-a fost acordat pe baza cererii depuse pe propria răspundere şi
a emiterii unei decizii de plată, obligativitatea transmiterii proiectului procesului
- verbal de constatare de către autoritatea cu competenţă în gestionarea
fondurilor comunitare fiind prevăzută pentru situaţia în care beneficiarul depune
în prealabil un proiect de finanţare, pentru a se verifica periodic implementarea
obiectivelor asumate.
128
Tot astfel, este nefondată critica în sensul că decizia nu putea fi

emisă de structura centrală, ci de cea locală, susţinerea reclamantului fiind
contrazisă de dispoziţiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 1/2004, care prevăd că
agenţia are în subordine 42 de centre judeţene cu personalitate juridică, după
cum nu se susţine nici afirmaţia că nu există un act prin care şi-a asumat
condiţiile de agromediu, de vreme ce prin cererile de plată pentru campaniile
2008 – 2009, semnate şi parafate, s-a obligat în acest sens.
În raport de toate considerentele prezentate, rezultă în concluzie că
prin sentinţa pronunţată, instanţa a aplicat corect legea, după cum a dat de
asemenea, o interpretare corectă actelor şi lucrărilor dosarului, urmând a
respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat
de reclamantul Consiliul Local C. împotriva sentinţei civile nr. 1246 din
19.02.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat
de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.22797/109/2012, în
contradictoriu cu intimatele - pârâte Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru
Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul
Judeţean Argeş.
14. Natura juridică a pretenţiilor reclamantei. Stabilirea legalităţii şi

temeiniciei pretenţiilor reclamantei.
O.U.G. nr. 34/2006
Cât priveşte natura juridică a pretenţiilor reclamantei constând în

valoarea lucrărilor înlocuitoare şi penalităţi, aceasta este, fără dubiu, una
contractuală, iar tribunalul nu a lăsat să se înţeleagă că are în vedere o altă
natură juridică. Astfel, chiar dacă lucrările înlocuitoare nu au făcut obiectul
procedurii de achiziţie publică şi, drept urmare, nu au făcut iniţial nici
obiectul Contractului nr. ***, ele au vizat construcţia pentru care a fost
încheiat contractul respectiv şi au înlocuit lucrări vizate iniţial de procedură
de achiziţie publică şi de contract.
Prin urmare, în discuţie nu sunt lucrări suplimentare în sensul de
lucrări adiacente celor iniţial contractate, ci lucrări suplimentare în sensul de
lucrări înlocuitoare a unor lucrări contractate iniţial, dar la realizarea cărora
s-a renunţat din considerente tehnice şi de viabilitate a edificiului.
Susţinerile recurentei referitoare la faptul că respectivele de lucrări nu
au făcut obiectul procedurii de achiziţie sunt fără relevanţă, aspectul
angajând eventual răspunderea recurentei în raport cu dispoziţiile OUG
nr.34/2006.
Ceea ce contează în speţă pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei
pretenţiilor reclamantei este că lucrările au fost efectuate la obiectivul vizat de
contractul de achiziţie publică şi în limitele vizate de respectivul contract, prin
înlocuirea – aşa cum s-a arătat – a unor lucrări stabilite iniţial, ca urmare a
129
constatării unor deficienţe ale proiectului de execuţie, deficienţe ce nu sunt

imputabile reclamantei-executant.
Prin cererea depusă la poştă la data de 18.10.2012 şi înregistrată la

Tribunalul Specializat Argeş la data de 24.10.2012, declinată ulterior la
Tribunalul Argeş, prin sentinţa nr.254/21.02.2013, reclamanta SC ECP SRL a
chemat în judecată pe pârâta Comuna L., prin Primar, şi Consiliul Local al
Comunei L. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 53.091,71 lei
reprezentând diferenţă preţ neîncasat pentru lucrările de construire efectuate în
temeiul Contractului de lucrări nr.***, precum şi la plata sumei de 1.351,5 lei cu
titlu de penalităţi de întârziere pentru preţul neîncasat, calculate conform
contractului (14+28 zile de la emiterea facturii) de la data de 03.02.2014 şi până
la data formulării cererii de chemare în judecată – 17.10.2012.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, pe parcursul executării
lucrărilor conform contractului sus arătat, reclamanţii, în calitate de beneficiari
ai acestora, au schimbat parţial soluţia tehnică iniţială şi au înlocuit un planşeu
din beton al imobilului în construcţie cu un planşeu din grinzi de lemn şi
scândură. Soluţia s-a impus în urma constatării faptului că structura de rezistenţă
a clădirii nu ar fi suportat un planşeu de beton. Drept urmare a acestei modificări
s-a renunţat la anumite lucrări în valoare de 72.004,21 lei, întocmindu-se notă de
renunţare, iar reclamanta emiţând factură în storno, şi s-a decis realizarea unor
alte lucrări în valoare de 53.091,71 lei, sumă înscrisă în factura
nr.07697516/23.12.2011 (din totalul căreia s-a scăzut suma de 72.004,21 lei),
întocmindu-se notă de comandă suplimentară.
Deşi pârâţii au acceptat recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit
procesului-verbal nr.***, nu au plătit suma restantă de 52.091,71 lei la scadenţă,
motiv pentru care datorează penalităţi de întârziere de 0,01% pe zi, conform
art.11.3 din contract, modificat prin Actul adiţional nr.***, calculate începând
cu a 42-a zi (14+28) de la emiterea facturii.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.286 din OUG
nr.34/2006 şi art.969-970 Cod civil de la 1864 coroborat cu art.3 din Legea
nr.71/2011.
Pârâta Comuna L., prin Primar, a invocat excepţia inadmisibilităţii
acţiunii reclamantei pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de
art.7 din Legea nr.554/2004.
Prin sentinţa nr.869/01.04.2014 Tribunalul Argeş – Secţia civilă –
Complet contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei şi a
dispus obligarea pârâţilor să plătească acesteia suma de 53.091,71 lei, precum şi
penalităţi de întârziere calculate după 28 de zile de la expirarea perioadei
prevăzute în facturi, cu 7.650 lei cheltuieli de judecată.
În motivare s-au reţinut următoarele:
130
Între părţi s-a încheiat contractul de lucrări nr.***, în baza OUG

34/2006, obiectul contractului fiind executarea de către reclamantă, finalizarea şi
întreţinerea lucrării – modernizare şi reabilitare Şcoala clasele I-VIII sat V. com.
L, jud. Argeş. Preţul contractului a fost de 1.452.718 lei. La acest contract s-a
încheiat actul adiţional nr.***, în care s-a stabilit care este garanţia de bună
execuţie, cu termen de plată, respectiv că pârâta are obligaţia să plătească către
reclamantă facturile în termen de 14 zile de la emiterea acestora, reclamanta
având dreptul să diminueze ritmul execuţiei sau să sisteze executarea lucrărilor
dacă plăţile nu se fac în termen de 28 zile de la expirarea perioadei convenite.
Astfel, ca urmare a situaţiei reale a obiectivului ce trebuia reparat şi
modernizat, respectiv Şcoala clasele I-VIII sat V. com. L., jud. A., s-au întocmit
memorii justificative în care s-a menţionat că în urma consultărilor cu expertul
tehnic şi proiectantul se impun măsuri de modificare a proiectului iniţial,
întocmindu-se şi raport de expertiză tehnică, prin renunţarea la planşeul de beton
armat şi continuarea lucrărilor prin consolidarea planşeului de lemn existent,
renunţarea la o parte din sâmburii verticali de consolidare, de unde reiese
efectuarea de lucrări de cămăşuială pereţi cu plasă atât în zonele dintre ferestrele
existente cât şi zonele de la buiandrugi până la centura superioară, interior şi
exterior, efectuarea unei grinzi superioare armate şi betonate, reamenajarea
podului corpului de clădire C2, prin paletare la 45 grade pe două direcţii, cu
scândură, a întregului planşeu şi lucrările de ignifugare cu soluţii speciale.
Ca urmare, s-a emis dispoziţia de şantier nr.1 în care au fost
prevăzute aceste soluţii de modificare.
De asemenea, s-au înregistrat din partea proiectantului planşele
referitoare la modificările necesare, acestea fiind comunicate executantului,
după cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.
În urma acestor modificări de proiect s-au efectuat lucrări
suplimentare la corpul C2 al şcolii, lucrări prevăzute în adresa ce a fost însuşită
prin semnătură şi ştampilă de către dirigintele de şantier şi proiectant.
Prin procesul verbal de recepţie nr. ***, s-au prevăzut verificările
lucrărilor de remedieri, constatându-se că acestea s-au realizat conform
proiectului tehnic şi cerinţelor beneficiarului, propunându-se acceptarea
recepţiei la terminarea lucrărilor.
S-a constatat că, de fapt, pârâta refuză să achite facturile
corespunzătoare lucrărilor suplimentare, deoarece MDRAP i-a întocmit proces
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare,
considerând că nu au fost respectate dispoziţiile contractului încheiat între părţi
şi că nu va face decontarea din fonduri europene a acestor sume în totalitate.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reţinut că
reiese cu claritate că reclamanta, ca executant al lucrărilor, a primit dispoziţie de
şantier şi planşe modificatoare privind noua soluţie tehnică, executând lucrările
acolo prevăzute, aşa cum se observă şi din procesele verbale de verificare a
calităţii şi din procesele verbale de fază determinantă întocmite cu Inspectoratul
131
de Stat în Construcţii. Acesta a inspectat şi verificat lucrarea de construcţii

împreună cu dirigintele de şantier, cu responsabilul tehnic cu execuţia, cu
proiectantul şi executantul.
Acelaşi expert a mai arătat că lucrările executate suplimentar sunt
conforme din punct de vedere al calităţii cu dispoziţiile de şantier şi planşele
modificatoare, iar preţurile pentru majoritatea materialelor sunt preluate din
devizul ofertei iniţial.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanta, ca executant, a
efectuat lucrări suplimentare faţă de cele prevăzute în contractul de execuţie
întocmit iniţial între părţi, lucrări propuse şi aprobate atât de către pârâtă, cât şi
de către proiectantul lucrării şi realizate conform dispoziţiilor de şantier, cu
respectarea normele de calitate în construcţii.
Apărarea din întâmpinare a pârâtei, cum că lucrările sunt
nefinalizate în totalitate, sunt supraevaluate şi nejustificate din punct de vedere
calitativ şi cantitativ, iar soluţiile tehnice sunt defectuoase, nu a fost primită de
instanţă, deoarece soluţiile tehnice au fost propuse chiar de către aceasta şi
proiectant, prin rapoarte de expertiză şi note de şantier, materialele folosite sunt
cele menţionate în oferta iniţială, iar preţurile menţionate în nota de lucrări
suplimentare sunt cele care se regăsesc şi în celelalte note de lucrări ce au fost
deja acceptate la plată. S-a mai arătat că expertul cauzei a confirmat acest aspect
şi a ataşat la lucrarea sa toate documentele necesare doveditoare.
Cu privire la excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate,
tribunalul a constat că nu sunt fondate, deoarece disp.art.720 1 Cod procedură
civilă nu sunt aplicabile în litigiile privind executarea contractelor de achiziţie
publică.
Mai mult, s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului
dintre părţi, în conformitate cu art.24 din contract, însă acest lucru nu s-a reuşit,
având în vedere că la adresa nr. *** intimata nu a înţeles să răspundă.
Competenţa de soluţionare a litigiilor dintre părţi a fost stabilită alternativ în
contract, reclamanta putând alege între instanţa judecătorească sau tribunalul de
arbitraj.
Fiind vorba despre un contract administrativ nu i se solicită
reclamantei să urmeze procedura plângerii prealabile prevăzută de art.7 din
Legea 554/2004 republicată, aceasta încercând, aşa cum am arătat, soluţionarea
litigiului pe cale amiabilă – adresa nr. ***, din care rezultă că s-a încercat
concilierea conform procedurii arbitrare.
Pentru cale de mai sus, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a
dispoziţiilor art.1, 2, 8 şi 18 din Legea 554/2004.
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Comuna L, prin Primar,
invocând dispoziţiile art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o
pentru următoarele motive:
- instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei pentru că
nu a statuat asupra temeiului de drept al pretenţiilor reclamantei, nestabilind
132
dacă acestea rezultă din contractul de achiziţie publică sau au o altă natură
juridică. Pretenţiile respective nu pot izvorî din contractul de achiziţie publică
încheiat în baza OUG nr.34/2006 pentru că lucrările suplimentare pretinse nu au
făcut obiect al procedurii de achiziţie publică. Ca atare, cererea reclamantei
poate fi întemeiată cel mult pe îmbogăţirea fără justă cauză. În cazul în care s-ar
considera că pretenţiile izvorăsc din actul adiţional la contractul de achiziţii
publice, reclamanta nu are temei legal pentru solicitarea penalităţilor de
întârziere. În condiţiile acestea nu se poate cunoaşte ce a avut în vedere
tribunalul când a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 53.091,71 lei şi a
penalităţilor de întârziere.
- sentinţa cuprinde motive contradictorii, ceea ce reprezintă motiv
de recurs conform art.304 pct.7 Cod procedură civilă. Astfel, deşi în
considerentele sentinţei se reţine că lucrările suplimentare exced contractului de
achiziţie publică, se reţin totodată şi dispoziţiile art.8 din Legeanr.554/2004 şi
faptul că în discuţie este un contract administrativ.
- tribunalul nu a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care a
înlăturat cererile părţilor, ceea ce constituie motiv de modificare a sentinţei
conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Astfel, tribunalul nu s-a pronunţat
asupra naturii juridice a pretenţiilor reclamantei şi nu a pus în discuţia părţilor
acest aspect, încălcând şi dispoziţiile art.129 alin.4 Cod procedură civilă.
- tribunalul a dispus în mod greşit obligarea pârâtei la plata sumelor
cerute de reclamantă în condiţiile în care lucrările suplimentare nu au făcut
obiectul contractului de achiziţie publică, care era finanţat din fonduri europene.
În lipsa unui act adiţional, conform art.20 din contract, reclamanta nu poate
solicita plata unor lucrări suplimentare ce nu fac obiectul contractului de
achiziţie publică.
- în mod greşit a calculat tribunalul penalităţi de întârziere conform
art.11.3 din Contract, în condiţiile în care lucrările suplimentare nu sunt
executate în baza contractului de achiziţie publică.
- instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu
s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, în
sensul că, deşi reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere în cuantum de
1.351,5 lei, tribunalul a acordat penalităţi calculate după 28 de zile de la
expirarea perioadei prevăzută în facturi, fără să specifice cuantumul acestora şi
perioada pentru care sunt acordate, atrăgând astfel concluzia că penalităţile sunt
acordate şi vor fi calculate până la achitarea acestora.
- pentru argumentele anterior arătate instanţa a încălcat şi
principiului disponibilităţii procesului civil, ceea ce constituie motiv de recurs
prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală sub aspectul
penalităţilor de întârziere.
- în mod greşit a respins tribunalul excepţia inadmisibilităţii acţiunii
prin raportare la dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, reţinând incorect că
133
reclamanta a încercat soluţionarea amiabilă a litigiului. În realitate, reclamanta

nu a dovedit, conform contractului, confirmarea scrisă primită de la pârâtă cu
privire la comunicarea invitaţiei la conciliere. Adresa nr. *** este, astfel, un
înscris pro causa, ce nu a fost comunicat pârâtei, iar adresa nr. ***, reţinută de
tribunal, a fost comunicată peste termenul limită de depunere a plângerii
prealabile, care se împlinea la data de 06.07.2012.
- hotărârea tribunalului este contradictorie atunci când reţine că
reclamanta a efectuat concilierea conform procedurii arbitrale şi că reclamanta
putea alege între competenţa instanţei de judecată şi competenţa tribunalului
arbitral. Stabilind posibilitatea reclamantei de a alege procedura arbitrală,
tribunalul a statuat că pretenţiile acesteia nu derivă din Contractul de achiziţie
publică nr. ***.
- în mod greşit a dispus prima instanţă obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată de 7.650 lei, care includ şi onorariul de avocat achitat
pentru derularea litigiului în faţa Tribunalului Specializat Argeş, care şi-a
declinat competenţa, în condiţiile în care culpa pentru introducerea acţiunii la o
instanţă competentă îi aparţine strict reclamantei. De asemenea, taxa judiciară de
timbru achitată de reclamantă nu putea să depăşească 39 lei potrivit Legii
nr.146/1997, chiar dacă reclamanta a achitat o taxă mai mare.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea constată că recursul este fondat pentru cele ce urmează:
Din probele administrate de instanţa de fond rezultă că între părţi a
fost încheiat un contract de achiziţie publică pentru anumite lucrări şi că în
cursul edificării acestora, recurenta, beneficiară a lucrărilor, a schimbat soluţia
tehnică pentru edificarea construcţiei, ceea ce a condus la renunţarea la anumite
lucrări stabilite iniţial prin contract şi la realizarea unor lucrări înlocuitoare.
Aceste din urmă lucrările au fost fără dubiu dispuse de recurentă şi însuşite de
aceasta, după cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată,
inclusiv din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. ***.
Cât priveşte natura juridică a pretenţiilor reclamantei constând în
valoarea lucrărilor înlocuitoare şi penalităţi, aceasta este, fără dubiu, una
contractuală, iar tribunalul nu a lăsat să se înţeleagă că are în vedere o altă natură
juridică. Astfel, chiar dacă lucrările înlocuitoare nu au făcut obiectul procedurii
de achiziţie publică şi, drept urmare, nu au făcut iniţial nici obiectul Contractului
nr. ***, ele au vizat construcţia pentru care a fost încheiat contractul respectiv şi
au înlocuit lucrări vizate iniţial de procedură de achiziţie publică şi de contract.
Prin urmare, în discuţie nu sunt lucrări suplimentare în sensul de lucrări
adiacente celor iniţial contractate, ci lucrări suplimentare în sensul de lucrări
înlocuitoare a unor lucrări contractate iniţial, dar la realizarea cărora s-a renunţat
din considerente tehnice şi de viabilitate a edificiului..
Susţinerile recurentei referitoare la faptul că respectivele de lucrări
nu au făcut obiectul procedurii de achiziţie sunt fără relevanţă, aspectul angajând
eventual răspunderea recurentei în raport cu dispoziţiile OUG nr.34/2006. Ceea
134
ce contează în speţă pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor

reclamantei este că lucrările au fost efectuate la obiectivul vizat de contractul de
achiziţie publică şi în limitele vizate de respectivul contract, prin înlocuirea –
aşa cum s-a arătat – a unor lucrări stabilite iniţial, ca urmare a constatării unor
deficienţe ale proiectului de execuţie, deficienţe ce nu sunt imputabile
reclamantei-executant.
Nu se poate reţine nici susţinerea recurentei referitoare la lipsa de
temei a pretenţiilor reclamantei în condiţiile în care între părţi nu a intervenit un
act adiţional conform art. 20 din Contract, în condiţiile în care în speţă nu este în
discuţie modificarea unor clauze contractuale, iar prin realizarea lucrărilor de
înlocuire a celor prevăzute iniţial greşit în proiect nu s-a schimbat obiectul
principal al contractului prevăzut de art.4.
Pe cale de consecinţă, în mod corect a decis tribunalul că, neplătind
la termenul prevăzut în Contractul nr. *** debitul principal de 53.091,71 lei
reprezentând preţul lucrărilor înlocuitoare, pârâta este datoare să plătească
reclamantei penalităţi de întârziere potrivit art.11.3 din acelaşi contract.
Sub acest aspect însă, în mod greşit a dispus tribunalul obligarea
pârâtei la plata penalităţilor pentru o perioadă nedeterminată, în condiţiile în
care, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat un cuantum
exact al acestora – 1.351,5 lei – şi a arătat perioada pentru care a fost calculată
respectiva sumă, anume de la data de 03.02.2012 la data introducerii acţiunii
17.10.2012. În condiţiile în care însăşi partea a determinat cuantumul
pretenţiilor şi durata de timp pentru care trebuie calculate, tribunalul nu le poate
acorda pentru o perioadă de timp mai mare, pentru că în acest fel încalcă
principiul disponibilităţii procesului civil şi nesocoteşte însăşi voinţa
reclamantei.
Cât priveşte neparcurgerea de către reclamantă, anterior introducerii
cererii de chemare în judecată, a unei proceduri prealabile de conciliere, Curtea
a constatat că susţinerile recurentei nu se confirmă nici sub acest aspect în sensul
că o astfel de procedură nu era obligatorie la momentul introducerii cererii de
chemare în judecată.
Astfel, potrivit art.286 alin.1 din OUG nr.34/2006, forma în vigoare
la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, „Procesele şi cererile
(…) privind executarea (…) contractelor de achiziţie publică se soluţionează în
primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia
se află sediul autorităţii contractante”.
Art.3 lit.f) din acelaşi act normativ definea contractul de achiziţie
publică drept un contract comercial.
Potrivit alin.2 „În faţa instanţei de judecată, litigiile privind
drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul procedurilor de atribuire care intră
în sfera de aplicare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează
de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor art. 7202 - 7207 şi art. 7209 din
Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător”.
135
Obligaţia de conciliere directă între părţi era prevăzută, însă, la acel

moment de art.7201 Cod procedură civilă. Or, după cum rezultă din dispoziţiile
legale sus citate, art.7201 Cod procedură civilă nu se aplica litigiilor având ca
obiect despăgubiri rezultate din contractele de achiziţie publică.
Prin urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea
nr.554/2004 şi art.7201 din Codul de procedură civilă de la 1865, faţă de
dispoziţiile speciale ale art.286 din OUG nr.34/2006 expuse anterior.
Având în vedere dispoziţiile art.286 alin.2 suscitate, se constată că
nu sunt fondate nici criticile recurentei referitoare la cheltuielile de judecată. La
momentul la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată competenţa de
soluţionare a acesteia revenea Tribunalului Specializat Argeş, astfel că nu se
poate susţine că reclamanta are culpă procesuală în introducerea cererii la o
instanţă necompetentă. Se constată astfel că recurenta pârâtă, ca parte care a
căzut în pretenţii, trebuie să plătească reclamantei inclusiv onorariul avocatului
care a prestat serviciul de asistenţă juridică pentru aceasta în faţa respectivei
instanţe.
Sub acelaşi aspect al cheltuielilor de judecată se constată că în mod
corect acestea au inclus taxa judiciară de timbru plătită de reclamantă aşa cum i-
a fost impusă de către instanţă în condiţiile în care taxa respectivă s-a stabilit
conform art.28617 din OUG nr.34/2006, iar nu conform Legii nr.146/1997.
În ce priveşte faptul că instanţa a reţinut în considerente
posibilitatea reclamantei de a apela la instanţa arbitrală pentru soluţionarea
cauzei de faţă, Curtea a constatat că prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile
inserate de înseşi părţile cauzei în Contractul nr.1248/21.03.2011.
Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă,
văzând şi dispoziţiile art.48 alin. 2 din acelaşi cod cu privire la pârâtul Consiliul
Local al Comunei Lereşti, Curtea a admis recursul pârâtei Comuna L. şi a
modificat în parte sentinţa în sensul obligării pârâţilor la plata penalităţilor de
întârziere în sumă de 1.351,5 lei, calculată până la data introducerii acţiunii. A
fost menţinută în rest sentinţa.
15. Intervenirea unui act normativ nou pe parcursul judecării cauzei. Rolul
activ al instanţei de judecată în vederea lămuririi cadrului procesual.
Art. 129 din Cod procedură civilă anterior raportat la art. 161 din Legea nr.
554/2004
Însă, în contextul în care prezentul litigiu a fost declanşat la

29.05.2012, cu mult anterior adoptării Legii nr. 165/2013, ţinând seama şi de
excepţiile invocate de către ANRP în primul ciclu procesual şi completarea
acestora în faţa tribunalului în faza rejudecării, Curtea a constatat că instanţa
de fond nu a exercitat rolul activ necesar în vederea lămuririi cadrului
136
procesual subiectiv pasiv, în aplicarea art. 129 din Cod procedură civilă
anterior rap. la art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.
Tocmai pentru lămurirea raporturilor juridice procesuale, pe temeiul
normelor de drept substanţial, care statuează asupra competenţelor
autorităţilor administrative, potrivit celui din urmă text menţionat, instanţa de
contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele
sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea
introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.
Văzând excepţia lipsei calităţii procesuale a Direcţiei pentru coordonare
a aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul ANRP, devenită ulterior excepţia
lipsei capacităţii procesuale, determinat de lipsa personalităţii juridice a
Direcţiei, coroborat cu întâmpinarea depusă în dosarul de rejudecare, în care
se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, Curtea a
constatat că, deşi s-a învederat instanţei modificarea legislativă intervenită
prin Legea nr. 165/2013, aceasta nu a avut în vedere constituirea corectă a
cadrului procesual pasiv.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamantul

mg a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.10/2001 solicitând instanţei
ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta să soluţioneze de îndată
dosarul de Lege nr.10/2001, înregistrat sub nr. ***, în sensul de a numi un
expert evaluator care să stabilească valoarea terenului de 72 mp, să fie obligată
să emită titlul de despăgubiri conform valorii stabilite şi să fie obligată la
penalităţi de întârziere de 100 lei/zi de la pronunţarea hotărârii şi până la ducerea
la îndeplinire a obligaţiei trasată de instanţă. S-a solicitat inclusiv obligarea
pârâtei la acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a cumpărat casă şi teren în
suprafaţă de 480 mp la data de 13.07.1971 prin contractul de vânzare-cumpărare
în formă autentică nr. ***, trecut în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub
nr.***.
Totodată, a precizat că în urma construirii blocurilor din zona
Zăvoi, în mod abuziv, le-a fost diminuată suprafaţa cu 76 mp.
De asemenea, pentru acest teren s-a formulat notificare prin care s-a
solicitat restituirea în natură, însă i s-a adus la cunoştinţă că acest lucru nu mai
este posibil, iar după nenumărate demersuri, în anul 2005, a fost propus pentru
acordarea de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 pentru terenul de 72 mp,
situat în S., judeţul Vâlcea.
S-a mai arătat că dosarul format, nr. ***, a fost trimis la A.N.R.P.,
însă de la acel moment acesta a rămas în nelucrare până în prezent, respectiv de
7 ani.
137
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1349 alin.1 şi 2

Cod civil şi pe prevederile Legii nr.10/2001.
În dovedirea acţiunii reclamantul a depus înscrisuri.
La data de 19.06.2012 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care
a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind
solicitările reclamantului îndreptate împotriva A.N.R.P. (dat fiind faptul că
autoritatea pârâtă este instituţie centrală, iar în acord cu prevederile art. 3 pct. 1
din Codul de procedură civilă competenţa în primă instanţă revine curţilor de
apel) şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru coordonarea
aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul A.N.R.P. privind emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire (pentru considerentul că această direcţie nu
este o instituţie publică, cu personalitate juridică, neavând, deci, capacitate
procesuală). În raport de cea de-a doua excepţie invocată, a solicitat respingerea
acţiunii, ca fiind promovată contra unei persoane fără capacitate procesuală.
Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, pârâta a precizat
că, în ceea ce priveşte emiterea titlului de despăgubire, dosarul constituit trebuie
să parcurgă procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr.247/2005. A arătat
că, în urma analizării dosarului, s-a constatat că acesta trebuie completat cu
istoricul de arteră şi număr poştal, precum şi cu istoricul fiscal al imobilului-
teren, pentru care a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. În
concluzie, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.10/2001, ale Legii
nr.247/2005, ale Legii nr.554/2004 şi acela ale art.115 - 119 Cod procedură
civilă.
Prin sentinţa nr.1331 din 02.10.2012 pronunţată de Tribunalul
Vâlcea s-au respins excepţiile invocate de pârâtă, respectiv excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea şi cea a lipsei calităţii procesuale
pasive a Direcţiei pentru coordonarea aplicării Legii nr.10/2001 din cadrul
A.N.R.P..
A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul MG şi, în
consecinţă, a fost obligată pârâta să soluţioneze de îndată dosarul de Lege
nr.10/2001, înregistrat sub nr. 6844/C, în sensul de a numi un expert evaluator
care să stabilească valoarea terenului de 72 mp. Totodată, să emită titlul de
despăgubiri conform valorii stabilite. În plus, pârâta a fost obligată la penalităţi
de întârziere de 100 lei/zi de la pronunţarea hotărârii şi până la ducerea la
îndeplinire a obligaţiei trasată de instanţă.
Prin decizia nr. 003/R-CONT din 05.06.2013 a Curţii de Apel
Piteşti a fost admis recursul declarat de pârâta A.N.R.P., s-a casat sentinţa civilă
nr.1331/2012 a Tribunalului Vâlcea şi s-a trimis cauza spre rejudecare la
Tribunalul Vâlcea.
La data de 12.03.2014 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care
a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea cu privire la
cererea introductivă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei cu
138
privire la capetele 1 şi 2 din acţiune, iar pe fondul cauzei solicitând respingerea

cererii, ca neîntemeiată.
La data de 31.03.2014 reclamantul a depus la dosar răspuns la
întâmpinarea formulată de pârâtă.
Prin sentinţa nr. 2452/08 aprilie 2014 Tribunalul Vâlcea a respins
excepţiile invocate de pârâtă, a admis, în parte, acţiunea reclamantului MG în
contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor -
Serviciul pentru aplicarea Legii nr.10/2001, a obligat pârâta să evalueze terenul
în suprafaţă de 72 m.p. situat în S., judeţul Vâlcea şi să emită titlul de
despăgubire.
A fost respinsă cererea privind penalităţile.
Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că excepţiile invocate
prin întâmpinare de pârâtă sunt nefondate.
Asupra excepţiei de necompetenţă materială, s-a pronunţa Curtea de
apel în mod irevocabil prin Decizia nr.2003 R-CONT din 05.06.2013.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a
reţinut că pârâta a fost chemată în judecată pretinzându-se despre acestea că are
obligaţii corelative dreptului dedus judecăţii, izvorâte din H.G. nr.572/2013 şi
Legea nr.165/2013 fiind astfel subiect pasiv al raportului juridic procesual dedus
judecăţii faţă de care reclamantul prin cererea de chemare în judecată vrea să-şi
valorifice dreptul pretins.
Prin Dispoziţia nr. *** s-a propus acordarea de despăgubiri în
condiţiile legii speciale reclamantului, pentru imobilul pe care l-a avut în
proprietate înainte de expropriere compus din teren în suprafaţă de 72 m.p.
S-a reţinut că potrivit art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Prin Legea nr.165/2013 s-a reglementat procedura de soluţionare a
dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001, dar în speţă se
aplică cu prioritate Protocolul art.1 ca normă supranaţională, dreptul
reclamantului se circumscrie acţiunii de bun aşa cum este reglementat de primul
protocol.
Acest drept al reclamantului a fost stabilit la data de 30.12.2005
trecând aproximativ 7 ani până la introducerea acţiunii, urmare a pasivităţii
autorităţii pârâte de a face demersuri pentru realizarea dreptului.
Având în vedere acest termen nerezonabil instanţa a apreciat că
pârâta a afectat substanţa dreptului, practic lipsindu-l pe reclamant de bunul său
stabilit printr-un act administrativ de autoritate o lungă perioadă de timp.
În ceea ce priveşte petitul nr.3 (plata daunelor cominatorii) s-a
reţinut că nu există elemente sau dovezi din care să rezulte că pârâta va avea o
atitudine negativă faţă de soluţia pronunţată.
139
Împotriva acestei sentinţa a declarat recurs Autoritatea Naţională

pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând admiterea recursului, modificarea
sentinţei şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În motivare, se arată că în cadrul Autorităţii este organizat
Secretariatul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului
VII din Legea nr. 247/2005, care asigură lucrările acestei comisii şi analizarea
legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Potrivit Legii nr. 165/2013, s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor care a preluat atribuţiile CCSD şi care procedează
potrivit art. 21 – 26 din lege, prin aplicarea grilei notariale valabile la data
intrării în vigoare a legii.
ANRP emite titluri de plată în condiţiile art. 31 şi art. 41 din Legea
nr. 165/2013, plata efectivă realizându-se de Ministerul Finanţelor publice în
termenul prevăzut de lege.
Ca atare, ANRP nu este învestită cu emiterea deciziei de
compensare, acesta fiind atributul exclusiv al Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor, ca autoritate distinctă.
Pe de altă parte, se susţine că Direcţia pentru aplicarea Legii nr.
10/2001 nu are capacitate procesuală pasivă faţă de art. 56 NCPC şi art. 2 1 alin.
1 lit.a) din H.G. nr. 365/2005.
Direcţia nu este o instituţie cu personalitate juridică, reprezentând
numai o structură funcţională în cadrul ANRP, astfel încât nu poate avea
capacitate procesuală.
Se susţine şi excepţia prematurităţii acţiunii, faţă de art. 4 din Legea
nr. 165/2013 şi de art. 21 alin. 5 rap la art. 34 din acelaşi act normativ.
MG a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat, susţinând că acţiunea a fost introdusă în anul 2012, legea nouă
neputând să retroactiveze, iar autoritatea recurentă avea posibilitatea să-şi
îndeplinească atribuţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport
de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a
constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.
În întâmpinarea depusă la dosarul de fond în primul ciclu procesual,
ANRP a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru
coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, din cadrul ANRP şi excepţia lipsei
capacităţii procesuale a acestei direcţii, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 361/2005.
Tribunalul a respins excepţiile, însă sentinţa a fost casată cu
trimitere spre rejudecare, pentru considerente care nu au ţinut de modul de
soluţionare a excepţiilor, ci de întocmirea dispozitivului, Curtea reţinând
nesoluţionarea fondului.
În rejudecare, în faţa tribunalului, Autoritatea Naţională pentru
Restituirea Proprietăţilor a depus din nou întâmpinare, invocând excepţia lipsei
140
calităţii procesuale pasive a ANRP, faţă de dispoziţiile Legii nr. 165/2013,

intervenită pe parcursul soluţionării litigiului.
Instanţa a respins din nou excepţiile invocate de pârâtă, reţinând că
ANRP a fost chemată în judecată pentru a fi obligată să soluţioneze cererea
reclamantului, obligaţii izvorâte din H.G. nr. 572/2013 şi din Legea nr.
165/2013.
Or, potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, în forma în
vigoare la data soluţionării cauzei, în vederea finalizării procesului de restituire
în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care
funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal,
următoarele atribuţii: a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise
de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri
compensatorii; b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor; c)
asigură coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul
naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile; d) ia alte măsuri legale
necesare aplicării prezentei legi.
De asemenea, art. 17 alin. 5 din lege arată că Secretariatul Comisiei
Naţionale preia toate atribuţiile, drepturile şi obligaţiile Secretariatului Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se asigură de către Autoritatea
Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Totodată, potrivit art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013, se abrogă
prevederile referitoare la procedura de urmat de către CCSD reglementate în
titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate
în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi orice dispoziţie contrare noii legi.
Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2014, aşa cum
au fost cenzurate în controlul de constituţionalitate, vechea procedură
reglementată de Legea nr. 247/2005 şi entităţile acolo reglementate au fost
înlocuite cu dispoziţiile noului act normativ, din perspectiva calităţii procesuale
pasive, atribuţiile CCSD fiind preluate de către Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor.
Însă, în contextul în care prezentul litigiu a fost declanşat la
29.05.2012, cu mult anterior adoptării Legii nr. 165/2013, ţinând seama şi de
excepţiile invocate de către ANRP în primul ciclu procesual şi completarea
acestora în faţa tribunalului în faza rejudecării, Curtea a constatat că instanţa de
fond nu a exercitat rolul activ necesar în vederea lămuririi cadrului procesual
subiectiv pasiv, în aplicarea art. 129 din Cod procedură civilă anterior rap. la art.
16 indice 1 din Legea nr. 554/2004.
Tocmai pentru lămurirea raporturilor juridice procesuale, pe temeiul
normelor de drept substanţial, care statuează asupra competenţelor autorităţilor
administrative, potrivit celui din urmă text menţionat, instanţa de contencios
141
administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate

sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a
acestora, precum şi a altor subiecte de drept.
Văzând excepţia lipsei calităţii procesuale a Direcţiei pentru
coordonare a aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul ANRP, devenită ulterior
excepţia lipsei capacităţii procesuale, determinat de lipsa personalităţii juridice a
Direcţiei, coroborat cu întâmpinarea depusă în dosarul de rejudecare, în care se
invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, Curtea a constatat că,
deşi s-a învederat instanţei modificarea legislativă intervenită prin Legea nr.
165/2013, aceasta nu a avut în vedere constituirea corectă a cadrului procesual
pasiv.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea a
reţinut, însă, că în materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală nu
este condiţionată de calitatea de subiect de drept distinct a pârâtului, ci se află în
strânsă legătură cu serviciul sau autoritatea în competenţa căreia legea conferă
atribuţii în vederea emiterii actelor. Ca atare, calitatea procesuală a acestor
entităţi este determinată de prevederile legale, dacă potrivit acestora respectiva
entitate are atribuţii în emiterea actelor administrative.
Faţă de art. 4 şi art. 17 din Legea nr. 165/2013, tribunalul era
obligat să facă aplicarea noului act normativ, punând în discuţia părţilor cadrul
procesual subiectiv pasiv, ceea ce nu a înţeles să facă, trecând peste excepţiile
invocate, împotriva prevederilor menţionate.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi alin. 5 Cod procedură civilă
rap. la art. 161 din Legea nr. 554/2004, văzând totodată data la care a fost
sesizată instanţa cu prezenta cerere, particularitatea litigiului determinată de
intervenirea unui act normativ nou pe parcursul acesteia şi lipsa de rol activ a
instanţei, Curtea a constatat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei
şi, faţă de art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, constatând că a mai fost
pronunţată o decizie de casare cu trimitere, a reţinut cauza spre rejudecare.
142
SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE

FAMILIE
1. Aplicarea procedurii simplificate. Schimbarea încadrării juridice a

faptei.
Art. 374 alin. 4 , art. 375 şi art. 377 Cod procedură penală
Art. 291 şi art. 244 Noul Cod penal
Aplicarea procedurii simplificate presupune că recunoaşterea faptelor

trebuie să fie voluntară, necondiţionată şi integrală, aşa cum acestea sunt
menţionate în actul de sesizare al instanţei, iar pe baza acestei recunoaşteri
judecata se limitează numai la probele administrate în cursul urmăririi
penale.
În ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de
trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune, se constată că între cele
două infracţiuni există deosebiri fundamentale, atât în ceea ce priveşte
obiectul juridic şi latura obiectivă a acestuia, cât şi, în mod special, în
legătură cu trăsăturile ce caracterizează conduita subiectului activ.
Cu toate că în speţă s-a realizat o pagubă în patrimoniul
denunţătorului, criteriul decisiv de distincţie între cele două infracţiuni este
143
acela că, în cazul traficului de influenţă, se întâlneşte o diminuare

patrimonială voluntară.
(Decizia penală nr. 526/A/08 octombrie 2014)
Prin sentinţa penală nr.1400 din 8 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul

Argeş, s-a respins cererea formulata de inculpat, având ca obiect schimbarea
încadrării juridice a faptei reținută in sarcina acestuia, prin actul de sesizare a
instanței, in infracțiunea de înșelăciune prev.de art.244 NCPen.
In baza art. 386 Cod pr. pen, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei
reținută in sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanței, din infracțiunea
prev de art 257 alin 1 Cod penal 1969 in infracțiunea prev de art 291 alin 1
NCPen.
In baza art 291 alin 1 NCPen cu aplicarea art 5 NCPen, a fost
condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC.pen.s-a interzis inculpatului, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 1 an de la rămânerea definitivă a
prezentei sentinţe.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC. pen., s-a
interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
In baza art.404 alin.4 lit.a Cod pr.pen, rap la art.72 NCPen, s-a dedus din
pedeapsa principala durata reținerii de 24 ore - din data de 28.11.2012
In baza art.91 NC.pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei principale, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani si
6 luni, stabilit in baza art. 92 NC.pen.
În baza art. 93 alin. (1) NC.pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata
termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere :
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş,
la datele fixate de această instituţie ;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce
depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
144
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) NC. pen., s-a impus inculpatului să se
conformeze obligaţie de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de
către serviciul de probațiune sau organizat in colaborare cu alte instituții
comunitare
În baza art. 93 alin. (3) NC. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului
de supraveghere, inculpatul să presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, în cadrul Primăriei Comunei M., judeţul Argeş sau in cadrul
Primăriei Comunei S., judeţul Argeş pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.
În baza art.91 alin. (4) NC. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra
dispoziţiilor art. 96 NC. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin
rechizitoriul nr 820/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, a fost
trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul, cercetat sub aspectul săvârșirii
infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin 1 C. pen.
În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că la data de 27.11.2012
inculpatul i-a pretins denunțătorului D.S. suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa
promoveze proba practica pentru obținerea permisului de conducere, prin
intervenția pe lângă un funcționar din cadrul SPCRPCIV Argeș, care ar fi făcut
ca proba practică să fie susținută cu persoana care trebuie, bani primiți de altfel
in acest scop la data de 28.11.2013.
Pe parcursul judecății au fost audiați inculpatul, martorul denunțător
D.S. si martorul propus de care inculpat, numitul O.I., ale căror declarații au
fost consemnate si atașate la dosarul cauzei.
Analizând ansamblul materialului probator administrat in cele doua faze
ale procesului penal, instanța de fond a reţinut următoarea situație de fapt:
In data de 19.07.2012, numitul D.S. a formulat un denunț, in care
aducea la cunoștința organelor de urmărire penală împrejurarea că inculpatul i-a
solicitat suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa promoveze proba practica in
scopul obținerii permisului de conducere, lăsând să se înțeleagă ca are influenţă
supra unor persoane cu astfel de atribuții din cadrul SPCRPCIV Argeș.
Instanţa de fond a reţinut, că din discuția purtata in mediu ambiental de
către denunțător cu inculpatul la data de 28.11.2014, se constată că, după ce
martorul îl anunța pe inculpat că a promovat proba teoretica pentru obținerea
permisului de conducere, acesta din urma îi pretinde suma de 300 euro pentru a-
i asigura promovarea probei practice, sumă ce trebuia remisă persoanei pe lângă
care inculpatul pretindea că are influenţă, până la data de 29.11.2012, zi in care
D.S. era programat pentru susținerea probei practice, urmând ca cei doi sa se
întâlnească in acest scop in dimineața zilei de 28.11.2012.
La aceasta dată, conform înregistrărilor discuțiilor purtate in mediul
ambiental intre denunțător si inculpat, acesta din urmă i-a comunicat martorului
că a rezolvat-o de aseară, că nu știe cu cine va susține examenul, dar va susține
cu unul dintre examinatorii D,T,P sau G.
145
Conform procesului verbal încheiat cu ocazia prinderii in flagrant a

inculpatului la data de 28.11.2012, s-a descoperit asupra acestuia suma de 300
de euro, in bancnote care anterior fuseseră marcate chimic si predate
denunțătorului.
Inculpatul, atât pe parcursul urmăririi penale, cât si in declarația dată in
cursul cercetării judecătorești, nu a negat primirea sumei de 300 de euro de la
denunțător, însă a încercat sa acrediteze ideea ca această suma de bani
reprezintă o datorie mai veche pe care o avea de onorat D.S., aspect invocat de
altfel si de către martorul propus in apărare de către inculpat, numitul O.P si a
arătat ca fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei in infracțiunea
prev de art 244 N Cpen. .
Instanța de fond, însă, nu a avut in vedere cele învederate de către
inculpat in ceea ce privește destinația sumei de 300 de euro primită de la
denunțător, această susținere fiind in mod vădit contrazisă de convorbirile
telefonice si discuțiile in mediul ambiental purtate de către denunțător cu
inculpatul, din care reiese clar ca suma la care s-a făcut referire era pretinsă de
către inculpat pentru a interveni pe lângă persoane ce aveau atribuții in ligatură
cu promovarea probei practice in vederea obținerii permisului de conducere de
către D.S.
Împrejurarea că inculpatului nu-i sunt străine aceste practici, a constatat
instanţa de fond, rezultă si din datele obținute in urma punerii in aplicație a
autorizațiilor pentru interceptarea convorbirilor telefonice si in mediul
ambiental, procese verbale de supraveghere operativă şi planșe foto, din care
reiese ca inculpatul frecventează cu regularitate zona in care se afla sediul
SPCRPCIV Argeș şi, totodată poarta convorbiri telefonice, cu diverse persoane
care îi cer să le ajute in legătură cu înmatricularea unor autoturisme sau
întocmirea dosarelor pentru susținerea examenului de conducere. In acest sens, a
menţionat instanţa de fond, este şi discuția purtată la data de 1.11.2012, de către
inculpat cu o persoana neidentificata, care i-a comunicat, folosind un limbaj
codificat, ca a luat ala si ca este programat pe 7, miercuri, urmând să se
întâlnească luni pentru a discuta.
Prin urmare, instanța de fond a respins cererea formulata de inculpat,
având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptei in infracțiunea de
înșelăciune prev de art 244 N C pen si a reţinut că fapta inculpatului care a
pretins denunțătorului D.S. suma de 300 euro, pentru a-l ajuta sa promoveze
proba practica pentru obținerea permisului de conducere, prin intervenția pe
lângă un funcționar din cadrul SPCRPCIV Argeș, bani primiți de altfel in acest
scop la data de 28.11.201, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
trafic de influenţă.
S-a constatat că inculpatul a fost trimis in judecată pentru săvârșirea
infracțiunii prev de art 257 alin 1 Cod penal 1969, infracțiune care se regăsește
146
in dispozițiile art.291 alin 1 NCPen, dispoziții mai favorabile din punct de

vedere al tratamentul sancționator așa încât, in baza art.386 Cod pr.pen.,
instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută in
sarcina inculpatului prin actul de trimitere in judecată din infracțiunea prev de
art 257 alin 1 Cod penal 1969 in infracțiunea prev de art 291 alin 1 NCPen
Reținând vinovăţia inculpatului, in raport de fapta dedusă judecații,
instanța de fond a constatat, că se impune condamnarea acestuia, având in
vedere în procesul individualizării sancţiunii criteriile prevederile art.74 NCod
penal şi anume modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, constând in
racolarea de către inculpat a unor persoane cărora le oferea ajutor in obținerea
permisului de conducere, in schimbul unor sume de bani ce urmau a fi remise
unor funcționari din cadrul SPCRPCIV Argeș, prin aceasta creându-se
suspiciunea ca funcționarii respectivi sunt coruptibili si ar acționa sub influenta
unor terțe persoane, acțiune menita să-i discrediteze pe aceștia, împrejurarea că
inculpatul nu are loc de munca si obținea diverse sume de bani prin prestarea
unor astfel de servicii.
Pe de altă parte, instanța de fond a ţinut seama de vârsta inculpatului şi
de împrejurarea că acesta nu are antecedente penale.
Așa fiind, instanța de fond a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC.pen. s-a interzis inculpatului, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 1 an de la rămânerea definitivă a
prezentei sentinţe.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) NC. pen. s-a
interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
In baza art 404 alin 4 lit a Cod pr pen, rap la art 72 NCPen, s-a dedus
din pedeapsa principală durata reținerii de 24 ore - din data de 28.11.2012
Având in vedere ca inculpatul nu prezintă antecedente penale, se afla la o
vârsta la care poate conștientiza cu ușurință consecințele negative ale săvârșirii
unor fapte prevăzute de legea penală, împrejurarea ca acesta s-a prezentat la
toate termenele de judecata, si-a manifestat acordul de a presta o munca
neremunerata in folosul comunităţii, instanța de fond a apreciat că aplicarea
pedepsei este suficienta si, chiar si fără executarea acesteia, condamnatul nu va
mai comite alte infracțiuni, așa încât, in baza art. 91 NC.pen., s-a dispus dispune
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe durata unui
termen de supraveghere de 2 ani si 6 luni, stabilit in baza art. 92 NC.pen.
147
În baza art. 93 alin. (1) NC.pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata

termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere :
a)să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş
la datele fixate de această instituţie ;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce
depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) NC. pen., s-a impus condamnatului să
frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de
probațiune sau organizat in colaborare cu alte instituții comunitare
În baza art. 93 alin. (3) NC. pen., pe parcursul termenului de
supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Comunei M., judeţul Argeş sau in cadrul
Primariei Comunei S., judeţul Argeş, pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.
În baza art. 91 alin. (4) NC. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra
dispoziţiilor art. 96 NC. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, fără a depune în
scris motive, însă prin apărătorul său in fata instanţei a susţinut trei critici
referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate după cum urmează:
În primul rând instanţa de fond ar fi trebuit să interpreteze declaraţia
inculpatului ca o recunoaştere deplină, de vreme ce acesta a arătat că suma de
bani i-a pretins-o denunţătorului pentru a facilita proba practică la opţiunea
permisului de conducere, lăsându-l să creadă că are influenţă faţă de
examinatori. Ca o consecinţă, dând eficienţă acestei recunoaşteri depline,
instanţa de fond trebuia să reducă cu o treime limitele de pedeapsă in cadrul
procedurilor simplificate.
În al doilea rând inculpatul apreciază că fapta comisă de acesta este de
fapt o înşelăciune deoarece l-a minţit pe denunţător pentru a obţine de la acesta
suma de bani respectivă, instanţa de fond respingând în mod greşit cererea de
schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat în acest sens.
În cele din urmă, se apreciază că termenul de încercare este prea mare,
iar inculpatul nu a fost întrebat dacă doreşte s-au nu să presteze muncă în folosul
comunităţii.
Examinând apelul inculpatului , în raport cu motivele invocate cât şi din
oficiu conform art. 417 Cod pr.penală, curtea îl apreciază neîntemeiat în
conformitate cu următoarele argumente.
În legătură cu primul motiv de apel, referitor la aplicarea procedurii
simplificate care ar fi avut drept consecinţă reducerea cu o treime a limitelor
pedepsei închisorii, prev.de lege pentru fapta comisă , curtea arată că în
148
conformitate cu disp.art. 374 alin.4 Cod pr.penală, în cazurile în care acţiunea

penală nu vizează o infracţiune care se pedepsele c detenţie pe viaţă,
preşedintele pune in vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc
numai pe baza probelor administrate in cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor
prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute in sarcina sa.
Aceasta presupune că recunoaşterea faptelor trebuie să fie voluntară,
necondiţionată şi integrală aşa cum acestea sunt menţionate in actul de sesizare
al instanţei, iar pe baza acestei recunoaşteri judecata se limitează numai la
probele administrate în cursul urmăririi penale.
Nici nu poate fi vorba de aşa ceva in prezenta cauză, cu ocazia audierii
inculpatul precizând expres că nu solicită aplicarea procedurilor simplificate,
procesul evoluând apoi cu administrarea probelor cu înscrisuri şi audiere de
martori, ipoteză în care incidenţa textului art. 396 alin.10 privind reducerea cu o
treime a limitelor de pedeapsă este exclusă.
În ce priveşte schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de trafic de
influenţă pentru care a fost trimis in judecată inculpatul în infracţiunea de
înşelăciune, în mod corect instanţa de fond a respins această cerere formulată de
inculpat.
În acest sens curtea arată că între cele două infracţiuni există deosebiri
fundamentale atât in ce priveşte obiectul juridic şi latura obiectivă a acestora cât
în mod special în legătură cu trăsăturile ce caracterizează conduita subiectului
activ.
Astfel, obiectul juridic al infracţiunii de trafic de influentă îl constituie
încrederea în prestigiul şi integritatea funcţionarului aflat în serviciul unei
persoane juridice, obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune constă doar în
buna credinţă ce trebuie să existe în cadrul relaţiilor sociale ce privesc
patrimoniul.
Pe de altă parte traficul de influenţă poate exista, de exemplu in varianta
pretinderii unei sume de bani sau alte foloase, independent de producerea
vreunei pagube, de vreme ce de esenţa infracţiunii de înşelăciune este atingerea
adusă patrimoniului subiectului pasiv.
În fine, în ipoteza când traficul presupune prevalarea de o influenţă
inexistentă în realitate asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca
adevărată a unei fapte mincinoase acţiune ce se regăseşte şi în cazul laturii
obiective al infracţiunii de înşelăciune, se analizează celelalte elemente
constitutive ale infracţiunii de tragic de influenţă, şi cu toate că în ipoteza de
speţă s-a realizat şi o pagubă în patrimoniul denunţătorului criteriul decisiv de
distincţie intre cele două infracţiuni este acela că în cazul traficului de influenţă
se întâlneşte o diminuare patrimonială voluntară.
Cu alte cuvinte, inducerea in eroare specifică înşelăciunii are drept
consecinţă o pagubă in patrimoniul subiectului pasiv cu care acesta nu este de
acord aşa cum se întâmplă în privinţa traficului de influenţă unde cumpărătorul
de influenţă oferă benevol suma de bani pretinsă de traficant.
149
In fine, în ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate cu

referire la durata termenului de supraveghere, curtea arată că în conformitate cu
dispoziţiile art. 92 alin.1 instanţa avea posibilitatea să stabilească o durată de
supraveghere între doi şi patru ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata
pedepsei aplicate.
Oprindu-se la un termen de doi ani şi şase luni instanţa de fond s-a
apropiat sensibil de limita minimă a termenului de supraveghere şi ţinând seama
şi de cuantumul pedepsei principale care a fost stabilită la doi ani închisoare,
prin urmare la limita minimă a regimului sancţionator specific infracţiunii de
trafic de influenţă, rezultă că prima instanţă s-a orientat către sancţiunile cele
mai mici pe care le avea la dispoziţie, potrivit legii, respectând întru-totul
criteriile art. 74 din Codul penal, motiv pentru care curtea consideră că nu este
necesară o intervenţie în ce priveşte regimul sancţionator.
Pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine
reformarea hotărârii atacate, în conformitate cu disp.art. 421 alin.1 lit.b Cod
pr.penală, Curtea a respinS ca nefondat apelul inculpatului, obligându-l pe
acesta potrivit disp.art. 275 alin.2 C.p.p. la plata cheltuielilor judiciare efectuate
de stat.
2. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Art. 5 Cod penal
Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii Constituţionale
Art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002
Art. 336 Cod penal
Legea penală mai favorabilă, procedând la o evaluare globală a

dispoziţiilor legilor penale succesive, în cazul infracţiunii de conducere pe
drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, este legea veche, dacă instanţa
se orientează la pedeapsa închisorii.
(Decizia penală nr. 528/A/08 octombrie 2014)
Prin sentinţa penală nr. 194 din data de 14 mai 2014 pronunţată de
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, s-a
schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1
din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. 1
Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, cu
aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, a fost
condamnat inculpatul la 8 luni închisoare, pentru infracţiunea de conducere a
unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.
În baza art. 81 Cod penal anterior (din 1969), cu aplicarea art. 5 Cod
penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe
150
durata termenului de încercare de 2 ani şi 8 luni, stabilit potrivit disp. art. 82 Cod
penal anterior (din 1969).
Totodată, s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal
anterior (din 1969) şi asupra art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la
plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin
rechizitoriul din data de 13.01.2014 întocmit de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. 550/P/2013 s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, pentru săvârşirea
infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge,
prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
Efectuând judecata în procedura recunoaşterii vinovăţiei şi coroborând
probele administrate în faza de urmărire penală, instanţa de fond a constatat că,
la data de 14.01.2013, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, inculpatul a
condus autoturismul marca *** cu nr. de înmatriculare ***, pe raza municipiului
Rm. Vâlcea, având ca pasager pe scaunul din stânga faţă (întrucât autoturismul
este prevăzut cu volan pe partea dreaptă), pe martora BF.
În jurul orelor 23.03 -23.04, în timp ce se deplasa pe B-dul Tineretului
din municipiul Rm. Vâlcea, din direcţia str. LC. Brătianu către B-dul Dem
Rădulescu, inculpatul a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu
autoturismul marca Opel Corsa, cu nr. de înmatriculare ***, condus de martora
ZGA, care rula din sens opus. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală
a numitei ZGA, care a fost transportată la Spitalul Judeţean Vâlcea, pentru a i se
acorda îngrijiri medicale, ulterior fiindu-i stabilit diagnosticul: TCC acut minor,
contuzie coloană cervicală, contuzie umăr stâng.
La locul accidentului rutier, la orele 23.36, inculpatul a fost testat cu
aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,62 mg/l alcool pur în aerul expirat, astfel
că sus-numitul fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vâlcea unde, la orele
23.50 şi respectiv orele 00.50, i-au fost recoltate probe de sânge în vederea
stabilirii alcoolemiei.
Conform buletinelor de analiză toxicologică - alcoolemie nr. A12 82/83
din 16.01.2013, în data de 14.01.2013, la orele 23.50 inculpatul prezenta o
alcoolemie de 1,00 g.%0, iar la orele 00.50, acesta prezenta o alcoolemie de 0,95
g.%0.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr.
1861/i/2013 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, întocmit de I.N.M.L.
Mina Minovici Bucureşti pe parcursul urmăririi penale, inculpatul ar fi putut
avea la data de 14.01.2013, orele 23.03 – 23.04, o alcoolemie teoretică în
creştere de cca. 0,85 – 0,95 g%o în funcţie de starea reală de plenitudine a
stomacului.
151
Pe parcursul cercetărilor, inculpatul a adoptat o poziţie oscilantă,

prezentând mai multe variante în ceea ce priveşte consumul băuturilor alcoolice.
Prima instanţă a reţinut că la momentul săvârşirii, fapta inculpatului, de
a conduce pe drumurile publice un autovehicul având o îmbibaţie alcoolică de
peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, era incriminată de art. 87 alin. 1 din OUG nr.
195/2002 rep. şi pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
S-a constatat că, în cursul judecăţii cauzei, la data de 01 februarie 2014,
a intrat în vigoare Noul Cod penal, care incriminează, prin dispoziţiile art. 336
alin. 1, fapta constând în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o
persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, sancţiunea fiind închisoarea de la
1 la 5 ani sau amenda.
De asemenea, s-a avut în vedere că legea nouă prevede alternativ
pedeapsa amenzii, motiv pentru care s-a constatat că aceasta constituie „lege
penală mai favorabilă”, în sensul art. 5 din Codul penal. Într-o atare situaţie,
instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatului,
din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată
în infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod
penal.
În consecinţă, constatând că fapta există, constituie infracţiunea
prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi a fost
săvârşită de inculpatul, prima instanţă a dispus condamnarea acestuia la 8 luni
închisoare, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 396 alin. 2 Cod
de procedură penală.
La individualizarea pedepsei, s-au avut avute în vedere dispoziţiile art.
396 alin. 10 Cod de procedură penală şi criteriile generale de individualizare
prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv: împrejurările şi modul de comitere a
infracţiunii (astfel cum au fost descrise mai sus); starea de pericol creată pentru
valoarea ocrotită (observându-se în acest context că inculpatul, pe fondul
consumului de alcool, a fost implicat şi într-un accident rutier soldat cu
vătămarea unei persoane); lipsa antecedentelor penale în privinţa inculpatului;
nivelul de educaţie (studii medii), vârsta, situaţia familială (necăsătorit) şi
socială (vânzător) a inculpatului.
În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în lumina prevederilor
mai favorabile ale Noului Cod penal, judecătorul fondului a apreciat că, faţă de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, în
cauză această pedeapsă nu este necesară. Dat fiind faptul că nu i-a interzis
inculpatului exercitarea vreunuia din drepturile prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a,
b şi d – o, cu titlu de pedeapsă complementară, instanţa nu i-a interzis acestuia
nici exercitarea vreunuia din aceste drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.
Constatând îndeplinite condiţiile legale şi apreciind că scopul pedepsei
poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpatului, instanţa de fond a dispus
152
suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata termenului

de încercare de 2 ani şi 8 luni, stabilit potrivit disp. art. 82 Cod penal anterior
(din 1969).
Împotriva sentinţei a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria
Râmnicu Vâlcea, care a solicitat, într-un prim motiv, aplicarea legii penale mai
favorabile prin evaluarea globală a acesteia, iar nu pe instituţii autonome, sens în
care a apreciat că sunt mai favorabile dispoziţiile penale vechi.
Într-o a doua critică, a solicitat majorarea cuantumului pedepsei, precum
şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi interzicerea dreptului
inculpatului de a mai conduce, apreciind că suspendarea condiţionată a
executării pedepsei de 8 luni aplicate de prima instanţă nu realizează scopul
acesteia.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, dar şi din
oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi condiţiile prev. de art.
417, art. 418 Cod de procedură penală, Curtea a constatat că este fondat apelul
formulat de procuror, sub aspectul identificării legii penale mai favorabile, dar şi
al modalităţii de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.
Cu privire la situaţia de fapt, Curtea a constatat că aceasta a fost corect
reţinută de prima instanţă de judecată, deoarece din probele administrate în
cursul urmăririi penale, necontestate de inculpat, rezultă că la data de
14.01.2013, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, acesta din urmă a
condus autoturismul marca ***, cu numărul de înmatriculare *** pe drumurile
publice din municipiul Rm. Vâlcea, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,00
gr.%o.
Din probatoriul administrat mai rezultă şi faptul că, pe fondul
consumului de băuturi alcoolice, inculpatul a pătruns cu autoturismul pe
contrasens, intrând în coliziune cu un alt autoturism, care circula regulamentar
din sens opus, iar în urma impactului s-a produs vătămarea corporală a
conducătorului acelui autoturism (numita Zaim Gheorghiţa Aritia), testarea
inculpatului pentru stabilirea îmbibaţiei alcoolice având loc după sosirea la faţa
locului a unui echipaj de poliţie.
Curtea constată că fapta inculpatului se impune a fi încadrată în
prevederile legale în vigoare la momentul săvârşirii sale, respectiv art. 87 alin. 1
din OUG nr. 195/2002 rep., aceasta fiind legea penală mai favorabilă
inculpatului, pentru considerentele următoare:
Astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii
Constituţionale, identificarea legii penale mai favorabile se face prin evaluarea
globală a dispoziţiilor unei legi, iar nu prin aplicarea dispoziţiilor mai favorabile
din fiecare lege.
Prima instanţă nu a procedat la o evaluare globală a legilor penale
succesive, pentru a se putea identifica acea lege care conţine dispoziţiile legale
mai favorabile inculpatului sub aspectul tuturor instituţiilor juridice incidente în
speţă, ci a aplicat ambele legi succesive, respectiv dispoziţiile noului Cod penal
153
cu privire la încadrarea juridică a faptei şi condamnarea inculpatului, dar în

acelaşi timp şi pe cele ale vechiului Cod penal în ceea ce priveşte modalitatea de
executare a pedepsei.
Or, procedând la o evaluare globală a dispoziţiilor legilor penale
succesive, se constată că art. 336 alin. 1 din noul Cod penal prevede un regim
sancţionator mai blând decât cel prevăzut de art. 87 alin. 1 din OUG nr.
195/2002 doar prin faptul că, pe lângă pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani,
prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii penale.
Acest aspect nu este însă, în concret, mai favorabil inculpatului în speţa
de faţă, deoarece instanţa nu se poate orienta asupra pedepsei amenzii penale, în
raport de îmbibaţia alcoolică în sânge a inculpatului, dar mai ales de faptul că
infracţiunea a fost săvârşită pe drumuri din municipiul Rm. Vâlcea intens
circulate, în autoturismul condus de inculpat aflându-se şi un pasager, a cărei
integritate corporală şi viaţă a fost pusă în pericol.
De altfel, dincolo de urmările mult mai grave care se puteau produce,
Curtea are în vedere şi pe cele care deja s-au produs, sens în care reaminteşte
faptul că inculpatul a pierdut controlul volanului, a intrat pe contrasens şi a lovit
un alt autoturism care circula regulamentar din sens opus, al cărui şofer a şi
suferit un traumatism cranio-cerebral acut minor, contuzii la coloană cervicală şi
la umărul stâng.
În raport de toate aceste împrejurări, respectiv de poziţia oscilantă a
inculpatului pe parcursul procesului penal cu privire la felul şi cantitatea
băuturilor alcoolice consumate înainte de a se urca la volan, nu ar fi suficientă
aplicarea unei amenzi penale ori amânarea aplicării pedepsei, fiind întemeiată
critica formulată de procuror, în sensul necesităţii supravegherii inculpatului pe
durata suspendării executării pedepsei, precum şi interzicerea dreptului acestuia
de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de încercare.
În acelaşi timp, sunt mult mai favorabile pentru inculpat dispoziţiile din
Codul penal anterior referitoare la suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere prev. de art. 86/1 şi următoarele, deoarece, pe de o parte, nu
prevăd obligaţia ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii şi nici condiţia manifestării unui acord prealabil al inculpatului în
acest sens, iar pe de altă parte, la împlinirea termenului de încercare intervine de
drept reabilitarea celui condamnat, beneficiu care nu a mai fost prevăzut în noul
Cod penal.
Este neîntemeiată critica formulată de procuror cu privire la cuantumul
pedepsei închisorii, care nu se impune a fi majorat. Chiar dacă prima instanţă a
aplicat inculpatului pedeapsa minimă prevăzută de lege (după reducerea cu o
treime ca urmare a aplicării procedurii recunoaşterii vinovăţiei), în raport de
criteriile de individualizare prev. de art. 74 Cod penal şi având în vedere
modalitatea de executare considerată potrivită, cea a suspendării sub
supraveghere, Curtea constată că această pedeapsă este aptă a conduce la
atingerea scopului prev. de art. 52 Cod penal anterior.
154
Pentru toate aceste motive, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod de procedură
penală, Curtea a admis apelul declarat, a desfiinţat în parte sentinţa şi,
rejudecând, a înlăturat schimbarea încadrării juridice a faptei şi condamnarea
inculpatului.
În baza art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 5 din noul
Cod penal, art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, Curtea l-a condamnat pe
inculpat la 8 luni închisoare.
În baza art. 86/1 Cod penal anterior, Curtea a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 2 ani şi 8
luni, conform art. 86 /2 Cod penal anterior.
În baza art. 86/3 alin. 1 lit. a) - d) şi alin. 3 lit. e) Cod penal anterior, pe
durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de
supraveghere şi obligaţii:să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune
Vâlcea;să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau
locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să
comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de
natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă; să nu conducă nicio
categorie de autovehicule.
I-au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 86/4 Cod penal
anterior, s-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b)
Cod penal anterior, respectiv art. 71 alin. 5 Cod penal anterior.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
3. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Art. 215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal anterior
Art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. a) Cod penal anterior
Art. 5 Noul Cod penal, art. 244 alin. 1 şi 2 Noul Cod penal
Art. 43 Noul Cod penal
Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curţii Constituţionale
În cazul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată

înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, aprecierea globală a legii
penale mai favorabile se face avându-se în vedere, în principal, tratamentul
sancţionator prevăzut în cele două legi succesive.
În cazul stării de recidivă postcondamnatorie, dacă s-ar face aplicarea
noii legi, prin raportare la infracţiunea reţinută de prima instanţă, conform
prevederilor art. 244 alin 1 şi 2 Cod penal, se ajunge la un cumul obligatoriu
între pedeapsa aplicată în această cauză şi restul neexecutat de 896 de zile,
urmare a liberării condiţionate.
(Decizia penală nr. 533/A/09 Octombrie 2014)
Prin sentinţa penală nr.2014 din 12 mai 2014, pronunţată de

Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul, în prezent arestat preventiv la
155
PNT Colibaşi, CNP 1770218221186, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru

săvârşirea infracţiunii prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 Cp cu aplic. art. 5 Cp şi art.
37 lit. a Cp şi art. 396 alin. 10 Cpp (faţă de partea vătămată SC M SRL).
În temeiul art. 61 alin. 1 Cp, s-a menţinut liberarea condiţionată
privind restul de pedeapsă de 896 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 8 ani
închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b Cp, pe o perioadă de
3 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 510/06.11.2008, pronunţată de Tribunalul
Prahova.
S-a dispus ca pedeapsa de 2 ani închisoare să se execute prin
privare de libertate, în condiţiile art. 60 Cp.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. a Cpp, s-a dedus din pedeapsă
perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 06.01.2014 la zi.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cpp comb. cu art. 202 alin. 1 Cpp, s-a
resapins ca nefondată cererea formulată de inculpat având ca obiect înlocuirea
arestării preventive.
În temeiul art. 399 alin. 1 Cpp comb. cu art. 404 alin. 4 lit. b Cpp şi
art. 223 alin. 2 Cpp, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.
În temeiul art. 71 Cp, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de
art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b Cp pe perioada executării pedepsei.
În temeiul art. 396 alin. 6 Cpp comb. cu art. 16 alin. 1 lit. g Cpp şi
art. 159 Cp, s-a încetat procesul penal având ca obiect săvârşirea infracţiunii
prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 Cp cu aplic. art. 5 Cp şi art. 37 lit. a Cp faţă de
partea vătămată MI.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. f Cpp, s-a dispus restituirea
motostivuitorului marca „C.” tip. ***, părţii vătămate SC M SRL, prin
administrator TM în custodia căreia se află.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cpp, a fost obligat inculpatul la 1.000 lei
cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care 700 lei în faza de
urmărire penală, iar onorariile avocaţi oficiu în sumă totală de 400 lei au rămas
în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat, că
prin rechizitoriul nr.9716/P/2013 din data de 30.01.2014 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Piteşti, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest
preventiv, a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă
continuată, în modalitatea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp cu aplic art.41 alin.2
Cp în cond. art.37 lit.a Cp.
În esenţă, în actul de sesizare s-a reţinut, că la datele de 28 şi
29.11.2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a indus în eroare
două persoane, la momentul încheierii a câte unui contract cu fiecare persoană,
prezentându-le ca adevărată o situaţie mincinoasă şi folosindu-se de mijloace
frauduloase, în scopul de a obţine pentru sine un folos material injust.
Inculpatul a fost reţinut la data de 06.01.2014 şi a fost arestat
preventiv la data de 07.01.2014, prin încheierea Judecătoriei Piteşti, pronunţată
156
în dosarul nr.227/280/2014 pe perioadă de 29 de zile, în temeiul art.148 alin.1

lit.f Cpp, iar ulterior arestul preventiv a fost menţinut de către judecătorul de
cameră preliminară şi de către instanţa de judecată.
La termenul de judecată din data de 24.03.2014, partea civilă MI s-a
împăcat cu inculpatul.
Numita TM, în calitate de reprezentant legal al părţii civile SC M
SRL, a comunicat instanţei că nu există posibilitatea împăcării cu inculpatul.
Inculpatul s-a prevalat iniţial de dreptul la tăcere, însă la termenul
de judecată din data de 05.05.2014, a solicitat să fie audiat şi a invocat
disp.art.375 Cpp, recunoscând şi regretând săvârşirea faptelor.
De asemenea, a susţinut că a formulat o contestaţie la executare
întemeiată pe aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa de 8
ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.510/06.11.2008, pronunţată de
Tribunalul Prahova, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, iar în situaţia
admiterii contestaţiei, pedeapsa anterioară ar trebui considerată executată,
inclusiv restul de pedeapsă de 896 zile.
În cauză a fost audiat martorul MM, agent vânzări la SC M în
calitate de administrator, acesta nu a achitat vreo rată aferentă contractului de
închiriere a motostivuitorului, care a fost recuperat de la o altă societate
comercială, unde fusese înstrăinat de către inculpat.
Avându-se în vedere că acesta s-a împăcat cu una dintre părţile
civile şi făcând aplicarea legii penale mai favorabile, urmare a intrării în vigoare
a Noului Cod penal, la termenul de judecată din data de 07.04.2014, instanţa de
fond, în baza art.386 Cpp a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor
inculpatului din infracţiunea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp cu aplic. art.41
alin.2 Cp în cond. art.37 lit.a Cp, în două infracţiuni prev. de art.244 alin.1 şi 2
Cp cu aplic art.5 Cp şi art.37 lit.a Cp.
Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi pe
parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut, că inculpatul
locuieşte în Municipiul Ploieşti şi s-a aflat în judeţul Argeş pe parcursul lunii
noiembrie 2013, până la începutul lunii decembrie 2013, fiind cazat la o
pensiune de pe raza comunei Leordeni, judeţul Argeş.
În acest context, a arătat prima instanţă, în dimineaţa zilei de
24.11.2013, inculpatul s-a deplasat la Târgul Săptămânal din Municipiul Piteşti,
cu scopul de a identifica potenţiale victime, pe care să le înşele, prin modalitatea
ofertei de vânzare de utilaje, pe care în realitate nu le poseda, la preţuri atractive,
sens în care s-a recomandat ca fiind reprezentantul unei societăţi comerciale care
are probleme financiare şi este nevoit să vândă utilajele industriale la preţuri
reduse.
Astfel, inculpatul a discutat cu partea vătămată MI şi a întrebat-o
dacă ar fi interesată să cumpere un motostivuitor, iar întrucât aceasta şi-a
exprimat intenţia de a achiziţiona un astfel de utilaj, s-au deplasat împreună cu
un taxi la sediul societăţii „ F.”, unde inculpatul deţinea cu chirie un spaţiu şi i-a
157
prezentat părţii vătămate un motostivuitor marca „ TT” cu o capacitate de 2,5 t,

însă partea vătămată i-a precizat că este interesat să cumpere un motostivuitor
mai mic, cu scopul să îl utilizeze în livadă.
Urmare a disponibilităţii părţii vătămate de a cumpăra un
motostivuitor, inculpatul s-a interesat pe internet de societăţi care închiriază sau
vând motostivuitoare corespunzător modelului indicat de către partea vătămată,
folosind în acest sens o adresă de email ***, creând impresia că reprezintă
interesele unei societăţi comerciale.
La data de 27.11.2013, inculpatul i-a contactat telefonic pe
reprezentanţii SC M SRL, interesându-se de utilajele pe care le-ar putea închiria,
fiindu-i comunicată pe email o ofertă de închiriere, care a fost acceptată de către
inculpat. Cu sprijinul martorului BMS, inculpatul a identificat o rampă de
descărcare pe str. D, judeţul Argeş, în vederea descărcării unui motostivuitor,
fiind încheiat de către inculpat un contract de închiriere a spaţiului cu
reprezentantul F, utilizând în acest scop facturile fiscale şi ştampila aparţinând
SC SC SRL.
În consecinţă, a constatat instanţa de fond, la data de 28.11.2013, la
sediul SC M SRL din comuna Mărăcineni, judeţul Argeş, a fost încheiat
contractul de închiriere nr.535/28.11.2013 a unui motostivuitor marca „ ***,
capacitate de 1.5 t pentru o perioadă de 2 ani cu o chirie lunară stabilită la suma
de 3621,26 lei, contractul fiind încheiat între inculpat, în calitate de reprezentant
al SC SC SRL şi reprezentanţii SC M SRL.
Pentru a crea convingerea acestora în sensul că va achita chiria
lunară aferentă contractului de închiriere, inculpatul a pus la dispoziţia acestora
trei bilete la ordin, necompletate, emise de trei bănci diferite, de natură să
garanteze plata chiriei.
Utilajul închiriat a fost livrat de către societatea proprietară la
adresa indicată de către inculpat ca fiind punctul de lucru al societăţii, pe str. D
din Municipiul Piteşti, în realitate fiind vorba de rampa de descărcare care
fusese închiriată de la F.
Având în vedere că inculpatul procedase de o asemenea manieră în
scopul intrării în posesia motostivuitorului, pentru a-l închiria părţii vătămate
MI, a contactat-o telefonic imediat pe aceasta şi au convenit să se întâlnească a
doua zi, iar partea vătămată să aibă bani asupra sa pentru a-l cumpăra.
Pentru a crea aparenţa că este o persoană de bună credinţă şi cu
posibilităţi materiale, inculpatul i-a solicitat martorului BMS să-l transporte cu
autoturismul său marca *** cu nr. de înmatriculare ***, în zona Podul Viilor,
pentru a se întâlni cu partea vătămată, pe care a condus-o ulterior la spaţiul din
str. D, pe care i l-a prezentat că îi aparţine, deşi făcea obiectul unui contract de
închiriere.
După ce partea vătămată a vizualizat motostivuitorul, a convenit cu
inculpatul la plata sumei de 9000 de lei, care i-a fost achitată de către aceasta,
utilajul fiind transportat la domiciliul părţii vătămate de către martorul CF cu o
158
autospecială marca I., fiindu-i achitată suma de 650 de lei pentru efectuarea
transportului.
Inculpatul a emis factura seria *** în numele SC SC SRL, fiind
menţionat preţul de vânzare la suma de 12.400 lei, iar la rubrica „ numele
delegatului” s-a trecut numele de DIE.
Prin urmare, motostivuitorul a fost transportat la domiciliul părţii
vătămate din comuna Izvoarele, judeţul Dâmboviţa, de către martorul CF.
Martorul MM, angajat al părţii civile SC M. SRL, l-a contactat
telefonic pe inculpat la data de 29.11.2013 în vederea predării certificatului
ISCIR al utilajului, însă inculpatul a amânat întâlnirea, motivând că are o zi
foarte ocupată.
Ulterior, la data de 10.12.2013, martorul respectiv s-a deplasat la
punctul de lucru al SC SC SRL de pe str. D prilej cu care a aflat că între timp
inculpatul a vândut motostivuitorul închiriat şi a părăsit spaţiul pe care îl
închiriase de le F.
Instanţa de fond a constatat, că este de precizat, că motostivuitorul a
fost identificat de către organele de poliţie la data de 18.11.2013 în comuna
Voineşti, judeţul Dâmboviţa, în detenţia părţii vătămate MI, acesta fiind ridicat
şi lăsat în custodia SC M SRL, fiind depozitat în curtea sediului societăţii
respective din comuna Mărăcineni.
Din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul, a
intenţionat încă de la momentul abordării părţii vătămate MI în incinta Târgului
Săptămânal din Municipiul Piteşti, să o inducă în eroare pe aceasta, sens în care
i-a avansat o ofertă de vânzare a unui utilaj industrial la un preţ avantajos şi i-a
creat convingerea acesteia că utilajul aparţine societăţii sale, aflată în insolvenţă,
dar îl vinde la un preţ atât de mic întrucât are nevoie de bani.
În baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a căutat un motostivuitor
corespunzător caracteristicilor tehnice indicate de către partea vătămată MI şi
sub aparenţa de seriozitate în relaţiile comerciale, a încheiat contractul de
închiriere a motostivuitorului, în calitate de reprezentant al SC SC SRL cu SC M
SRL, iar ulterior a obţinut prin manopere frauduloase, suma de 9000 de lei, care
i-a fost achitată de către partea vătămată MI cu titlu de preţ al motostivuitorului.
În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, prin exercitarea de
manopere dolosive, în împrejurările expuse anterior, inculpatul a reuşit atât
inducerea în eroare a părţii vătămate MI, cât şi a reprezentanţilor părţii vătămate
SC M SRL, motiv pentru care în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale
acestora sub aspectul laturii obiective şi subiective.
Este de precizat, că în temeiul art.386 Cpp, instanţa de fond a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului din infracţiunea de
înşelăciune în formă continuată în modalitatea prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cp
cu aplic art.41 alin.2 Cp în două infracţiuni de înşelăciune, făcându-se aplicarea
legii penale mai favorabile, conform art.5 Cp.
159
Avându-se în vedere că partea vătămată MI s-a împăcat cu

inculpatul, în temeiul art.396 alin.6 Cpp comb cu art.16 alin.1 lit.g Cpp şi
art.159 Cp, s-a încetat procesul penal, fiind incidentă una dintre cauzele care
înlătură răspunderea penală.
Referitor la cealaltă infracţiune, la individualizarea pedepsei ce i-a
fost aplicată inculpatului, au fost avute în vedere criteriile generale de
individualizare prev. de art.74 Cp, respectiv împrejurările şi modalitatea de
comitere a acesteia, prejudiciul cauzat părţii civile SC M SRL, faptul că planul
infracţional a fost conceput şi executat în mod foarte elaborat de către inculpat,
care a persistat în săvârşirea de astfel de infracţiuni, fiind liberat condiţionat la
data de 17.04.2013 din executarea unei pedepse de 8 ani închisoare aplicată
pentru săvârşirea de fapte similare şi în raport de care se află în stare de recidivă
postcondamnatorie.
Astfel, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2
ani închisoare, făcându-se şi aplicarea art.396 alin.10 Cpp, iar întrucât pe rolul
Tribunalului Prahova se află o contestaţie la executare formulată de către
inculpat, privind aplicarea legii penale mai favorabile referitor la pedeapsa de 8
ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a,b Cp pe o perioadă
de 3 ani aplicată prin sentinţa penală nr.510/06.11.2008, pronunţată de
Tribunalul Prahova, iar inculpatul a fost condamnat numai pentru săvârşirea
unei infracţiuni de înşelăciune, pentru cealaltă dispunându-se încetarea
procesului penal, în temeiul art.61 alin.1 Cp s-a menţinut liberarea condiţionată
privind restul de pedeapsă de 826 de zile rămas neexecutat, dispunându-se ca
pedeapsa să se execute prin privare de libertate, în condiţiile art.60 Cp.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. a Cpp, s-a dedus din pedeapsă
perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 06.01.2014 la zi.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cpp comb. cu art. 202 alin. 1 Cpp, s-a
respins ca nefondată cererea formulată de inculpat, având ca obiect înlocuirea
arestării preventive, având în vedere că în raport de gravitatea infracţiunii
comise, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului, care a persistat în săvârşirea de infracţiuni contra
patrimoniului, singura măsură preventivă de natură să conducă la realizarea
scopului prev. de art.202 alin.1 Cpp este cea a arestării preventive.
În temeiul art. 399 alin. 1 Cpp comb. cu art. 404 alin. 4 lit. b Cpp şi
art. 223 alin. 2 Cpp, s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, întrucât
subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, fiind incident în continuare
cazul prev. de art.223 alin.2 Cpp.
În temeiul art. 71 Cp, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de
art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b Cp pe perioada executării pedepsei.
În temeiul art. 404 alin. 4 lit. f Cpp, s-a dispus restituirea
motostivuitorului marca „***, capacitate 1,5 tone, părţii vătămate SC M SRL, în
custodia căreia se află în prezent, fiind depozitat în curtea societăţii comerciale
respective.
160
Impotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă

Judecătoria Piteşti şi inculpatul.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti critică sentinţa sub
aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând, în esenţă, prin motivele
invocate atât în scris, cât şi oral, următoarele:
-Prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului, pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, care este o lege
penală mai favorabilă, întrucât este prevăzută posibilitatea împăcării, dar nu a
fost respectată decizia Curţii Constituţionale vizând aplicarea legii mai
favorabile, ca instituţii globale şi nu autonome, deoarece, în cauză, s-a făcut
aplicarea şi a altor prevederi legale, ce vizează vechiul cod penal.
-In mod greşit, prima instanţă nu a dispus revocarea restului de
pedeapsă de 826 zile, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, impunându-se
revocarea acestui rest, fără a se menţine liberarea condiţionată, aşa cum greşit a
procedat prima instanţă.
-Nu a fost făcută o justă individualizare a pedepsei, având în vedere
că inculpatul a săvârşit infracţiunile din această cauză la scurt timp după
liberarea sa condiţionată, astfel că se impunea aplicarea unei pedepse într-un
cuantum mai mare.
Inculpatul a criticat sentinţa sub aspectul individualizării pedepsei,
în sensul că se impunea aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic decât
cel stabilit de prima instanţă.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi
din oficiu, potrivit prevederilor art.417 şi art.418 Cod pr.penală, Curtea constată
că numai apelul parchetului va fi admis, pentru considerentele ce vor urma:
Astfel, în cauză, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod
penal, cu referire la partea vătămată S.C. M S.R.L., încetându-se procesul penal
pentru aceeaşi infracţiune prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu referire
la partea vătămată MI.
In fapt, s-a reţinut că inculpatul, a intenţionat încă de la momentul
abordării părţii vătămate MI în incinta Târgului Săptămânal din Municipiul
Piteşti, să o inducă în eroare pe aceasta, sens în care i-a avansat o ofertă de
vânzare a unui utilaj industrial la un preţ avantajos şi i-a creat convingerea
acesteia că utilajul aparţine societăţii sale, aflată în insolvenţă, dar îl vinde la un
preţ atât de mic întrucât are nevoie de bani.
În baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a căutat un motostivuitor
corespunzător caracteristicilor tehnice indicate de către partea vătămată MI şi
sub aparenţa de seriozitate în relaţiile comerciale, a încheiat contractul de
închiriere a motostivuitorului, în calitate de reprezentant al SC SC SRL cu SC M
SRL, iar ulterior a obţinut prin manopere frauduloase, suma de 9000 de lei, care
i-a fost achitată de către partea vătămată MI cu titlu de preţ al motostivuitorului.
161
În consecinţă, a apreciat instanţa de fond, prin exercitarea de

manopere dolosive, în împrejurările expuse anterior, inculpatul a reuşit atât
inducerea în eroare a părţii vătămate MI, cât şi a reprezentanţilor părţii vătămate
SC M SRL, motiv pentru care, a apreciat, că în cauză sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, reţinută ca fiind săvârşită prin cele
două acte repetate, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul fiind, de
altfel, trimis în judecată prin rechizitoriu, pentru infracţiunea prevăzută de
art.215 alin.,1, 2 şi 3 Cod penal, anterior, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal,
anterior.
Făcând aplicarea prevederilor art.5 şi apreciind că legea mai
favorabilă este legea nouă, instanţa a condamnat pe inculpat numai pentru
infracţiunea prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, cu referire la partea
vătămată S.C. M S.R.L., încetând procesul penal pentru aceeaşi infracţiune cu
referire la partea vătămată MI, căreia i-a achitat suma de 9.000 lei cu care o
înşelase, cu titlu de preţ al motostivuitorului, întrucât aceasta s-a împăcat cu
inculpatul.
Având în vedere starea de fapt menţionată, precum şi situaţia că
inculpatul a fost condamnat potrivit noii legi, şi anume potrivit dispoziţiilor
art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, desigur cu aplicarea art.5 Cod penal, dar în cauză
au fost reţinute recidiva prev. de art.37 lit.a Cod penal, anterior, şi prevederile
art.61 alin.1 Cod penal, anterior, vizând liberarea condiţionată, Curtea constată,
în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr.265 din 6 mai 2014, că în cauză se
impunea o hotărâre dată prin raportare la criteriul instituţiilor procesuale ce
trebuiesc privite în mod global şi nu autonom, fără a fi combinate dispoziţiile
din vechiul cod penal, cu cele din actualul cod penal, cum greşit a procedat
prima instanţă.
Aprecierea, însă, a legii penale mai favorabile, prin prisma
instituţiilor procesuale penale fie din legea veche, fie din legea nouă, se face pe
baza mai multor criterii, printre care, poate cel mai important, este cel al
tratamentului sancţionator privind pedeapsa, având în vedere starea de recidivă a
inculpatului.
Or, Curtea constată că dată fiind starea de recidivă
postcondamnatorie, dacă s-ar face aplicarea noii legi, prin raportare la
infracţiunea reţinută de prima instanţă, conform prevederilor art.244 alin.1 şi 2
Cod penal, se ajunge la un cumul obligatoriu dintre pedeapsa aplicată în această
cauză şi pedeapsa anterioară neexecutată ori restul rămas neexecutat din aceasta,
rest care este de 896 zile, urmare a liberării condiţionate. Mai exact, la pedeapsa
de 2 ani închisoare, aplicată în această cauză pentru infracţiunea prevăzută de
art.244 alin.1 şi 2 Cod penal – este adevărat, numai un act al infracţiunii
continuate de înşelăciune, întrucât pentru celălalt act părțile s-au împăcat – se
adaugă 896 de zile, rezultând o pedeapsă de peste 4 ani, care este mai mare
decât pedeapsa la care se poate orienta instanţa, potrivit legii vechi, în apelul
parchetului, care solicită majorarea pedepsei – majorare justificată, având în
162
vedere antecedentele penale ale inculpatului - pedeapsă pe care Curtea o

apreciază la un cuantum de 3 ani închisoare, menţinând, totodată, şi liberarea
condiţionată, aşa cum a hotărât prima instanţă.
Ca atare, chiar dacă infracţiunea prevăzută de art.215 alin.1, 2 şi 3
Cod penal, ce urmează a fi reţinută în cauză, urmare înlăturării dispoziţiei de
schimbare a încadrării juridice, prevede pedeapsa cu limite situate între 3 şi 15
ani, comparativ cu limitele mult mai mici între 1 şi 5 ani, cu referire la
infracţiunea corespondentă prevăzută de art.244 alin.1 şi 2 Cod penal, şi chiar
dacă este înlăturată şi dispoziţia de încetare a procesului penal, cu privire la cel
de-al doilea act material, cu referire la partea vătămată MI, totuşi, luând în
considerare pedeapsa mai uşoară ce se poate aplica între aceste limite prevăzute
de art.215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, anterior, prin orientarea către limita minimă
de 3 ani, aşa cum s-a arătat mai sus, în condiţiile în care se reţine chiar şi
agravanta în formă continuată a acesteia, prin aplicarea prevederilor art.41 alin.2
Cod penal, anterior, la fel şi recidiva prevăzută de art.37 lit.a Cod penal,
anterior, cu trimitere la art.61 Cod penal, anterior, totuşi şi în astfel de situaţii,
tot prevederile codului penal anterior sunt mai favorabile, întrucât sporul ce
poate fi dat pentru infracţiunea continuată este facultativ, iar recidiva prevăzută
de art.37 lit.a Cod penal, anterior, cu referire la art.61 lit.a Cod penal, anterior,
nu implică o adăugare a unui rest de pedeapsă, aşa cum ar fi fost cazul dacă s-ar
fi reţinut prevederile art.43 alin.2 din actualul cod penal.
Aşadar, faţă de cele arătate, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a Cod
pr.penală, a admis apelul formulat de parchet, a desfiinţat, în parte, sentinţa
penală şi, rejudecând, a înlăturat dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a
faptelor, precum şi dispoziţia de încetare a procesului penal.
În baza art. 215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal anterior, cu aplicarea art.
41 alin. 2 Cod penal anterior şi art. 37 lit. a Cod penal anterior, a fost condamnat
inculpatul, la 3 ani închisoare, în condiţiile art. 57 Cod penal anterior.
În baza art.71 Cod penal anterior, au fost interzice inculpatului
drepturile prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal anterior.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale, privind
menţinerea liberării condiţionate, privind restul de pedeapsă de 896 zile, rămas
neexecutat, aşa cum a hotărât prima instanţă.
In baza art. 424 alin.3 Cod pr.penală, a fost dedusă perioada
arestării preventive din data de 12 mai 2014, data pronunţării sentinţei atacate, şi
9 octombrie 2014, data pronunţării prezentei decizii.
In ceea ce priveşte apelul declarat de inculpat, având în vedere
antecedentele penale ale acestui şi luând în considerare starea de fapt, aşa cum a
fost arătată mai sus, corespunzător activităţii infracţionale desfăşurată de
inculpat, o activitate infracţională cu un grad de pericol social ridicat, Curtea a
apreciat că nu se impune reducerea pedepsei, aşa cum solicită inculpatul, cu atât
mai mult cu cât instanţa se orientează la o agravare a situaţiei inculpatului în
163
apelul parchetului, prin orientarea la o pedeapsă de 3 ani, mai mare decât cea de
2 ani aplicată de prima instanţă.
Ca atare, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins
ca nefondat apelul declarat de inculpat.
4. Latura civilă a cauzei Parte responsabilă civilmente. Obligarea

asigurătorului, în solidar cu inculpatul, la repararea prejudiciilor cauzate
de acesta din urmă şi la plata cheltuielilor de spitalizare.
Art. 86 Cod procedură penală
Art. 1382 Cod civil
Pretenţiile civile formulate de partea civilă, victimă a unui accident de

circulaţie, în procesul penal, după încheierea unei tranzacţii cu
asigurătorul, în care se stipulează în mod expres că partea vătămată a fost
despăgubită şi că „nu mai are nici un fel de pretenţie de orice natură,
prezentă sau viitoare, de la asigurătorul de răspundere civilă auto sau de la
persoana vinovată de producerea accidentului” sunt nefondate.
În ceea ce priveşte obligarea asigurătorului în solidar cu inculpatul la
plata cheltuielilor de spitalizare către unităţile spitaliceşti care i-au acordat
îngrijiri victimei, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 86 Cod procedură
penală, prin care asigurătorul este calificat în mod expres drept parte
responsabilă civilmente, obligaţia fiind convenţională.
Având această calitate, el va răspunde în solidar cu asiguratul său
pentru prejudiciile cauzate de acesta din urmă.
(Decizia penală nr. 536/A/09 Octombrie 2014)
Prin sentinţa penală nr.177 din 30 aprilie 2014, pronunţată de

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 25 şi urm. Cod procedură penală, art.
397 Cod procedură penală rap. la art. 1.381 şi urm. Cod Civil; art. 49 şi urm. din
Legea nr. 136/1995; art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a respins acţiunea civilă
formulată de partea civilă TMD.
S-a constatat că partea civilă TMD a fost despăgubită de către
asigurătorul cu suma de 182.232 lei, conform contractului de tranzacţie încheiat
la data de 31.07.2012 şi înregistrat sub nr. ***.
S-au admis acţiunile civile formulate de unităţile medicale
SPITALUL CLINIC de URGENŢĂ BUCUREŞTI, şi SERVICIUL DE
AMBULANŢĂ JUDEŢEAN VÂLCEA.
A fost obligat, în solidar, pe inculpatul şi partea responsabilă
civilmente S.C. A S.R.L. şi asigurătorul de răspundere civilă auto la plata
următoarelor sume:
- 52.727,87 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei
(c/val. serv. hoteliere + c/val. serv. medicale), plus dobânda legală pe perioada
164
cuprinsă între data rămânerii definitive a prezentei şi data achitării efective a

debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti;
- 459,20 lei, reprezentând asistenţă medicală de urgenţă şi c/val.
transport victimă, către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, p rin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea nr. 1693/P/2011 din
11.01.2013, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului major,
pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în formă agravată,
prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal.
În esenţă, în actul de inculpare şi sesizare a instanţei, s-a reţinut că,
în noaptea de 31/01.04.2011, în timp ce conducea pe DN 64, din direcţia Rîmnicu
Vâlcea spre Drăgăşani, autovehiculul marca *** cu numărul de înmatriculare ***,
pe raza localităţii Mihăeşti, a încălcat dispoziţiile legale privind circulaţia pe
drumurile publice şi, drept urmare, a cauzat un accident de circulaţie soldat cu
vătămarea corporală gravă a numitului TMD.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea sub
numărul 373/288/2013.
Prin sentinţa penală nr. 303 din 27 mai 2013, pronunţată de
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea
art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul la 4 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în
varianta agravată.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 Cod penal raportat la art. 64 alin.1 lit.
a teza a II-a şi lit. b Cod penal – ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 4 luni,
stabilit potrivit dispoziţiilor art. 82 Cod penal.
În baza art. 71 alin.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea pedepsei
accesorii pe durata termenului suspendării condiţionate a executării pedepsei
închisorii.
S-a atras inculpatului atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.
Sentinţa penală menţionată a rămas definitivă prin decizia penală
nr. 660/R/15.10.2013 a Curţii de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu
minori şi de familie, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de
recurentul – parte vătămată TMD.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat
că, în cauză, s-au constituit părţi civile unităţile sanitare care au acordat victimei
accidentului rutier asistenţă medicală de specialitate, fiind solicitate următoarele
sume de bani: 52.727,87 lei plus dobânda legală pe perioada cuprinsă între data
rămânerii definitive a hotărârii şi data achitării efective a debitului, de către
partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi 459,20 lei, reprezentând
165
asistenţă medicală de urgenţă şi c/valoare transport, de către partea civilă

Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea .
În cuprinsul declaraţiei date în cursul urmăririi penale, partea
vătămată TMD a învederat că se constituie parte civilă, fără însă a preciza tipul
şi cuantumul despăgubirilor solicitate.
La dosarul cauzei au fost depuse contractul de tranzacţie înregistrat
sub nr. 4808/01.08.2012, încheiat la data de 31.07.2012, între partea vătămată
TMD şi asigurătorul de răspundere civilă auto , precum şi dovada efectuării
plăţii convenite.
În şedinţa publică din data de 13 mai 2013, inculpatul a învederat că
achiesează la convenţia intervenită între partea vătămată şi asigurător.
În cadrul aceleaşi şedinţe publice, partea vătămată TMD a depus la
dosar cerere de constituire parte civilă cu suma de 182.232 lei, reprezentând
daune materiale şi morale (similară celei înscrise în contractul de tranzacţie
menţionat).
Potrivit dispoziţiilor art. 161 din Codul de procedură penală, a
menţionat instanţa de fond, tranzacţionarea asupra pretenţiilor civile presupune
întrunirea acordului de voinţă al inculpatului, părţii civile, părţii responsabile
civilmente şi asigurătorului, iar, în speţă, inculpatul a achiesat verbal, fără
acordul părţii responsabile civilmente S.C. A S.R.L., la convenţia intervenită la
data de 31.07.2012, între partea vătămată TMD şi asigurătorul de răspundere
civilă auto. Pe de altă parte, s-a apreciat că se impune clarificarea motivului
depunerii de către partea vătămată a cererii de constituire parte civilă la data de
13.05.2013.
Faţă de aceste împrejurări, s-a considerat că este necesară stabilirea
poziţiei procesuale a părţilor în acest sens, astfel că, s-a constatat că latura civilă
a cauzei nu se află în stare de judecată, şi, în consecinţă, prin sentinţa penală nr.
303/ 27.05. 2013 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în baza art. 320 1 alin. 5 Cod
procedură penală raportat la art. 347 Cod procedură penală, s-a dispus
disjungerea acesteia, formarea unui nou dosar şi judecarea sa de către acelaşi
complet într-o altă şedinţă.
Acţiunea civilă disjunsă a fost înregistrată pe rolul instanţei sub
număr dosar 6937/288/2013.
Instanţa de fond a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că la
data de 31.07.2012, între partea civilă TMD şi asigurătorul de răspundere civilă
auto a fost încheiat contractul de tranzacţie înregistrat sub nr. 4808/01.08.2012,
la care au achiesat atât inculpatul (în şedinţa publică din data de 13 mai 2013),
cât şi partea responsabilă civilmente S.C. A S.R.L.
Conform clauzelor contractuale, partea civilă a primit de la
societatea de asigurare suma de 182.232 lei (virată cu ordinul de plată aflat în
fotocopie dosar nr. 373/288/2013), reprezentând „despăgubirea pentru întreg
prejudiciul moral şi material suferit” ca urmare a accidentului rutier din data de
01.04.2011.
166
Din înscrisurile aflate în dosarul nr. 373/288/2013, partea civilă tmd

a depus cerere de constituire parte civilă cu suma de 182.232 lei, reprezentând
daune materiale şi morale (similară celei înscrise în contractul de tranzacţie
menţionat).
Cu prilejul declaraţiei date în şedinţa publică din data de 9 aprilie
2014, tmd a precizat că înţelege să se constituie partea civilă cu suma de
182.232 lei, respectiv echivalentul a 40.000 euro, din care 50% reprezintă daune
materiale, constând în cheltuieli ulterioare cu spitalizările, cheltuielile de
deplasare la unităţile sanitare, contravaloarea tratamentului în ambulatoriu,
costul unei operaţii pe care urmează să o suporte şi diferenţa dintre salariu şi
indemnizaţia de concediu medical, iar 50% reprezintă daune morale. Toate
acestea sunt pretenţii noi, solicitate pentru acoperirea prejudiciului survenit
ulterior încheierii contractului de tranzacţie şi necunoscut la acel moment.
Analizând contractul de tranzacţie încheiat la data de 31.07.2012,
cu referire expresă la clauza înscrisă la pct. 2, conform căreia partea vătămată
nu mai are nici un fel de pretenţie de nicio natură, prezentă sau viitoare de la
asigurătorul de răspundere civilă auto sau de la persoana vinovată de producerea
accidentului, toate pretenţiile, de orice natură, fiind stinse în integralitate prin
primirea sumei convenite, instanţa de fond a constatat că latura civilă a acestei
cauze a fost soluţionată prin încheierea acelei tranzacţii.
Faţă de această împrejurare, a apreciat instanţa de fond, pretenţiile
părţii civile pentru diferenţa dintre sumele cu care s-a constituit iniţial parte
civilă şi sumele achitate deja de asigurător, recunoscute ca atare potrivit
propriilor susţineri şi concluzii, apar ca neîntemeiate. Faptul că efectele
accidentului s-au prelungit în timp şi ulterior momentului încheierii contractului
de tranzacţie nu poate justifica acordarea de către instanţa penală a unor
despăgubiri suplimentare, cât timp acel contract este valabil încheiat şi, mai
mult, este executat, instanţa penală neavând dreptul de a analiza legalitatea
încheierii respectivului contract. În situaţia în care partea civilă apreciază că
acesta prezintă vicii de natură a atrage anularea sa, se poate adresa instanţei
civile cu o asemenea acţiune, pe cale separată.
În consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea
civilă formulată de partea civilă tmd, astfel cum a fost ea precizată cu ocazia
declaraţiei din şedinţa publică din data de 9 aprilie 2014.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut, că, în speţă, au fost
formulate cereri de constituire parte civilă de către unităţile sanitare implicate în
acordarea de asistenţă medicală de specialitate victimei accidentului rutier.
Unul din principiile de bază ale dreptului, consacrat în dispoziţiile
art. 1.381 şi următoarele din Codul Civil, a apreciat instanţa de fond, îl
constituie repararea integrală a prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale
cauzate prin fapta ilicită şi culpabilă a altei persoane.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa de fond a
constatat că, în speţă, sunt întrunite cumulativ cerinţele necesare declanşării
167
răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.381 şi urm. Cod Civil, respectiv
existenţa prejudiciului suferit de părţile civile – persoane juridice, a faptei ilicite,
săvârşite de inculpat, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi
a vinovăţiei inculpatului, care îmbracă forma culpei.
Aşadar, instanţa de fond a admis acţiunile civile formulate de
Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vâlcea şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti
şi, în consecinţă, a obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul, la plata sumelor
de: 459,20 lei, reprezentând asistenţă medicală de urgenţă şi c/val. transport
victimă, respectiv 52.727,87 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei
(c/val. serv. hoteliere + c/val. serv. medicale), plus dobânda legală pe perioada
cuprinsă între data rămânerii definitive a prezentei şi data achitării efective a
debitului, dovedite cu înscrisurile ataşate cererilor de constituire părţi civile.
Prima instanţă a apreciat, că repararea prejudiciilor încercate de
părţile civile – unităţi medicale, va cădea în sarcina inculpatului. Alături de
inculpat, va fi răspunzătoare, solidar cu acesta, să dezdăuneze părţile civile cu
sumele stabilite de instanţă şi asigurătorul de răspundere civilă auto, în temeiul
dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 republicată, privind asigurările şi reasigurările.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel partea civilă TMD şi
asigurător.
Partea civilă TMD critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi
netemeiniciei, susţinând că este nemulţumit de despăgubirile civile acordate de
instanţa de fond, întrucât, deşi a încheiat o tranzacţie, prezintă în continuare
incapacitate de muncă, motiv pentru care solicită a fi despăgubit de inculpat şi
asigurător cu încă 182.000 de lei, deoarece au intervenit complicaţii în starea sa
de sănătate, care nu au fost prevăzute în momentul tranzacţionării.
Asigurătorul critică, de asemenea, sentinţa sub aspectul nelegalităţii
şi netemeiniciei, arătând că nu subzistă obligarea sa în solidar cu inculpatul către
unităţile spitaliceşti, cum greşit a procedat prima instanţă, o atare obligaţie
existând numai în baza contractului de asigurare.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, potrivit
prevederilor art. 417 şi 418 Cod de procedură penală, Curtea constată că acestea
nu sunt întemeiate pentru considerentele ce vor urma.
Astfel, prin sentinţa penală atacată, respectiv sentinţa penală nr.
177/30 aprilie 2014, s-a constatat că apelanta - parte civilă TMD a fost
despăgubit de către asigurător cu suma de 182.232 lei, conform contactului de
tranzacţie încheiat la data de 31.07.2012 şi înregistrat sub nr. 4808/01.08.2012,
aşa cum rezultă din înscrisurile aflate în dosarul nr. 373/288/2013 vizând latura
penală a cauzei.
De menţionat că în dosarul vizând latura penală a cauzei au fost
depuse contractul de tranzacţie arătat, dar TMD a depus la acest dosar şi o cerere
de constituire de parte civilă cu o altă sumă de 182.232 lei – echivalentul în lei a
40.000 de euro – reprezentând daune materiale şi morale, sumă similară celei
înscrise în contractul de tranzacţie precizat mai sus.
168
Ca urmare a acestei cereri de constituire de parte civilă, în afara

tranzacţiei cu care inculpatul a fost de acord, instanţa penală, care prin hotărârea
nr. 303 din 17.05.2013 a dispus condamnarea inculpatului la 4 ani închisoare, în
condiţiile art. 81 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin.
2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin. 7 Cod de procedură penală, a
dispus disjungerea laturii civile, disjungere ce face obiectul prezentei cauze.
Faţă de cele arătate, analizând susţinerile inculpatului, în sensul că
se impunea, în afara tranzacţiei, o altă sumă de bani similară contractului de
tranzacţie, întrucât au intervenit complicaţii ulterioare în legătură cu starea sa de
sănătate, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a luat act de contractul
de tranzacţie depus la dosarul vizând latura penală a cauzei, tranzacţie prin care
societatea de asigurare s-a obligat să achite suma de 182.232 RON către partea
civilă, ca asigurător de răspundere civilă, pentru prejudiciul moral şi material
suferit de către partea civilă ca urmare a accidentului de circulaţie provocat din
culpa inculpatului, sumă constând atât în daune morale, cât şi materiale, printre
care cheltuieli cu spitalizarea, tratamentul pentru recuperare fizică ş.a., partea
vătămată declarând – aşa cum rezultă din contractul de tranzacţie – că nu mai
are nicio pretenţie de nicio natură, atât de la asigurătorul de răspundere civilă,
cât şi de la inculpat, nici în prezent şi nici pentru viitor, toate pretenţiile de orice
natură fiind stinse în integralitate prin primirea sumei mai sus menţionate.
Or, primind această sumă de 182.232 RON - echivalentul a 40.000
de euro - aşa cum a constatat prima instanţă, pretenţiile ulterioare, vizând o altă
sumă suplimentară, nu pot fi primite, având în vedere tranzacţia efectuată între
partea civilă şi asigurător, în sensul celor arătate mai sus,tranzacţie la care partea
civilă a achiesat în condiţiile menţionate, tribunalul pronunţând astfel o soluţie
legală şi temeinică în cauză.
Desigur, în măsura în care partea civilă ar considera că un
asemenea contract vizând tranzacţia este afectat de vicii, care să atragă anularea,
sau este îndreptăţită la alte pretenţii ca urmare a survenirii unor situaţii sau
împrejurări ulterioare pronunţării hotărârii cu referire la starea de sănătate a
părţii vătămate, în această situaţie partea vătămată se poate adresa, în condiţiile
legii, instanţei civile pe calea separată a acţiunii civile.
În ceea ce priveşte motivele invocate de asigurător, în sensul că nu
trebuia să fie obligat în solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor de spitalizare
sau a celor reprezentând asistenţa medicală de urgenţă către unităţile spitaliceşti,
respectiv Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Serviciul de Ambulanţă
Judeţean Vâlcea, Curtea consideră că o atare obligaţie subzistă având în vedere
că, potrivit art. 86 Cod de procedură penală, de această dată, comparativ cu
reglementarea anterioară, asigurătorul este calificat în mod expres ca şi parte
responsabilă civilmente, textul arătat menţionând în mod expres nu numai
obligaţia legală, dar şi convenţională de a repara în întregime sau în parte
prejudiciul cauzat prin infracţiune, astfel că, în privinţa obligaţiei convenţionale,
169
implicit se poate susţine că se face referire la asigurător ca urmare a contractelor

de asigurare încheiate de acesta.
Cum asigurătorul este calificat ca şi parte responsabilă civilmente şi
cum aceasta întotdeauna, potrivit dispoziţiilor legale răspunde în solidar cu
inculpatul, în mod corect prima instanţă a dispus obligarea în solidar a
inculpatului şi în solidar cu societatea de asigurare, neîmpărtăşind critica că o
atare obligare trebuia făcut numai în baza contractului de asigurare , aşa cum
solicită societatea de asigurare, ca apelantă în această cauză.
Aşa fiind, cum motivele invocate nu pot fi primite şi cum nu există
nici alte motive, care invocate din oficiu ar atrage reformarea hotărârii atacate,
Curtea, în baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod de procedură penală, a respins ca
nefondate apelurile declarate.
5. Executarea mandatului european de arestare. Amânarea predării

persoanei solicitate.
Art. 112 raportat la art. 58 din Legea nr. 302/2004 republicată
În cazul în care dispune amânarea predării persoanei solicitate,

judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de predare în vederea executării
unui mandat european de arestare dispune arestarea persoanei solicitate,
urmând ca mandatul de arestare provizorie să fie pus în executare la data
încetării motivelor care au justificat amânarea predării.
(Sentinţa penală nr. 168/F/17 Octombrie 2014)
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a sesizat instanţa cu

mandatul european de arestare emis de Procurorul Republicii de pe lângă
Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen, prin reprezentantul său IP, - Franţa
privind persoana solicitată, cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de
excrocherie, efectuată în bandă organizată, prev. de art. 313 - 1, 313 - 2, 313 - 7,
313 - 8 şi art. 132 - 71 din Codul penal francez, tentativă de excrocherie în
bandă organizată, prev. de art. 121 - 4, 121 - 5, 313 - 1, 313 - 2, 313 - 7, 313 - 8,
132 - 71 din Codul penal francez, complicitate la excrocherie şi la tentativă de
excrocherie realizată în bandă organizată, prev. de art. 121- 6, 121 - 7, 313 -1,
313 - 7, 313 - 8, 132 -71 din Codul penal francez.
Din conţinutul mandatului rezultă că persoana solicitată, în perioada
anului 2011, a constituit, împreună cu alte persoane, un grup infracţional
organizat, efectuând mai multe operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri,
prin utilizarea fără consimţământul titularului a unor instrumente de plată
electronică, fapte prevăzute în legislaţia română în art. 367 Cod penal şi art. 250
alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
Din verificările efectuate în cadrul procedurii prealabile prevăzute
de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că mandatul european de
170
arestare emis de autorităţile franceze cuprinde informaţiile necesare prevăzute

de art. 86 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi îndeplineşte condiţiile
necesare prev. de art. 96 alin. 1 pentru punerea în executare a acesteia de către
autoritatea judiciară română.
În consecinţă, persoana solicitată a fost căutată, localizată,
identificată, audiată şi reţinută prin ordonanţa nr. 8852/II/5/2014 din data de
17.10.2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, pentru 24 de ore,
începând cu data de 17.10.2014, ora 12.00 şi până la data de 18.10.2014, ora
12.00.
Instanţa a adus la cunoştinţă persoanei solicitate conţinutul
mandatului emis de către autorităţile judiciare din Franţa şi a procedat la
verificarea identităţii acesteia.
Persoana solicitată a fost audiată de către instanţă. Din declaraţia
sa, se reţine că nu are obiecţiuni în ceea ce priveşte identitatea, este de acord cu
predarea autorităţilor judiciare franceze şi doreşte să beneficieze de drepturile
conferite de regula specialităţii.
Din datele existente la dosar rezultă că persoana solicitată se află
încarcerată în Penitenciarul Colibaşi în vederea executării unei pedepsei de 4 ani
şi 8 luni închisoare, în baza mandatului de executare nr. 113/17.02.2014 emis de
Tribunalul Constanţa. Prin urmare, există o situaţie care justifică amânarea
predării persoanei solicitate, în conformitate cu disp. art. 58 alin. 1 din Legea nr.
302/2004.
Având în vedere cele mai sus expuse, a admisă cererea formulată de
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
În baza disp. art. 103 alin. 5 şi 6 rap. la art. 107 din Legea
nr.302/2004, s-a va dispus executarea mandatului european de arestare emis de
Procurorul Republicii pe lângă Tribunalul de Mare Instanţă din Rouen prin
reprezentantul său IP, procuror adjunct al republicii la data de 28 martie 2014,
privind persoana solicitată.
În baza art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, s-a luat act că persoana solicitată a consimţit să fie
predată autorităţilor judiciare franceze.
S-a luat act, în baza disp. art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004, că
persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.
S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută 24 de ore, prin
ordonanţa de reţinere din 17 octombrie 2014 emisă de Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.7752/II/2014.
În baza disp. art.58 alin.1 din Legea nr.302/2004, a fost amânată
predarea persoanei solicitate până la punerea în libertate ca urmare a liberării
condiţionate sau până la executarea la termen a pedepsei de 4 ani şi 8 luni
închisoare, conform mandatului de executare nr.113/17.02.2014 emis de către
Tribunalul Constanţa.
171
În baza art. 103 alin.6 şi 10 din Legea 302/2004, s-a dispus

arestarea, în vederea predării, pe o durată de 30 de zile, a persoanei solicitate.
În temeiul disp. art.107 alin.3 din Legea nr.302/2004, mandatul de
arestare va fi pus în executare la data încetării motivelor care justifică amânarea
predării.
În baza art. 97 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi
completările ulterioare, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate persoana solicitată va fi transferată în România pentru executarea
pedepsei.
6. Executarea mandatului european de arestare. Motiv de refuz al

executării mandatului european de arestare. Ipoteza în care pedeapsa
aplicată prin hotărârea de condamnare pronunţată pe numele persoanei a
cărei predare se solicită în baza unui mandat european de arestare a fost
executată în întregime.
Art. 8 şi art. 98 alin1 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată
În cazul în care în statul solicitant a fost pronunţată o hotărâre de

condamnare pe numele persoanei a cărei predare se solicită în baza unui
mandat european de arestare, iar pedeapsa aplicată a fost executată în
întregime, instanţa va refuza executarea mandatului european de arestare,
întrucât, în caz contrar s-ar încălca principiul non bis in idem.
(Sentinţa penală nr. 172/F/27 octombrie 2014)
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a sesizat instanţa cu

punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria de
primă instanţă Munchen – Germania la data de 28 august 2014, prin care se
solicită reţinerea, arestarea şi predarea persoanei solicitate.
Parchetul a solicitat arestarea persoanei solicitate în vederea
predării.
Din probele administrate în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
Autorităţile judiciare din Germania – Judecătoria de primă instanţă
Munchen, la data de 28 august 2014, au emis un mandat european de arestare,
solicitând predarea persoanei solicitate.
Mandatul european de aretare a fost depus la dosar, tradus în limba
română, de către parchet.
Din conţinutul mandatului european de arestare rezultă că se
solicită arestarea şi predarea sus-numitului, având în vedere că acesta este acuzat
pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, constând în aceea că, la data de 14
august 2013, în jurul orei 23.10, împreună cu învinuiţii CSC, ME şi FB, care se
asociaseră în prealabil într-un grup infracţional organizat pentru săvârşirea în
mod continuu de fapte penale, în localitatea Wolffratshausen – Germania, strada
172
W, au spart lacătul care asigura bicicleta tip Mountainbike, a părţii vătămate JS,
pe care au sustras-o cu scopul de a-şi însuşi acest bun. Se menţionează că
valoarea bunului sustras este de 2000 de euro.
Persoana solicitată a fost identificată, audiată şi reţinută de către
parchet. Prin ordonanţa de reţinere dată la 14 octombrie 2014 în dosarul
nr.7526/II/5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus
reţinerea persoanei solicitate, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 14
octombrie 2014, până la data de 15 octombrie 2014, ora 16.00.
Persoana solicitată a fost prezentată Curţii de Apel Piteşti în
vederea executării mandatului european de arestare.
Persoana solicitată a fost audiată de către instanţă la data de 15
octombrie 2014, prilej cu care a arătat că nu are obiecţiuni în legătură cu datele
de stare civilă personală, a luat cunoştinţă de Semnalarea introdusă în spaţiul
Schengen emisă împotriva sa a cărui conţinut este identic cu mandatul european
de arestare. A precizat însă că a fost cercetat, judecat şi condamnat pentru
această faptă de către autorităţile judiciare din Austria şi a executat pedeapsa
aplicată, respectiv 8 luni închisoare cu executare, 2 ani cu suspendare, şi 5 ani
interdicţia de a mai intra pe teritoriul Austriei.
Pentru susţinerea apărării formulate, a depus la dosar acte
justificative în limba germană.
Prin încheierea din data de 15 octombrie 2014, Curtea a respins
propunerea parchetului de arestare preventivă a persoanei solicitate şi a aplicat
acestuia măsura controlului judiciar. A fixat un nou termen de judecată în
vederea traducerii în limba română a actelor judiciare depuse la dosar de către
inculpat.
Prin încheierea din data de 17 octombrie 2014, Curtea a respins
cererea parchetului privind aplicarea măsurii arestării la domiciliu a persoanei
solicitate, a dispus menţinerea măsurii controlului judiciar faţă de persoana
solicitată şi a fixat un nou termen pentru a se depune la dosar traducerea actelor
judiciare pe care persoana solicitată le invocă în apărarea sa.
La data de 27 octombrie 2014, instanţa a procedat la reaudierea
persoanei solicitate în legătură cu datele cuprinse în mandatul european de
arestare. Din declaraţia acestuia se reţine că nu are obiecţii în ceea ce priveşte
identitatea, a luat cunoştinţă de conţinutul mandatului european de arestare şi a
precizat că a săvârşit fapta pentru care este învinuit, respectiv furtul unei
biciclete, dar a fost cercetat, judecat şi condamnat împreună cu alte persoane,
inclusiv pentru această faptă de către autoritățile judiciare din Germania. A
executat pedeapsa aplicată şi a acoperit prejudiciul prin restituirea bunului,
întrucât a fost condus de autorităţile judiciare din Austria în Germania la partea
civilă, căreia i s-a predat bicicleta. Invocă din nou, în susţinerea celor afirmate,
hotărârea de condamnare a autorităţilor judiciare din Austria, pe care o depune
la dosar. A afirmat că nu poate preciza localitatea de unde a sustras bicicleta, dar
învederează că nu a mai săvârşit alte fapte de furt pe teritoriul Germaniei în
173
afară de cea menţionată în hotărârea judecătorească. Nu a avut reprezentarea

dacă se află pe teritoriul Germaniei sau Austriei în momentul săvârşirii faptei.
La dosarul cauzei s-au depus traducerile în limba română a actelor
judiciare invocate de către persoana solicitată.
Examinând conţinutul acestor documente, Curtea reţine că, prin
actul de acuzare al Tribunalului Innsbruck, ME (persoana solicitată), CSC şi FB
au fost învinuiţi că „în colaborare conştientă şi voită” au sustras bunuri mobile
în valoare de 3000 de euro, cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept şi de a-şi
asigura un venit permanent din săvârşirea unor astfel de infracţiuni, reţinându-se
un prejudiciu total de 10.000 de euro.
Se menţionează în actul de acuzare că, în noaptea de 13/14 august
2013, învinuiţii au forţat rastelul pentru biciclete, montat pe un autoturism, şi au
sustras două biciclete Montainbike în valoare totală de 1600 de euro. Faptele
sunt descrise pe larg în actul de acuzare.
La dosar se află şi comunicarea hotărârii pronunţate de către
Tribunalul Innsbruk din Austria din care rezultă că, la data de 28 .11.2013,
persoana solicitată a fost condamnată definitiv în dosarul instanţei cu nr. 37 Hv
133/13/p la o pedeapsa privativă de libertate de 2 ani, din care s-a dispus
suspendarea condiţionată pentru 16 luni, pentru infracţiunile prev. de art. 127,
129 şi 130 din Codul penal austriac. Prin comunicarea respectivă i se aduce la
cunoştinţă persoanei solicitate că i se interzice intrarea pe teritoriul Austriei.
La dosar există şi o dovadă privind executarea pedepsei aplicate
prin hotărârea mai sus-menţionată. Din acest document rezultă că persoana
solicitată a executat pedepsele aplicate atât prin privare de libertate, cât şi în alte
modalităţi dispuse de către instanţă.
De precizat că actul de acuzare al Tribunalului Innsbruk face
referire la dosarul nr. 37 Hv 133/13p-43, respectiv numărul de dosar la instanţei
în care s-a şi pronunţat hotărârea de condamnare pentru acuzaţiile aduse
persoanei solicitate, acuzaţii menţionate mai sus.
În raport cu probele administrate, Curtea constată că există
identitate între fapta menţionată în actele judiciare ale Tribunalului Innsbruck
pentru care ME a fost condamnat de autorităţile judiciare austriece şi a executat
condamnarea şi, respectiv, fapta pentru care autorităţile judiciare din Germania
solicită predarea sus-numitului în vederea cercetării şi judecării.
Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. 1 lit. a din Legea nr 302/2004,
există motiv de refuz al executării mandatului european de arestare în situaţia în
care din informaţiile de care dispune instanţa rezultă că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte, altul decât statul emitent, cu condiţia ca,
în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată.
Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de lege mai
sus menţionate. Persoana solicitată ME a fost judecată definitiv pentru
săvârşirea infracţiunii de furt al unei biciclete, săvârşită în noaptea de 13/14
august 2013, de către autoritățile judiciare al Landului Innsbruck, pronunţându-
174
se o hotărâre de condamnare în dosarul nr. 37 Hv 133/13p -43 al instanţei.

Pedeapsa aplicată a fost executată în întregime, în acest sens depunându-se la
dosar actele traduse în limba română.
Având în vedere cele mai sus expuse, Curtea a respins cererea
formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
În baza disp. art. 98 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004, s-a refuzat
executarea mandatului european de arestare emis la data de 28 august 2014 de
autoritățile judiciare din Germania şi predarea persoanei solicitate.
În temeiul disp. art. 242 alin. 1 Cod de procedură penală, a fost
revocată măsura preventivă a controlului judiciar dispusă împotriva persoanei
solicitate.
7. Motive de revocare a măsurii controlului judiciar legal dispuse şi

menţinute în etapa camerei preliminare, după pronunţarea de către Curtea
Constituţională a Deciziei nr. 712 din 4.12.2014.
Art. 211-217 Cod procedură penală
Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4.12.2014
O.U.G. nr. 82/2014
Măsura controlului judiciar legal dispusă şi menţinută în etapa camerei

preliminare nu poate fi revocată după pronunţarea de către Curtea
Constituţională a Deciziei nr. 712 din 4.12.2014 prin care s-a constatat că
sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 211-217 Cod procedură penală.
De asemenea, ascultarea inculpaţilor, în etapa judecăţii, potrivit art.
378 Cod procedură penală, nu poate constitui un motiv de revocare a
controlului judiciar, atâta vreme cât raţiunea luării acestei măsuri a fost de a
se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi administrarea în bune
condiţii a probei testimoniale.
(Încheierea penală nr. 192/F/08 Decembrie 2014)
La data de 2 decembrie 2014, inculpaţii CA şi PC au solicitat

revocarea controlului judiciar, pe motiv că nu mai subzistă condiţiile prevăzute
de art. 202 alin. 1 din noul Cod de procedură penală, întrucât nu s-a invocat de
instanţă şi nici nu s-a motivat existenţa unor temeiuri noi care să justifice
prelungirea măsurii preventive - aşa cum prevăd dispoziţiile art. 207 alin. 4 Cod
de procedură penală - şi nici nu s-a invocat vreo împrejurare nouă care să
determine menţinerea controlului judiciar.
Inculpatul PC a precizat că, la acest moment procesual, nu mai
poate influenţa buna desfăşurare a procesului penal, nu s-a sustras de la judecată
şi nu există riscul să mai săvârşesc vreo infracţiune, având în vedere pregătirea
profesională, vârsta de 58 ani şi lipsa cazierului judiciar.
Totodată, a precizat că cele două condiţii prevăzute de art. 202 alin.
4 lit. b Cod de procedură penală nu sunt întrunite în cauza de faţă, lucru
175
demonstrat din probele de la dosar şi din evoluţia dosarului până în prezent, de

la judecătorul de drepturi şi libertăţi, la judecătorul de cameră preliminară şi
până la faza de judecată, că până în prezent a respectat toate măsurile impuse de
instanţa de judecată în ceea ce priveşte interdicţia de a lua legătura cu celalalt
coinculpat, domnul CA, deoarece din anul 2012 şi până în prezent nu l-a
contactat pe acesta din urmă, nici direct, nici telefonic, şi nu are niciun interes să
iau legătura cu acesta în legătura cu evoluţia procesului, deoarece este
nevinovat, nu a contactat pe nimeni, nu a promis nimănui că are relaţii la
instanţele de judecată din raza Curţii de Apel Piteşti şi nici nu a primit vreo
sumă de bani, în euro sau în lei, de la nici o persoană.
A mai arătat inculpatul că aceeaşi situaţie se poate constata şi cu
privire la atitudinea sa faţă de martorii din cauză, nu a încercat să contacteze pe
nimeni până în prezent şi nu există la dosar nicio dovadă reprezentată de
interceptări telefonice în care ar fi vorbit cu vreunul dintre martorii din dosar sau
ar fi încercat să-i influenţeze pe aceştia, în condiţiile în care toţi martorii sunt în
diferite penitenciare din ţară, iar martorii solicitaţi de acesta nu au fost
identificaţi de autorităţile romane şi nu li s-a luat declaraţie la Parchet.
În ce-l priveşte pe inculpatul CA, acesta a mai adus ca argumente,
în sprijinul cererii sale, faptul că nu mai are calitatea de avocat din luna iunie
2014, astfel că măsura obligatorie luată împotriva sa, de a nu mai exercita
profesia, este lipsită de eficienţă.
Faptul că instanţa a constatat legalitatea probelor efectuate de
organul de urmărire penală, este lipsită de orice relevanţă, întrucât Curtea
Constituţională, la data de 11 noiembrie 2014, a declarat neconstituţionale, cu
unanimitate de voturi, dispoziţiile art. 345 alin. 1, art. 346 alin. 1 şi art. 347 alin.
3 Cod de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se
pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului.
În final, a subliniat inculpatul că nu s-a invocat de instanţă şi nici nu
s-a motivat existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii
preventive, aşa cum cer dispoziţiile art. 207 alin. 4 Cod de procedură penală, şi
nici nu s-a invocat vreo împrejurare nouă care să determine menţinerea
controlului judiciar.
Inculpatul PC a mai formulat o cerere subsidiară celei de revocare,
şi anume de a i se permite depăşirea limitelor teritoriale ale ţării în perioada
04.01.2015 – 09.01.2015, în vederea deplasării în Italia, în oraşul Bergamo,
pentru negocierea unui contract comercial de colaborare între S.C. CP S.R.L., în
calitate de administrator şi director general, şi firma italiană B S.R.L. Bergamo,
reprezentată de MC.
A subliniat faptul că invitaţia în Italia, la Bergamo, s-a făcut
personal, prezenţa sa fiind necesară în vederea negocierii clauzelor unor
contracte comerciale de colaborare. Inculpatul PC a solicitat instanţei a se avea
în vedere conduita sa atât în faza de urmărire penală, cât şi după trimiterea în
176
judecată, acesta respectând toate obligaţiile stabilite în sarcina sa prin măsura

controlului judiciar dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul
de cameră preliminară.
Analizând cererile cu soluţionarea cărora cei doi inculpaţi au
învestit Curtea, se constată următoarele:
La termenul din data de 07.07.2014, judecătorul de cameră
preliminară a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive a controlului
judiciar dispuse faţă de cei doi inculpaţi, CA şi PC.
În baza art. 207 alin. 4 Cod de procedură penală, a fost menţinută
această măsură şi s-a dispus înlocuirea obligaţiilor stabilite în sarcina acestora
potrivit art. 215 alin. 2 lit. a) Cod de procedură penală, de a nu părăsi judeţul
Argeş, pentru inculpatul CA şi, respectiv, localitatea de domiciliu, pentru
inculpatul PC, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a României.
Pentru a dispune aceasta, judecătorul a constatat că temeiul
adoptării măsuri preventive faţă de inculpaţi a fost art. 211 Cod de procedură
penală raportat la art. 202 alin. 1 Cod de procedură penală, iar acest temei
subzistă şi nu au fost identificate aspecte de nelegalitate care să vă atragă
revocarea.
În continuare, la data de 12 septembrie 2014, judecătorul de
cameră preliminară, învestit fiind cu cererile de revocare a măsurii preventive
dispuse împotriva inculpaţilor, a procedat din nou la o analiză a temeiurilor care
au stat la baza adoptării acestora şi a apreciat că obligaţiile şi interdicţiile impuse
inculpaţilor prin menţinerea controlului judiciar constituie o garanţie a bunei
desfăşurări a procesului penal în faza judecăţii.
Cererile de revocare a măsurii a măsurii controlului judiciar
formulate de inculpaţi la data de 02.12.2014, în care sunt aduse ca argumente,
printre altele, şi aspecte care ţin de legalitatea măsurii, declararea ca
neconstituţionale ale anumitor dispoziţii din Codul de procedură penală
privitoare la Camera preliminară sunt neîntemeiate, după cum se va arăta în
continuare:
Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din data de 11.11.2014 a fost
publicată în Monitorul Oficial la data de 05.12.2014, iar potrivit art. 11 din
Legea nr. 47/1992, modificată şi completată, această decizie are putere numai
pentru viitor.
Soluţia adoptată de judecătorul de cameră preliminară în cauza
pendinte, de începere a judecăţii, a rămas definitivă, fiind confirmată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din data de 16.10.2014.
Prin urmare, toate actele îndeplinite în etapa camerei preliminare
rămân valabil întocmite, cu menţiunea că aspecte privitoare la nelegalitatea
probelor, din cele menţionate la art. 101 şi 102 Cod de procedură penală, vor
putea fi discutate oricând pe parcursul procedurilor.
177
Tot astfel, Decizia Curţii Constituţionale din data de 04.12.2014,

prin care s-a hotărât că prevederile art. 211 – 217 Cod de procedură penală sunt
neconstituţionale, prin faptul că nu este prevăzută durata măsurii preventive a
controlului judiciar (decizie ce nu a fost încă publicată), nu poate avea ca efect
revocarea acestei măsuri, atâta vreme cât a fost dispusă cu respectarea
condiţiilor cerute de lege la data adoptării ei.
Relativ la aspectele de netemeinicie la care se face referire în
cererile inculpaţilor:
Ascultarea inculpaţilor în etapa judecăţii, potrivit art. 378 Cod de
procedură penală, nu poate constitui un motiv de revocare a controlului judiciar,
atâta vreme cât raţiunea luării acestei măsuri a fost de a se asigura buna
desfăşurare a procesului penal şi administrarea în bune condiţii a probei
testimoniale, iar acest temei subzistă.
De aceea, Curtea a respins cererile de revocare a măsurii preventive
a controlului judiciar, ca nefondate, în temeiul art. 242 alin. 1 Cod de procedură
penală.
Asupra cererii de autorizare a părăsirii teritoriului României în
perioada 04.01.2015 – 09.01.2015, formulate de inculpatul PC:
Inculpatul a cerut a i se aproba deplasarea în afara graniţelor ţării, în
Italia, pentru perioada menţionată, arătând în motivare că a primit o invitaţie
scrisă din partea unei firme italiene, parteneră de afaceri, pentru a încheia
contracte de colaborare în domeniul turismului. Perfectarea acestor contracte
este o atribuţie exclusivă a administratorului ceea ce ar impune prezenţa
personală a inculpatului la Bergamo, iar prin derularea afacerilor în Republica
Italia se urmăreşte dezvoltarea zonei Argeş – Muscel şi crearea de oportunităţi
pentru cetăţenii din această zonă.
Se invocă buna comportate a inculpatului pe parcursul procesului,
atât în faza de urmărire penală, cât şi după trimiterea în judecată.
Cererea este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, atâta
vreme cât motivele invocate şi invitaţia depusă în dovedirea lor nu sunt de
natură a convinge instanţa că doar inculpatul ar putea perfecta contracte
comerciale cu societatea comercială din Italia, pe de o parte, iar pe de altă parte
invitaţia respectivă nu este de natură a proba caracterul necesar şi urgent al
deplasării.
Faţă de această situaţie, în baza art. 215 alin. 8 Cod de procedură
penală, Curte a respins cererea.
8. Condiţiile necesare pentru luarea măsurii internării medicale provizorii a

inculpatului. Nerespectarea obligaţiei de a se prezenta la instanţă, impusă
în cadrul controlului judiciar.
Art. 215 alin. 7 Cod procedură penală
178
Arestarea inculpatului pentru nerespectarea obligaţiei de a se prezenta

la instanţă, impusă în cadrul controlului judiciar, se dispune în cazul în care
a fost făcută dovada relei-credinţe a acestuia. Atâta vreme cât actele medicale
au confirmat că are o sănătate precară, lipsa inculpatului la termenele de
judecată este justificată.
Pentru a fi luată măsura internării medicale provizorii a inculpatului
este necesar ca instanţa să fie legal sesizată, în conformitate cu art. 248 alin.
13 Cod procedură penală şi să existe un pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică, conform alin 1. al art. 247 Cod procedură penală.
(Decizia penală nr. 208/11 noiembrie 2014)
Prin încheierea penală din data de 22 octombrie 2014 pronunţată de

Tribunalul Vâlcea, s-a respins ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii
preventive a controlului judiciar luată faţă de inculpat, formulată din oficiu de
instanţă, cu măsura arestării preventive.
Totodată, s-a respins ca inadmisibilă propunerea procurorului de a
obliga provizoriu la tratament medical pe acelaşi inculpat, până la însănătoşire
sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin încheierea din 14.03.2012, Tribunalul Vâlcea a dispus luarea
măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat şi alţi doi
coinculpaţi.
La data de 17.02.2014, s-a constatat încetată de drept măsura
preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de cei trei inculpaţi şi, în baza art.
211 alin. 2 raportat la art. 214 din Codul de procedură penală, a dispus luarea
măsurii controlului judiciar faţă de aceştia, inclusiv faţă de inculpat. Totodată, i
s-a impus inculpatului, printre altele, să respecte obligaţia de a se prezenta la
instanţa de judecată ori de câte ori este chemat, conform art. 215 alin. 1 Cod
procedură penală.
La termenele de judecată ulterioare, din data de 26.03.2014,
14.04.2014 şi, respectiv, 23.07.2014, inculpatul a lipsit, fiind reprezentat şi
asistat de avocat ales. Constatând absenţa nejustificată de la judecată a
inculpatului, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie înlocuirea măsurii preventive a
controlului judiciar luată la data de 17.02.2014.
Asupra cererii de înlocuire a măsurii controlului judiciar, instanţa a
amânat pronunţarea, iar cu ocazia rejudecării acestei cereri, la termenul de
judecată din data de 22.10.2014, a fost audiat inculpatul, care a susţinut că de la
luarea măsurii controlului judiciar din 17.02.2014 şi până la termenul de
judecată din 14.04.2014 nu s-a prezentat pentru că suferă de o depresie psihică şi
urmează tratamentul medical prescris de medici, că în această perioadă instanţa
179
nu a dispus să fie chemat la fiecare termen de judecată, astfel că nu a dat dovadă

de rea - credinţă.
Din actele medicale depuse la dosar, Tribunalul a constatat că într-
adevăr inculpatul este bolnav, că a fost internat în mai multe spitale şi că medicii
i-au prescris să urmeze un tratament în vederea însănătoşirii. Prin raportul de
expertiză medico - legală nr.1297/05.08.2013 întocmit de I.M.L. Craiova s-a
concluzionat că inculpatul suferă de „tulburare depresivă majoră reactivă, cu
atacuri de panică”.
În contextul în care cauza penală nu s-a soluţionat până în prezent,
în principal, din cauza neefectuării expertizei topo-cadastrale dispuse, şi nu din
cauza conduitei procesuale a inculpatului, cererea pusă în discuţie din oficiu de
către instanţa de fond a fost apreciată ca inadmisibilă, motiv pentru care a fost
respinsă.
Referitor la propunerea procurorului, formulată pentru prima dată la
instanţa de apel în calea de atac şi reiterată cu ocazia rejudecării, de a se dispune
luarea faţă de inculpat a măsurii de siguranţă a obligării provizorii la tratament
medical, în al doilea ciclu procesual, Tribunalul a apreciat-o ca fiind
inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, această măsură nu poate face obiectul
rejudecării, deoarece nu a fost făcută la fond în primul ciclu procesual, iar pe de
altă parte, Curtea a dispus ca în rejudecare să fie verificate aspectele în legătură
cu cererea de înlocuire şi nu a propunerii luării măsurii de siguranţă faţă de
inculpat.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că în această fază procesuală nu
sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 246 alin. 11 Cod procedură penală,
procurorul de şedinţă având posibilitatea legală să propună instanţei care judecă
fondul la termenele următoare oportunitatea luării acestei măsuri de siguranţă.
Împotriva acestei încheieri, a formulat contestaţie Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Piteşti,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia şi,
pe fond, admiterea solicitării arestării preventive a inculpatului, pentru
următoarele considerente: 1)în mod greşit prima instanţă a constatat că
înscrisurile medicale depuse la dosar fac dovada imposibilităţii prezentării
inculpatului la cele 13 termene de judecată; 2) în cauză se impunea obligarea
provizorie a inculpatului la tratament medical; 3) prima instanţă nu s-a
conformat hotărârii instanţei de control judiciar.
În dezvoltarea criticilor formulate, procurorul a arătat că înscrisurile
medicale depuse la dosar nu fac dovada imposibilităţii prezentării inculpatului la
13 termene de judecată.
S-a apreciat de către contestator că inculpatul a încălcat cu rea -
credinţă obligaţiile ce i-au revenit deşi, potrivit încheierilor de şedinţă din
14.03.2012 şi 17.02.2014, pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.
1043/90/2012, i s-a atras atenţia că trebuie să respecte pe durata controlului
judiciar toate obligaţiile ce i-au fost impuse.
180
Reaua credinţă a inculpatului reiese din următoarele împrejurări:

inculpatul nu a solicitat, în scris, în temeiul art. 364 alin. 4 Cod procedură
penală, să fie judecat în lipsă; a solicitat suspendarea judecăţii, în baza art. 367
alin. 1 Cod procedură penală, dar expertiza medico - legală a concluzionat în
sensul că inculpatul nu suferă de o boală gravă care l-ar împiedica să participe la
judecată; a lipsit la nenumărate termene de judecată, iar o parte din actele
medicale depuse la dosar sunt pro causa.
În rejudecarea cauzei, instanţa de fond a respins propria-i solicitare,
cu privire la înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării
preventive faţă de inculpat.
Motivarea generală a instanţei, prezentată ca urmare a eludării
dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de control judiciar, nu poate să fie primită.
Nu s-a analizat situaţia prezentată în concluziile scrise depuse de reprezentantul
Direcţiei Naţionale Anticorupţie la data de 18.06.2014, pentru niciunul din cele
13 termene de judecată la care inculpatul a lipsit nemotivat şi nu s-au combătut
în nici un fel argumentele prezentate de procuror. Nu s-au indicat în mod concret
actele medicale care ar fi justificat, în opinia instanţei, absenţa inculpatului la
cele 13 termene de judecată, chiar dacă prin decizia instanţei de control judiciar
s-a menţionat necesitatea verificării tuturor aspectelor ce formează obiectul
concluziilor scrise formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul
Teritorial Piteşti şi nu s-a solicitat primei instanţe să i-a în considerare doar
perioada cuprinsă între 17.02.2014 şi până în prezent.
În continuare, procurorul susţine că se impunea ca prima instanţă să
dispună obligarea provizorie a inculpatului la tratament medical, în acord cu
dispoziţiile art. 246 alin. 11 Cod procedură penală combinat cu art. 245 Cod
procedură penală. La dosarul cauzei există mai multe acte medicale emise de
medici de specialitate, precum şi raportul de expertiză medico - legală nr. 1297
din 05.08.2013 emis de I.M.L. Craiova, conform cărora inculpatul suferă de
„tulburare depresivă majoră reactivă, cu atacuri de panică”, fiindu-i prescris de
către medici specialişti tratamentul medical ambulatoriu pe care trebuie să-1
urmeze până la însănătoşire.
Obligarea provizorie la tratament medical se impune în vederea
însănătoşirii inculpatului, dar şi a evitării comportamentului anterior, de
permanentă apelare la serviciile medicale, în preajma sau chiar în zilele
termenelor de judecată şi de absenţă nejustificată în faţa primei instanţe.
Prima instanţă a apreciat în mod eronat că solicitarea formulată de
procuror pentru prima oară la instanţa de control judiciar şi reiterată cu ocazia
rejudecării în faţa primei instanţe apare ca fiind inadmisibilă, întrucât
dispoziţiile legale nu fac distincţie între soluţionarea fondului cauzei şi
rejudecarea fondului.
În final, se mai susţine că instanţa de rejudecare nu s-a conformat
hotărârii instanţei de control judiciar, aspect ce conferă nelegalitate încheierii
penale contestate,încheiere care este nemotivată.
181
Prin decizia instanţei de control judiciar s-a solicitat instanţei de

fond să examineze fiecare susţinere pro şi contra a inculpatului, apărătorului
acestuia, celorlalte părţi şi procurorului ca o garanţie împotriva arbitrariului, în
favoarea transparenţei actului de justiţie şi a controlului judiciar. Se constată că,
prin decizia de desfiinţare a încheierii contestate nu se solicită primei instanţe să
analizeze cererea de înlocuire a controlului judiciar doar pe perioada 17.02.2014
şi până în prezent, ci pe întreaga perioadă în care faţă de inculpat a fost luată o
măsură preventivă, începând cu 14.03.2012 şi până în prezent.
Examinând hotărârea pronunţată de Tribunal, Curtea constată că nu
este fondată contestaţia, pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea formulată din oficiu de judecătorul fondului în
cauza privitoare la intimatul - inculpat, de arestare preventivă a acestuia, ca
urmare a nerespectării obligaţiei impuse în cadrul controlului judiciar, de a se
prezenta la instanţă ori de câte ori este chemat, rezultă din actele dosarului că
aceasta a parcurs două cicluri procesuale, după cum urmează.
Iniţial, judecătorul a respins cererea pe care el însuşi a pus-o în
discuţie, întrucât pe baza actelor medicale depuse de inculpat şi-a format
convingerea că nu era vorba de rea - credinţă în neîndeplinirea obligaţiei, ci că
acuzatul suferea de o boală care îl împiedicase în mod obiectiv a se prezenta în
faţa judecătorului, pe de o parte, iar pe de altă parte - că nu lipsa de la judecată a
inculpatului împiedicase soluţionarea cauzei, ci faptul că nu fusese efectuată o
expertiză complexă dispusă de instanţă, în vederea verificării veridicităţii
acuzaţiilor.
Fiind atacată cu contestaţie de către procuror încheierea respectivă,
din data de 17.09.2014, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat la data de 07.10.2014
desfiinţarea a acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond,
pentru motivul că nu s-a respectat dreptul la apărare al inculpatului, prin aceea
că nu s-a procedat la ascultarea sa şi că instanţa nu a acordat cuvântul ales al
inculpatului şi procurorului de şedinţă, neexistând contradictorialitate.
S-a dispus ca, în rejudecare, să fie analizate şi aspectele menţionate
în concluziile formulate de procuror, privitoare la omisiunea instanţei de a
dispune obligarea provizorie a inculpatului la tratament medical.
Primind astfel dosarul spre rejudecare, în mod judicios Tribunalul a
respins cele două cereri, pe prima - de înlocuire a controlului judiciar cu
arestarea, ca nefondată, iar pe cea de-a doua - de obligare provizorie a
inculpatului la tratament medical, ca inadmisibilă.
Astfel, în privinţa primei soluţii, instanţa de fond a luat în
considerare, în principal, că nu s-a făcut dovada relei - credinţe a acuzatului,
atâta vreme cât actele medicale au confirmat susţinerile acestuia din urmă,
referitoare la starea precară a sănătăţii şi au oferit o justificare lipsei sale în faţa
judecătorului.
182
În plus, Curtea a constatat că dosarul Tribunalului Vâlcea a suferit

amânări nu din cauza absenţei inculpatului de la judecată, ci pentru că nu a fost
efectuată o probă considerată esenţială în stabilirea adevărului.
Şi soluţia dată cererii pe care procurorul a formulat-o în motivele de
contestaţie depuse în faţa Curţii de Apel este corectă, întrucât judecătorul primei
instanţe nu a fost sesizat cu o propunere formulată în conformitate cu art. 248
alin. 13 Cod de procedură penală, iar în speţă nu erau întrunite condiţiile relative
la pericolul concret şi actual pentru ordinea publică, la care face referire alin. 1
al art. 247.
De aceea, Curtea a concluzionat că încheierea atacată este legală şi
temeinică, menţinând-o, cu consecinţa respingerii ca nefondate a contestaţiei, în
baza art. 206 din Codul de procedură penală.
9. Infracţiunea de purtare abuzivă. Depăşirea de către organele de poliţie a

limitelor legale de exercitare corectă a atribuţiilor de serviciu.

Art. 205 alin. 1 Noul Cod penal
Organele de poliţie nu trebuie să-şi depăşească limitele legale de

exercitare corectă a atribuţiilor de serviciu, săvârşind ele însele fapte ilegale,
cum este aplicarea de către poliţistul BDC a unei amenzi victimei, pentru o
faptă anterioară întocmirii procesului-verbal de contravenţie, faptă pentru
care nu existau suficiente dovezi şi pe care poliţistul nu o constatase personal.
Lovirea părţii vătămate la sediul poliţiei, unde a fost lipsită de libertate
în mod ilegal, având ca rezultat vătămarea corporală a acesteia, constituie o
infracţiune de purtare abuzivă.
(Decizia penală nr. 650/A/26 noiembrie 2014)
Prin sentinţa penală nr.657 din 26 martie 2014, pronunţată de

Tribunalul Argeş, în baza disp. art. 386 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică,
după cum urmează: pentru ambii inculpaţi din infracţiunea prev. şi ped. de art.
189 alin. 2 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 205 alin. 3
lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p., pentru inculpatul GCS din infracţiunea prev. şi
ped. de art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art.
296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p., iar pentru inculpatul BDC din infracţiunea
prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în
infracţiunea prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5
C.p. .
A fost condamnat inculpatul GCS, fără antecedente penale la :
183
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate

prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p.;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă
prev. şi ped. de art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 c.p.
În baza disp. art. 33 şi art. 34 din vechiul cod penal şi art. 10 din
Legea nr. 187 /2012, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa
cea mai grea de 3 ani închisoare.
A fost condamnat inculpatul BDC, fără antecedente penale la :
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate
prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p.;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la
purtare abuzivă prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5
C.p. .
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev.
şi ped. de art. 246 din vechiul cod penal cu aplic. art. 5 C.p.
În baza disp. art. 33 şi art. 34 din vechiul cod penal şi art. 10 din
Legea nr. 187 /2012, s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa
cea mai grea de 3 ani închisoare.
În baza disp. art.91 C.p., s-a dispus suspendarea executării sub
supraveghere a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.
În baza disp. art. 92 C.p., s-a fixat termen de supraveghere de câte 3
ani pentru fiecare inculpat.
În baza disp. art. 86/3 alin. 1 şi art. 16 alin. 2 din Legea nr.
187/2012, s-a dispus, ca pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii să se
supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul
Argeş conform programului ce va fi stabilit de acest serviciu;
b)să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă
sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c)să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijlocele
de existenţă.
S-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 96 şi art. 97 C.p..
În baza disp. art.256 C.p.p., s-a dispus restabilirea parţială a situaţiei
anterioare prin anularea procesului verbal de contravenţie seria *** din
12.09.2011 emis de Poliţia oraşului Ştefăneşti, jud. Argeş.
În baza disp. art. 397 C.p.p., s-a admis în parte acţiunea civilă şi au
fost obligaţi inculpaţii, în solidar, precum şi în solidar cu partea responsabilă
civilmente Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş, să plătească părţii civile VC
sumele de 10.000 daune morale şi 38 lei contravaloarea certificatului medico-
legal.
184
În baza disp. art. 274 alin. 2 şi 3 C.p.p., a fost obligat fiecare

inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la câte 300 lei cheltuieli
judiciare către stat
În baza disp. art. 276 alin. 4 C.p.p., a fost obligat fiecare inculpat în
solidar cu partea responsabilă civilmente la câte 1000 lei cheltuieli judiciare
reprezentând onorariu avocat către partea civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin
rechizitoriul nr.1117/P/2011 din 04.09.2013 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Argeş, s-a dispus punerea în mişcare şi trimiterea în judecată , în
stare de libertate, a inculpaţilor GCS, agent de poliţie judiciară în cadrul
Poliţiei Oraş Ștefănești, pentru săvârşirea infracţiunilor de purtare abuzivă,
prev. de art. 250 alin. 3 Cp., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 189
alin.2 Cp., BDC agent principal de poliţie în cadrul Poliţiei Oraş Ştefăneşti,
pentru săvârşirea infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art.
189 alin.2 Cp., abuz în serviciu prev.şi ped.de art.246 Cod penal şi complicitate
la purtare abuzivă, prev. şi ped.de art.26 Cod penal rap.la art. 250 alin. 3 Cp.
În esenţă, actul de sesizare a instanţei a reţinut că inculpatul GCS
care, la data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul BDC,
ambii agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Ştefăneşti, aflându-se în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, l-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC, împotriva voinţei
acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau organelor de poliţie
să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu caracter coercitiv, iar la
sediul Poliţiei oraş Stefanesti, inculpatul GCS a exercitat acte de violenţă faţă de
partea vătămata VC atât in scop de pedeapsă cât si pentru a o obliga pe aceasta
să semneze procesul verbal contravenţional care in acest timp era întocmit de
către inculpatul BDC, producându-i acestuia leziuni ce au necesitat pentru
vindecare 2 zile îngrijiri medicale .
Partea vătămată VC s-a constituit parte civilă în cauză, cu suma de
25.000 lei, reprezentând daune morale pentru fiecare inculpat, cu 500 lei
contravaloarea certificatului medico-legal faţă de inculpatul GCS, depunând
chitanţa în sumă de 38 lei şi cu suma de 300 lei faţă de inculpatul BDC
reprezentând contravaloarea amenzii contravenţionale aplicată.
În cauză a fost introdus, în calitate de parte responsabilă civilmente,
Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, deoarece inculpaţii sunt încadraţi la
această instituţie.
Competenţa tribunalului a fost atrasă de calitatea de lucrător în
structurile poliţiei judiciare a inculpatului GCS, iar în cauză, cercetarea
judecătorească a început înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de
procedură penală.
Din actele şi lucrările dosarului tribunalul a reţinut, că la data de
19.09.2011, numita VE, mama părţii vătămate VC, a sesizat Parchetul de pe
lângă Tribunalul Argeş, cu privire la faptul că în data de 12.09.2011, fiul ei a
185
fost luat de pe strada de doua echipaje de politie , a fost dus cu forţa la sediul
Politiei Stefanesti unde a fost bătut si amendat contravenţional.
La data de 26.09.2011 şi partea vătămata VC a formulat o plângere
cu privire la aceleaşi aspecte.
Instanţa de fond a reţinut, că potrivit declaraţiilor părţii vătămate
VC, la data de 12.09.2012, împreună cu martorii TA conducător auto, EG si
BB, se afla în autoturismul *** şi au fost opriţi de un echipaj de poliţie din care
făceau parte agentul de politie martorul GLI si jandarmul PR, de asemenea
martor.
Martorul GI a comunicat că un pasager al autoturismului oprit a
proferat injurii la trecerea pe lângă echipajul de politie dar nu a aplicat vreo
sancţiune in legătura cu acest eveniment.
În noaptea de 12.09.2011, in jurul orei 03.00, partea vătămata a fost
oprită de doua echipaje de politie din care făceau parte inculpaţii GCS si
BDC, agenţi de politie din cadrul Politiei Stefanesti si martorii PR si RV,
plutonieri in cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Argeş. Cei doi
inculpaţi au condus cu forţa la sediul politiei Stefanesti pe partea vătămată
VC, unde a fost bătut de către inculpatul GCS. Partea vătămată a susţinut ca a
fost lovit cu palmele peste faţă, cu pumnii in spate si cu piciorul in partea
dreapta a coastelor, după care a fost pus cu genunchii pe un scaun si bătut peste
tălpile picioarelor cu un baston iar apoi a fost obligat sa ţina cu palmele in sus o
foaie de hârtie in timp ce cu acelaşi baston ii erau aplicate lovituri peste mâini.
Inculpatul GCS îl ameninţa că ii va aplica mai multe lovituri daca ii va cădea
coala de hârtie şi îl întreba cine a înjurat din maşină in data de 08.09.2011. In
acest timp inculpatul BDC a completat procesul verbal seria *** prin care partea
vătămata Văduva Constantin, era sancţionată contravenţional in temeiul art. 4
alin.l lit b din Legea 61/91 R. cu suma de 300 lei, deoarece la data de
08.09.2011 a adresat cuvinte si expresii jignitoare organelor de politie. Partea
vătămata declara; ca a semnat procesul verbal de frica ca va fi lovit in
continuare. In aceeasi zi la ora 13.45 partea vătămata s-a prezentat la Spitalul
Judeţean de Urgenta Piteşti, ocazie cu care i-au fost făcute investigaţii specifice
fiind diagnosticat „ Agresiune afirmativ. Contuzie hemitorace drept, iar in ziua
următoare, pe data de 13.09.2011 s-a prezentat Ia S.M.L. Argeş fiindu-i eliberat
certificatul medico-legal nr. 978 din care rezulta ca in data de 12.09.2011;
numitul VC a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu sau de-corp dur
ce necesita 2 zile îngrijiri medicale
Susţinerile părţii vătămate VC au fost confirmate de
către martorii PR, RV, NMA, EG, ST.
Astfel, a reţinut instanţa de fond, martorul RV a arătat că în data de
12.09.2011 a efectuat serviciul de patrulare împreuna cu inculpatul BDC astfel
ca a asistat la întreg incidentul petrecut între partea vătămată şi cei doi inculpaţi.
A mai precizat acest martor, că agentul de politie GCS a anunţat prin staţie ca
printre blocuri se deplasează un tânăr care trebuie oprit. După ce partea vătămata
186
a fost blocata intre cele doua echipaje de politie prezente la faţa locului,
inculpatul GCS s-a apropiat de partea vătămată VC si i-a spus ca trebuie sa-1
însoțească la secţie. Martorul a susţinut că partea vătămată nu a fost
recalcitranta.
A mai susţinut, că după ce au ajuns la sediul Poliţiei oraşului
Stefanesti, agentul principal de poliţie BD a completat procesul verbal
contravenţional, de mai sus, iar in acest timp agentul de politie GC il lovea pe
VC peste tălpile picioarelor si palme, in timp ce îl întreba cine a mai înjurat şi
faptul că împreună cu martorul PR i-au cerut inculpatului GC sa înceteze, dar
acesta nu i-a ascultat.
Martorul PR a arătat că în data de 12.09.2011, a efectuat serviciul
de patrulare împreuna cu inculpatul GC când a fost observata partea vătămata
VC deplasându-se printre blocuri si s-a luat hotărârea ca aceasta sa fie luata la
sediul Politiei Stefanesti in vederea sancţionării contraventionale. Odată ajunşi
la sediul politiei cei doi inculpaţi au acţionat in modul descris de martorul RV;
astfel, inculpatul GC a agresat pe partea vătămată VC, lovindu-1 peste palme si
peste tălpile picioarelor in timp ce inculpatul BD a întocmit procesul verbal de
contravenţie.
Martorul NMA a declarat ca locuieşte in vecinătatea părţii
vătămate, iar in noaptea de 12.09.2011, a văzut doua echipaje de politie care „s-
au apropiat de aceasta cu luminile stinse" şi doi sau trei poliţişti care l-au băgat
cu forţa pe numitul VC in una din maşini, plecând imediat . Martorul NMA a
mai arătat ca a mers in aceeaşi noapte la familia părţii vătămate pentru a anunţa
ce a văzut, după care împreuna cu martorul ST a plecat către sediul Politiei
Stefanesti, unde au găsit pe partea vătămată VC care stătea pe o banca si
plângea; partea vătămata le-a spus celor doi martori ca a fost bătută la tălpile
picioarelor si la palme. Când a dus-o pe partea vătămata la spital, martorul
NMA a observat ca aceasta avea picioarele umflate si vinete.
Instanţa de fond a reţinut, că în acest sens sunt şi declaraţiile
martorului ST.
Martorul EG , vecin cu partea vătămată VC, a declarat ca a observat
momentul in care partea vătămată a fost luată cu forţa de pe strada de doua
echipaje de politie iar ulterior a aflat tot de la partea vătămată ca a fost bătută.
Martorul DSD, coleg de serviciu cu inculpaţii , a declarat ca in
seara de 12.09.2011, a fost dispecer de serviciu la sediul Politiei Stefanesti, fiind
astfel prezent in momentul in care partea vătămată VC a fost adus de cei doi
inculpaţi si cei doi angajaţi ai IJJ Argeş. Explica faptul ca nu a făcut menţiunea
in „Registrul persoane conduse " cu privire la aducerea lui VC, deoarece colegii
săi nu i-au comunicat acest lucru si a precizat, că partea vătămata era liniştita iar
datele de identitate indicate de aceasta poliţiştilor erau reale.
In legătura cu aducerea împotriva voinţei sale a părţii vătămate la
sediul Politiei Stefanesti, martorul a arătat că nu se obişnuieşte ca stabilirea
187
identității să se facă astfel, ea putându-se realiza cu ajutorul staţiilor cu care

inculpaţii erau dotaţi.
Martorul GLI, coleg de serviciu cu cei doi inculpaţi, a declarat ca
făcea parte din echipajul de politie care la data de 08.09.2011, a fost insultat de
partea vătămata VC dar ca nu l-a sancţionat contravenţional cu acea ocazie, deşi
avea datele de identitate ale acesteia, deoarece evenimentul nu a mai fost
observat de către alte persoane şi nu a avut martori asistenţi.
In legătura cu cele relatate, a reţinut instanţa de fond, martorul a
declarat că a relatat evenimentul colegilor când s-a întors la unitate. A mai
declarat, că în noaptea de 12.09.2011, a mers la sediul Politiei Stefanesti la
solicitarea telefonica a inculpatului BD pentru a-i da acestuia relaţii cu privire la
detaliile evenimentului anterior descris, ocazie cu care a stat cca. 10 minute,
timp in care nu a observat ca partea vătămata sa fi fost lovita sau sa prezinte
urme de lovituri.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat, că in
noaptea de 11/12.09.2011 au fost planificaţi să execute serviciul de patrulare pe
raza oraşului Stefanesti agentul principal de politie BD si agentul de politie
GCN împreună cu martorii RV si PR din cadrul IJJ Argeș
In jurul orelor 2.40-3.00, ambele echipaje staţionau in zona Izvor -
Cartier Blocuri când a fost observat partea vătămată VC, persoana despre care
se bănuia ca in data de 08.09.2011, îi adresase injurii martorului GLI. Cel care a
avut iniţiativa ca persoana sa fie oprita si ulterior condusa forţat la sediul
Politiei Stefanesti a fost inculpatul GC, care a si comunicat acest lucru prin
staţie celuilalt inculpat.
Pentru a nu atrage atenţia eventualilor martori sau părţii vătămate ,
cele două autovehicule de politie sau deplasat cu luminile stinse încadrându-1 pe
VC după care i-au cerut acestuia sa se legitimeze. Deşii partea vătămată le-
precizat cum se numeşte si aveau posibilitatea sa-1 verifice „pe loc" cu ajutorul
staţiilor cu care erau dotaţi, cei doi inculpaţi l-au forţat pe VC să urce in maşina
condusa de GC si l-au transportat la sediul Politiei Stefanesti. In continuare
partea vătămata a fost introdusa intr-un birou legat pe un scaun cu genunchii sub
el si in acesta poziţie a fost lovit in mod repet cu bastonul peste tălpile
picioarelor, cu intenţia de a produce suferinţe cu minim de lezare a organismului
de către inculpatul GC. Tot acesta pentru a zdrobi opoziţia părţii vătămate si
pentru a o obliga să spună cine anume a proferat injurii in data de 08.09.2011 a
forţat-o să tină cu palmele in sus o coala de hârtie in timp ce 1-a lovit peste
mâini şi 1-a ameninţat că daca o scapă pe jos va fi lovit in continuare.
Inculpatul BD a întocmit procesul verbal seria ***, prin care
partea vătămata era sancţionată contravenţional in temeiul art. 4 alin.l lit b din
Legea nr.61/91 R. cu suma de 300 lei, deoarece la data de 08.09.2011 a adresat
cuvinte si expresii jignitoare organelor de politie, completând personal rubrica
„Alte mențiuni"cu cuvintele: „recunoaşte si regreta fapta”, deşi nu a fost dată o
dispoziţie ierarhică, în sensul ca el să ia măsuri în legătură cu evenimentul din
data de 08.09.2011, nu fuseseră efectuate cercetări în acest sens şi nu exista
188
certitudinea că VC a fost cel care a proferat injurii (în maşină fiind mai multe
persoane.
După ce numitul VC a acceptat să semneze acest proces verbal a
fost lăsat sa plece acasă.
Instanţa de fond a arătat, că potrivit disp a r t . 1 5 a l i n . 1 d i n O G
2 / 2 0 0 1 "Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de
persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează
contravenţia, denumite în mod generic „agenţi constatatori." iar inculpatul BD
in lipsa unei dispoziţii ierarhice nu putea încheia procesul verbal
contravenţional, el neconstatând in mod nemijlocit săvârşirea contravenţiei de
către partea vătămata VC.
De menţionat, a constatat instanţa de fond, este faptul ca cei doi
inculpaţi invoca in apărarea lor ca VC a fost adus forţat la sediul Politiei
Stefanesti deoarece a refuzat sa se legitimeze, dar partea vătămată nu a fost
sancţionată contravenţional si cu privire la refuzul unei persoane de a da relaţii
pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se
prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de
urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea
atribuţiilor de serviciu constituie contravenţie conform art. 3 pct .31 din Legea
61/91.
Prima instanţă a arătat, că potrivit art. 31 alin.l lit. b din Legea nr.
218/2002, poliţistul are dreptul „să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin
acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori
sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror
identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării
dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa" iar din
cercetări nu au rezultat indicii ca partea vătămata VC se găsea in astfel de
situaţie.
Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, a
apreciat instanţa de fond, nu reiese că partea vătămată a refuzat să se legitimeze
la solicitarea agentului de poliţie GC şi să fie condus la sediul poliţiei pentru
stabilirea identităţii sale. Nu rezultă că acesta era suspectat de săvârşirea unor
fapte ilegale, în condiţiile în care se deplasa pe jos in apropierea locuinţei sale şi
nici nu s-a manifestat agresiv faţă de agentul de politie sau faţă de alte persoane
prezente la faţa locului.
În cazul conducerii unei persoane împotriva voinţei acesteia la
sediul unei unităţi de politie, se prevede că se întocmeşte un raport privind
folosirea forţei fizice şi a mijloacelor din dotare si se face menţiunea respectivei
activităţi in „Registrul privind persoanele conduse ". Deşi la sediul Politiei
Stefanesti exista la acea data u n astfel de registru cu nr. 209718/03.06.2011 in
acesta nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la evenimentul din noaptea de
11/12.09.2011; nici in aplicaţia „Siguranţa Publica " cei doi inculpaţi nu au făcut
189
menţiuni cu privire la evenimente , participări la masuri de ordine, infracţiuni

constatate in flagrant, participări la prinderi .
Inculpatul BD a întocmit un raport cu privire la evenimentul din
data de 12.09.2011 către conducerea Politiei oraşului Ștefănești la data de
29.10.2011.
În drept, a apreciat instanţa de fond, faptele inculpatului GCS care,
la data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul BDC, ambii
agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Ștefănești, aflându-se în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, I-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC, împotriva
voinţei acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau organelor
de poliţie să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu caracter
coercitiv, iar la sediul Poliţiei oraş Ștefănești, inculpatul GCS a exercitat acte de
violenta faţă de partea vătămata VC atât in scop de pedeapsa cât si pentru a o
obliga pe aceasta sa semneze procesul verbal contravenţional care in acest timp
era întocmit de către inculpatul BDC, producându-i acestuia leziuni ce au
necesitat pentru vindecare 2 zile îngrijiri medicale, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunilor de lipsire de libertate prev.şi ped.de art.205 alin.3
lit.c din NCP cu aplic.art.5 Cod penal, si de purtare abuziva aflate prev.şi
ped.de art.296 alin.2 Cod penal cu aplic.art.5 cod penal, deoarece legea nouă
este mai favorabilă.
Instanţa de fond a constatat, că faptele inculpatului BDC constând
în aceea că în data de 12.09.2011, în jurul orei 02,30, împreună cu inculpatul
GCS, ambii agenţi de poliţie în cadrul Poliţiei oraş Stefanesti, aflându-se în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, 1-a dus la sediul poliţiei pe numitul VC,
împotriva voinţei acestuia, deşi nu se afla într-una din situaţiile care permiteau
organelor de poliţie să ia faţă de acesta respectiva măsură poliţienească cu
caracter coercitiv, iar la sediul Poliţiei oraş Stefanesti," inculpatul GCS a
exercitat acte de violenta fata de partea vătămata VC atât in scop de pedeapsa
cat si pentru a o obliga pe aceasta sa semneze procesul verbal contravenţional
care in acest timp era întocmit de către inculpatul BDC, ocazie cu care acesteia
din urma i-au fost produse leziuni ce au necesitat 2 zile îngrijiri medicale,
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prev.şi ped.de art.205 alin.3
lit.c din NCP cu aplic.art.5 Cod penal, de complicitate la purtare abuzivă prev.şi
ped.de art.48 rap.la art.296 alin.2 NCP cu aplic.art.5 Cod penal, legea nouă
fiind mai favorabilă şi ale infracţiunii de abuz în serviciu prev.de art.246
vechiul Cod penal cu aplic.art.5 Cod penal, pentru această infracţiune fiind mai
favorabile dispoziţiile vechiului Cod penal.
În cauză, a reţinut instanţa de fond, s-a făcut dovada vinovăţiei
celor doi inculpaţi în ce priveşte săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost
trimişi în judecată, infracţiunile fiind săvârşite cu vinovăţie , în speţă
nereţinându-se cauze justificative şi nici cauze de neimputabilitate.
În aceste condiţii, s-a dispus, în baza disp. art. 386 C.p.p.,
schimbarea încadrării juridică, după cum urmează: pentru ambii inculpaţi din
190
infracţiunea prev. şi ped. de art. 189 alin. 2 din vechiul cod penal în infracţiunea
prev. şi ped. de art. 205 alin. 3 lit. c C.p. cu aplic. art. 5 C.p., pentru inculpatul
GCS, din infracţiunea prev. şi ped. de art. 250 alin. 3 din vechiul cod penal în
infracţiunea prev. şi ped. de art. 296 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p., iar pentru
inculpatul BDC, din infracţiunea prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 250 alin. 3
din vechiul cod penal în infracţiunea prev. şi ped. de art. 48 rap. la art. 296 alin.
2 C.p. cu aplic. art. 5 C.p. şi condamnarea inculpaţilor
La individualizarea pedepselor, s-au avut în vedere, potrivit
disp.art.74 Cod penal, împrejurările şi modul de săvârşire a infracţiunilor,
mijloacele folosite, starea de pericol creată , natura şi gravitatea rezultatului
produs şi a altor consecinţe ale infracţiunilor, conduita inculpaţilor după
săvârşirea infracţiunilor şi în cursul procesului penal, vârsta acestora şi calitatea
de lucrători de poliţie.
Astfel, la contopirea pedepselor nu s-a dispus contopirea
pedepselor fără aplicarea unui spor de pedeapsă, având în vedere regulile
privind pluralitatea de infracţiuni din legea veche precum şi suspendarea
executării sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaţilor.
S-a fixat termen de încercare de câte 3 ani pentru fiecare inculpat,
pe durata căruia s-au impus măsurile de supraveghere prev.de art.86 3 alin.1 din
vechiul Cod penal.
S-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp.art.96 şi 97 Cod penal şi s-
a dispus anularea procesului verbal de contravenţie.
Au fost obligaţi inculpaţii în solidar, precum şi în solidar cu partea
responsabilă civilmente la plata sumei de 10.000 lei daune morale ca urmare a
prejudiciului moral suferit de partea vătămată şi la contravaloarea certificatului
medico-legal, iar în raport de restabilirea parţială a situaţiei anterioare prin
anularea procesului verbal de contravenţie , constată că nu se impune obligarea
inculpatului BDC la plata sumei reprezentând contravaloarea amenzii
contravenţionale.
În concluzie, s-a procedat conform dispozitivului enunţat la început.
Impotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii GCS şi BDC,
partea civilă VC şi partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al
Judeţului Argeş.
Inculpatul BDC critică sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi
netemeiniciei, susţinând, în esenţă, potrivit concluziilor orale, următoarele
motive:
-Se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
prevăzută de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205
alin.1 Cod penal, întrucât, potrivit concluziilor rezultate din certificatul medico-
legal, părţii vătămate nu i s-a pus în pericol sănătatea, astfel că nu poate fi
reţinută infracţiunea în formă agravată prevăzută de art.305 alin.3 lit.c Cod
penal.
191
-Pe fondul cauzei, cu referire la infracţiunea menţionată, prevăzută

de art.205 alin.1 Cod penal, vizând lipsirea de libertate în mod ilegal, se impune
achitarea sa, în baza art.16 alin.1 lit.a Cod pr.penală, şi anume fapta de lipsire de
libertate nu există, sau art.16 lit.b Cod pr.penală, în sensul că lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii.
In acest sens, arată că, deşi inculpaţii l-au introdus în maşina
unităţii de poliţie, nu au făcut-o cu intenţia de a o priva de libertate pe partea
vătămată, ci cu intenţia de a conduce pe aceasta la sediul de poliţie, pentru a o
legitima, întrucât, mai înainte cu câteva zile, aceasta înjurase dintr-o maşină în
mers un coleg de-al său.
-In mod greşit este acuzat şi de infracţiunea de purtare abuzivă, în
forma complicităţii, deoarece această infracţiune nu poate coexista cu
infracţiunea de lipsise de libertate în mod ilegal, întrucât se suprapune latura
obiectivă a infracţiunii de purtare abuzivă asupra laturii obiective a infracţiunii
de lipsire de libertate.
-In mod greşit a fost condamnat şi pentru infracţiunea de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât reţinerea că nu avea calitatea de
agent constatator în întocmirea procesului verbal de contravenţie este greşită, la
fel şi susţinerea că numai la comanda şefului său direct se putea aplica o atare
contravenţie, dacă ea viza o altă faptă săvârşită la o altă dată de către o persoană.
_ Declaraţiile celor doi jandarmi R şi P, nu sunt suficiente pentru
condamnarea sa, ca urmare a faptului că partea vătămată a fost lovită de
inculpatul. G, în timp ce inculpatul B întocmea procesul verbal, existând dubii
sub aspectul infracţiunii de complicitate, de aceea se impune achitarea sa în baza
art.396 alin.5 rap. la art.16 lit.c Cod pr.penală.
-Cu privire la aplicarea legii mai favorabile, se susţine că în cauză,
pentru unele dintre infracţiuni mai favorabilă este legea nouă, iar pentru altele
legea mai favorabilă este legea veche, iar dacă inculpatul va fi achitat pentru
infracţiunea de lipsire de libertate, nu se mai pune problema aplicării deciziei
controversate a Curţii Constituţionale ce nu acceptă ideea instituţiilor autonome.
Inculpatul GC critică, de asemenea sentinţa, sub aspectul
nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând în esenţă, potrivit concluziilor orale,
următoarele motive:
-Se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de
purtare abuzivă prev. de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută
de art.205 alin.1 Cod penal., impunându-se achitarea sa pentru infracţiunea prev.
de art.205 alin.1 Cod penal, potrivit dispoziţiilor art.16 lit.d Cod pr.penală.
In acest sens, arată că sunt relevante declaraţiile martorului DS, ale
martorului EG, cu privire la împrejurările în care se pretinde că au avut o
comportare abuzivă, prin modul cum, alături de celălalt inculpat, BDC, a
acţionat ridicându-o şi conducându-o pe partea vătămată la Poliţia oraş
Ştefăneşti, când a fost sancţionată contravenţional.
192
Arată că există o procedură, o metodologie pe care o invocă şi o

expune textual, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii, arunci când poliţiştii
întâlnesc noaptea persoane necunoscute în locuri rău famate, cu atât mai mult cu
cât partea civilă era cunoscută prin comportamentul său recalcitrant, având în
vedere multitudinea locurilor şi a perioadelor de timp în care acesta a fost
depistată şi sancţionată contravenţional.
Inculpatul nu a făcut altceva, decât să sancţioneze pe partea
vătămată care adresase injurii unui echipaj de poliţie pe care l-a întâlnit anterior
pe stradă, injurii pe care le profera de obicei şi, întrucât acesta s-a opus
introducerii în maşina echipajului de poliţie, partea vătămată a fost luată,
introdusă în maşină şi condusă la secţie, unde a întocmit un proces verbal, prin
care i-a aplicat amenda, amendă care a rămas definitivă, ca urmare a faptului că
nici partea vătămată, care a introdus acţiune pentru anularea contravenţiei, nu şi-
a urmărit interesul în faţa instanţei de a anula acel proces verbal.
-In ceea ce priveşte infracţiunea de purtare abuzivă, constând în
lovirea părţii vătămate, solicită, în principal, aplicarea art.80 Cod penal, vizând
renunţarea la aplicarea pedepsei, sau prevederile art.83 Cod penal, vizând
amânarea aplicării pedepsei, întrucât recunoaşte această faptă, a fost un poliţist
meritoriu, dar care şi-a făcut datoria cu exces de zel, având în vedere şi
comportamentul părţii vătămate, care de fiecare dată se situa în afara legii.
Partea vătămată, constituită parte civilă, critică sentinţa sub aspectul
nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând în esenţă că se impune majorarea
daunelor morale, în cuantum de câte 25.000 lei pentru fiecare inculpat, prima
instanţă admiţând în mod greşit numai solicitarea sa de a fi despăgubit cu aceste
sume, suma de 10.000 lei daune morale fiind o sumă mică.
Aceasta, deoarece, inculpaţii i-au aplicat părţii civile tratamente
inumane, l-au legat pe scaun cu genunchii sub el, l-au lovit la tălpile picioarelor
şi la palme, aşa cum rezultă din toate probele administrate în cauză, producându-
i, astfel, puternice suferinţe fizice şi psihice, prin urcarea fără drept în maşina
echipajului de poliţie şi conducerea la sediul acesteia, unde în mod abuziv a fost
amendat contravenţional de inculpatul Bărăscu, deşi acesta nu constatase el
fapta şi nici nu erau dovezi de comitere a acesteia.
Partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului
Argeş critică, de asemenea sentinţa, sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei,
susţinând că se impune achitarea inculpaţilor, având în vedere, printre altele, şi
comportamentul părţii civile pe numele căreia s-au primit multiple sesizări, aşa
cum rezultă din situaţia depusă în dosarul cauzei, echipajele de poliţie de
nenumărate ori şi deseori la ore târzii legitimând-o pe partea civilă, exercitându-
şi astfel în mod corect atribuţiile de serviciu.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, potrivit
dispoziţiilor art.417 şi art.418 Cod pr.penală, Curtea a constatat că apelurile
declarate în această cauză urmează a fi admise, dar pentru considerentele ce vor
fi dezvoltate în continuare.
193
Astfel, Curtea a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a făcut

aplicarea art.5 Cod penal, descontopind, apoi, pedepsele rezultante aplicate
fiecăruia dintre inculpaţi în pedepsele componente, pe care le va repune în
individualitatea lor.
In continuare, Curtea a analizat criticile formulate de apărare, sub
aspectul exonerării de răspundere penală a inculpaţilor pentru anumite fapte sau
pentru toate faptele, aşa cum rezultă din motivele invocate, prezentate sintetic
mai sus, pentru fiecare dintre cei doi inculpaţi.
In acest sens, Curtea a reţinut o primă critică comună formulată de
ambii inculpaţi, în sensul că se impune schimbarea de încadrare juridică din
infracţiunea prevăzută de art.205 alin.3 lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută
de art.205 alin.1 Cod penal.
Pentru a dispune o atare schimbare de încadrare juridică, potrivit
art.386 Cod pr.penală, Curtea a avut în vedere răspunsul serviciului medico-
legal, cu privire la faptul dacă leziunile traumatice constatate în urma examinării
medico-legale a părţii civile VC, au pus în pericol sănătatea sau viaţa acestuia,
răspuns în care se menţionează că aceste valori ocrotite de lege nu au fost puse
în pericol prin activitatea infracţională a inculpaţilor recunoscută, de altfel, de
inculpatul GCS.
Ca urmare, în mod greşit prima instanţă, a dispus condamnarea
inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 205 alin.3 Cod penal, ce
vizează ca şi agravantă punerea în pericol a sănătăţii sau vieţii victimei, din
moment ce un atare rezultat nu a avut loc şi, în consecinţă, aşa cum s-a arătat,
Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de lipsire de libertate în
mod ilegal pentru ambii inculpaţi, din infracţiunea prevăzută de art.205 alin.3
lit.c Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.205 alinl.1 Cod penal.
Reţinând această încadrare juridică a faptei conform prevederilor
legii noi, mai exact a Codului de procedură penală, Curtea a apreciat asupra
celorlalte încadrări juridice reţinute în această cauză, din perspectiva aplicării
Deciziei Curţii Constituţionale nr.265/2014, privind aplicarea instituţiilor în mod
global şi nu autonom.
Dar, raportarea la această decizie a Curţii Constituţionale trebuie să
se facă fără a se încălca o regulă fundamentală a procesului penal, şi anume
aceea a neagravării situaţiei în propria cale de atac, cale de atac exercitată în
cauză numai de către inculpaţi, de partea responsabilă civilmente Inspectoratul
de Poliţie al Judeţului Argeş, în favoarea inculpaţilor, iar în ceea ce priveşte
apelul declarat de partea civilă, de asemenea acesta nu vizează latura penală, ci
numai latura civilă.
Privit prin această regulă a neagravării situaţiei în propria cale de
atac, în raport şi de limitele de pedepse prevăzute pentru infracţiunile reţinute în
sarcina inculpaţilor, curtea constată că în ceea ce priveşte infracţiunea de lipsire
ilegală de libertate prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal anterior, pentru care
inculpaţii au fost trimişi în judecată, aceasta este sancţionată cu pedeapsa
194
închisorii între 7 şi 15 ani, pe când infracţiunea ce urmează a fi reţinută în cauză

potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. 1 din Codul penal actual, aşa cum s-a arătat
mai sus, este sancţionată cu limite de pedeapsă cuprinse între 1 şi 7 ani, fiind
evident că legea mai favorabilă în legătură cu această infracţiune este legea
nouă.
În ceea ce priveşte însă celelalte infracţiuni reţinute în sarcina
inculpaţilor, de purtare abuzivă cu referire la inculpatul GCS şi de complicitate
la purtare abuzivă cu referire la inculpatul BDC, curtea a constatat că limitele de
pedeapsă pentru aceste infracţiuni încadrate în prevederile noului Cod penal,
cum sunt dispoziţiile art. 296 alin. 2, respectiv art. 48 raportat la art. 296 alin. 2,
sunt cuprinse între 1 lună şi 10 zile şi 8 luni, fiind prevăzută şi amenda, pe când
infracţiunea corespondentă din Codul penal anterior, cea prevăzută de art. 250
alin. 2 Cod penal respectiv, art. 26 raportat la art. 250 alin. 2 Cod penal este
sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, fiind prevăzută şi
amenda.
Se constată astfel, că legea mai favorabilă este tot legea nouă cu
privire la infracţiunile prevăzute de art. 296 alin. 2 reţinută în sarcina
inculpatului GCS sau prevăzută de art. 48 raportat la art. 296 alin. 2, reţinută în
sarcina inculpatului BDC.
Totodată curtea constată că în privinţa limitelor de pedeapsă, de
această dată, în legătură cu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, este mai favorabil Codul penal anterior care sancţionează această
infracţiune cu pedeapsa închisorii între 6 luni şi 3 ani, iar Codul actual cu
pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, motiv pentru care de această dată, prima
instanţă a făcut aplicarea în cauză prevederilor din Codul penal anterior,
dispunând condamnarea inculpatului BDC potrivit dispoziţiilor art. 246 din
Codul penal anterior.
De asemenea, în cauză s-a făcut aplicarea prevederilor din Codul
penal anterior cu referire la concursul de infracţiuni mult mai favorabil potrivit
legii vechi, întrucât în cauză potrivit legii noi, era obligatorie aplicarea unui
spor, spor ce este facultativ aplicat potrivit Codului penal anterior, care de altfel
nici nu a fost aplicat de către prima instanţă.
În acelaşi timp, curtea a constatat că modalitatea de suspendare a
executării pedepsei sub supraveghere este cea fixată potrivit dispoziţiilor art. 91
din actualul Cod penal şi un termen de încercare fixat de 3 ani, tot în baza
prevederilor noii legi, noului Cod şi anume, potrivit dispoziţiilor art. 92 Cod
penal, dar a dispus ca măsurile de supraveghere pe care trebuie să le respecte
inculpaţii să fie cele prevăzute de Codul penal anterior, mai exact cele prevăzute
de art. 86 ind. 3 alin. 1.
Faţă de cele arătate, pe de o parte, prin prisma concursului de
infracţiuni reţinut potrivit legii vechi, a măsurilor de supraveghere ce nu implică
obligarea la muncă în folosul comunităţii, reţinute de asemenea, potrivit legii
vechi, iar pe de altă parte, prin prisma limitelor de pedeapsă prevăzute de lege
195
mult mai mici, potrivit legii noi, curtea apreciază că dacă s-ar face aplicarea prin
prisma aprecierii în mod global fie a legii vechi fie a legii noi, aşa cum pretind
dispoziţiile obligatorii ale Curţii Constituţionale prin decizia nr. 265/2014
publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Partea I, atunci s-ar
ajunge la înrăutăţirea situaţiei inculpaţilor în propria lor cale de atac, având în
vedere că apelul celorlalte părţi nu este în defavoarea inculpatului în ceea ce
priveşte latura penală a cauzei, astfel că pentru a nu se înfrânge acest principiu
fundamental al dreptului procesual penal, în măsura în care se va aprecia în
continuare că inculpaţii se fac vinovaţi de aceste infracţiuni, curtea va menţine şi
orientarea primei instanţe la aplicarea atât a prevederilor din legea veche, cât şi
din legea nouă aşa cum aceasta a stabilit folosind criteriul aprecierii instituţiilor
autonome.
Revenind la analiza motivelor invocate, curtea a constatat că se
impune a prezenta în esenţă situaţia de fapt, aşa cum de altfel a reţinut-o prima
instanţă.
Raportat la această situaţie de fapt, curtea a analizat criticile invocate de
către inculpaţi, aşa cum au fost reţinute în esenţă.
Astfel, nu poate fi împărtăşită susţinerea apărării că infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal nu poate fi reţinută în sarcina inculpaţilor pe de
o parte, că această lipsire de libertate nu există, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin.
1 lit. a Cod procedură penală, iar pe de altă parte, pentru că lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b
Cod procedură penală.
În acest sens, în susţinerea apărării că partea civilă VC nu a fost
introdus în maşina unităţii de poliţie în mod abuziv, ci numai pentru a fi
legitimată în vederea sancţionării contravenţionale, întrucât mai înainte cu
câteva zile aceasta înjurase dintr-o maşină în mers un alt poliţist, nu poate fi
reţinută întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii o
cunoşteau foarte bine pe partea civilă VC, astfel că nu mai era nevoie ca acesta
să fie legitimat la sediul organului de poliţie, aceasta cu atât mai mult cu cât
acesta se deplasa, e adevărat, în noapte, pe stradă fără a săvârşi vreun act ilegal,
mai mult nici nu i s-a întocmit la postul de poliţie Ştefăneşti vreun proces verbal
de constatare a contravenţiei cu privire la refuzul unei persoane de a da relaţii
pentru stabilirea identităţii sale de a se legitima cu actul de identitate sau de a se
prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de
urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice aflate în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, aşa cum pretind în acest sens dispoziţiile art. 3 pct. 31
din Legea nr. 61/2001.
De altfel, scopul introducerii abuzive a părţii vătămate în maşina
poliţiei a fost acela de a o sancţiona pe partea civilă cu amendă contravenţională
pentru o faptă anterioară din data de 08.09.2011, în sensul că partea civilă ar fi
adresat cuvinte şi expresii jignitoare agentului de poliţie GLI, coleg de serviciu
196
cu cei doi inculpaţi, şi dorinţa acestora de a-i da o „lecţie” pentru cele întâmplate
faţă de colegul lor, aşa cum se susţine de altfel în actul de acuzare.
Rezultă astfel, în mod evident, reaua credinţă a inculpaţilor, mai exact
intenţia acestora de a priva de libertate pe partea civilă în acest scop al
intimidării şi al „răzbunării” asupra părţii civile despre care inculpaţii au susţinut
că ar fi avut mereu un comportament contrar normelor de convieţuire socială
pentru care deseori l-au legitimat sau chiar l-au sancţionat contravenţional.
De aceea nu se poate susţine că inculpaţii nu au săvârşit această
infracţiune întrucât fapta de lipsire de libertate nu există iar pe de altă parte, că i-
ar lipsi unul din elementele constitutive ale acesteia, cum este intenţia de a-l
priva de libertate.
În ceea ce priveşte o altă susţinere a apărării şi anume că, în mod greşit
sunt acuzaţi inculpaţii de infracţiune de purtare abuzivă fie în forma autoratului,
fie în forma complicităţii întrucât această infracţiune ca şi conţinut coexistă cu
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal deoarece se suprapun laturile
obiective ale acestora, nici această critică nu poate fi reţinută pentru că lovirea
părţii civile la sediul organului poliţie care a avut ca rezultat vătămarea
corporală a acestei pentru care au fost necesare 2 zile de îngrijiri medicale, aşa
cum rezultă din certificatul medico-legal, constituie o infracţiune distinctă, aşa
cum rezultă din conţinutul diferit al laturii obiective pentru cele două infracţiuni,
cum de altfel s-a şi statuat şi în jurisprudenţa în materie.
De aceea inculpatul GCS, care de altfel recunoaşte o atare faptă, în mod
corect a fost condamnat de către prima instanţă pentru infracţiunea de purtare
abuzivă, cauzându-i părţii vătămate leziunile consemnate în certificatul medico-
legal ca urmare a legării intenţionate de un scaun cu genunchii sub el şi a lovirii
de mai multe ori cu bastonul peste tălpile picioarelor şi peste mâini, în situaţii
înjositoare cum ar fi şi aceea al obligării să ţină cu palmele în sus o foaie de
hârtie în timp ce cu bastonul îi erau aplicate lovituri peste mâini, aşa cum
rezultă, de altfel, din situaţia de fapt nuanţată mai sus.
Susţinerea celuilalt inculpat BDC că există dubii în privinţa infracţiuni
reţinute în sarcina sa de complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă săvârşită
ca autor de către inculpatul GCS, de asemenea nu poate fi primită întrucât din
probele administrate în cauză rezultă cu prisosinţă că acesta a întocmit procesul
verbal de constatare a contravenţiei din data de 08.09.2011, pe fondul
adversităţii anterioare faţă de partea civilă, obligându-l să-l semneze şi numai în
urma acestui refuz, inculpatul GCS a lovit-o pe partea civilă în condiţiile arătate.
Nu poate fi reţinută nici critica apărării că în mod nelegal inculpatul
BDC a fost condamnat pentru infracţiunea de abuz în serviciu constând în
întocmirea unui proces verbal de contravenţie pentru o faptă anterioară,
deoarece comportamentul recalcitrant de fiecare dată al inculpatului reţinut chiar
din situaţia prezentată de partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie
al Judeţului Argeş cu privire la multiplele legitimări şi amenzi aplicate părţii
civile ar justifica o reacţie mai fermă a organelor de poliţie pentru a stopa sau a
atenua un asemenea comportament.
197
Aceasta deoarece organele de poliţie nu trebuie să-şi depăşească

limitele legale legate de exercitarea corectă a atribuţiilor de serviciu săvârşind
ele fapte ilegale cum este şi acela al aplicării de către inculpatul BDC a unei
amenzi în data de 12.09.2011 pentru o faptă anterioară pentru care nu existau
suficiente dovezi cu atât mai mult cu cât nu inculpatul constatase această
contravenţie, ci un alt coleg de serviciu şi anume, agentul de poliţie GLI.
Chiar dacă apărarea susţine prin motivele invocate că agentul de poliţie
poate să întocmească un proces verbal de contravenţie pentru fapte anterioare pe
care nu el le constatase, o atare susţinere nu poate fi primită pentru susţinerea
principală că în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. 1 din OUG nr. 2/2001,
o atare contravenţie se constată printr-un proces verbal încheiat de agenţii
constatatori – deci de cei care constată efectiv contravenţia – care desigur, în
condiţiile legii, pot să întocmească procesul verbal şi ulterior constatării dar
numai acel agent constatator şi nu altul.
Aşa fiind, curtea a procedat în continuare la individualizarea judiciară a
pedepselor pentru infracţiunile reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi şi
anume, pentru infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. 1 vizând lipsirea de
libertate reţinută în sarcina ambilor inculpaţi prin schimbarea de încadrare
juridică arătată la început, pentru celelalte infracţiuni de purtare abuzivă şi de
complicitate la purtare abuzivă reţinută pentru inculpaţii GCS respectiv BDC,
fapte prevăzute de art. 296 alin. 1, respectiv art. 26 raportat la art. 296 alin. 2
Cod penal, precum şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina
inculpatului BDC, prevăzută de această dată de dispoziţiile art. 246 din Codul
penal anterior, infracţiuni de care s-a făcut vorbire mai sus cu ocazia motivării
sub aspectul legii penale mai favorabile a inculpaţilor prin prisma principiului
neagravării situaţiei inculpaţilor în propria lor cale de atac.
Astfel, curtea în legătură cu această individualizare a pedepselor s-a
orientat pentru infracţiunea de lipsire de libertate de această dată, potrivit
dispoziţiilor art. 205 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru
fiecare dintre inculpaţi, menţinând pedepsele de 6 luni închisoare aplicată de
prima instanţă inculpatului GCS pentru infracţiunea prevăzută de art. 296 alin. 2
Cod penal şi de asemenea, menţinând pedepsele aplicate inculpatului BDC de 6
luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 raportat la art. 296 alin. 2
Cod penal şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 296 din
vechiul Cod penal.
Ca atare, faţă de acele arătate, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal
anterior, text menţinut potrivit celor arătate mai sus în raport de principiul
neagravării situaţiei în propria cale de atac, va recontopi pedepsele aplicate
inculpatului GCS de 2 ani închisoare, şi 6 luni închisoare, urmând ca acesta să
execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.
De asemenea, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, curtea va
recontopi pedepsele aplicate inculpatului BDC de 2 ani închisoare, 6 luni
închisoare şi 6 luni închisoare şi va dispune executarea pedepsei celei mai grele
de 2 ani închisoare.
198
Aşa cum s-a arătat, tot în legătură cu neagravarea situaţiei în propria

cale de atac, curtea a menţinut suspendarea sub supraveghere a acestor pedepse
potrivit art. 91 Cod penal, cu obligaţiile prevăzute de art. 86 ind. 3 alin. 1 Cod
penal, precum şi cu termenul de supraveghere de câte 3 ani pentru fiecare
inculpat, fixat potrivit dispoziţiilor art. 92 Cod penal.
Faţă de cele arătate, cum curtea a redus pedeapsa rezultantă aplicată
inculpaţilor de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare, menţinând dispoziţiile
vizând modalitate de executare, măsurile de supraveghere dispuse şi termenul de
încercare, pe aceste considerente, curtea va admite apelurile declarate de
inculpaţii GCS şi BDC, potrivit dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură
penală, conform considerentelor ce preced.
În legătură cu apelul părţii responsabile civilmente care solicită
achitarea, apel declarat în favoarea inculpaţilor, cum apelul acestora a fost admis
şi li au fost reduse pedepsele aplicate, curtea pe acest considerent, a admis şi
apelul părţii responsabile civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş,
în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală.
În fine, în ceea ce priveşte apelul părţii civile VC care este nemulţumită
de suma acordată de prima instanţă ca şi daune morale şi anume, de suma de
10.000 lei pe care o apreciază ca insuficientă, solicitând suma de câte 25.000 lei
pentru fiecare inculpat, curtea a considerat că o atare cerere de majorare este
întemeiată în parte.
În acest sens, curtea a apreciat că date fiind suferinţele fizice şi psihice
ale părţii civile urmare a comportamentului violent, abuziv, înjositor al
inculpaţilor ca organe de poliţie, aşa cum a fost descris în situaţia de fapt
enunţată, se impune majorarea acestor despăgubiri morale de la 10.000 lei la
20.000 de lei, sumă totală la care urmează a fi obligaţi ambii inculpaţi în solidar
cu partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş,
solidaritate menţinută ca urmare a hotărârii date în primă instanţă.
Aşa fiind, pe aceste considerente, curtea în baza art. 421 pct. 2 lit. a
Cod procedură penală, a admis şi apelul părţii civile VC în sensul celor arătate
mai sus.
Admiţând apelurile tuturor părţilor şi desfiinţând în parte sentinţa
conform considerentelor ce preced curtea a menţinut restul dispoziţiilor
sentinţei.
10. Respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. 1

Cod procedură penală, formulate de procuror.
Art. 453 alin. 1-4 Cod procedură penală

Art. 454 alin.2 Cod procedură penală
Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod

procedură penală, ca urmare a ordonanţei procurorului de scoatere de sub
199
urmărire penală a celor 11 martori şi de aplicare a unei sancţiuni

administrative, în baza art. 181 din Vechiul Cod penal, nu poate fi primită,
atâta vreme cât martorii şi-au menţinut declaraţiile date atât în cursul
urmăririi penale, cât şi la instanţă, iar procurorul a constatat săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă „analizând toate declaraţiile aflate la
dosar şi celelalte probe administrate”.
Aceasta, întrucât şi judecătorul fondului, pronunţând achitarea, a
făcut, la rândul său, o analiză aprofundată a tuturor probelor aflate la dosar
(atât a celor aflate la dosarul de urmărire penală, cât şi a celor administrate
în mod nemijlocit) şi a ajuns la o concluzie contrară celei formulate de
procuror.
Nici cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. a) Cod procedură
penală nu este incident, întrucât revenirea de către trei dintre martorii audiaţi
asupra declaraţiilor date în faţa judecătorului nu putea avea efectul prevăzut
de art. 453 alin. 4 teza a II-a Cod procedură penală. Instanţa de judecată şi-a
întemeiat hotărârea pe un probatoriu complex, concluzia pe care a formulat-o
judecătorul fiind rezultatul coroborării tuturor probelor.
(Decizia penală nr. 659/A/03 Decembrie 2014)
Prin sentinţa penală nr. 72 din data de 01 octombrie 2014

pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire a
sentinţei penale nr. 97 din 07 august 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea -
Secţia penală în dosarul nr. 8305/90/2012, rămasă definitivă prin decizia penală
nr. 118/A din data de 13 martie 2014, formulată de revizuentul Parchetul de pe
lângă Tribunalul Vâlcea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a constatat că, prin
cererea înregistrată la data de 25.07.2014, sub nr. 2918/90/2014, în temeiul
dispoziţiilor prevăzute de art. 453 alin.1 lit. b) şi a) Cod procedură penală,
Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.
97 din 07 august 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia penală în
dosarul nr. 8305/90/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 118/A din
data de 13 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. 8305/90/2012*.
În motivele de revizuire s-a arătat că toţi martorii ale căror
declaraţii au stat la baza adoptării soluţiei de achitare a inculpaţilor HA şi HB,
de către instanţa de fond şi apel, au comis infracţiunea de mărturie mincinoasă,
atât în cursul urmăririi penale, în dosarul nr. 420/P/2012, cât şi a cercetării
judecătoreşti, în dosarul nr. 8305/90/2012.
Infracţiunea a fost constatată de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Drăgăşani, care prin ordonanţa nr. 1762/P/2012 din 31.01.2014 a dispus
scoaterea de sub urmărire penală a celor 11 martori şi aplicarea sancţiunii
administrative a amenzii în cuantum de câte 1.000 lei. Totodată, s-a menţionat
că cei 11 martori nu au atacat cu plângere cele două ordonanţe. Această
200
ordonanţă a fost confirmată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Vâlcea la data de 04.04.2014, care prin ordonanţa nr. 407/II/2/2014 a
respins plângerea formulată de petenţii ME, MIM, CM, SD, MT, MDR, MML,
MC, HF, HM şi HL.
De asemenea, s-a mai arătat că s-au descoperit fapte sau împrejurări
care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia
hotărârii pronunţate, întrucât cel puţin trei din martorii propuşi de inculpaţi în
apărare, respectiv:, MDR, MML, MC şi audiaţi de Tribunal, au declarat aspecte
vădit nereale.
Parchetul a solicitat înlăturarea declaraţiilor celor 11 martori care
nu corespund realităţii, din ansamblul materialului probator rezultând că locul
comiterii faptelor de agresiune asupra persoanelor vătămate BH, BM, dar şi a
numiţilor BE şi bb este situat pe carosabil, respectiv pe bulevardul I.C. Brătianu,
în zona dintre locuinţele persoanelor vătămate şi ale inculpaţilor, dar şi de modul
de dispunere a petelor de sânge, identificate la faţa locului, acestea fiind
concentrate în acest punct şi apoi înspre locuinţele persoanelor vătămate şi ale
inculpaţilor, respectiv înspre imobilul martorului MR.
De asemenea, parchetul a mai susţinut că în cauză nu pot fi reţinute
dispoziţii referitoare la legitima apărare, întrucât din probele administrate în
cauză se desprinde concluzia că faptele deduse judecăţii nu au fost comise în
stare de legitimă apărare.
Parchetul a înţeles să facă dovedirea celor două cazuri de revizuire
cu ordonanţa nr. 1762/P/2012 din 31.01.2014, având în vedere că s-a constatat
că a existat o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
exercitarea acţiunii penale şi cu copia certificată de pe declaraţiile date de
martorii MML, MDL şi MC, în dosarul cu nr. 1580/P/2012 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Drăgăşani.
Cererea de revizuire în defavoarea inculpaţilor a fost formulată în
termen de 3 luni, fiind prevăzută de art. 457 alin.2 lit. a) şi alin. 3 Cod procedură
penală.
Tribunalul, analizând motivele invocate, în raport de ansamblul
probatoriului administrat în cauză, a constatat că cererea de revizuire formulată
de procuror este nefondată.
S-a menţionat că, prin sentinţa penală nr. 97 din 7 august 2013
pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 10
lit. c) Cod de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului HA – pentru
comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174 Cod
penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea
art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a)
Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. e) Cod de
procedură penală, cu referire la art. 44 Cod penal, s-a dispus achitarea
inculpatului HB – pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod
201
penal, raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176
lit. b Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod
penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod
penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de
procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului HB, pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a)
Cod penal, iar în baza art. 10 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. a) Cod penal,
achitarea inculpatului HB, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192
alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal.
În baza art. 350 alin. 1 Cod de procedură penală, s-a dispus punerea
de îndată în libertate a inculpatului HA de sub puterea mandatului de arestare
preventivă nr. 28/U din 10 septembrie 2012 emis de Tribunalul Vâlcea, în
dosarul nr. 7252/90/2012, arestare dispusă prin încheierea penală nr. 60 din 10
septembrie 2012 în acelaşi dosar, dacă nu este arestat în altă cauză.
De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertatea a
inculpatului HB de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 29/U din
10 septembrie 2012 emis de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 7252/90/2012,
arestare dispusă prin încheierea penală nr. 60 din 10 septembrie 2012 în acelaşi
dosar, dacă nu este arestat în altă cauză.
S-au respins cererile de constituire părţi civile formulate de părţile
vătămate BH, BM, BD, BE, BB şi MD, precum şi de Spitalul de Urgenţă nr. 1
Craiova.
S-a luat act că Serviciul de Ambulanţă Vâlcea nu s-a constituit parte
civilă.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la
data de 4 octombrie 2012, s-a înregistrat rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Vâlcea, prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest
preventiv a inculpaţilor HA şi HB, pentru a fi condamnaţi pentru săvârşirea
infracţiunilor, după cum urmează:
- HA – pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod
penal, raportat al art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176
lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod
penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a)
Cod penal.
- HB - pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod
penal, raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176
lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 217 alin. 1 şi 4 Cod
penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 192 alin. 2 Cod penal, cu
aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art.
37 lit. a) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
În motivarea rechizitoriului, se susţineau următoarele:
202
Partea vătămată BH, împreună cu fiii săi BM şi BD, locuiesc în

acelaşi imobil, amplasat pe raza municipiul Drăgăşani, B-dul I.C. Brătianu, la o
distanţă de aproximativ 50 m faţă de locuinţa inculpaţilor, amplasată pe aceeaşi
parte, respectiv pe partea stângă a străzii, pe direcţia de mers Drăgăşani, către
Râul Olt, cele două imobile fiind delimitate printr-un gard din beton cu
înălţimea de aproximativ 2,80 m. Între familiile părţilor există o stare tensionată,
preexistentă datei de 09.09.2012.
În ziua de 08.09.2012, BD şi BM, împreună cu soţiile acestora şi
martora Brătianu Luminiţa, au participat la Festivalul Rromilor, organizat în
comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, prezentând, în scopul expunerii, conform
tradiţiilor etnice, şi un autoturism marca Ferrari aparţinând numitei MD
(concubina părţii vătămate BM). Autoturismul respectiv a fost transportat din
municipiul Drăgăşani şi expus, pe o platformă cu inscripţia „Tractări auto”, fiind
tractat de autoutilitara cu ***.
În noaptea de 08/09.09.2012, după ce au participat la acest festival,
în jurul orelor 02.30 – 03.00, părţile vătămate BD şi BM, împreună cu soţiile şi
respectiv mama lor, au revenit la locuinţa din municipiul Drăgăşani, iar după ce
au parcat maşinile care le aparţineau şi platforma pe care era amplasat
autoturismul marca Ferrari, în interiorul curţii, s-au culcat, cu excepţia părţii
vătămate MD, aceasta din urmă rămânând pentru a mai efectua unele activităţi
gospodăreşti, respectiv pentru a asigura alimentele rămase în urma participării la
festival.
În jurul orelor 04.30, în timp ce MD, după ce a finalizat aceste
activităţi, a mers în dormitor, a observat pe fereastra camerei (care are
vizibilitate înspre curtea locuinţei), o persoană care se afla în curte, persoană
care s-a apropiat de platforma pe care se găsea autoturismul marca Ferrari,
proprietatea acesteia. MD a observat că persoana respectivă a aruncat cu un
obiect înspre autoturismul respectiv, fugind şi părăsind curtea locuinţei,
recunoscând-o pe aceasta ca fiind inculpatul HB.
Aceste aspecte au fost confirmate şi de martora MM (cunoscută sub
numele de L), care locuieşte în imobilul amplasat vis-a-vis de locuinţa părţilor
vătămate, martoră care, datorită stării de sănătate pe fondul faptului că este
însărcinată, nu dormea la momentul respectiv, aflându-se în camera sa, în poziţia
„în picioare” pentru a consuma un pahar cu lapte. În aceste împrejurări, martora
l-a observat pe fereastra camerei sale, orientată chiar înspre locuinţa părţilor
vătămate, pe inculpatul HB, în timp ce părăsea, în grabă, curtea părţilor
vătămate, escaladând gardul din interior, înspre exterior.
Imediat după acest moment, autoturismul marca Ferrari a luat foc,
arzând în mare parte, context în care datorită zgomotului produs şi a alertării
membrilor familiilor B şi respectiv MR (tatăl martorei MM), părţile vătămate
BH, BD şi BM au ieşit în curtea locuinţei, împreună cu soţiile lor, încercând să
stingă incendiul, solicitând totodată intervenţia organelor de poliţie şi a
pompierilor.
203
Din actele de urmărire penală efectuate în cauză, inclusiv din

procesul - verbal de intervenţie întocmit de ISU „General Magheru” al jud.
Vâlcea – Garda de Intervenţie Drăgăşani, dar şi din procesul - verbal de
cercetare la faţa locului, a reieşit că incendierea autoturismului marca Ferrari s-a
datorat folosirii intenţionate a unei surse de aprindere cu flacără pentru a genera
incendiul, cel mai probabil prin utilizarea unui recipient din plastic în care a fost
introdus produs inflamabil (combustibil), cu un fitil improvizat, organele de
poliţie judiciară identificând la faţa locului resturi ale unui astfel de recipient,
poziţionat chiar pe partea din spate a maşinii.
În condiţiile în care BH a aflat de la nora sa, dar şi de la martora
MM, că inculpatul HB s-a aflat în curtea locuinţei sale în momentele
premergătoare incendierii autoturismului, bănuind că acesta este autorul
distrugerii autoturismului, a ieşit din curte în drumul public, însoţit de fiul său
BD, solicitând explicaţii inculpaţilor în legătură cu motivele care i-au determinat
să procedeze la incendierea maşinii.
În aceste împrejurări, între cei doi inculpaţi, pe de o parte, şi BH, pe
de altă parte, a izbucnit un conflict spontan (inclusiv pe fondul relaţiilor
tensionate dintre cele două familii), partea vătămată BH îndreptându-se către
inculpaţi, care, astfel cum s-a precizat, se aflau în drumul public, context în care
inculpatul HA, având asupra sa un cuţit cu lama de aproximativ 15-20
centimetri, l-a lovit cu partea tăietoare a cuţitului pe partea vătămată BH în zona
abdomenului, provocându-i o plagă penetrantă abdominală de hipocondru stâng
eviscerată. În acel moment, partea vătămată BD s-a îndreptat înspre tatăl său,
intenţionând să îl ajute, împrejurări în care imediat, inculpatul HA l-a tăiat şi pe
acesta cu acelaşi cuţit în zona abdomenului, provocându-i o plagă înjunghiată la
nivelul hipocondrului drept, liniară, profundă care prezintă penetrare în cavitatea
peritoneală la baza hemitoracelui stâng. În acelaşi timp, în condiţiile în care
inculpatul HB s-a aflat în spatele părţii vătămate BD, l-a tăiat, la rândul său, cu
un cuţit pe care îl avea în mână, cu lama de aproximativ 15 centimetri, în spate,
provocându-i plagă înjunghiată cu eviscerare de epiplon lombar stânga, lungă de
12-15 cm, liniară, care interesează toate straturile peretelui abdominal.
Datorită zgomotului produs, la locul incidentului au venit şi părţile
vătămate BB şi BE, care, observând cele întâmplate, au încercat să intervină cu
scopul de a aplana conflictul, iar în condiţiile în care au observat că partea
vătămată BH a fost agresată de către inculpatul HA, BE s-a îndreptat înspre
acesta, însă, în momentul în care a ajuns lângă inculpatul HB, cel din urmă l-a
tăiat cu acelaşi cuţit în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată
nepenetrantă.
Imediat după exercitarea acestor acte de agresiune, inculpatul HB s-
a întors înspre persoanele implicate în incident şi, observându-l pe BM în
imediata sa apropiere, acesta fiind cu spatele către inculpat, a exercitat acte de
agresiune şi asupra acestei părţi vătămate folosind acelaşi cuţit, provocându-i o
plagă înjunghiată penetrantă în cavitatea pulmonară hemitorace stâng.
204
Din ansamblul materialului probator aflat la dosar, procurorul a

reţinut că locul comiterii faptelor de agresiune asupra părţilor vătămate BH, BM,
BE, BB şi BD, este situat pe carosabil, respectiv pe Bulevardul I.C. Brătianu, în
zona dintre locuinţele părţilor vătămate şi respectiv inculpaţilor, aspecte
confirmate atât de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, dar şi de modul de
dispunere a petelor de sânge identificate la faţa locului, acestea fiind concentrate
în acest punct şi apoi fiind identificate înspre locuinţele atât ale părţilor vătămate
cât şi ale inculpaţilor, dar şi înspre imobilul aparţinând martorului MR, în
apropierea unei bănci amplasate în faţa casei, pe trotuar şi în dreptul porţilor
mari de acces în curte. Aceste aspecte se coroborează cu declaraţiile martorilor
audiaţi în cauză, care au precizat că după epuizarea incidentului BH s-a aşezat
pe banca din faţa casei lui MR, iar de aici s-a deplasat în dreptul porţilor de
acces în acelaşi imobil, unde s-a urcat pe bancheta din dreapta faţă a maşinii
aparţinând aceluiaşi martor, maşină în care au fost urcaţi de către persoanele
prezente şi BM şi BD, pe bancheta din spate (unde au fost identificate pete de
sânge). Cele trei părţi vătămate au fost transportate de către martorul MR la
Spitalul din municipiul Drăgăşani, unde le-a fost acordat primul ajutor, iar de
aici au fost transportate cu ambulanţele la Spitalul Judeţean de Urgenţe Vâlcea şi
respectiv Spitalul Judeţean de Urgenţe Craiova.
Imediat după epuizarea conflictului, şi părţile vătămate BE şi BB s-
au deplasat la unităţi spitaliceşti, respectiv la Spitalul din municipiul Drăgăşani,
fiindu-le acordate îngrijiri medicale.
Din actele depuse la dosar şi din procesul - verbal de cercetare la
faţa locului a reieşit că autoturismul marca Ferrari, proprietatea părţii vătămate
MD, incendiat de către inculpatul HB, a prezentat, în urma acţiunii inculpatului,
mai multe avarii la nivelul plafonului, aripii stânga spate şi capotei
portbagajului, partea vătămată constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de
48.468 euro conform devizului depus la dosar.
Prin incendierea autovehiculului a rezultat pericol public, având în
vedere, pe de o parte, sursa incendiului, natura bunului incendiat (autovehicul
alimentat cu combustibil care se poate aprinde uşor) dar şi amplasarea, în
imediata apropiere a locului incendiului, a altor două autovehicule, situate la o
distanţă de numai 1,5 m de o parte şi de cealaltă a acestuia, producerea unor
consecinţe mai grave fiind evitată numai ca urmare a intervenţiei rapide a
membrilor familiei B pentru a stinge incendiul, activitate realizată chiar până la
momentul sosirii echipajului de intervenţie din cadrul ISU „General Magheru”
al judeţului Vâlcea.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpaţii au avut o atitudine
nesinceră, nerecunoscând comiterea faptelor, susţinând că nu au participat la
niciun conflict în drumul public, iar membrii familiei B, inclusiv părţile
vătămate, au pătruns în curtea locuinţei lor şi au exercitat acte de agresiune
asupra inculpaţilor, fără însă ca vreo persoană din familia H să fi lovit vreuna
din părţile vătămate.
205
Din probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut o situaţie

diametral opusă situaţiei de fapt reţinută de parchet:
În ziua de 08.09.2012, BD şi BM, împreună cu soţiile acestora şi
martora Brătianu Luminiţa, au participat la Festivalul Rromilor organizat în
comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, prezentând, în scopul expunerii, conform
tradiţiilor etnice, şi un autoturism marca Ferrari aparţinând numitei MD
(concubina părţii vătămate Brătianu Mihai). Autoturismul respectiv a fost
transportat din municipiul Drăgăşani şi expus, pe o platformă cu inscripţia
„Tractări auto”, fiind tractat de autoutilitara cu nr. VL-07-PPJ.
În noaptea de 08/09.09.2012, după ce au participat la acest festival,
în jurul orelor 02.30 – 03.00, părţile vătămate BD şi BM, împreună cu soţiile şi
respectiv mama lor, au revenit la locuinţa din municipiul Drăgăşani, iar după ce
au parcat maşinile care le aparţineau şi platforma pe care era amplasat
autoturismul marca Ferrari, în interiorul curţii, s-au culcat, cu excepţia părţii
vătămate MD, aceasta din urmă rămânând pentru a mai efectua unele activităţi
gospodăreşti, respectiv pentru a asigura alimentele rămase în urma participării la
festival.
În jurul orelor 4, în timp ce MD, după ce a finalizat aceste activităţi,
a mers în dormitor, a observat pe fereastra camerei (care are vizibilitate înspre
curtea locuinţei), o persoană care se afla în curte, persoană care s-a apropiat de
platforma pe care se găsea autoturismul marca Ferrari, proprietatea acesteia.
În aceste condiţii, partea vătămată MD a alertat pe socrul acesteia,
respectiv, pe BH zis „L.”, pe soacra, pe soţ şi cumnaţii acesteia.
Conform declaraţiilor martorilor agenţi de poliţie şi Unitatea de
pompieri, respectiv, EI, CG, DG, BVL, în ziua de 9 sept. 2012 orele 4,27, s-a
primit un telefon pe apelul de urgenţă 112 că în Municipiul Drăgăşani a luat foc
un autoturism marca Ferrari, apel care, conform declaraţiilor martorilor audiaţi a
fost dat de partea vătămată BM, soţul părţii vătămate MD.
Bănuind că autorii infracţiunii de distrugere prin incendiere ar fi
inculpaţii HA şi HB, aceştia se învecinează cu locuinţa părţilor vătămate, au ieşit
la poartă înarmaţi cu furcă, lopată, cuţite şi alte obiecte contondente, şi s-au
deplasat la poarta locuinţei inculpaţilor strigând că trebuie să-i omoare.
În aceste condiţii, părţile vătămate din actuala cauză, împreună cu
alte persoane, circa 50, au forţat porţile domiciliului inculpaţilor, prin ruperea
telescopului de la o poartă care se deschide automat şi au intrat în curtea
inculpaţilor.
La orele 4.30 (după 3 minute de la data apelului de urgenţă),
organele de poliţie şi pompierii au fost la locaţia unde se reclama a fi fost
incendiat autoturismul şi la poarta inculpaţilor. În acest sens, s-a apreciat ca fiind
elocvente declaraţiile martorilor CG, DC, EI, BV, CV.
Prin urmare, a reţinut instanţa de fond, intrarea prin efracţie a
tuturor părţilor vătămate şi a unor martori în curtea inculpaţilor a avut loc în
206
prezenţa agenţilor de poliţie, la orele 4, 30, dar nu se putea interveni datorită

numărului mare de persoane, circa 50.
Prima instanţă a apreciat că, din ansamblul probelor administrate
atât în faza urmăririi penale, cât şi cercetării judecătoreşti, rezultă că acţiunea de
lovire a părţilor vătămate a avut loc după orele 4,30, acesta a durat circa 3 – 4
minute, după care au părăsit domiciliul inculpaţilor, fiind tăiaţi cu cuţitul de
inculpatul HB.
Nu s-a reţinut de către instanţa de fond că această acţiune
infracţională ar fi avut loc până la ora 4.30, întrucât ar contraveni probelor
administrate în prezenta cauză, respectiv, martorii susnumiţi, agenţi de poliţie şi
angajaţi ai unităţii de pompieri au declarat că nicio parte vătămată nu a reclamat
că ar fi fost înjunghiaţi de către inculpaţi, inculpaţii nu aveau asupra lor nicio
armă sau obiect contondent, intrarea prin efracţie în domiciliul inculpaţilor a fost
realizată de părţile vătămate BH, BD, DD, BM şi BE, împreună cu alte persoane
care au fost audiate ca martori şi au dat declaraţie pentru confirmarea acuzării în
cauza de faţă.
De altfel, a constatat instanţa de fond, ar fi ilogic ca părţile vătămate
în condiţiile în care ar fi fost înjunghiate anterior să fi avut putere să rupă poarta
inculpaţilor şi să intre prin violenţă în domiciliul inculpaţilor.
Din conţinutul declaraţiilor martorilor rezultă că partea vătămată
BH, având o lopată în mână şi aflându-se în curtea inculpaţilor, a lovit pe
inculpatul HA în cap cu partea metalică, acesta din urmă prăbuşindu-se la
pământ. Asupra acestui inculpat au sărit şi părţile vătămate BM, BD, BE care l-
au lovit cu picioarele şi obiecte contondente. Aceste aspecte au fost confirmate
şi de procesul - verbal încheiat de organele de poliţie.
De asemenea, faptul că inculpatul HA a fost lovit cu lopata de
partea vătămată BH şi s-a prăbuşit la pământ este confirmată şi de declaraţiile
martorilor.
Concubina inculpatului HA, şi anume SD, a încercat să-l apere dar
a fost lovită şi aceasta. Partea vătămată BD, zis C, care avea asupra sa o furcă şi
un cuţit, a încercat să lovească pe inculpatul HB cu cuţitul dar i-a aplicat o
lovitură cu furca în picior. Acest inculpat a reuşit să dezarmeze pe această parte
vătămată de cuţit, i-a aplicat lovituri prin înjunghiere şi i-a produs leziunile
descrise în raportul de constatare medico legală, respectiv, o plagă înjunghiată
cu eviscerare de epiploon lombar stânga, lungă de 12-15 cm., liniară, care
interesează toate straturile abdomenului şi o plagă înjunghiată la nivelul
hipocondrului drept, liniară, profundă care prezintă penetrare în cavitatea
peritoneală la baza hemitoracelui stâng, şi care au necesitat pentru vindecare, 35
– 40 zile timp de îngrijire medicală.
Organele de poliţie au reuşit să dezarmeze pe această parte
vătămată, dar după ce a fost lovit cu cuţitul de inculpatul HB.
Aceiaşi martori au declarat că inculpatul HB pentru a se apăra de
lovitura pe care trebuia să o aplice cu lopata partea vătămată BH zis „L” cu
207
acelaşi cuţit a lovit pe această partea vătămată BH, şi i-a cauzat, conform
Raportului de constatare medico – legală, o plagă abdominală de hipocondru
stâng cu evisceraţie de mare epiplon, necesitând 25 – 30 zile timp de îngrijire
medicală pentru vindecare.
Edificatoare au fost declaraţiile martorilor care se coroborează cu
declaraţia agentului de poliţie EI, agentul de poliţie, conform declaraţie acestuia
şi procesului verbal, a deposedat pe această parte vătămată de lopată, precum şi
un martor audiat la instanţă care nu este rudă cu părţile, respectiv, TM.
În ce priveşte pe partea vătămată, BM, zis O, acesta, la fel ca şi tatăl
său, a fost preocupat să lovească pe inculpatul HA, şi pentru a înceta agresiunea,
inculpatul HB a lovit pe această parte vătămată cauzându-i leziunile descrise în
Raportul de constatate medico legală, respectiv, o plagă înjunghiată hemitorace
stâng, penetrantă în cavitatea pleurală, hemotorax stâng, fiind necesare 30 – 35
zile timp de îngrijire medicală pentru vindecare.
În aceleaşi împrejurări, inculpatul HB a lovit cu acelaşi cuţit şi
partea vătămată BE, acesta din urmă a participat la agresiunea inculpatului HA.
În ce o priveşte pe partea vătămată BB, din conţinutul raportului de
constatare medico-legală rezultă că a suferit, în urma incidentului, o plagă
contuză superficială frontal paramedian stânga şi o echimoză la nivelul regiunii
deltoidiene stânga, leziuni care s-au produs prin lovire cu corpuri dure şi care au
necesitat 4-5 zile timp de îngrijire medicală. După ce au fost loviţe de cuţit,
părţile vătămate s-au refugiat din domiciliul inculpaţilor şi au fost transportaţi cu
autoturismele la spital.
S-a apreciat că declaraţiile martorilor audiaţi atât în faza urmăririi
penale, cât şi la fond sunt contradictorii, în sensul că unii martorii au declarat că
acest conflict a avut loc în stradă, deci în loc public, iar alţii au susţinut că acest
conflict a avut loc în domiciliul inculpaţilor.
Martorii în acuzare sunt rude cu părţile vătămate din actuala cauză
şi au susţinut că acest conflict a avut loc în stradă.
Astfel, organul de urmărire penală şi-a fundamentat acuzarea pe
declaraţiile părţilor vătămate BH, zis L, BD, BB, BM zis O – fiul lui BH, BE,
MD precum şi declaraţiile martorilor BL, HM, BM, MRM, MD, MR, MM,
MDG, fără ca aceste depoziţii să se coroboreze cu alte probe.
Au fost cenzurate declaraţiile martorilor în acuzare, cu următoarea
motivare:
În legătură cu declaraţia martorei BL, aceasta este soţia părţii
vătămate BH zis L şi mama părţilor vătămate BM, zis O, BD şi BB fiind şi
mătuşa părţii vătămate BE. Aceasta a declarat că conflictul a avut loc în stradă,
că inculpaţii au fost văzuţi cu cuţite în mână, a văzut când inculpaţii au lovit cu
cuţitele pe părţile vătămate şi că membrii familiei sale nu au intrat în curtea
inculpaţilor.
Această declaraţie nu se corelează cu celelalte probe administrate în
cauză, în sensul că, din conţinutul proceselor verbale întocmite de organele de
208
poliţie s-a constat că în curtea inculpaţilor a fost găsite o pereche de papuci ce

aparţine părţii vătămate BH, un telefon mobil ce aparţine părţii vătămate BD,
urme biologice de culoare brun roşcate ce par a fi sânge.
Pe de altă parte, din conţinutul procesului verbal şi declaraţiile
agenţilor de poliţie rezultă că părţile vătămate (membrii familiei B) au fost
prezenţi în curtea proprietatea inculpatului HA, agenţii de poliţie au deposedat
de furcă pe partea vătămată BD iar de lopată pe partea vătămată BH.
Apelul de urgenţă dat de partea vătămată BM a fost dat la orele
4,27, conform declaraţiilor agenţilor de poliţie şi lucrătorilor ISU, solicitând
ajutor că cineva i-ar fi incendiat autoturismul. Prin urmare, apelul nu a vizat
rănirea părţilor vătămate de către inculpaţi.
Organele de poliţie au constatat că în faţa porţilor de la domiciliul
inculpaţilor au fost multe persoane, 30 – 50, până a coborî din autoturism poarta
a fost distrusă şi acestea au intrat în curtea inculpaţilor.
Conflictul a durat circa 3 minute iar intervenţia a fost foarte greoaie
datorită numărului mare de persoane din curtea inculpaţilor, la faţa locului fiind
doar 3 agenţi de poliţie. Nicio parte vătămată nu a reclamat că au fost tăiaţi cu
cuţitele de către inculpaţi.
Instanţa de fond a exclus existenţa conflictului între părţi că ar fi
avut loc în stradă, deci, în loc public.
Pe de altă parte, s-a susţinut de martoră că strada a fost luminată
public.
Acest aspect nu a fost reţinut, întrucât, iluminatul public pe timp de
vară durează până la orele 5 dimineaţa, organele de poliţie sosind la faţa locului
la orele 4, 30. Pe de altă parte, agenţii de poliţie au constat că lumina publică era
stinsă când au sosit la locul conflictului.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa de fond a cenzurat şi
declaraţiile martorilor HM, care este soţia părţii vătămate BB, BM, zis C, care
este fratele părţii vătămate BH şi tatăl părţii vătămate BE, MRM, care este
nepotul părţii vătămate BH, tatăl său şi anume, MT fiind fratele acestei părţi
vătămate, având şi motive temeinice de răzbunare pe familia H; MD, soţul
acesteia MRM fiind văr primar cu copii lui BH, având şi un conflict cu
inculpatul HA, de fapt acesta fiind şi motivul răzbunării, MR, MM, MDG acesta
fiind verişor al II-lea cu părţile vătămate.
În cazul în care aceşti martori ar fi declarat realitatea în care s-au
comis faptele, exista pericolul că părţile vătămate să fi fost cercetate şi
condamnate pentru violare de domiciliu şi alte infracţiuni.
S-a subliniat că la fond, cu ocazia cercetării judecătoreşti, aceşti
martori au refuzat să depună jurământul, având asupra lor extras din art. 85 C.
pr. pen. (se poate solicita înregistrarea audio a şedinţelor în care au fost audiaţi).
Coroborând probele administrate în faza urmăririi penale şi
cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că martorii în acuzare nu au
209
relatat adevărul, atât în ce priveşte cauza conflictului, locul săvârşirii

infracţiunilor, modalitatea de săvârşire a acestora.
În ce priveşte martorii propuşi de inculpaţi, s-a susţinut că
împotriva acestora se vor efectua cercetări sub aspectul mărturii mincinoase.
Instanţa de fond a apreciat că, în legătură cu autorul infracţiunii de
distrugere a autoturismului prin incendiere, probele pe care se sprijină
procurorul nu sunt suficiente.
Astfel, procurorul a susţinut că părţile vătămate MD şi MM au
văzut când inculpatul HB a incendiat autoturismul şi a sărit porţile părţilor
vătămate spre stradă.
Din analiza plângerii formulate de această parte vătămată, a rezultat
că aceasta a reclamat pe HA şi HB că i-ar fi incendiat autoturismul marca Ferrari
şi că vecinii i-ar fi spus că autorii ar fi susnumiţii. În ziua de 9 septembrie 2012,
orele 18,30, în prezenţa unui avocat ales, şi-a schimbat declaraţia, în sensul că a
afirmat că ar fi văzut pe inculpatul HB când se afla în curtea acesteia şi i-a pus
foc la maşină, după ce a auzit o bubuitură.
Pentru a elucida aceste aspecte, organele de urmărire penală trebuia
să dispună ridicarea de urme (amprente) de pe poarta părţilor vătămate şi a
stabili care persoană a escaladat-o. A fost mai uşor să se sprijine doar pe
depoziţia acestei părţi vătămate, care a contrazis ce a scris în plângerea de mai
sus, existând pericolul a se comită o gravă eroare judiciară.
Prima instanţă a reţinut că un prim aspect învederat, care rezultă din
declaraţiile martorilor precum şi fotografiile ataşate la dosar, este că
autoturismul a fost parcat pe o platformă lângă gardul care desparte proprietăţile
părţilor vătămate şi inculpaţilor. Pe de altă parte, din conţinutul aceloraşi probe
rezultă că inculpaţii au lângă gard o fântână zidită chiar în zona în care se afla
parcat autoturismul incendiat.
Prin urmare, acest inculpat, dacă ar fi voit să incendieze
autoturismul, ar fi procedat ca atare fără să intre în domiciliul părţilor vătămate
prin aruncare unui mijloc incendiator peste gard fără riscul de a fi văzut.
Nu s-a efectuat un experiment judiciar privind modul de incendiere
al autoturismul. S-a susţinut că a auzit o bubuitură. Doar un expert în materie de
explozibil poate stabili dacă un combustibil inflamabil îmbuteliat într-un
recipient de plastic, poate sau nu, produce un zgomot. Substanţa inflamabilă
produce explozie numai dacă este îmbuteliată în recipient de sticlă sau metal
datorită compresiei gazelor inflamabile, în nici un caz în recipient de plastic,
care este apt să se dilate şi nu se realizează compresia.
Instanţa de fond nu a reţinut ca probe declaraţia martorei MM, care
se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul, şi nici declaraţia părţii vătămate MD
care, de asemenea se află în relaţii de duşmănie cu inculpaţii.
Din conţinutul declaraţiei martorei MM, rezultă că aceasta fiind
gravidă şi având arsuri la stomac, s-a trezit să bea un pahar cu lapte. A mers să
închidă fereastra şi a observat că o persoană a escaladat gardul părţii vătămate
210
BH. A observat că acea persoană a fost inculpatul HB iar o altă persoană, şi

anume TB care este fratele inculpatului HA a stat de pază şi a spus, „hai mai
repede”. A susţinut că i-a recunoscut pe cei doi, deoarece în faţa porţii părţii
vătămate BH se află un bec care iluminează strada şi curtea.
Nici această declaraţie nu se coroborează cu depoziţiile organelor
de poliţie şi pompieri.
Un prim aspect, dacă strada ar fi fost iluminată, stingerea luminii se
efectuează la orele 5 dimineaţa. Organele de poliţie şi pompieri au constatat că
la orele 4, 30 dimineaţa strada nu a fost luminată. Lumina artificială ar fi fost
evidentă de orice persoană, mai ales de organele de poliţie care efectuează
serviciul pe timp de noapte.
Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că dintr-o cameră
luminată unde se afla această martoră, (este evident că pentru a lua laptele
pentru a fi consumat această martoră a aprins lumina), nu se poate observa afară,
chiar dacă am presupune că ar exista iluminat public. Intensitatea luminii în
cameră este mai puternică decât intensitatea iluminatului public, indiferent de
puterea sursei de lumină.
S-a menţionat că, potrivit înscrisului depus la dosar, inculpatul HB
a formulat plângere penală împotriva martorei susnumite pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal.
Totodată, instanţa de fond nu şi-a putut explica raţiunea pentru care
organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale a numitului TB
care, potrivit declaraţiei martorei susnumite, a stat de pază pentru ca inculpatul
HB să incendieze autoturismul părţii vătămate.
Observând că autoturismul este în flăcări, soţul părţii vătămate MD,
şi anume BM, a sunat la apelul de urgenţă 112, pentru a se deplasa o maşină de
intervenţie. Din declaraţiile angajaţilor unităţii militare de pompieri precum şi
poliţiei locale de intervenţie, a rezultat că apelul de urgenţă a fost primit în ziua
de 9 sept. 2012 la orele 4,27 iar aceştia au ajuns la faţa locului la orele 4,30.
Prima instanţă a apreciat că în mod nejustificat procurorul a
înlăturat depoziţiile martorilor propuşi de inculpaţi.
Conform art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de
procedură penală, a fost dispusă achitarea inculpatului HA, cercetat sub aspectul
săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod
penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea
art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a)
Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
În ce priveşte-l pe inculpatul HB, instanţa de fond a constatat că
acesta este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 20 Cod
penal raportat al art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176
lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal şi art. 180 alin. 2 Cod
penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu
211
aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, art. 192 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37
lit. a) Cod penal cu 33 lit. a) Cod penal.
Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la
art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit. i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal şi
art. 180 alin. 2 Cod penal, din probele administrate în faza urmăriri penale şi
cercetării judecătoreşti, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta prin intermediul unui
cuţit, smuls de la partea vătămată BD, a lovit părţile vătămate şi le-a produs
leziunile descrise în Rapoartele de constatare medico – legale.
Din probele enumerate mai sus, a rezultat împrejurările în care acest
inculpat a săvârşit aceste fapte şi anume; ca urmare a acţiunii ilegale a părţilor
vătămate de a intra în domiciliul inculpatului HA, inculpatul, HB pentru a apăra
viaţa sa, a mamei sale SD şi a tatălui său, HA, după ce a deposedat pa partea
vătămată BD de un cuţit, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu cuţitul. De
asemenea, din aceleaşi declaraţii de martori rezultă că acelaşi inculpat a lovit cu
cuţitul pe partea vătămată BH, acesta din urmă a încercat să-l lovească cu o
lopată cu care lovise pe inculpatul HA, acesta din urmă căzând la pământ, a lovit
pe părţile vătămate BM şi BE, aceştia continuând acţiunea de lovire asupra
inculpatului HA.
Faţă de probatoriul complex administrat în cauză, aşa cum a fost
descris şi sus şi conform art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10 lit. e Cod de
procedură penală, cu referire la art. 44 Cod penal, instanţa de fond a dispus
achitarea inculpatului HB, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor
prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 Cod penal, art. 175 alin. 1 lit.
i) Cod penal şi art. 176 lit. b) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, şi
art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, toate cu
aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.
În ce priveşte infracţiunea de distrugere prin incendiere, prevăzută
de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal cu aplic. art. 37 lit. a) Cod penal, instanţa de
fond a constatat că inculpatul HB nu a este autorul faptei.
Organele de urmărire penală s-au bazat doar pe depoziţiile părţii
vătămate MD care a dat declaraţii contradictorii, una scrie în plângerea ataşată la
dosar şi alta declară în faţa procurorului, precum şi declaraţia martorei MM, care
susţine că ar fi văzut pe autorul faptei de distrugere prin incendiere, că ar fi sărit
poarta părţii vătămate BH, în condiţiile în care nu s-a verificat dacă această
martoră putea să vadă aceste aspecte din locuinţa sa, dacă inculpatul HB ar fi
avut o altă posibilitatea să incendieze autoturismul fără a se implica riscului de a
fi văzut, (autoturismul aflându-se pe o platformă, lângă gardul ce desparte
proprietăţile părţilor, în curtea inculpaţilor aflându-se o fântână zidită lipită de
gard, chiar lângă platforma remorcă pe care era parcat autoturismul, pe fântâna
zidită inculpatul se putea urca cu uşurinţă).
Mai mult decât atât, organul de urmărire penală, pentru a nu comite
o eroare gravă de fapt, trebuia să dispună prelevarea de urme (amprente) de pe
poarta părţii vătămate şi ar fi aflat adevărul judiciar.
212
Pe cale de consecinţă, pentru cele expuse mai sus, instanţa de fond,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 10 lit. c) Cod de procedură penală
a dispus achitarea inculpatului HB, cercetat sub aspectul infracţiunii de
distrugere prin incendiere, prevăzută de art. 217 alin. 1 şi 4 Cod penal cu aplic.
art. 37 lit. a) Cod penal.
Instanţa de fond a apreciat că fapta de distrugere prin incendiere a
autoturismului există, aşa cum este descrisă în procesele - verbale încheiate de
organele de poliţie şi ISU, dar nu a fost săvârşită de inculpatul HB, ci de o altă
persoană.
În ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, instanţa de fond
a apreciat că fapta nu există.
Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a notat că
revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal.
Prin ordonanţa nr. 1762/P/2014 din 31.01.2014, Parchetul de pe
lângă Judecătoria Drăgăşani a constatat că există o cauză care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale împotriva celor 11
martori şi că faptele de mărturie mincinoasă nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni, fiind comise într-o manieră simplă, iar atingerea adusă
valorilor sociale ocrotite de legea penală este minimă.
Tribunalul a constatat că, în tot cursul procesului, cei 11 martori,
atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, nu şi-au
modificat declaraţiile.
S-a apreciat că motivul de revizuire invocat putea să se facă doar
prin hotărâre judecătorească.
Conformitatea sau nu a declaraţiilor de martori cu realitatea s-ar fi
putut stabili în cadrul unui proces penal având ca obiect săvârşirea infracţiunii
de mărturie mincinoasă, urmând ca ulterior sentinţa să fie valorificată în cadrul
revizuirii, procedură care însă nu a fost urmată de procuror, ceea ce conduce la
inadmisibilitatea prezentei cereri sub acest aspect.
Astfel, s-a apreciat că cererea de revizuire întemeiată pe o apărare
avută în vedere şi verificată la soluţionarea cauzei nu este fondată.
Cazul de revizuire (art. 453 alin.1 lit. b) reiterat de procuror a
constituit motiv de apel, instanţa de fond şi apel valorificându-le şi avându-le în
vedere coroborat cu ansamblul probatoriului complex administrat la adoptarea
soluţiei de achitare.
Dând eficienţă declaraţiilor celor 11 martori date în cursul urmăririi
penale, dar şi în faţa instanţei de fond, coroborate cu celelalte probe, Tribunalul
a apreciat că în mod temeinic s-a stabilit nevinovăţia inculpaţilor, din probele
administrate rezultând fără echivoc că nu inculpaţii au incendiat autoturismul
persoanei vătămate, că altercaţia a avut loc în curtea inculpaţilor, şi nu în stradă.
213
Atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar, au arătat

motivele care le-au determinat să acorde întâietate martorilor apărării şi nu
martorilor acuzării.
Raţiunea pentru care s-a impus achitarea inculpatului HH a fost de
ordin probatoriu, în sensul că declaraţiile martorilor propuşi de acesta , precum
şi martorii care nu sunt rude cu părţile, printre care şi agenţii de poliţie şi
lucrătorii unităţii de pompieri, au relatat derularea evenimentelor din care a
rezultat că nu a lovit nicio persoană vătămată şi că, dimpotrivă, acesta a fost de
fapt victima infracţiunilor de violare de domiciliu şi lovire, aşa cum au
argumentat cele două instanţe.
Aceste aspecte au fost coroborate cu alte probe, respectiv cu apelul
de urgenţă la 112, prin care s-a solicitat intervenţia pentru stingerea incendiului
asupra autoturismului, faptul că nicio persoană vătămată nu a reclamat că a fost
lovită cu cuţitul înainte de sosirea agenţilor de poliţie, faptul că persoanele
vătămate au ieşit din curtea inculpaţilor strigând că i-ar fi tăiat HB, că în curtea
acestora s-au găsit telefonul mobil şi papucii persoanei vătămate BH (declaraţie
agentului de poliţie A).
Potrivit art. 453 alin.1 lit. a) Cod procedură penală, revizuirea unei
hotărâri judecătoreşti penale definitive poate avea loc atunci când s-au
descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei.
Din analiza acestor dispoziţii, Tribunalul a constatat că revizuirea
întemeiată pe acest text de lege este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să
fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de
instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi
netemeinicia hotărârii, adică invocarea elementelor noi să ducă la o soluţie
diametral opusă (de condamnare sau de încetare a procesului penal în speţa de
faţă).
Or, depoziţiile celor trei martori care fără nici un motiv plauzibil au
revenit asupra acestora, nu pot influenţa sau duce la o soluţie contrară celei
atacate.
A apreciat Tribunalul că, în cursul judecării cauzei penale, la
instanţa de fond şi de apel, au fost respectate imperativele unui proces echitabil,
prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei posibilitatea să
aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au
fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune să dea valoare doar
acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate exprimă adevărul.
În cadrul operaţiunii de evaluare a tuturor probelor se impune a se vedea care
dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul şi dacă nu cumva declaraţiile
ulterioare sugerează ipoteza tendinţei exonerării de răspundere penală a
inculpatului sau, dimpotrivă.
214
Împrejurarea că, ulterior judecării cauzei, cei trei martori, cu

motivarea generică cum că nu au văzut care dintre suspecţi au intrat în curtea
inculpaţilor, ori că ar fi auzit de la alte persoane despre acest aspect, împrejurări
nedovedite de altfel, nu poate conduce la constatarea vinovăţiei inculpaţilor, iar
reaudierea acestora nu ar echivala decât cu un formalism excesiv, din moment
ce ansamblul probatoriului administrat în cauză reflectă contrariul celor
susţinute.
Prin acceptarea necritică a unor asemenea reveniri ori contraziceri
ale martorilor, fără o justificare credibilă, plauzibilă, s-ar diviza artificial şi
nelegal procesul penal.
Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel Parchetul de pe
lângă Tribunalul Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
solicitând desfiinţarea cu consecinţa admiterii cererii de revizuire.
În motivarea apelului, procurorul a arătat că în cauză sunt aplicabile
dispoziţiile art. 454 alin. 2 Cod de procedură penală cu privire la dovada cazului
de revizuire, având în vedere faptul că în dosarul nr. 1762/P/2012 al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Drăgăşani (care a avut ca obiect infracţiunea de mărturie
mincinoasă) s-a constatat că a existat o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale, respectiv dispoziţiile art. 10 lit.
b/1 Cod de procedură penală în vigoare la data adoptării soluţiei. Tot
dispoziţiile art. 454 alin. 2 Cod de procedură penală prevăd faptul că proba
cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. 1 lit. b) – d) se poate face în
procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Totodată, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. a)
Cod de procedură penală, având în vedere că s-au descoperit fapte sau
împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc
netemeinicia hotărârii pronunţate.
Astfel, la data de 25 iulie 2014, cu prilejul examinării dosarului nr.
1580/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, având ca obiect
comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, s-a constatat că o parte din
martorii ale căror declaraţii au stat la baza pronunţării sentinţa penală nr.
97/07.08.2013 a cărei revizuire se solicită au revenit asupra acestor declaraţii,
precizând că la momentul audierii lor de către instanţa de judecată, în dosarul
8305/90/2012 al Tribunalului Vâlcea, au declarat aspecte necorespunzătoare
adevărului.
Astfel, la datele de 23 şi 25 aprilie 2014, cu prilejul audierii lor de
către organele de poliţie judiciară, în calitate de martori în dosarul nr.
1580/P/2012, MML, MDR şi MC au precizat că înţeleg să revină asupra
declaraţiilor date în prezenta cauză şi că, în realitate, au văzut că incidentul a
avut loc, mai întâi, în drumul public, în faţa locuinţelor inculpaţilor şi
persoanelor vătămate, iar ulterior, în curtea locuinţei inculpaţilor, unde însă nu
au văzut intrând vreuna din persoanele vătămate. Cei trei martori au arătat că au
declarat iniţial aspecte care nu corespund adevărului, pentru că astfel au auzit de
215
la alte persoane care se aflau în diferite relaţii de rudenie ori prietenie cu

inculpaţii.
Procurorul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. 1
lit. a) Cod de procedură penală, fiind descoperite fapte şi împrejurări noi care nu
au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, având în vedere că cel puţin 3 din
martorii propuşi de către inculpaţi în apărare şi audiaţi de instanţa de judecată au
declarat aspecte vădit nereale, care au influenţat hotărârea pronunţată în cauză.
Faţă de motivele invocate anterior, procurorul a considerat că se
impune înlăturarea declaraţiilor martorilor ME, MIM, CM, SD, HL, HM, HF,
MC, MML, MDR şi MT, care au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii
instanţei de judecată în dosarul 8305/90/2012 al Tribunalului Vâlcea, întrucât
acestea nu corespund realităţii, din ansamblul materialului probatoriu rezultând
că locul comiterii faptelor de agresiune asupra persoanelor vătămate BH, BM şi
BD, dar şi a numiţilor BE şi BB este situat pe carosabil, respectiv pe Bulevardul
I.C.Bratianu, în zona dintre locuinţele părţilor vătămate şi, respectiv,
inculpaţilor, aspecte confirmate atât de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză,
dar şi de modul de dispunere a petelor de sânge identificate la faţa locului,
acestea fiind concentrate în acest punct şi apoi fiind identificate înspre locuinţele
persoanelor vătămate si ale inculpaţilor, dar şi înspre imobilul aparţinând
martorului MR, în apropierea unei bănci amplasate în faţa casei, pe trotuar.
Aceste aspecte se coroborează cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză,
şi care au fost înlăturate de instanţă ca urmare a aprecierii ca fiind credibile
declaraţiile celorlalţi martori, în legătură cu care s-a constatat că au comis
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Procurorul a susţinut că în cauză nu pot fi reţinute dispoziţiile
referitoare la legitima apărare, întrucât din probele administrate în cauză s-ar
desprinde concluzia că faptele deduse judecăţii nu au fost comise în stare de
legitimă apărare.
În favoarea inculpatului HB nu puteau fi reţinute dispoziţiile art. 44
Cod penal, întrucât din probele administrate se desprinde concluzia că, părţile
vătămate BB şi BE, observând cele întâmplate, au încercat să intervină cu scopul
de a aplana conflictul, iar în condiţiile în care au observat că partea vătămată BH
a fost agresată de către inculpatul HA, BE s-a îndreptat înspre acesta, însă în
momentul în care a ajuns lângă inculpatul HB, cel din urmă l-a tăiat cu acelaşi
cuţit în zona abdominală, provocându-i o plagă înjunghiată nepenetrantă.
Imediat după exercitarea acestor acte de agresiune, inculpatul HB s-
a întors înspre persoanele implicate în incident şi, observându-l pe BM în
imediata sa apropiere (acesta fiind cu spatele către inculpat), a exercitat acte de
agresiune şi asupra acestei părţi vătămate, folosind acelaşi cuţit, provocându-i o
plagă înjunghiată penetrantă în cavitatea pulmonară hemitorace stâng. În acest
context, inculpatul HB nu a săvârşit fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, atâta timp cât victimele erau în
imposibilitate de a-l înfrunta, fiind doborâte la pământ.
216
În speţă, din partea victimelor nu a existat un atac care să

îndeplinească cerinţele înscrise în art. 44 Cod penal, cu atât mai mult cu cât
inculpatul a lovit părţile vătămate cu un cuţit, când acestea se aflau cu spatele la
inculpat, fără a putea să-l înfrunte sau să reprezinte un pericol pentru inculpat.
Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor care i-au fost
aduse, precum şi sub toate aspectele, Curtea constată că apelul este nefondat,
pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cazurile de revizuire invocate de către revizuentul - procuror sunt
cele prevăzute de art. 453 alin. 1 lit. a) şi b) Cod de procedură penală, şi anume:
când s-au descoperit fapte s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost
cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii
pronunţate în cauză şi când hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe
declaraţia unui martor care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată.
În privinţa celui de-al doilea caz, vizând comiterea de către martori
a infracţiunii de mărturie mincinoasă, este adevărat că, potrivit alin. 4 al art. 453,
acesta constituie motiv de revizuire dacă a dus la pronunţarea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice.
Incidenţa acestui caz de revizuire nu este însă condiţionată de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare pe numele martorului care a declarat
mincinos, căci alin. 2 al art. 457 face distincţie, la literele a) şi b), după cum
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă a fost constatată prin hotărâre
judecătorească definitivă ori nu (în funcţie de aceasta calculându-se termenul de
introducere a cererii).
De asemenea, alin. 4 al art. 457 nu împiedică revizuirea în cazul
aplicării dispoziţiilor art. 18/1 din vechiul Cod penal faţă de martorul care a
declarat mincinos, ci doar în cazul în care faţă de condamnatul în defavoarea
căruia este cerută revizuirea ar fi intervenit vreuna din cauzele la care se referă
acest text de lege.
În speţa de faţă, deşi procurorul a constatat săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă de către numiţii ME, MIM, CM, SD, HL, HM, HF, MC,
MML, MDR şi MT, aplicându-le acestora sancţiunea amenzii administrative,
aceasta nu poate avea drept efect admiterea revizuirii, cu consecinţa constatării
netemeiniciei hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei.
Aceasta, întrucât reiese din hotărârea atacată cu revizuire că
judecătorul a avut în vedere faptul că procurorul, în cursul urmăririi penale, a
înlăturat declaraţiile pe care sus-numiţii le-au dat, pe motiv că ele nu se
coroborau cu niciun mijloc de probă, însă a procedat la ascultarea martorilor în
şedinţă publică, iar situaţia de fapt a stabilit-o prin coroborarea tuturor
mijloacelor de probă administrate în cauză.
Astfel, sunt menţionate declaraţiile martorilor agenţi de poliţie şi
Unitatea de pompieri, actele de constatare întocmite de aceştia, declaraţiile
217
martorilor audiaţi nemijlocit, actele medico - legale care atestă leziunile

prezentate de cei implicaţi în incident.
Referitor la producerea conflictului într-un loc public, s-a notat în
hotărârea judecătorească despre contradictorialitatea declaraţiilor martorilor
audiaţi atât în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, fiind cenzurate declaraţiile
martorilor rude sau afini ai părţilor vătămate, care au susţinut varianta acestora
din urmă şi ale căror declaraţii nu s-au coroborat cu celelalte probe aflate la
dosar.
A fost analizată de către instanţa de condamnare şi existenţa
legitimei apărări, explicându-se în hotărâre că a existat acţiunea părţii vătămate
BD, de lovire a inculpatului HB cu furca în picior. Acţiunea de lovire a fost
dovedită nu numai cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, dar şi cu raportul
de constatare medico - legală, din care a rezultat că pe faţa plantară a piciorului
stâng există o plagă cu lipsă de epiderm acoperită cu crustă hematică.
În fine, au fost verificate acuzaţiile de distrugere prin incendiere şi
de violare de domiciliu, iar concluzia la care a ajuns instanţa a fost formată în
urma unei analize aprofundate a tuturor probelor, evidenţiindu-se faptul că nu au
fost recoltate urme biologice şi amprente din curtea părţilor vătămate, probe
esenţiale care ar fi servit la stabilirea adevărului judiciar.
În raport de toate acestea, împrejurarea că procurorul a constatat
prin ordonanţă că martorii care au declarat contrar acuzării ar fi comis
infracţiunea de mărturie mincinoasă „analizând toate declaraţiile aflate la dosar
şi celelalte probe administrate”, nu poate conduce la concluzia nelegalităţii ori
netemeiniciei hotărârii a cărei revizuire se cere.
Aceasta, întrucât şi judecătorul fondului a făcut, la rândul său, aşa
cum am arătat, o asemenea analiză, ajungând la o concluzie contrară celei
formulate de procuror, în ordonanţa sa.
În plus, se constată că cei acuzaţi de mărturie mincinoasă şi-au
păstrat în faţa procurorului declaraţiile date anterior, în ordonanţă menţionându-
se că „fiind audiaţi, învinuiţii au declarat că îşi menţin declaraţiile date în faza
de urmărire penală din dosarul nr. 420/P/2013 şi au afirmat în continuare că nu
au văzut ca părţile vătămate să fie tăiate pe corp şi nici nu le-au auzit să spună
ceva în legătură cu acest lucru”.
Aceste împrejurări au fost avute în vedere şi de instanţa învestită cu
soluţionarea cererii de revizuire, care în mod întemeiat a concluzionat că această
cerere nu este întemeiată, întrucât judecătorul care a pronunţat achitarea
inculpaţilor a arătat motivele care l-au determinat să aprecieze drept credibile
depoziţiile martorilor apărării, iar nu pe cele ale acuzării.
Tot astfel, în cauză nu putea fi incident cazul prevăzut de art. 453
lit. a) Cod de procedură penală, atâta vreme cât revenirea de către cei trei
martori asupra declaraţiilor date în faţa judecătorului nu putea avea drept efect
dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare şi pronunţarea condamnării, aşa
cum pretind dispoziţiile art. 453 alin. 4 teza I Cod de procedură penală.
218
Aşa fiind, Curtea a concluzionat că sentinţa de respingere a cererii

de revizuire este legală şi temeinică, şi a menţinut-o, cu consecinţa respingerii ca
nefondat a apelului, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod de procedură penală.
11. Aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile.

Decizia nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale
Art. 861 Codul penal anterior
Aplicarea în mod global a legii penale mai favorabile, în cazul unor

legi succesive, se face în raport de datele concrete ale speţei, ţinându-se
seama de situaţia acuzatului, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în
care a săvârşit-o, în lumina deciziei nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale.
În cauză, dispoziţia de amânare a executării pedepsei, în condiţiile
art. 83 Noul Cod penal, nu era în măsură să asigure realizarea rolului
preventiv şi educativ al pedepsei şi nu reflectă gradul de pericol social
concret al faptelor deduse judecăţii.
În plus, tehnica folosită de prima instanţă, care a dispus mai întâi
condamnarea inculpatului, iar apoi amânarea aplicării pedepsei, este în
contradicţie cu art. 90 Noul Cod penal.
(Decizia penală nr. 690/A/17 Decembrie 2014)
Prin sentinţa penală nr. 2799 din data de 27 iunie 2014 pronunţată
de Judecătoria Piteşti, în baza art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, a fost
condamnat pe inculpatul IP, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244
alin. 1 şi 2 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5
din noul Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, la
pedeapsa închisorii de 1 an, şi a infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. 1 din noul
Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod penal,
în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală, la pedeapsa închisorii de
9 luni.
În baza art. 38 din noul Cod penal şi art. 39 din noul Cod penal, cu
aplicarea art. 5 din noul Cod penal, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai
grea, de 1 an închisoare, sporită cu 7 luni, inculpatul urmând să execute
pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare.
În baza art. 83 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 3 ani şi 7
luni.
S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 alin. 4 Cod penal.
219
În baza art. 85 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a dispus
ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte
la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în
prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi
întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice
informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.
În baza art. 45 din noul Cod penal şi art. 65 din noul Cod penal,
raportat la art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) din noul Cod penal, i s-a aplicat inculpatului
IP pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi.
În baza art. 20, 25 şi art. 397 Cod de procedură penală şi art. 1357 şi
următoarele Cod civil, s-a admis acţiunea civilă a părţii civile S.C. „V” S.R.L.
Piteşti, prin reprezentant legal.
A fost obligat inculpatul IP la plata sumei de 24.072 lei în favoarea
părţii civile S.C. „V” S.R.L. Piteşti, cu titlu de despăgubiri materiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că,
prin rechizitoriul nr. 4103/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti,
a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul IP, pentru săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2
Cod penal şi art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în
condiţiile art. 33 lit. a) Cod penal, întrucât în perioada noiembrie 2008 - iunie
2009, în calitate de şofer distribuitor la S.C. „V” S.R.L. Piteşti, prin inducerea în
eroare a angajaţilor staţiilor Peco S.C. „RGC” S.R.L. Piteşti a efectuat, în
numele colegilor de serviciu a căror semnătură a falsificat-o, mai multe
alimentări cu carburant, cauzând astfel un prejudiciu de aproximativ 24.000 lei.
La data de 26.02.2014, instanţa a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptei din art. 215 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod
penal şi art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în condiţiile
art. 33 lit. a) Cod penal, în cea prevăzută art. 244 alin. 1, 2 din noul Cod penal,
cu aplicarea art. 35 alin. 1 din noul Cod penal şi 322 alin. 1, cu aplicarea art. 35
alin. 1 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin. 1 din noul Cod penal.
Partea vătămată S.C. „V” S.R.L. Piteşti s-a constituit parte civilă cu
suma de 24.072 lei, reprezentând daune materiale, respectiv contravaloarea a
4.012 litri motorină.
Pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, au fost administrate
următoarele mijloace de probă: declaraţia inculpatului dată în faza de urmărire
penală, declaraţiile martorilor, raportul de constatare tehnico - ştiinţifică grafică
nr. *** şi nr. ***, procesul - verbal întocmit de către organele de cercetare
penală cu privire la situaţia alimentărilor (rezultate din borderourile de
alimentări), declaraţia reprezentantului părţii civile, alte acte şi date aflate la
dosarul cauzei.
S-a stabilit de către prima instanţă că, la data 10.09.2008, între S.C.
„RGC” S.R.L. Piteşti, în calitate de vânzător şi S.C. „V” S.R.L. Piteşti, în
220
calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare, obiectul

contractului constituindu-l livrarea de produse petroliere de la benzinăriile din
municipiul Piteşti.
Conform clauzelor contractuale, autovehiculele S.C. „V.” S.R.L.
Piteşti erau alimentate cu carburant de la cele două benzinării, urmând ca
facturarea carburantului să fie efectuată lunar pe datele de 15 şi 30, iar plata să
se execute în maxim 15 zile de la facturare. Astfel, agenţii de distribuţie din
cadrul S.C. „V.” S.R.L. Piteşti se deplasau la staţiile Peco şi, după ce alimentau
autovehiculele de serviciu, se prezentau la sediul benzinăriei, unde se menţiona
în borderouri numărul de înmatriculare al autovehiculului alimentat, cantitatea
de carburant, semnătura şi numele delegatului (conducătorul auto) şi cel al
operatorului staţiei Peco, iar la finele fiecărei luni calendaristice borderourile
erau înaintate către S.C. „V.” S.R.L. Piteşti, însoţite de facturile aferente
carburantului livrat.
Conform protocolului, la data de 09.06.2009 agentul de distribuţie
LMA s-a prezentat la staţia Peco din municipiul Piteşti, pentru a alimenta
autoutilitara de serviciu cu nr. de înmatriculare ***. După efectuarea alimentării,
prezentându-se la operatorul benzinăriei pentru efectuarea menţiunilor necesare
în borderou, a observat că figura în borderouri cu mai multe alimentări pe care
nu le efectuase, iar semnăturile de pe borderouri nu-i aparţineau, motiv pentru
care a încunoştinţat despre aceste aspecte directorul unităţii, SN.
Urmare a celor constatate, toţi conducătorii auto au fost convocaţi
la sediul societăţii Vlăsia, unde s-a procedat la confruntarea borderourilor de
alimentări puse la dispoziţie de către staţia Peco de pe strada Fraţii Goleşti. Cu
această ocazie, s-a constatat că în perioada noiembrie 2008 - iunie 2009 mai
mulţi conducători auto figurau în borderouri cu alimentări pe care nu le
efectuaseră, semnăturile fiindu-le falsificate.
În urma verificărilor făcute, s-a stabilit că se efectuaseră în mod
fraudulos un număr de 89 de alimentări pentru cantitatea totală de 4012 litri de
motorină.
Persoanele menţionate au fost audiate şi au declarat că semnăturile
de pe borderourile de alimentări nu le aparţin, acestea fiind falsificate, precizând
totodată că nu au avut vreo înţelegere prealabilă cu inculpatul IP, pentru ca
acesta să alimenteze în numele lor.
De asemenea, au fost audiate operatoarele staţiei Peco de pe strada
Fraţii Goleşti, respectiv BGM şi RAMAR, acestea confirmând faptul că
inculpatul s-a prezentat, în perioada de referinţă, în mod repetat la staţia Peco cu
autovehiculul de serviciu, ocazie cu care alimenta atât în numele său, cât şi în
numele altor colegi, motivând că respectivii colegi nu se puteau prezenta din
diferite motive.
La urmărirea penală, inculpatul a recunoscut în parte comiterea
faptelor, arătând că a efectuat doar câteva alimentări, respectiv 10 în numele lui
ICO, pentru care a şi semnat borderourile de alimentări. Acesta a mai precizat
221
că, în urma alimentărilor făcute în numele colegilor, cantitatea de motorină pe

care şi-a însuşit-o a fost de maxim 300 litri de motorină.
Prin raportul de constatare tehnico - ştiinţifică grafică nr. *** s-a
concluzionat faptul că inculpatul IP a falsificat prin execuţii de imaginaţie în
mod cert un număr de două semnături în cazul numitului PIM, un număr de
şapte semnături în cazul numitului HVS şi un număr de trei semnături în cazul
numitului DC. Conform aceluiaşi raport de expertiză, în cazul numitului NRS au
fost executate, probabil prin execuţii de imaginaţie, un număr de trei semnături,
alte două în cazul DC şi alte patru în cazul lui PIM.
S-a menţionat în considerentele sentinţei că inculpatul a recunoscut
faptele, exprimându-şi regretul.
În aceste condiţii, s-a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele
constitutive ale unor infracţiuni de rezultat, prevăzute de art. 244 alin. 1 şi 2 din
noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul Cod penal şi art. 5 din noul Cod
penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de procedură penală şi a infracţiunii
prevăzute de art. 322 alin. 1 din noul Cod penal, cu aplicarea art. 35 din noul
Cod penal şi art. 5 din noul Cod penal, în condiţiile art. 396 alin. 10 Cod de
procedură penală.
Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în
vedere gradul de pericol social al infracţiunii, împrejurările în care aceasta a fost
comisă şi faptul că judecata s-a făcut în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a
recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 375
Cod de procedură penală.
Având în vedere durata pedepsei pronunţate, dar şi faptul că
inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, judecătorul fondului a
apreciat că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială şi fără executarea
pedepsei în condiţii de detenţie, sens în care a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a
constatat existenţa vinovăţiei în sarcina inculpatului şi a raportului de cauzalitate
între acţiunea acestuia şi efectele produse.
Cum partea vătămată S.C. „V.” S.R.L. Piteşti a făcut dovada cu
înscrisuri a despăgubirilor civile solicitate, acestea i-au fost acordate, motiv
pentru care a fost obligat inculpatul la plata sumei de 24.072 lei.
Împotriva sentinţei penale, în termen legal a formulat apel
Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie şi solicitând desfiinţarea.
Prima critică se referă la tehnica juridică utilizată în dispozitivul
sentinţei, în sensul utilizării termenului „condamnă”, în contextul în care soluţia
vizată este aceea de amânare a aplicării pedepsei.
Consideră apelantul că legea penală mai favorabilă este
reprezentată în cauză de dispoziţiile vechiului Cod penal - art. 215 alin. 1
222
vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal şi art. 290
din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal, în
condiţiile art. 33 lit. a) din vechiul Cod penal.
Se susţine şi faptul că în mod nelegal instanţa de fond a stabilit un
termen de încercare, şi nu un termen de supraveghere, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 84 din noul Cod penal, iar durata de 3 ani şi 7 luni a termenului
„de încercare” a fost stabilită cu încălcarea dispoziţiilor dispoziţiile art. 84 alin.
1 din noul Cod penal.
O altă critică priveşte calculul pedepsei rezultante în cazul
concursului de infracţiuni (art. 39 alin. 1 lit. b) din noul Cod penal) şi
individualizarea judiciară a pedepsei, apreciindu-se de către apelant că pedeapsa
rezultantă are un cuantum redus, în raport cu gravitatea faptelor săvârşite de
inculpat, iar modalitatea de executare a pedepsei nu este cea optimă, nefiind de
natură a realiza unul din scopurile pedepsei penale.
În final, este criticat şi temeiul legal în baza căruia inculpatul a fost
obligat la dezdăunări către partea civilă, acesta fiind reprezentat de dispoziţiile
art. 1357 şi următoarele din noul Cod civil, şi nu de dispoziţiile art. 998 şi
următoarele din vechiul Cod civil, având în vedere data la care a fost săvârşită
fapta ce atrage răspunderea delictuală a inculpatului.
Examinând sentinţa atacată cu apel prin prisma criticilor care îi sunt
aduse, cum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. 2 din
Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este fondat, după cum se
va arata în continuare.
În faţa instanţei de fond, cauza a fost soluţionată în procedura
simplificată de recunoaştere a învinuirii, prevăzută de art. 375 din cod, ca
urmare a declaraţiei date de inculpat în faţa judecătorului, în condiţiile art. 374.
Această declaraţie se coroborează cu probele administrate în faza
urmăririi penale, respectiv cu înscrisurile produse de acuzare şi cu declaraţiile
martorilor audiaţi, ansamblul probator aflat la dosar fiind în măsură a face
dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că cel în cauză a comis faptele de
înşelăciune şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în modalitatea pe larg
descrisă în sentinţă.
Cât priveşte legea penală aplicabilă, în condiţiile în care pe
parcursul judecăţii a intrat în vigoare un nou Cod penal, în lumina dispoziţiilor
art. 5 din Codul penal şi a deciziei nr. 256/2014 a Curţii Constituţionale Curtea
apreciază, în urma unei analize globale a consecinţelor pe care cele două legi
succesive le-ar avea asupra condamnatului, în raport cu datele concrete ale
speţei, că vechiul Cod penal, care prevede posibilitatea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei (art. 86/1), este mai favorabil celui acuzat şi,
totodată, în măsură a realiza scopul educativ, punitiv şi preventiv în cauza de
faţă.
Se reţine că individualizarea judiciară a pedepselor, atât sub
aspectul cuantumului acestora, cât şi al modalităţii de executare, a fost făcută
223
fără a se da eficienţa cuvenită criteriilor referitoare la gradul de pericol social

concret relativ ridicat al faptelor inculpatului, caracterul repetat al acestora,
numărul mare al actelor materiale ce intră în componenţa infracţiunii de
înşelăciune şi de fals (89 de alimentări cu carburant, prin falsificarea
semnăturilor celor şapte angajaţi ai persoanei vătămate pe borderourile întocmite
de inculpat).
Astfel, sancţiunea stabilită de judecătorul fondului pentru
infracţiunea de înşelăciune este neîndestulătoare, iar dispoziţia de amânare a
aplicării pedepsei este prea blândă.
De altfel, este de notat că, deşi în dispozitivul sentinţei se arată că,
în baza art. 83 din noul Cod penal, aplicarea pedepsei este amânată, în
considerente, judecătorul face vorbire despre suspendarea sub supraveghere a
executării, existând contradicţie, sub acest aspect.
Revenind la operaţiunea de individualizare a sancţiunilor, în ceea
ce priveşte atitudinea inculpatului pe parcursul întregului proces penal, este de
menţionat că deşi acesta a contribuit la scurtarea procedurilor în instanţă prin
recunoaşterea învinuirii, totuşi în faza de urmărire penală a adoptat o atitudine
nesinceră, îngreunând cercetările şi nu dat curs chemării organelor judiciare,
fiind necesar a se emite pe numele său un mandat de aducere.
În acelaşi timp, nu poate fi trecut cu vederea prejudiciul mare
produs persoanei vătămate, în cuantum de 24.072 lei, care nu a fost nici măcar
în parte acoperit.
Referitor la tehnica folosită de judecător şi la termenul fixat de
acesta, Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate de apelant, vizând
greşita aplicare a art. 83 din noul Cod penal şi pronunţarea condamnării
inculpatului, nu numai pentru contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente, pe
care le-am menţionat anterior, dar şi pentru faptul că acest text de lege ar fi
presupus doar stabilirea unei pedepse, nu şi condamnarea.
Pedeapsa stabilită conform art. 83 nu s-ar mai fi putut aplica decât
în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni până la expirarea termenului de
supraveghere, întrucât art. 90 dispune că persoanei faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului
de supraveghere (...).
De asemenea, durata termenului „de încercare” a fost fixată de
instanţă cu încălcarea prevederilor art. 84, care impune un termen de
supraveghere de 2 ani. În fine, calcului sporului a fost făcut cu nesocotirea art.
39 alin. 1 lit. b) din noul Cod penal, întrucât instanţa nu ar fi putut adăuga un
spor mai mare de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Aşa cum am arătat, circumstanţele reale şi personale din prezenta
cauză nu justificau ca inculpatul să beneficieze de amânarea aplicării pedepsei
potrivit legii noi, ci s-ar fi impus condamnarea acestuia la pedepse cu
224
închisoarea orientate spre minimul special prevăzut de textele incriminatoare şi

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Din această perspectivă, dispoziţiile Codului penal anterior care
reglementează instituţia suspendării sub supraveghere sunt mai favorabile
acuzatului, prin aceea că nu prevăd obligaţia ca acesta să presteze o muncă în
folosul comunităţii, astfel cum impune art. 93 alin. 3 din noul Cod penal.
Aşa fiind, Curtea a admis apelul, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din
codul de procedură penală şi a desfiinţat sentinţa în parte.
În rejudecare, s-a făcut aplicaţiunea art. 5 din noul Cod penal,
descontopindu-se pedeapsa rezultantă în pedepsele componente şi înlăturându-se
sporul aplicat.
A fost înlăturată dispoziţia de schimbarea a calificării juridice dată
faptelor, precum şi condamnarea inculpatului în baza dispoziţiilor din noul Cod
penal.
În baza art. 215 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal
anterior şi art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 41 Cod penal anterior, a fost
pronunţată condamnarea la pedepse cu închisoarea, al căror cuantum a fost
apreciat luându-se în considerare criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de
art. 72 din vechiul Cod penal.
Au fost aplicate prevederile art. 33 alin. 1 Cod penal şi art. 34 alin.
1 lit. b) Cod penal, privitoare la concursul de infracţiuni şi s-a dispus executarea
pedepsei celei mai grele, la care s-a adăugat un spor de 4 luni, urmând ca
inculpatul să execute în total pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 86/1 Cod penal anterior, a fost suspendată executarea
pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 4 ani.
Pe durata acestui termen, inculpatul a fost obligat să se supună
măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86/3 alin. 1 lit. a) d) Cod penal
anterior.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86/4 Cod
penal anterior, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere.
În baza art. 71 alin. 1 Cod penal anterior, au fost interzise
inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod
penal anterior, iar pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
principale a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii stabilite.
A fost primită şi critica adusă temeiului invocat în admiterea
acţiunii civile în procesul penal, avându-se în vedere data la care a fost săvârşită
fapta cauzatoare de prejudicii.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale.
12. Înlăturarea de către instanţa de judecată a uneia din interdicţiile

impuse inculpatului în cadrul controlului judiciar.
225
Înlăturarea interdicţiei inculpatului de nu transporta material lemnos,

impusă în cadrul controlului judiciar, nu se impune, întrucât această
interdicţie s-a stabilit în vederea asigurării scopului prevăzut de art. 202 Cod
procedură penală, al prevenirii comiterii unor fapte de genul celor care fac
obiectul cercetărilor, de tăiere, comercializare şi transport al materialului
lemnos.
(Încheierea penală nr. 104/20 octombrie 2014)
Prin încheierea penală nr. 120 din data de 08.10.2014 pronunţată de

Tribunalul Argeş, s-a respins cererea de înlocuire a obligaţiei de a nu transporta
material lemnos formulată de petentul IC.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a constatat că, la data de
15.05.2014, în dosarul nr. 1029/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul
Argeş, a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul IC sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de dare de mită în formă continuată, prev. şi ped. de art.
290 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, reţinându-se, în fapt, că IC,
şofer al firmei S.C. C, a oferit în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, sume de bani agenţilor de poliţie - investigatori cu identitate reală,
în scopul convingerii acestora să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu,
respectiv să nu vizeze avizele ce însoţeau transportul de material lemnos.
Faţă de inculpat a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar
prin încheierea de şedinţă din data de 16.05.2014 a judecătorului de drepturi şi
libertăţi din cadrul Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul penal nr.
2271/109/2014.
Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, în baza art. 215 alin. 1 şi 2 Cod de
procedură penală, pe timpul controlului judiciar, i s-au impus inculpatului
următoarele obligaţii, şi anume: să se prezinte la organul de urmărire penală ori
de câte este chemat; să informeze de îndată organul judiciar în faţa căruia se află
cauza cu privire la schimbarea locuinţei, să se prezinte la organul de poliţie
desemnat cu supravegherea, respectiv Poliţia Cetăţeni, judeţul Argeş, conform
programului de supraveghere întocmit de organele de poliţie sau ori de câte ori
sunt chemaţi; să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, cu
excepţia împrejurărilor când sunt chemaţi de către organele judiciare; să nu se
apropie de ceilalţi participanţi la comiterea infracţiunii, martori sau experţi şi să
nu comunice cu aceştia direct sau indirect, pe nicio cale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22.05.2014, pronunţată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Piteşti în dosarul
nr.2271/109/2014, a fost instituită în sarcina acestui inculpat şi obligaţia de a nu
efectua operaţiuni legate de transportul şi comercializarea materialului lemnos.
Potrivit disp. art. 227 alin. 3 Cod de procedură penală rap. la art.
215 alin. 9 Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a
226
adoptat măsura controlului judiciar, la cererea motivată a inculpatului, poate

dispune înlocuirea sau încetarea obligaţiilor dispuse iniţial, dacă apar motive
temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.
În cauza de faţă, tribunalul a constatat că activitatea infracţională a
inculpatului, aşa cum a fost reţinută de către procuror, constă în aceea că, în
repetate rânduri, a oferit mită organelor de poliţie pentru ca acestea să nu vizeze
avizele de însoţire privind materialului lemnos pe care îl transporta, provenit din
faptele de tăiere ilegală de arbori în cantităţi apreciabile, pe care se presupune
că le-ar fi săvârşit ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză, aspect faţă de care,
judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că obligaţia instituită în sarcina
petentului este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse şi se impune a fi
menţinută în continuare.
Totodată, s-a apreciat că motivul invocat de către petent nu este
unul temeinic care să conducă la admiterea cererii sale, de vreme ce, prin
încheierea de şedinţă nr. 109 din data de 11.09.2014 s-a dispus înlocuirea
obligaţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu cu cea de a nu părăsi teritoriul
României, aşa încât inculpatul are mai multe alternative în găsirea unui loc de
muncă.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul IC, care
a solicitat încetarea obligaţiei impuse în sarcina sa, de a nu transporta şi efectua
operaţiuni privind materialul lemnos, pe motiv că această obligaţie îl împiedică
să presteze munca pentru care este calificat.
Analizând încheierea pronunţată de prima instanţă, prin prisma
criticilor formulate de inculpat precum şi din oficiu, Curtea constată că este
legală şi temeinică, iar contestaţia formulată de inculpat este nefondată, pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, prin încheierea pronunţată de
Tribunalul Argeş la data de 16 mai 2014 în dosarul nr. 2271/109/2014, rămasă
definitivă prin încheierea pronunţată la data de 22 mai 2014 de Curtea de Apel
Piteşti, faţă de inculpatul IC s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar,
cu fixarea în sarcina acestuia a mai multor obligaţii, printre care şi pe aceea de a
nu efectua niciun fel de operaţiuni cu material lemnos.
În acest sens, s-a avut în vedere faptul că inculpatul este cercetat în
dosarul nr. 1029/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, pentru
infracţiunea de dare de mită în formă continuată prev. de art.290 cu aplic.art.35
alin.1 Cod penal .
Faptele pe care se presupune că inculpatul le-a săvârşit, pentru care
s-a pus în mişcare acţiunea penală în dosar, sunt sesizate ca fiind săvârşite în
calitatea inculpatului de conducător auto al unor vehicule de transport material
lemnos, angajat al firmei S.C. C S.R.L. din comuna Rucăr, judeţul Argeş, prin
oferirea în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor sume de
bani unor agenţi de poliţie- investigatori cu identitate reală-, în scopul ca aceştia
227
să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, respectiv să nu vizeze avizele care

însoţeau transporturile de material lemnos.
La momentul luării măsurii preventive în cauză, judecătorul de
drepturi şi libertăţi a apreciat că se impune instituirea acestei măsuri şi stabilirea
obligaţiei sus-menționate în sarcina inculpatului, tocmai în vederea asigurării
scopului prevăzut de art.202 Cod pr.penală, mai ales în vederea prevenirii
săvârşirii de către inculpat a unor fapte similare cu cele pentru care este cercetat
ori cu cele pentru care şi alţi inculpaţi sunt cercetaţi în aceeaşi cauză (fapte în
legătură cu tăierea, comercializarea, transportul ori alte activităţi privind
material lemnos).
Iniţial, inculpatului IC i s-a mai impus şi obligaţia de a nu depăşi
limita teritorială a localităţii de domiciliu, respectiv comuna R., judeţul Argeş,
însă, prin încheierea pronunţată la data de 11 septembrie 2014 de Tribunalul
Argeş, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis cererea sa şi a dispus
înlocuirea acestei obligaţii cu obligaţia de a nu părăsi teritoriul României,
pentru a da inculpatului posibilitatea de a presta muncă aducătoare de venituri pe
întreg teritoriul ţării.
Susţinerile inculpatului, în sensul că se impune şi încetarea
interdicţiei privitoare la transportul de material lemnos, sunt nejustificate, în
condiţiile în care, contrar argumentelor expuse în cererea formulată, dacă s-ar
înlătura această interdicţie, măsura controlului judiciar nu ar fi mai aptă să
asigure scopul măsurilor preventive avut în vedere la luarea măsurii.
Deşi inculpatul arată că este singurul întreţinător al familiei şi că
această interdicţie l-ar pune în imposibilitatea de a presta muncă, Curtea a
constatat că, de fapt, cu toate că are posibilitatea prestării pe întreg teritoriul ţării
a oricărei alte muncă/activităţi, decât cea legată de transportul ori alte operaţiuni
privind materialul lemnos, inculpatul are în vedere doar prestarea aceleiaşi
activităţi în exercitarea căreia a săvârşit faptele pentru care este cercetat,
împrejurare ce nu poate justifica încetarea interdicţiei menţionate.
Măsura preventivă a controlului judiciar, astfel cum a fost
modificată ulterior instituirii sale, prin lărgirea ariei teritoriale pe care inculpatul
nu trebuie să o depăşească, este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor impuse
inculpatului, după cum este şi necesară pentru realizarea scopului măsurii
preventive, astfel încât nu se poate dispune încetarea obligaţiei legate de
transportul şi activităţile privind materialul lemnos impuse inculpatului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 204 Cod de
procedură penală, a respins ca nefondată constestaţia formulată de inculpat, pe
care, în baza dispoziţiilor art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală, l-a obligat la
plata cheltuielilor judiciare către stat.
13. Executarea mandatului european de arestare. Prin sentinţa definitivă

pronunţată în baza consimţământului la predare exprimat de persoana
228
solicitată, instanţa va dispune şi asupra măsurii preventive pe care o

consideră oportună.
Art. 103 şi art. 107 din Legea nr. 302/2004 republicată

Art. 202 şi urm. Cod procedură penală
Fiind sesizată cu o propunere de executare a unui mandat european de

arestare, instanţa, în baza consimţământului la predare exprimat de persoana
solicitată, a pronunţat o hotărâre definitivă.
Prin sentinţa pronunţată potrivit art. 107 din Legea nr. 302/2004
republicată, instanţa a dispus şi asupra măsurii preventive pe care o consideră
oportună, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. 11 din aceeaşi lege.
(Sentinţa penală nr. 183/F/11 Noiembrie 2014)
La data de 28 octombrie 2014, a fost înregistrată sub nr.

965/46/2014 sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în vederea
luării măsurii arestării şi predării persoanei solicitate, sesizare introdusă potrivit
prevederilor art. 102 din Legea nr.302/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, în baza semnalării introduse în sistemul de informaţii Schengen.
Parchetul a arătat că, la data de 20 octombrie 2014, autorităţile
judiciare din Spania, respectiv Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Pamplona, a
emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate pentru
comiterea infracţiunii de agresiune sexuală prevăzută de art. 179 şi art. 180 din
Codul penal spaniol, infracţiune incriminată şi de legea penală română în art.
218 alin. 2 lit. c) din Codul penal român (viol în formă agravantă cu o minoră),
în vederea luării măsurii arestării faţă de acesta.
Pentru luarea măsurii arestării în vederea predării, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 100 din Legea nr. 302/2004, cu
aplicarea art. 202 alin. 4 lit. a Cod pr. penală, art. 203 alin. 4 şi art. 209 alin. 1, 3,
10 şi 11 Cod pr. penală, precum şi art. 108 din Legea nr. 254/2013, privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, a luat măsura reţinerii pe timp de 24 de ore,
începând cu data de 27 octombrie 2014, orele 16:34 până la data de 28
octombrie 2014, orele 16:34.
Ca atare, persoana solicitată a fost prezentată în faţa instanţei în
stare de reţinere, aflându-se în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă din
cadrul I.P.J. Argeş.
S-a procedat la verificarea identităţii persoanei solicitate, care a
menţionat în esenţă că este de acord cu predarea sa autorităţilor judiciare din
Spania pentru a-şi rezolva afacerile judiciare.
Prin încheierea nr. 175/F din data de 28 octombrie 2014, Curtea a
constatat că la dosar nu există mandatul european de arestare emis de către
229
autoritatea judiciară din Spania, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 101
alin. 5 lit. b) din Legea nr. 302/2004 cum erau îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 103 alin. 11 rap. la art. 101 alin.5 lit. b) din Legea nr. 302/2004, s-a apreciat
că măsura adecvată, în această procedură de urgenţă, este controlul judiciar,
prev. de art. 214 Cod procedură penală, în raport cu circumstanţele personale ale
suspectului şi de poziţia exprimată în faţa instanţei, că se va prezenta la
chemarea organelor judiciare.
Pe durata controlului judiciar, s-au impus persoanei solicitate
obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. 1 lit. a) - c) Cod procedură penală,
respectiv:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de
cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze deîndată organul judiciar care a dispus măsura sau
în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa
de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.
S-a impus persoanei solicitate şi obligaţia să nu depăşească raza
limita teritorială a comunei B. decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia, în
baza art. 215 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală.
S-a atras atenţia asupra consecinţelor dispoziţiilor art. 215 alin. 7
Cod procedură penală.
Întrucât dispoziţiile referitoare la măsura controlului judiciar sunt
executorii, s-a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.
Totodată, pentru continuarea procedurii, în vederea prezentării de
către procuror a mandatului european de arestare, Curtea a amânat judecarea
cauzei, fixând un nou termen.
La data de 31 octombrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Piteşti a înaintat mandatul european de arestare emis de autorităţile
judiciare din Spania, tradus în limba română.
În şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2014, a fost înmânată
persoanei solicitate o copie a acestui mandat şi i-au fost aduse la cunoştinţă
acesteia efectele regulii specialităţii şi i s-au pus în vedere consecinţele juridice
ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
În declaraţia dată, în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104 din
Legea nr. 302/2004, cel în cauză şi-a exprimat explicit dorinţa de a se pune la
dispoziţia organelor judiciare spaniole, pentru a clarifica acuzaţiile şi a se apăra
în faţa acestora, precizând că în Spania i-a fost desemnat un avocat din oficiu şi
că a beneficiat de serviciile unui interpret.
Persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul de a fi predată
autorităţilor judiciare spaniole şi a menţionat că nu renunţă la drepturile
conferite de regula specialităţi.
230
Stabilind astfel cadrul procesual, Curtea s-a pronunţat prin sentinţă

asupra cererii, potrivit prevederilor 107 alin. 1 din Legea 302/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, constatând că sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de lege, aşa cum au fost arătate anterior.
Nu există niciunul dintre motivele de refuz al executării mandatului
european din cele prev. de art. 98 din Legea 302/2004, astfel încât s-a dispus
executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare
spaniole ce face obiectul prezentei cauze.
În fapt, se reţine de către organele judiciare spaniole că persoana
solicitată este suspectă pentru comiterea infracţiunii de agresiune sexuală
prevăzută de art. 179 şi art. 180 din Codul penal spaniol, infracţiune incriminată
şi de legea penală română în art. 218 alin. 2 lit. c) din Codul penal român (viol în
formă agravantă cu o minoră).
În privinţa măsurii preventive pe care dispoziţiile legale o pun la
dispoziţia instanţei, Curtea a constatat că art. 103 alin. 11 dispune că, în cazul în
care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de acesta
măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestul la
domiciliu, dispoziţiile art. 211 – 222 din Codul de procedură penală aplicându-
se în mod corespunzător.
Potrivit textelor procedurale la care se face trimitere, măsura
preventivă se ia faţă de persoana bănuită că a săvârşit o infracţiune, dacă este
necesară în scopul împiedicării sustragerii sale de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni (art. 211 alin. 1, ce face
trimitere la art. 202 alin. 1 Cod de procedură penală).
Prin urmare, orice măsură de prevenţie adoptată de organele
judiciare trebuie să fie circumscrisă scopului prevăzut de lege şi proporţională
cu acesta, iar eliberarea provizorie a celui acuzat trebuie să fie ordonată dacă se
pot obţine din partea lui garanţii suficiente care-i asigură prezenţa la chemarea
organelor judiciare.
În speţa de faţă, Curtea a avut în vedere atitudinea persoanei
solicitate, care s-a prezentat de bunăvoie în faţa instanţei, faptul că suspectul este
bine integrat social şi are o familie închegată, care îl susţine material şi moral,
părinţii săi fiind prezenţi la ambele înfăţişări.
De asemenea, Curtea a constatat că profilul persoanei solicitate este
cel al unui cetăţean care se conformează exigenţelor legii penale, iar vârsta sa
fragedă (are doar 21 de ani) şi prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază sunt
argumente în favoarea menţinerii controlului judiciar dispus preventiv, până la
efectiva predare, întrucât această măsură satisface pe deplin scopul la care s-a
făcut anterior referire.
Prevederile art. 103 alin. 11 teza ultimă din lege nu ar putea fi
interpretate, în opinia Curţii, în sensul că ar obliga instanţa să dispună arestarea
persoanei solicitate, întrucât judecătorul naţional are menirea să analizeze, în
toate situaţiile, circumstanţele concrete ale cauzei şi are posibilitatea să
231
aprecieze în acest context, neputând fi acceptată ideea unui rol pur formal, prin
impunerea soluţiei de arestare.
În sprijinul acestei opinii vin şi dispoziţiile art. 12 din Decizia –
Cadru nr. 584/JAI din 2002 a Consiliului Uniunii Europene, transpusă în
legislaţia internă (titlul III al Legii nr. 302/2004), potrivit cărora atunci când o
persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea
judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în
detenţie, în conformitate cu dreptul statului de executare.
De asemenea, dispoziţiile din preambulul Deciziei – Cadru
(parag.12) impus respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
recunoscute în art. 6 din T.F.U.E. şi reflectate în Carta drepturilor fundamentale
a U.E.
Nu în ultimul rând, Constituţia României prevede, chiar în articolul
1, că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt garantate, iar în art. 20 reglementează
modul de interpretare şi aplicare a tratatelor la care România este parte,
stipulând că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile omului şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.
Luând în considerare valorile fundamentale protejate prin Legea
fundamentală a ţării, concluzia este aceea că persoana solicitată, cetăţean român,
prezumat nevinovat până la data declarării vinovăţiei sale printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, poate fi predat autorităţilor judiciare solicitante, printr-
o decizie ce se va pronunţa în baza principiului recunoaşterii reciproce, iar
extrădarea se va putea realiza şi prin măsura controlului judiciar până la data
predării.
Urmează a se dispune, pe cale de consecinţă, iar avându-se în
vedere dispoziţiile art. 97 alin. 2 din Legea 302/2004 republicată, în cazul în
care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată va fi
transferată în România pentru executarea pedepsei.
În baza art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi
completările ulterioare, Curtea a luat act că persoana solicitată a consimţit să fie
predată autorităţilor judiciare spaniole.
În baza art. 107 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată şi
completată, Curte a dispus executarea mandatului european de arestare emis de
autorităţile judiciare din Spania, în baza rezoluţiei 6482/14, respectiv
Judecătoria de Instrucţie nr. 4 din Pamplona, şi predarea persoanei solicitate.
În baza art. 103 alin. 11 din Legea 302/2004, a fost menţinută
măsura controlului judiciar dispusă prin încheierea din data de 28 octombrie
2014, până la realizarea predării.
Curtea a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pe o durată
de 24 de ore.
232
A luat act că potrivit art. 103 alin. 5 din Legea nr. 302/2004
persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii şi
în baza art. 97 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus ca, în cazul în
care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie
transferată în România pentru executarea pedepsei.

CA Pitesti Decizii Relevante Trimestrul IV 2014

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CA Pitesti Decizii Relevante Trimestrul IV 2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SECŢIA I CIVILĂ

1. Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor

Art.161 al.3 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată

Cenzorii sunt remuneraţi cu o sumă fixă denumită indemnizaţie al

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la

remuneraţi cu o indemnizaţie fixă determinată prin actul constitutiv sau de

Actele normative evocate au avut o durată limitată în timp, astfel

2. Inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.509

Art. 509 pct.5 din Noul Cod de Procedură Civilă

Decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii mu reprezintă un

Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2014, D.R.E. a solicitat în

recursul în interesul legii nu reprezintă un înscris nou în înţelesul art.509 pct.5

În primul rând, că prin această decizie, instanţa supremă dezleagă

3. Legitimarea procesului în cazul înlocuirii măsurii plasamentului în regim

Art.70 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea

Modificarea împrejurărilor care au stat la baza măsurii plasamentului

Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2014, reclamanta

Neuropsihiatrie Băbeni, cu plasamentul la asistentul maternal, respectiv la

4. Procedura aplicabilă sancţionării disciplinare în cazul unui contract

Răspunderea disciplinară presupune o procedură finalizată printr-o

(Decizia civilă nr.835/07.10.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea,

alin.3 din Contractul nr.278/12.06.2013 şi art.28 şi 30 din ROI al HCM Baia

condiţiile respectării legislaţiei muncii şi regulamentelor sportive de ramură.”,

pretins că ar fi efectuat-o, apreciind în mod greşit, că raportul juridic dintre părţi,

Drepturile şi obligațiile sportivului profesionist sunt cele prevăzute

de a aplica sancţiuni disciplinare pentru faptele prevăzute expres în textele

prezinte în caz de îmbolnăvire sau de accidentare păentru tratament la medicul

5. Noţiunea de „lucrări” în accepţiunea art.509 pct.1 NCPC.

Art. 509 pct.1 din Noul Cod de Procedură Civilă

Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă

(Decizia civilă nr. 881/14.10.2014)

Constată că pe rolul Curţii de Apel Piteşti a fost înregistrată sub

6. Condiţiile suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa

Angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă dacă a

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2013, contestatorul R.G.,

suspendare, nu precizează contractul individual de muncă ce urmează a fi

privind reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de

mai exact 18.03.2013-01.08.2013. A constatat că nu s-au efectuat cheltuieli de

penal, infracţiunea de dare de dare de mită în formă continuată prevăzută de

Prin decizia nr. 970/04.11.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I

de serviciu, a primit sume de bani de la călători frauduloşi pe trenurile pe care îşi

7. Reconstituirea vechimii în muncă. Instanţa competentă.

Art. 279 alin. 2 Codul muncii

Dovada vechimii în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010

La data de 15 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a

Reclamantul s-a adresat la DMSSF Vâlcea în vederea reconstituirii

8. Plata drepturilor salariale personalului didactic din învăţământul

O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale personalului din

Coeficientul de multiplicare reglementat de O.G. nr. 15/2008, privind

Potrivit art.9 al.3 din Legea cadru nr.284/2010, privind salarizarea

(Decizia civilă nr. 1062/17.11.2014)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlce, reclamantul SPIP

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Decizia respectivă este obligatorie, în

evident că trebuie să beneficieze şi în anul 2012 de calculul salariilor prin

didactic auxiliar din învăţământ beneficiază de drepturile de natură salarială

învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie

9. Opoziţia creditorilor sociali sau a altor persoane interesate împotriva

Art. 202 alin. 2 şi 24 din Legea nr.31/1990 privind societăţile

Orice persoană prejudiciată prin Hotărârea de transmitere a părţilor

Asupra apelului de faţă, constată că la data de 03.12.2013, ORC

În final, s-a solicitat admiterea opoziţiei şi obligarea societăţii,

către o persoană din afara societăţii nu poate fi considerată prejudiciabilă faţă de

Prin cererea de opoziţie, apelanta a invocat existenţa unui creanţe în