Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost

semnat de Consiliul European la 7 februarie
1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă
schimbare a tratatelor de la înființarea
Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la
7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în
Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o
excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului)
Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este
considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a
popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest
document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas
pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate
tratatele europene.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități
Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme
de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei
trei piloni ai Uniunii Europene:
Comunitățile Europene
Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).

Conținutul tratatului
Uniunea monetară și economică
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în
trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel
mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o
țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii
economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea
monedei unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară,
nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de
politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB)
este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de
referință 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia
țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de
Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și
Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda
unică europeană.
Politica externă și de securitate comună
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la
Maastricht de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC
este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre.
Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.
Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține
orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă
printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și
activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul
European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul
acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și
Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului
Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor
regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al
afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost
înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.
Politicile Tratatului de la Maastricht prevad ca statele membre sa considere
politicile lor economice comune , si sa le coordoneze in cadrul Consiliului; de
asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul sa adopte cu majoritate calificata de
voturi, proiectul marilor orientari ale politicilor economice ale statelor membre
si ale comunitatii, si sa prezinte un raport despre aceasta Consiliului European.
Tratatul prevede si obligatia ca statele membre sa evite deficitele publice
excesive. Europa unita nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide.
Diversitatea regiunilor tarilor va fi mentinuta.

Prin Tratat se stabilesc masurile ce urmeaza a fi luate pentru realizarea UEM,

esalonata pe trei etape distincte.
In prima etapa, care a inceput in iulie 1990 prin liberalizarea miscarii
capitalurilor intre statele membre ale comunitatii Europene si care a expirat in
decembrie 1993 prin realizarea convergentei economice a statelor; fiecare stat
stabileste, in caz de necesitate programe pluri anuale menite sa asigure
convergenta durabila, indispensabila realizarii UEM, in special in ceea ce priveste
stabilitatea preturilor si starea sanatoasa a finantelor publice.
A doua etapa a inceput la 1 ianuarie 1994 si s-a incheiat la finele anului 1996.
Este considerata faza de tranzitie catre etapa finala si vizeaza realizarea Uniunii
Monetare. Dificultatea acestei tranzactii reiese din organizarea transferului
puterii de decizie a autoritatilor nationale in mana unei institutii europene.
In cadrul acestei etape statele membre sunt chemate sa actioneze pentru evitarea
inregistrarii de deficite publice excesive si sa realizeze independenta fata de
bancile lor centrale. In 1990, se creeaza Banca Centrala Europeana (EUROFED);
aceasta este precedata de crearea Institutului Monetar European (IME), care este
embrionul viitoarei Banci Centrale Europene (BCE), si care a inceput sa functioneze
de al 1 ianuarie 1994, avand sediul la Frankfurt.
A treia etapa a fost prevazuta sa inceapa la 1 ianuarie 1997 dar s-a amanat pentru
1 ianuarie 1999 si se incheie in anul 1999. In aceasta etapa intra in functiune
sistemul european al bancilor Centrale (SEBC) format din banca Centrala Europeana
(BCE) si bancile centrale nationale (BCN) ale statelor membre, si sa fie adoptata
o moneda unica ECU, apoi EURO care va inlocui monedele nationale ale statelor
membre.

Convergența și criterii de convergență

Convergenta inseamna evolutie catre atingerea unei anumite tinte. Drumul parcurs de
fiecare tara pana la atingerea acestei tinte poate fi diferit, dar prin adoptarea
acquis-ului comunitar, diferentele de perceptie si implementare a politicilor
tarilor participante se reduc, iar parcursul comun, cu dificultatile inerente,
grabeste atenuarea diferentelor dintre state•.
Convergenta nu poate fi luata ca o impunere. Ceea ce se dovedeste a asigura o
dimensiune explicativa este analiza vitezei convergentei in tarile CEE deoarece ele
au avansat prin prisma integrarii in UE. Aceasta poate fi facuta prin compararea
abordarii comertului cu abordarea dezvoltarii, intr-un context al structurii
competitive si al presiunilor exogene si endogene. Se considera ca procesul de
catching-up este fundamental determinat de cresterea competitivitatii si a mediului
de afaceri, ca determinante pentru dezvoltare si pentru alinierea comertului la
convergenta. Un evident contrast este marcat intre convergenta potentiala a tarilor
CEE si convergenta masurata mecanic prin PIB/locuitor. Unele industrii si domenii
de activitate au convers rapid spre standardele de dezvoltare europene, dar altele
nu. La nivel macroeconomic, cu cat presiunea competitivitatii endogene deriva din
mediul de afaceri, cu atat este mai mare viteza de convergenta a tarilor CEE prin
intermediul PIB-ului/locuitor. Calitatea institutiilor, reformele la nivel
microeconomic, mediul de faceri national, comertul extern si upgradarea
tehnologiilor, toate sunt parte integranta. Imbunatatirea acestora este
indispensabila daca tarile post-comuniste vor sa abordeze procesul de catching-up.
Argumentul pentru aceasta apropiere se afla in nevoia de a da greutate faptului ca
bunastarea unei tari sau standardul de viata este creat la nivel microeconomic, si
interactiunile intre crestere si performantele comertului (competitivitate)
dezvaluie in economiile in tranzitie elemente complexe care ofera in realitate
explicatii pentu vitezele de convergenta diferite. Reformele macroeconomice,
politice, legale si sociale nu pot reusi decat daca aceste capacitati se
imbunatatesc. Actul realizeaza cateva comentarii in ceea ce priveste cei 10 piloni
ai tarilor CEE pentru liberalizarea comertului, cresterea economica, dezvoltarea
relatiilor umane, in contextul integrarii la UE. Un nou indicator compus pentru
convergenta, este folosit pentru a limita incertitudinea convergentei clasice si
proiectarea cresterii pentru tarile CEE. Acest indicator al Cresterii Convergentei
Competitive ia in calcul aspectele neglijate ale procesului de convergenta deja
mentionat si schimba imaginea de ansamblu asupra performantelor convergentei in
tarile CEE.
Conceptul de convergenta se traduce prin diminuarea diferentelor dinte indicatorii
economici ai diverselor tari membre ale unei zone geografice. Procesul de
convergenta economica reala se inregistreaza daca tarile mai sarace ajung la o rata
de crestere economica superioara tarilor mai bogate, ceea ce reduce diferentialul
de venit dintre ele.Daca acest decalaj de crestere economica se mareste, se
inregistreaza un proces de divergenta economica, care se masoara cu ajutorul
nivelului PIB pe locuitor, exprimat in paritatea puterii de cumparare. Procesul de
convergenta reala presupune : convergenta veniturilor, convergenta productivitatii,
convergenta preturilor relative, convergenta structurii socio-ocupationale,
convergenta standardelor educationale•.
Combaterea decalajelor teritoriale si atingerea unei structuri spatiale mai
echilibrate de dezvoltare economica necesita o coordonare a politicilor de
dezvoltare pentru ca acestea sa fie coerente si consistente. Dezbaterile moderne in
legatura cu convergenta si divergenta economica europeana sunt strans legate de
configuratia politicilor regionale care ar trebui sa consolideze coeziunea.