Ministerul Ocrativii Sănătătii

Colegiul de Medicină, Bălți

Studiul individual nr. 1

Bacal Ecaterina
Gr. AM 101
Prof. V.Sobotovici

2021
 CELULA

Celula este unitatea structurala functionala si genetica a materiei vii,capabila sa si duca viata
independent si interdependent.Cel care a introdus pentru prima oara notiunea de celula a fost
Robert Hooke in anul 1665.

Mult mai tarziu,o data cu perfectionarea microscopului optic,a devenit posibil si studiul a
catorva componete celulare precum membrana,citoplasma,nucleul,vacuolele,etc.

Structura celulei plantelor,adica celula vegetala,a fost descrisa de catre M. Schleiden in

1838,si mai apoi a fost descrisa si celula animala de catre T.Schwann in 1839.Dupa putin
timp a luat nastere teoria celulara,care sustine,in principal,ca toate plantele si animalele sunt
alcatuite din celele nucleate.

Proprietati fizice ale celulei

Celulele au diferite forme.Acestea pot fi ferive, ovale, cilindrice, prismatice,stelate, cubice,

fusiforme, forme poliedrice, etc.

Dimensiunile celulelor majoritatea celulelor nu se observa cu ochiul liber.Dimensiunea

medie a celulelor fiind de 10-100 milimicroni.

Celulele se impart, dupa absenta sau prezenta unui nucleu individualizat in celule procariote
si eucariote.

Celulele procariote nu au nucleul individualizat,delimitat de citoplasma printr-o membrana,

ci doar o masa nucleara numita nucleotid.Aceste celule sunt unitatea structurala a bacteriei.

Celulele eucariote au nucleul bine individualizat, delimitat de o membrana.Aceste celule sunt

cele vegetale sau animale.

Celula are o stare de sol gel, avand permeabilitate selectiva.

Proprietati chimice ale celulei:

In compozitia chimica a celulei se gasesc peste 60 de elmente.Aceste elemte se impart in

doua categorii.

a) microelemente-fier, zinc, mangan, magneziu,s odiu, potasiu.

b) macroelemente-carbon, hidrogen, oxigen, sulf, fosfor.

Substantele chimice pot fi, la randul lor, impartite in doua categorii.

a) organice-proteinele-substante complexe cu rol in construirea structurilor care compun

organismul.  

Au rol plastic.*Proteine cu rol special-enzimele-care se comporta precum niste catalizatori

cu rol in grabirea reactiilor biochimice.

-glucidele-substante care prin descompunere dau o mare cantitate de enrgie.Rol energetic.

-lipidele-substante cu rol mixt,care formeaza tesutul adipos.

-acizii nucleici-adn-ul-cu rol in stocarea si transmiterea infirmatiilor genetice.

b) anorganice-apa-care ocupa 60 din citoplasma. Are rol de solvent, permitand desfasurarea

reactiilor biochimice.

Structura celulei

La microscopul electronic se poate observa ultrastructura celulei - constituenti celulari care

sunt protoplasmatici(vii) si neprotoplasmatici(nevii).
a) cei protoplasmatici sunt -membrana celulara-se gaseste la exteriorul citoplasmei,avand un
strat dublu de fosfolipide.Are rol de protectie si mediaza schimburile de substante intre
celula si mediu,avand permeabilitate selectiva.

Citoplasma - este substanta fundamentala.Este de doua tipuri-fundamentala(nestructurata) si

structurata,adica organitele citoplasmatice.

Reticulul endoplasmatic(R.E) este o retea de canalicule ramificate,care face legatura dintre

membrana plasmatica si membrana nucleului.Are aspect rugos(R.E.R) sau aspect neted
(R.E.N).In interiorul acestor canalicule se afla o substanta in continua miscare,reticulul
avand rolul unui aparat circulator intracelular,dar si un rol mecanic.

Mitocondriile sunt asezate,de obicei,in jurul nucleului,fiind mai numeroase in celulele cu

activitate intensa.Au rol in respiratia celulara si sunt considerate ''uzinele enegetice'' a celulei
in care are loc oxidarea substantelor organice ,cu eliberare de energie.Aceasta energie este
inmagazinata in moleculele de acid adenozin-trifosforic(ATP),sintetizate prin fosfolirarea
acidului adenoyin-difosforic(ADP) sub actiunea unei enzime,localizata pe cristele
mitocondriale.

Aparatul Golgi este asezat tot in aproprierea nucleului. El este format din niste cisterne plate
in forma de disc,dilatate la capete si inconjurate de vezicule.Are rol secretor,fiind deyvoltat
mai ales in celulele secretoare.Este implicat si in formarea membranei celulare.

Ribozomii au fost descoperiti de savantul american de origine romana GEORGE Emil

PALADE.

Ribozomii sunt sferici,liberi sau atasati de reticulul endoplasmatic.Contin ARN,proteine si

au rol in sinteza proteinelor.

Lizozomii sunt corpusculi foarte mici care stocheaza peste 40 de enzime digestive.Cand

membrana lor impermeabila se rupe,enzimele sunt puse in libertate si devin active.Au rol in
digestia celulara si sunt cosiderati ,,maturatori' ai celulelor.Lizozomii se gasesc in numar
mare in leucocite si in celulele imbatranite.
NUCLEUL are o forma sferica situat in centrul celulei la celulele tinere si in lateral la cele
senescente.Nucleul este delimitat de o membrana dubla a)externa(prezinta pori) si
b)interna.prin pori se realizeaza schimbul de substante dintre nucleu si citoplasma.In
interiorul acestei membranese gaseste nucleoplasma,care contine acizii nucleici.ARN+ADN
formeaza cromozomii.Se afla si 1-2 nucleoli sferici.

Centrozomul sau centrul celular se intalneste la mjoritatea celulelor.Este absent la celulele

nervoase sau la hematii.Prezinta 1-2 centrioli.Are rol in diviziunea celulara.Initiaza aparatul
de diviziune.

Incluziunile sunt produsi rezultati din activitatea metabolica a celulei.

Constituenti celulari specifici plante

Acestia sunt plastidele,vacuolele si peretele celualar.

Plastidele sunt sferice sau ovale cu rol in nutritie.Se cunosc trei tipuri:

a) cloroplastele care contin clorofila si au rol in fotosinteza.

b) cromoplastele care contin pigmenti care dau culoarea petalelor,florilor,etc.

c) leucoplastele care sunt incolore si au rol in sinteza si depozitarea unor substante.

Vacuolele sunt vezicule pline cu suc vacuolar.Se gasesc si in celulele animale,dar sunt mici
si au caracter temporar.Pozitia vacuoleor,forma si numarul lor sunt determinate de varsta si
tipul de celula.

Peretele celular este specific celulelor plantelor, bacteriilor si ciupercilor.El se formeaza cu

participa- rea membranei plasmatice, fiind alcatuit din molecule lungi de celuloza grupate in
manunchiuri, inglobate intr-o matrice formata din peticina si hemiceluloza. Peretele celular
este o importanta cale de transport, fiind permeabil pentru apa sau alte substante solubile.

Functiile celulei

Metabolismul celular constituie totalitatea transformarilor care au loc in celula,in urma

schimbului de materie si energie cu mediul.Raportul dintre cele doua procese ale
metabolismului,asimilatia si dezasimila- tia,se schimba permanent

Excitabilitatea este raspunsul specific dat de celula la actiunea diferitilor factori din mediu.

Miscarea presupune deplasarea activa a unor constituenti celulari.

Semipermeabilitatea este insusirea membranei plasmatice de a fi permeabila pentru apa sau

pentru alte substante solubile.
 CELULA ANIMALA:

Tesuturile

Tesuturile sunt grupari de celule care au forma si structura asemanatoare si care s-au
diferentiat in vederea unei anumite functii.

Principale tipuri de tesuturi sunt: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos si tesutul

lichid al corpului reprezentat de sange.

Tesutul epitelial. Tesutul epitelial acopera suprafata externa a corpului si inveleste

suprafata interna a organelor cavitare (tub digestiv, cai respiratorii, cai urinare etc). De
asemenea, participa la formarea glandelor secretoare si a epiteliilor senzoriale, cum sunt
retina, mucoasa olfativa etc.

Tesutul conjunctiv. Tesutul conjunctiv cuprinde mai multe tipuri de tesuturi, cum sunt:
tesutul conjunctiv lax, tesutul fibros, adipos, cartilaginos, osos.

Din punct de vedere al structurii, tesutul conjunctiv este format din celule, substanta
fundamentala si din sisteme de fibre colagene, elastice si reticulare, inglobate in substanta
fundamentala.

A. Tesutul conjunctiv lax. Tesutul conjunctiv lax este un tip de tesut conjunctiv in care
celulele, substanta fundamentala si fibrele se afla in proportii relativ egale. Are rol de
sustinere si rol trofic, formeaza tesutul subcutan si se gaseste in muschi si insoteste vasele si
nervii in traiectul lor spre organe.
 B. Tesutul conjunctiv dens. Tesutul conjunctiv dens sau fibros cuprinde tesuturile in
constitutia carora predomina fibrele conjunctive, colagene sau elastice, avand rol mecanic.

C. Tesutul adipos. Tesutul adipos este o varietate de tesut conjunctiv, specializat

pentru functia de depozit al grasimilor. El formeaza asa-numitul panicul adipos.

D. Tesutul cartilaginos. Tesutul cartilaginos este un tip de tesut conjunctiv specializat,

rezistent la presiune si frecare. Cartilajul se poate transforma in tesut osos. De exemplu, la
batrani, cartilajele costale se osifica.

E. Tesutul osos. Tesutul osos este cel mai rezistent si dur tesut din grupa tesuturilor
conjunctive. Substanta sa fundamentala, impregnata cu saruri minerale, ii asigura duritatea si
rezistenta. El este un tesut conjunctiv calcifiat.

Este alcatuit din celule osoase si substanta fundamentala, denumita si substanta

osoasa.

Celula osoasa se numeste osteoblast in stadiul tanar si osteocit in stadiul adult.

Osteoblastii participa intens la sinteza de proteine care intra in structura osului.

Osteoclastul este o celula care, in perioada de formare a osului, indeplineste functia de

distrugere si limitare a formarii tesutului osos, in functie de necesitatile fiziologice.

Substanta fundamentala este formata din doua elemente: o matrice organica si saruri

minerale.

Matricea organica se compune din colagen si dintr-o substanta fundamentala.

Sarurile minerale se depun pe matricea proteica si confera duritate osului.

Principalele elemente minerale din compozitia osului sunt reprezentate de fosfor si de

calciu.

Tesutul muscular. Tesutul muscular este format din celule numite si fibre

musculare, care s-au diferentiat pentru functia de contractie.

La baza contractiei fibrelor musculare stau elementele structurale din citoplasma

acestora, care poarta numele de miofibrile.

Dupa particularitatile structurale si functionale, in organism exista trei tipuri de tesut

muscular : striat, cardiac si neted.

Compozitia chimica. Din punct de vedere chimic, tesutul muscular contine 72—

80% apa, iar 20—28% formeaza reziduul uscat (saruri minerale si substante
organice.

Tesutul muscular striat. Tesutul muscular striat formeaza muschii scheletici ai

corpului si intra, de asemenea, in constitutia musculaturii unor organe ca faringele, muschii
laringelui, limbii, ai partii superioare a esofagului, sfincterului anal extern si sfincterului
extern al uretrei.

Tesutul muscular cardiac. Tesutul muscular cardiac formeaza muschiul inimii, numit

si miocard.

Tesutul muscular neted. Tesutul muscular neted formeaza musculatura viscerala. El

alcatuieste tunica musculara a tubului digestiv, incepand din jumatatea inferioara a
esofagului si pana la anus, formeaza tunica medie a vaselor sanguine, muschiul traheal,
musculatura bronhiilor, musculatura cailor urinare si genitale.

Tesutul nervos. Tesutul nervos este format din celule care s-au diferentiat
pentru functia de a genera si a conduce influxul nervos.

Neuronul. Unitatea morfologica si functionala a tesutului nervos o

constituie neuronul. Prin neuron se intelege celula nervoasa, cu toate prelungirile ei.
Neuronul este format din corpul celulei si prelungirile sale.

Corpul celulei este format din nucleu, citoplasma si membrana. In citoplasma

neuronului se gasesc organite ca: mitocondrii, complexul Golgiprecum si organite specifice
neuronului (corpusculii Nissl si neurofibrilele).

Prelungirile neuronului:

 Dendritele sunt prelungiri protoplasmatice, variabile ca numar, uneori multiple. Au

forma conica si se ramifica. In ele se gasesc neurofibrile si corpusculi Nissl, inspre
baza lor.
 Axonul este o prelungire unica, cea mai lunga a neuronului, ajungand uneori pana la
1m. La periferia axoplasmei se afla o membrana numita axolema, care este
continuarea membranei plasmatice a neuronului. Axonul se termina prin ramificatii
mici si multiple sub forma de butoni, purtand chiar denumirea de butoni terminali.

Teaca interna, numita teaca de mielina, vine in contact cu axonul si este de

natura lipoproteica. Aceasta prezinta, din loc in loc, niste gatuituri - strangulatiile
Ranvier - care o segmenteaza. Teaca de mielina confera o culoare alba tesutului nervos. In
afara tecii de mielina se afla teaca Schwann.

La periferia tecii Schwann se afla o teaca continua ce insoteste axonul pana la ultimile
sale ramificatii, denumita teaca Henle.

Axonul conduce influxul nervos de la corpul celulei spre extremitatea sa terminala.

Influxul nervos circula prin neuroni astfel: dendrita - corp celular - axon, proces
numit polarizare dinamica.

Legatura dintre neuroni se numeste sinapsa. Ea se face intre butonii terminali ai

axonului si dendrita sau corpul celular al altui neuron. Exista deci sinapse
axodendritice si axoneuronale.
 Țesutul animal reprezintă o grupare de celule strâns unite între ele care au aceeași
formă și structură și îndeplinesc aceeași funcție. Celulele animale, spre deosebire de cele
vegetale, nu au perete celular.

Preparate din diferite țesuturi

văzute la microscop:

 А. Epiderma: 1 – structuri
celulare, 2 – membrana bazală;
 B.  Țesut conjunctiv liber: 1 -
celule, 2 - fibre, 3 – substanță
întercelulară;
 C. Țesut conjunctiv dens; 1 -
celule, 2 - fibre, 3 - substanță
întercelulară;
 D. Țesut lipidic (gras): 1 - celule,
2 – vacuolă cu grăsime;
 E. Tesut cartilaginos: 1 - celule, 2
- substanță întercelulară;
 F. Țesut osos;
 G. Sângele: 1 -plazma , 2 –
elemente figurate;
 H. Țesut muscular neted (în pereții
vaselor sanguine);
 I. Țesut muscular striat;
 J. Țesut nervos: 1 - neuroni, 2 -
substanță întercelulară, 3 – alte
elemente celulare.

 APARATELE SI SISTEMELE CORPULUI UMAN

 Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor

morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. In aparat organele sunt legate prin functie comuna, insa pot avea structura si
origine diferita.
        De exemplu:

   – Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de

susţinere a corpului şi de locomoţie;

   – Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie;

   – Aparatul cardiociruclator, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei;

   – Aparatul excretor;

   – Aparatul respirator.

   Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi

structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos,
sistemul nervos, sistemul endocrin. Organele care executa o functie comuna si au aceeasi
origine alcatuiesc un sistem de organe printre care distingem sistemul digestiv, respirator,
urinar, cardiovascular, genital, etc. De exemplu, sistemul digestiv are aspectul unui tub cu
dilatari si ingustari in anumite locuri, el se dezvolta din intestinul primordial si executa
functia de digestie. Ficatul, pancreasul si glandele salivare mari constituie niste excrecente
ale epiteliului tubului digestiv.
!! Diferenţa între cele două noţiuni (sistem si aparat) nu este foarte clară, uneori ele fiind
folosite chiar ca sinonime.
Sistemul conţine structuri cu aceeaşi origine embriologică, pe când aparatul are părţi de
origine embriologică diferită.

PLANURI ȘI AXE ANATOMICE ALE CORPULUI UMAN

Planuri anatomice iar axele sunt suprafețe imaginare care împart corpul uman pentru a
facilita atât descrierea structurii sale, cât și denominația și studiul. Avioanele sunt suprafețe
imaginare bidimensionale, iar axele sunt de asemenea linii imagistice unidimensionale de
tăiere.
Caracteristica principală care diferențiază un plan de o axă este că un plan este
bidimensional, în timp ce o axă este unidimensională. Când adăugați a treia dimensiune, nu
mai vorbiți despre avioane și axe și începeți să vorbiți despre spații și cavități.

index

 1 Poziție anatomică
 Planurile anatomice
o 2.1 - Planul sagital sau lateral
 o 2.2 - Planul coronal sau frontal
o 2.3 - Plan orizontal, transversal sau axial
o 2.4 - Plan oblic
 3 Axe ale corpului
o 3.1 - Sagittal
o 3.2 - longitudinal
o 3.3 - Transversal
 4 Termeni anatomici ai relației
 5 Referințe

AXELE CORPULUI

În acest context anatomic al descrierii, conceptul de axă se referă la punctul în care se face o
tăiere imaginară pentru a stabili poziția și situația structurilor corpului.

Funcția lor este de a distinge distanța sau situația unui anumit organ sau structură; de
exemplu, dacă unul este medialian (aproape de linia mediană) sau mai lateral (separat de
linia mediană).

Există 3 tipuri de axe: sagital, longitudinal și transversal.

- Sagittal
- Longitudinal
- Transversal.

CLASIFICAREA OASELOR
 Există mai multe tipuri de oase, fiecare fiind proiectat să funcționeze în diverse moduri. 
             După raporturile și dimensiunile lor (lungime, lățime, grosime), oasele se clasifică
în: oase lungi, oase plane și oase scurte. Datorită faptului că forma unor oase este foarte
neregulata, se utilizează și alte criterii de clasificare, adăugându-se celor trei categorii de
oase amintite alte patru tipuri: oase pneumatice, oase sesamoide, oase suturale şi oase
neregulate. La aceste tipuri de oase nu se ține seama de forma lor, ci de caractere
arhitecturale (oasele pneumatice), respectiv de situarea lor în organism (oasele sesamoide și
oasele suturale).

1. Oasele lungi
La aceste oase, lungimea depășește lățimea și grosimea. 

 Un os lung este format din:

                       - un corp sau diafiza

                       - două extremități sau epifize

 În perioada de creștere, între diafiza și epifize se găsește cartilajul de creștere, care

poartă numele de metafiză.
  Oasele lungi se găsesc în principal la nivelul membrelor, ele îndeplinind rolul de
pârghii de viteză în diferitele mișcări. 
 Exemple de oase lungi: (humerus, ulna, radius, femur, tibie, peroneu);

2. Oasele plane
La aceste oase, lungimea și lățimea sunt aproape egale între ele, dar depășesc grosimea;
Oasele plane sunt turtite și prezintă două fețe și un număr variabil de margini și unghiuri; 

 Oasele plane îndeplinesc două funcții:

                                a) servesc la edificarea cavităților de protecţie (de exemplu craniul); 

                                b) dau inserție unui mare număr de mușchi (de exemplu scapula).

 Exemple de oase plane: întâlnite în cadrul centurilor (coxal, scapula), la cap (frontal,

parietale, temporale, occipital etc.), sau cele care formează cutia
toracică: coastele, sternul.

 
3. Oasele scurte
Aceste oase au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor apropiindu-se de cea cubică.
Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde este necesară o mare soliditate și unde există
mișcări foarte variate însă cu amplitudine mica (coloana vertebrala, carp, tars).

 Exemple de oase scurte: cele care intră în construcția palmei, tălpii, ca de

exemplu: carpiene, metacarpiene, tarsiene, metatarsiene, falange, sau oasele
coloanei vertebrale: vertebrele.

4. Oasele pneumatice

 Sunt oase neregulate ce au spații cavitare pline cu aer, tapetate cu membrane mucoase.

 Exemple de oase pneumatice: cele din jurul foselor nazale frontal,
etmoid, sfenoid, maxilar, etc.

5. Oasele sesamoide
Aceste oase sunt de obicei lentiforme, mici, și se se dezvoltă în vecinătatea unor articulații
(sesamoide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor mușchi (sesamoide intratendinoase).

 Aceste oase glisează de obicei pe o altă suprafața osoasă. Unele se află în grosul
capsulei articulare și mărind suprafața fosei articulare, se unesc cu capul articular. (Ex:
oasele din articulația degetului mare al labei piciorului), altele sunt adâncite în
tendoanele mușchilor ce trec pe deasupra articulației. 
 Exemple de oase sesamoide: rotula (patella) și unele oase de la nivelul mâinii și
piciorului.
        
6. Oasele suturale
Aceste oase se mai numesc și oase wormiene. Sunt oase mici, plane şi inconstante. Se
dezvolta din puncte de osificare speciale independente de oasele învecinate, fie la nivelul
suturilor craniului, în special în sutura lambdoidă, fie la nivelul fontanelelor. Mai exista un
grup de oase wormiene, numite insulare, care se dezvolta în centrul oaselor
boltii craniene (în special în parietal și frontal).
      
7. Oasele neregulate
Datorită formei și arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în nici unul din grupurile
precedente (ex: palatinul, sfenoidul).

SISTEMUL ARTICULAR

 Articulatia coxofemurala (soldul)
 Articulatia scapulohumerala (umarul)
 Articulatia cotului (cotul)
 Articulatia genunchiului (genunchiul)
 Articulaţia sacro-iliacă
 Articulația temporo-mandibulară

Articulatiile sunt zone de jonctiune formate din totalitatea elementelor care participa la

unirea a doua sau mai multe oase adiacente sau la distanta. Prin intermediul lor se permite
miscarea fara frecarea suprafetelor osoase, distributia fortelor si amortizarea presiunilor
aplicate la acest nivel. De studiul articulatiilor se ocupa artrologia sau syndesmologia.

Clasificarea articulatiilor:
- diartroze (articulatii sinoviale)
- sinartroze: sinostoza, sincondroza, sindesmoza.
- gomfoze: localizate la nivelul dintilor- alveolele dentare.

Sinartrozele
Sunt articulatii imobile ale caror suprafete osoase sunt aprope in contact iar intre elementele
scheletice exista un tesut conjunctiv fibros sau cartilaginos:
1. Articulatii fibroase – intre suprafetele articulare exista tesut conjunctiv bogat in fibre de
colagen si tesut fibro-elastic (suturi, gomfoze, sindesmoze)
2. Articulatii cartilaginoase – in acest caz elementele osoase sunt unite de un cartilaj hialin
sau de un disc fibrocartilaginos (sincondroze, simfize) .

Diartrozele
Sunt articulatii cu mobilitate crescuta. Acestea unesc oasele lungi (articulatia genunchiului,
a cotului). .
Structura capsulei diartozelor este diferita in functie de articulatie, dar in majoritatea
cazurilor, acesteia i se descrie un strat extern fibros si un strat intern sinovial.
O particularitate a diartrozelor este ca legatura dintre capetele osoase se realizeaza prin
intermediul unor ligamente si a unei capsule de tesut conjunctiv. Aceasta capsula cuprinde
cavitatea articulara care la randul ei contine lichid sinovial. Acesta are rolul de a facilita
glisarea suprafetelor articulare acoperite de cartilaj hialin dar si de a hrani cartilajul articular.
Cartilajul articular contine fibre de colagen care sunt asezate in forma de arcada ogivala,
aceasta dispozitie avand rolul de a distribui uniform fortele generate prin aplicarea unei
presiuni, asupra masei tisulare. Un element important care contribuie la elasticitatea
cartilajului este respingerea electrostatica reciproca a gruparilor SH (sulfat) si COOH
(carboxil), ambele electronegative, din cadrul moleculei de glicozaminoglicani.
Socurile mecanice intermitente la care sunt supuse permanent articulatiile sunt atenuate de
cartilajul articular elastic. La nivel molecular, responsabili sunt proteoglicanii care retin
cantitati mari de apa, functionand astfel ca un amortizor biomecanic. In momentul aplicarii
unei presiuni, apa din matrice este deplasata in lichidul sinovial.

Clasificarea diartrozelor:

1. Diartrozele sunt clasificate din punct de vedere morfologic in:

- diartroze simple (acestea au o pereche de suprafete articulare)
- diartroze compuse (au mai mult de o pereche de suprafete articulare)
- diartroze complexe (sunt prevazute cu meniscuri / discuri articulare) .

2. Clasificarea diartrozelor in functie de tipul suprafetelor articulare:

- plane (artrodii) - situate intre doua oase care au suprafete articulare plane
- sferoidale
- de tip balama
- elipsoide (condilare)
- bicondiliene
- selare
- trohoide (de tip pivot)

3. Diartrozele sunt clasificate dupa numarul de axe pe care le produce miscarea in:

- diartroze uniaxiale
- diartroze biaxiale
- diartroze triaxiale
- diartroze poliaxiale

Structura diartrozelor:
1. Suprafete articulare
2. Cartilaj articular
3. Structuri intra-articulare (discuri articulare, meniscuri articulare, labrumuri, ligamente)
4. Capsula articulara: este alcatuita dintr-o membrana fibroasa si una sinoviala.

Toate articulatiile sinoviale sunt articulatii mobile, care permit, in functie de morfologia lor,
urmatoarele miscari:
- alunecare: miscarea prin care o suprafata osoasa plata se deplaseaza fata de o alta suprafata
osoasa, din fata in spate, dintr-o parte in alta fara ca unghiul dintre aceste doua oase sa se
modifice semnificativ.
- miscari unghiulare (flexie, extensie, abductie, adductie, circumductie) : aceste miscari
maresc unghiul dintre cele doua oase care formeaza articulatia.
- rotatia: miscarea unui os in jurul axei sale longitudinale
- miscari speciale (protractia, retractia, dorsiflexiunea, inversiunea, eversiunea) .
Bursele si tecile tendinoase
Sunt invelisuri protectoare localizate la punctele de frecare, in mod special la nivelul
articulatiilor. Rolul acestora este de a amortiza miscarile corpului care se articuleaza.

Bursele sunt situate pe piele si pe oase, intre tendoane si oase, intre muschi si oase sau intre
ligamente si oase, bursele nefacand parte propriu-zis din articulatii. Ele seamana cu capsulele
articulare si sunt ca niste saculeti aplatizati cu peretii alcatuiti din tesut conjunctiv fibros si
sunt inveliti de o membrana sinoviala si contin o cantitate redusa de lichid sinovial. Rolul
acestor burse este de a reduce frecarea intre articulatii dar si intre structurile vecine, cand o
parte a corpului se afla in miscare.
Lichidul sinovial
Este continut si de burse si tecile tendinoase (un fel de burse cu aspect tubular care
inconjoara tendoanele supuse frecarii intense) si are rolul de a absorbi socurile, de a asigura
oxigenul si nutrientii necesari celulelor cartilajului dar si de a elimina dioxidul de carbon si
deseurile metabolice din cartilaj. Datorita faptului ca lichidul sinovial contine si fagocite,
acesta are si rolul de a elimina microorganismele si deseurile rezultate din uzura fiziologica
sau patologica a articulatiei.

BIOMECANICA ARTICULATIILOR

Biomecanica este știinta care studiază legile obiective ale mișcarii

omului.
Biomecanica articulară este unul dintre capitolele importante ale
Biomecanicii generale;
Are ca obiect de studiu:
- descriere articulațiilor;
- factorii mecanici care pot limita sau favoriza mișcarea articulară;
- grupele musculare care participă la realizarea mișcării articulare.

În biomecanică, articulațiile îndeplinesc două funcții principale:

- asigură transferul mișcării de la un segment al corpului la altul, realizând miscarea
scheletului;
- asigură transmiterea sarcinilor mecanice între segmentele corpului uman.
După numărul axelor în jurul cărora se execută mișcările:
- articulații uniaxiale;
- articulații biaxiale;
- articulații multiaxiale.