EU SUNT GEORGE…

…George, numele care vine din grecescul „georgios” care înseamnă „lucrător al
pământului”. Și lucrat-am pământul meu după legile omeniei, după canoanele culturii cu
rădăcini puternice, îngrijindu-mă de roada muncii mele. Și mi-e drag pământul meu, acela pe
care pășesc ai mei, în urma mea, și-s mulți, generații de Oameni, iar roada muncii mele ei sânt.
Eu?! Eu am fost George… George Achim.

Pentru mulți dintre noi, filologi și oameni de cultură sătmăreni și maramureșeni, profesorul
doctor de literatură contemporană George Achim este echivalentul culturii rafinate, cernute
prin ciururi dese și chibzuieli exigente. Poet și eseist, conducător de doctorat și critic literar, el
este un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră literară pe care le exprimă artistic
sau le răsfață cu tact academic.

Este greu să vorbești de George Achim la trecut, acolo unde discret și pripit s-a dus acum,
dar trecutul în formele sale simple îi plăcea, pentru că regăsea umanitatea în freamătul trăirii
autentice care producea emoţie, trăire firească și spectaculoasă dincolo de toate cele
superficial create în viaţă. Iar pentru trecut, accesa memoria și se pierdea ușor în dialoguri
îndelungi cu oameni simpli, cu țărani, cu meșteșugari, cu lăutari ori cu ciobanii de pe dealurile
Lăpușului. Și-am fost acolo, de multe ori martoră a privirii sale fascinate de trăirea aceasta
netăgăduită a umanului profund. Iar această simplitate aparentă, purtătoare de semnificații și
de substanța creatoare a devenit fundația trainică a unei veritabile școli academice băimărene
care gravitează în jurul personalității complexe, riguroase și nobile a domnului profesor George
Achim.

Timpul așa simplist construit era oricum relativ pentru omul George Achim. Orele se topeau
de multe ori, barierele dispăreau, timpul curgea fluid, iar ideea clasica de vreme devenea
părtinitoare doar datorită felului în care “trecerea” orelor era percepută. „Ce nevoie ai de timp
când viața adevarată e înafara timpului?” mi-a spus odată când am insistat să fim ... în timp.

Îmi amintesc una dintre dățile când timpul a fost cel care a provocat o paradoxală coincidență,
una dintre acele pe care domnul profesor le înscria în galeria difuziunilor oculte. E povestea
unui moț care trebuia să se numere printre personajele salvate de la uitarea colectivă devenind
prin cuvânt și el parte din ultimul volum publicat, „Sita de ceară- Istorii din istoria unui ținut
transilvan”. Interviul era stabilit, dialogul urma să se întâmple, dar am întârziat din pricina unei
cafele, și-am ajuns cu o oră bună întârziere la moțul venit de copil din Apuseni. Și-n ora aceea,
moțul murise... Și atunci timpul a contat, pentru că următoarea jumătate de ceas am stat
încremeniți în fața casei din satul sătmărean de câmpie de unde auzeam jalea celor rămași în
urmă. Nu ne mai vedea nimeni acolo, nu mai contam...
„Îl puteam salva poate...” a repetat obsesiv și culpabil de câteva ori în acea jumătate de oră
măsurată cu ceasul de la mâna mea. Domnul profesor nu purta niciodată ceas.

Cafeaua...da! O plăcere la care a fost nevoit să renunțe, dar nu a făcut-o niciodată categoric.
Cafeaua adevărată este despre gust, despre note și arome, asta am învățat-o de la el, dar de
fapt pentru domnul profesor cafeaua era mai mult decât plăcerea de a o savura. Cafeaua
însemna conversație, socializare, dialog. Empatizând în acest fel, orice discuție cu el căpăta
dimensiuni firești, iar această naturalețe a fost mereu apanajul omului cordial care a fost, a
fost...

Acum prof. univ. dr. George Achim trăiește în seninătățile cerești unde stă în povești și soarbe
cafeaua cel mai probabil și alături de moțul care nu a apucat să-i devină personaj. Cu siguranță
n-a lăsat domnul profesor o poveste nespusă. Trăiește în memoria discipolilor pe care i-a
cultivat, în deplinătatea cuvântului pe care l-a rafinat și în identitatea eternă și incontestabilă a
omului de cultură veritabil. George Achim rămâne al nostru, al tuturor. Al conturului de hartă
de unde domnul profesor încă ține de cald lumii, în acest colț de țară pe care l-a iubit și pe care
l-a scris întotdeauna cu aceleași note nostalgice, melancolice, solare, calde, parcă de toamnă,
parcă de adio...

Simina Ana Pop