Instalaţii de stins incendiu

Chimia Focului

Arderea este o reacţie de oxidare rapidă a unei substanţe în prezenţa oxigenului atmosferic, cu
dezvoltare de căldură şi în general însoţită de lumină.
Pentru a exista procesul de ardere, este obligatorie prezenţa simultană a trei elemente, găsite în
literatura de specialitate şi sub denumirea de – triunghiul focului. Acestea sunt:
-- substanţa combustibilă (materialul);
-- substanţa care întreţine arderea (oxigenul);
-- sursa de aprindere (temperatura);

Fenomenul arderii poate fi împărţit în doi timpi:

-- în primul timp au loc procese care consumă căldură denumită „fază endotermă„ (încălzirea
combustibilului, formarea de noi compuşi chimici, transformări fizice).
-- în al doilea timp au loc fenomene care produc căldură „fază exotermă„ (oxidarea completă a
elementelor combustibile).
Arderea substanţelor şi materialelor combustibile are loc numai în faza gazoasă; deci materialele
combustibile solide, înainte de a arde se gazeifică. Lichidele nu ard, ci numai vaporii acestora, care se
formează în cantitate suficientă la suprafaţa lichidului, numai după ce se depăşeşte temperatura de
inflamabilitate.
Pentru a se produce arderea, substanţa combustibilă şi oxigenul din aer trebuie să se găsească într-
un anumit raport cantitativ.

La presiunea normală, la majoritatea substanţelor combustibile, arderea începe la un conţinut de cel

puţin 14-18% oxigen în aer şi numai unele substanţe ard la un procent mai mic de oxigen în aer ( de
ex: acetilena la 3,7% oxigen).
Procesul de ardere pentru substanţele combustibile solide, lichide şi gazoase se desfăşoară la fel şi
constă în 3 faze: oxidarea, aprinderea, arderea propriu-zisă.
Combustibilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a arde în prezenţa oxigenului sau a
aerului atmosferic.
Clasificarea materialelor din punctul de vedere al combustibilităţii, se face în funcţie de capacitatea
acestora de a se aprinde şi a întreţine arderea printr-o cantitate de căldură ce contribuie la
dezvoltarea incendiului prin aprinderea altor materiale învecinate. Există trei grupe de materiale
clasificate după acest criteriu:
1. Materiale combustibile. Sunt acele materiale care sub acţiunea temperaturilor înalte sau a focului
se aprind, ard sau se carbonizează şi continuă această acţiune şi după îndepărtarea sursei de
aprindere.
2. Materiale greu combustibile. Sunt acele materiale care sub influenţa temperaturilor înalte sau
chiar a focului se aprind, ard mocnit sau se carbonizează dar aceste acţiuni încetează la dispariţia
sursei de aprindere.
3. Materiale incombustibile. Sunt acele materiale care sub influenţa temperaturilor înalte sau a
focului nu se aprind, nu se carbonizează şi nici nu ard mocnit (nisip sticlă, beton, etc.).

Pornind de la această clasificare nava este protejată încă din faza de construcţie prin utilizarea unor
materiale rezistente la foc. Astfel, la bord se disting două tipuri de astfel de construcţii:
1. Construcţii rezistente la foc tip A, care îndeplinesc condiţiile: sunt executate din oţel sau material
echivalent; sunt suficient de rigide; trebuie să fie astfel executate încât focul şi fumul să nu treacă
prin ele timp de 60 minute; să fie izolate cu materiale incombustibile astfel încât creşterea
temperaturii pe partea opusă să fie sub 139 °C într-un timp: de 60 minute pentru A-60, 30 minute
pentru A-30, 15 minute pentru A-15 şi 0 minute pentru A-0.
2. Construcţii ce întârzie propagarea focului tip B, care îndeplinesc condiţiile: sunt realizate în
totalitate din materiale incombustibile; nu permit trecerea focului timp de 30 minute; trebuie să fie
izolate pe partea opusă astfel ca temperatura să nu crească mai mult de 139 °C într-un timp de 15
minute pentru B-15 şi 0 minute pentru B-0.

Dotarea navelor cu echipamente şi instalaţii de stingere a incendiilor

Cerinţele tehnice prevăzute în convenţiile internaţionale sunt prevăzute în Regulile registrului de

clasificaţie sub a cărui supraveghere se construieşte nava, iar Regulile nu contravin convenţiilor
internaţionale (SOLAS).
Încă din timpul construcţiei unei nave, supravegherea se exercită asupra protecţiei constructive
contra incendiului, după cum urmează:
- asupra materialelor folosite pentru amenajarea interioară a încăperilor navei, din punctul de vedere
al rezistenţei la foc a acestora;
-- asupra instalaţiilor de stingere şi semnalizare a incendiului;
-- asupra obiectelor aflate în inventarul de incendiu şi amplasarea acestora pe navă.
În cazul în care mijloacele de stins incendiu folosite la navă nu au fost omologate, constructorii sunt
obligaţi să prezinte documentele ce certifică comportarea acestora la foc.
În ceea ce priveşte organizarea activităţii de prevenire şi luptă contra incendiilor la bordul navei, sunt
prevăzute următoarele reguli:
u1) Pe fiecare navă în postul central de incendiu, în timonerie, sau în locuri vizibile pe coridoare,
trebuie afişate planuri generale ale navei, în care să se arate clar pentru fiecare punte:
-- amplasarea posturilor de comandă;
-- amplasarea construcţiilor rezistente la foc;
-- încăperile prevăzute cu instalaţii fixe de detectare şi semnalizare a incendiului, cu indicarea
locurilor în care se găsesc dispozitivele şi armăturile de comandă ale instalaţiilor menţionate, precum
şi a hidranţilor de incendiu;
-- căile de acces şi căile de evacuare;
-- instalaţia de ventilaţie şi numerele distinctive ale ventilatoarelor care deservesc fiecare spaţiu;
-- amplasarea inventarului de incendiu;
2) În locul planurilor de informare indicate la punctul 1), se pot tipări broşuri care să conţină aceste
informaţii ce trebuie să fie păstrate de fiecare ofiţer, iar un exemplar într-un loc uşor accesibil.
3) Un al doilea set de planuri sau o broşură trebuie să se păstreze permanent în afară suprastructurii,
într-o cutie etanşă la apă, care să se deschidă uşor şi care să fie accesibilă pompierilor de la mal.
Pentru aceasta cutia se plasează în general lângă scara de bord într-un loc care să poată fi iluminat cu
lumina de avarie.
În cazul în care cutia nu se află lângă scara de bord vor fi prevăzute marcaje care să indice cu claritate
locul unde se află aceste planuri.
4) Informaţiile din planuri şi broşuri trebuie să fie date atât în limba română, cât şi în limba engleză.
Această prescripţie nu este impusă, navelor care nu efectuează voiaje internaţionale.

5) Orice modificare în protecţia contra incendiilor a navei trebuie înscrise imediat în documentele
indicate mai sus.
6) Într-o mapă separată, ce va fi ţinută într-un loc uşor accesibil, se vor păstra instrucţiunile privind
deservirea şi funcţionarea tuturor mijloacelor şi instalaţiilor existente la bord, pentru combaterea şi
localizarea incendiului.

Instalaţia de stins incendiu cu pulberi

Instalaţii de stingere cu hidrocarburi halogenate

Stingerea incendiilor cu hirocarburi halogenate – denumite generic haloni, se poate face prin diverse
procedee cum ar fi: cu jet compact, cu jet pulverizat şi sub formă de aerosoli. Halonii pot fi refulaţi
asupra focarului incendiului fie din instalaţii fixe fie din stingătore portabile.
Pentru stingerea locală a unui incendiu de lichide combustibile se recomandă ca instalaţie să fie astfel
proiectată şi utilizată, încât cea mai mare parte a agentului de stingere să se vaporizeze în flacără,
deasupra substanţei aprinse. În acest caz procesul de stingere este determinat de trei fenomene şi
anume:
-- vaporizarea picăturilor de agent de stingere;
-- amestecarea vaporilor de agent de stingere cu vaporii de combustibil;
-- interacţiunea fizico-chimică între haloni şi vaporii de combustibil.

Fenomenul de vaporizare a hidrocarburilor halogenate are cea mai mare importanţă şi implicit ne
interesează iniţierea acestei prime etape cu eficienţă maximă. Astfel se constată că în condiţiile în
care picăturile de agent de stingere (halon) sunt prea mici, acestea se vaporizează înainte de a ajunge
deasupra focarului, iar în cazul în care sunt prea mari trec prin zona de ardere fără a se vaporiza total.
În ambele situaţii eficacitatea stingerii este redusă şi între aceste limite se găseşte situaţia optimă,
care este caracterizată prin vaporizarea totală a substanţelor volatile pe întregul traseu de mişcare a
jetului.
Literatura de specialitate explică eficacitate instalaţiilor cu haloni raportându-se la compararea cu
instalaţiile de stins incendiu cu bioxid de carbon din punctul de vedere al eficacităţii şi toxicităţii
amestecului. Astfel se constată că, de exemplu, tetrafluordibrommetanul este de 10 ori mai eficient
decât dioxidul de carbon şi de 20 de ori decât vaporii de abur.

Ca procedee de stingere halonii pot fi refulaţi în spaţii închise unde se va asigura o concentraţie
suficientă stingerii incendiului sau după caz pentru magaziile de marfă la petroliere o concentraţie
care să asigure excluderea formării unui amestec explozibil. Instalaţiile sunt asemănătoare cu cele de
stins incendiu cu CO2 cu deosebirea că pentru antrenarea hidrocarburilor halogenate se folosesc
agenţi de antrenare cum ar fi azotul sau bioxidul de carbon care reprezintă suportul de transport de
la locul de depozitare la locul incendiului sau la locul de inertizare a unui amestec explozibil. Este de
preferat utilizarea azotului deoarece solubilitatea halonilor este mai redusă în raport cu cea a
bioxidului de carbon şi se obţine astfel o eficienţă mai ridicată la vaporizare.

Protejarea compartimentelor se face prin supravegherea acestora de detectoarele de incendiu, care

lansează automat instalaţia cu haloni. Eficienţa depinde de durata redusă de descărcare a halonului,
care nu trebuie să depăşească 10 secunde. Instalaţia este de mare simplitate funcţională, este
declanşată cu acţionare electrică sau electropneumatică.

La primirea semnalului de lansare emis de tabloul de automatizare pe baza detectorului de incendiu

din compartiment, se deschid electrovalvele buteliilor de aer comprimat şi electrovalva de zonă,
unde este evacuat halonul.
Eficienţa stingerii cu haloni este mai mare de circa zece ori ca cea cu CO2, dar se consideră suficientă
o concentraţie de 5% în volumul închis, unde se execută deversarea. Trebuie respectată prescripţia
ca în compartimentele în care există personal concentraţia să nu depăşească 10 %. Avantajul
halonilor din grupa 6 este că nu au efecte distructive asupra personalului de deservire. Cu toate
acestea la o temperatură ambiantă ce depăşeşte 482 °C trebuie avut în vedere că produşii devin
toxici şi provoacă moartea personalului de intervenţie. Spaţiul în care se produce un incendiu, ce
trebuie stins prin această metodă, trebuie să prezinte cât mai puţine neetanşeităţi, pentru a menţine
o concentraţie de (5-10)% pe un interval de timp de 5-15 minute considerat ca fiind suficient pentru
înăbuşirea incendiului.
Calculul instalaţiei de stingere cu haloni, care poate înlocui cu succes dioxidul de carbon, se face
pentru cel mai mare compartiment astfel protejat la o concentraţie de 10% din volum.

Instalaţia de stins incendiu cu abur

Caldarina ca generator de abur.

În principiu, caldarina se compune dintr-un colector de apă şi unul de abur legate între ele prin ţevile
fierbătoare. Încălzirea apei din sistemul de ţevi şi colectoare se face într-o incintă izolată termic faţă
de mediul exterior pentru micşorarea pierderilor de căldură. Gazele de ardere sunt evacuate de
exhaustor printr-un coş. Combustibilul necesar arderii este adus printr-o conducta în electroinjector,
în care se amestecă cu aerul furnizat de un ventilator şi este pulverizat în camera de ardere.
Alimentarea cu apă a caldarinei se face cu ajutorul unei pompe, care aspiră apă din tancul de
condens (başa caldă). Aburul produs de caldarină este distribuit din conducta magistrală spre
registrele de încălzire şi la distribuitorul instalaţiei de stins incendiu cu abur. Aici aburul se
condensează, cedând încăperii respective căldura latentă de vaporizare şi sub formă de apă fierbinte,
se întoarce prin conducta de retur a condensului, în tancul de condens. Dacă există pierderi de abur
sau există în funcţiune maşini acţionate cu abur, de la care condensul nu se mai recuperează,
completarea cu apă se face cu o pompa dintr-un tanc cu apă dulce de rezervă. Se va avea în vedere
concentraţia în săruri a apei de alimentare, care trebuie să fie sub 5 p.p.m (părţi per milion).

În mod normal, funcţionarea caldarinei este automată, nefiind necesară supravegherea ei.
Funcţionarea la parametrii normali este asigurată de instalaţia de supraveghere automata. Modul de
lucru este următorul: exhaustorul porneşte şi asigură ventilarea camerei de ardere timp de 1,5 - 2
minute. După scurgerea acestui timp este pornit ventilatorul şi se permite accesul combustibilului
prin ventilul electromagnetic. Simultan cu această operaţie, instalaţia de aprindere produce scântei
timp de 4 - 5 secunde în dreptul electroinjectorului, în vederea aprinderii amestecului de aer şi
combustibil, fin pulverizate. Scânteile se obţin între doi electrozi alimentaţi cu tensiune înaltă (8 - 10
000)V de la un transformator.
Astfel, arderea este amorsată şi apa din sistemul de ţevi va fi încălzită pentru producerea de abur la
presiunea de 3-7 bari.
În timpul producerii aburului, în mod firesc datorită evaporării, nivelul apei din colector scade.
Completarea acesteia se realizează prin sesizorul de nivel cu plutitor, care comandă pornirea pompei
de alimentare a caldarinei. Dacă în tancul de condens nu există apă, sesizorul de nivel cu plutitor va
comanda la rândul lui pornirea pompei de alimentare. Operaţia de alimentare se întrerupe în
momentul în care plutitorul ajunge la un nivel maxim admis prestabilit la funcţionarea caldarinei.
La momentul în care presiunea aburului a ajuns la valoarea de regim normal de funcţionare, sesizorul
de presiune - presostatul - va comanda închiderea flăcării printr-un electroventil, care întrerupe
alimentarea cu combustibil. Concomitent se opreşte ventilatorul. De asemenea, la scăderea presiunii
aburului sub o valoare minimă, prestabilită, presostatul comandă reaprinderea focului, operaţie care
se realizează identic ca la prima aprindere.

La unele instalaţii nu se întrerupe complet flacăra, ci doar se reduce ca intensitate (ventilul

electromagnetic se închide, dar este dublat de un alt ventil, care permite accesul unei cantităţi
reduse de combustibil).
În vederea supravegherii automate a caldarinei, în condiţii de siguranţă, accesul combustibilului este
oprit (în afara opririi normale la atingerea presiunii de regim) în una din următoarele situaţii:

-- flacăra nu se amorsează sau se stinge în timpul funcţionării - pentru aceasta există o celulă
fotoelectrică, care sesizează existenţa luminii produse de arderea combustibilului în focar. Celula
fotoelectrică – traductorul de lumină – este pusă în funcţiune după cele 5 secunde de funcţionare a
transformatorului de înaltă tensiune cu rol de amorsare a aprinderii şi rămâne în funcţiune până la
oprirea normală a arderii (la atingerea presiunii de regim a aburului);
-- nivelul apei în colector scade sub o valoare minimă - în acest scop, sesizorul de nivel cu plutitor are
un contact care opreşte funcţionarea instalaţiei la un alt nivel decât cel la care se comandă pornirea
pompei de alimentare;
-- presiunea aburului creşte 5-10 % peste presiunea maximă de regim la care se reduce sau se
opreşte flacăra - acest defect este sesizat tot de presostat, care opreşte funcţionarea instalaţiei şi
semnalizează acest fapt ;
-- nu se asigură evacuarea gazelor arse de către exhautor.
În toate aceste cazuri de defectare, sistemul automat opreşte funcţionarea caldarinei, avertizând
personalul de serviciu printr-o lampă şi o sirenă.
În scopul unei corecte informări asupra funcţionării caldarinei, este necesar ca tabloul de protecţie,
comandă şi supraveghere a acestui agregat cu grad mare de risc să fie în totalitate operaţional. Nu se
admite ca sirena de avertizare să fie defectă sau lămpile de semnalizare arse. În acest scop pe tablou
există întrerupătoare ce fac posibilă testarea periodică a bunei funcţionări a elementelor indicate.
Instalaţia de stins incendiu cu abur se calculează doar din punctul de vedere al accesului aburului în
tanc, deoarece caldarina produce abur în exces, dacă ar fi să o raportăm la aceasta. Cu alte cuvinte se
poate spune că instalaţia de stins incendiu cu abur este un accesoriu al caldarinei navale sau al
cazanului cu abur, existând la bord, doar acolo unde există şi aceste agregate. Nu se justifică din
punct de vedere economic a se monta un astfel de agregat la bord doar pentru a asigura abur, ca
agent de stingere.

Aburul, ca agent de stingere, este utilizat la bordul navelor maritime, mai ales în compartimentele
nesupravegheate şi greu accesibile.
Stingerea cu abur se bazează, în special, pe reducerea volumului aerului din spaţiul în care are loc
arderea. Efectul de stingere al aburului apare ca urmare a reducerii concentraţiei de oxigen, în zona
de ardere, până la limita la care continuarea arderii devine imposibilă.

Pentru ca aburul sa aibă eficacitate la stingerea incendiilor, este necesar să se creeze o concentraţie
de cel puţin 35% din volum.

Ca agent de stingere se poate folosi atât aburul saturat, cât şi cel supraîncălzit, evident primul fiind
cel mai eficient. Aburul ca agent de stingere este indicat să se utilizeze în instalaţii fixe şi semifixe, în
special acolo unde există o instalaţie de producere a aburului ce funcţionează permanent.

În prezent, acest sistem de stingere este utilizat pentru:

-- înăbuşirea anumitor incendii de produse gazoase, lichide sau solide prin inundare cu abur, în spaţii
închise, cu volum mai mic de 500 m.c.
-- limitarea posibilităţilor de propagare a incendiilor – prin perdele de abur, în special la instalaţiile
tehnologice care funcţionează la temperaturi ridicate.
-- prevenirea incendiilor sau exploziilor – prin diluarea atmosferei în zonele cu scăpări accidentale de
gaze sau lichide inflamabile, în caz de avarie.
Nu este admisă utilizarea aburului ca agent de stingere, când există materiale care în contact cu apa
reacţionează violent, cum sunt: materiale plastice care se topesc la temperaturi joase, depozitate în
cantităţi mari, instalaţii electrice sub tensiune sau persoane care nu pot fi evacuate în prealabil din
spaţiile protejate prin inundare.
Instalaţia fixă de inundare cu abur la navele maritime se compjune din: generator de abur,
reductoare de presiune, distribuitoare, manometru, conductă principală de abur, robinetul conductei
principale de abur, reţeaua de distribuţie a aburului cu conducte perforate, valve.
Aburul pentru stins incendiul la bordul navelor se creează în instalaţia caldarinei, la o presiune de cca.
7 – 7.5 Kgf/cmp cu o capacitate de producere 0.8 – 2.5 tone abur/h. Presiunea de 7 Kgf/cmp este
redusă cu ajutorul reductoarelor de presiune în funcţie de locul unde se foloseşte.
Din partea superioară a caldarinei aburul este repartizat prin distribuitoare la: tancurile de
combustibil, tobele de eşapament; coşul de fum, etc.
Producerea aburului se datorează arderii în focarul caldarinei a combustibililor lichizi existenţi pe
nave ( motorină sau păcură ).
La navele maritime, de cele mai multe ori, se poate obţine abur în timpul marşului îndelungat prin
recuperarea energiei termice a gazelor de ardere evacuate din motoarele principale (caldarină
recuperatoare) - în acest caz caldarina cu arzător este folosită numai în timpul staţionării navelor.

Instalaţii de stins incendiu cu spumă

2. Instalaţii cu formarea exterioară a spumei.
Aceste instalaţii sunt utilizate de obicei la navele de tip petrolier pentru stingerea incendiilor
în tancurile de marfă. Specific pentru această instalaţie este că substanţa spumogenă se
păstrează separat, neamestecată cu apa.
Funcţionare.
Apa din magistrala trece prin ejector şi presează substanţa spumogenă prin intermediul
dispersorului de energie cinetică şi a lichidului de separaţie. Ca urmare, evacuarea lichidului
spumogen este asigurată şi amestecarea cu apa are loc în camera de amestec a ejectorului.
Spuma se formează la intrarea amestecului în tunul de evacuare a spumei, care este
prevăzut cu un ajutaj de emulsie care antrenează aerul de spumare pe ţeava de evacuare.
Dacă nava este prevăzută cu tubulatură magistrală de spumă, între hidranţii de evacuare a
amestecului, dispuşi la 20m unul de altul, vor fi prevăzute valvule de izolare.
1. Instalaţii cu formarea interioară a spumei.
Aceste instalaţii sunt des întâlnite la bordul navelor , datorită gabaritelor mici şi deservirii
uşoare, fără a fi necesară antrenarea altor instalaţii. Astfel, un amestec spumogen (5-6%
substanţă spumantă în amestec cu apa) de 45-136 litri poate produce spumă în volum de
400-1200 litri ceea ce corespunde unui coeficient de spumare de minimum 8 (conform STAS
5780-80).
Funcţionare.
Sub acţiunea aerului comprimat din butelie, amestecul spumogen din rezervorul, este
evacuat şi distribuit în compartimentul incendiat prin valvula de zonă. Procesul de formare a
spumei începe la întâlnirea tubulaturii de evacuare cu tubulatura de aer comprimat şi se
termină la ieşirea jetului în atmosferă din furtunul de evacuare, ca urmare a destinderii
aerului comprimat. Rezerva de aer comprimat se majorează cu 25% faţă de valorile
calculate. Pentru lungimi ale tubulaturii sub 50 m se consideră suficientă o presiune a buteliei
de aer comprimat la circa 10 bari.

Au la bază principiul izolării suprafeţei incendiate cu un strat de spumă ce întrerupe

accesul aerului (oxigenul) şi astfel se stinge focul. Spuma poate fi: chimică - prin
amestecarea a două substanţe (acid + bază) – spumă de foarte bună calitate, densă
ce în interiorul bulei conţine CO2 (este produsă de stingătoarele portabile şi
transportabile); aeromecanică - formată dintr-o substanţă spumogenă, care
amestecată cu aer si apă, formează un strat gros ce se dispune pe suprafaţa
incendiată. Substanţa spumogenă se păstrează într-un rezervor, de unde este
preluată prin diverse metode în vederea utilizării.
Stingerea produselor petroliere se face se face de regulă numai cu spumă.
Calitatea spumei este caracterizată de coeficientul de spumare i şi de stabilitatea
spumei S. Coeficientul de spumare i se defineşte ca fiind raportul dintre volumul de
spumă Vs obţinut din volum de amestec spumogen (Vls+Va – lichid spumogen
+apă).

Luând drept criteriu de clasificare coeficientul de spumare, pe nave se întâlnesc

următoarele tipuri de spumă aeromecanică: cu coeficient de spumare mic minim 12:1
(spumă aeromecanică grea); cu coeficient de spumare mijlociu între 50:1 şi 150:1
(spumă aeromecanică semigrea); cu coeficient de spumare mare, aproximativ
1000:1 (spumă aeromecanică uşoară).
După modul de obţinere a spumei, instalaţiile sunt de două tipuri:
-- instalaţii cu formarea interioară a spumei;
-- instalaţii cu formarea exterioară a spumei.

Instalaţia de stins incendiu cu pulberi

Instalaţia de stins incendiu cu pulberi are la bază utilizarea a două principii de stingere,
primul constă în răcirea focarului prin căldura consumată pentru sublimarea pulberii, iar cel
de-al doilea, în reducerea procentului de oxigen, ca urmare a componentelor rezultate în
urma descompunerii chimice.
Substanţa cea mai des întâlnită ca pulbere stingătoare este bicarbonatul de sodiu (se mai
întâlnesc: bicarbonatul de potasiu, sulfatul de amoniu şi carbonatul de sodiu).
Funcţionare.
Instalaţia este utilizată pentru stingerea incendiilor ce apar la instalaţiile şi echipamentele
electrice, la generatoarele de gaz inert, în magaziile pentru materiale uşor inflamabile şi la
navele ce transportă gaze lichefiate şi mărfuri chimice. În vederea utilizării pulberea trebuie
să fie fin măcinată şi foarte uscată pentru a nu forma cocoloaşe şi a înfunda instalaţia la
evacuare. În scopul intervenţie lansarea instalaţiei se face manual, ceea ce se realizează
prin comenzile: deschiderea buteliei de aer comprimat, deschiderea automată a buteliilor cu
gaz ce au rolul de a afâna pulberea şi de a o transporta la zonă incendiată, deschiderea
valvulei generale şi a valvulei de zonă.
În scopul unei bune evacuări a pulberii stingătoare, armăturile instalaţiei trebuie să fie cu cep
sferic, iar coturile ce apar pe traseele de tubulaturi trebuie confecţionate cu rază mare de
racordare.
Instalaţii de prevenire şi stingere cu gaz inert

Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, mai ales la navele ce transportă petrol, s-au impus
ca principal mijloc de luptă pentru menţinerea vitalităţii navei instalaţiile cu gaze inerte. La
petroliere se foloseşte ca gaz inert, gazul de eşapament prelucrat şi care este supus spre
analiză unde trebuie să rezulte următorii compuşi de concentraţie: azot 79%, bioxid de
carbon (12…14,5)%, bioxid de sulf (0.02…0,03)%, oxigen (2,5…4,5)% şi restul, vapori de
apă.
La instalaţiile cu gaz inert rezultat din produsele de ardere ale motorului principal la o navă
tip petrolier, gazele arse sunt trimise prin armăturile în turnul de spălare (unde sunt răcite şi
curăţate de compuşii sulfuroşi), de unde sunt aspirate de ventilatoare prin separatoarele de
picături şi refulate prin armături în închizătorul hidraulic. De aici gazul inert, prin filtrul de
cocs, este trimis în tancurile de marfă care sunt astfel protejate la explozie şi incendiu.
Închizătorul hidraulic are rolul de a împiedica vaporii de hidrocarburi să migreze din tancuri
spre galeria de evacuare a caldarinelor.
Instalaţiile sunt prevăzute cu o serie de dispozitive automate de semnalizare care realizează
protecţia magaziilor de marfă, prin închiderea gazului inert după cum urmează:
-- analizatoare de oxigen, care semnalizează creşterea concentraţiei de oxigen peste
valoarea de 8%;
-- traductoare de temperatură, care semnalizează depăşirea temperaturii peste limita de 40°
C;
-- traductoare de presiune, care semnalizează limita inferioară de 0,02 bari;
-- traductoare de presiune, care semnalizează lipsa presiunii apei de răcire.
Traductoarele de temperatură şi presiune apă deconectează ventilatorul, iar cel de presiune
gaz, la presiune minimă admisă de 0,02 bari, deconectează pompele de marfă, care au debit
prea mare în raport cu debitul instalaţiei de gaz inert.
Pornirea instalaţiei începe, în mod necesar, cu alimentarea cu apă a închizătorului hidraulic
şi a turnului de spălare.
În condiţiile în care cantitatea de gaze furnizate de caldarină nu este suficientă, (debitul de
gaze de ardere trebuie să fie suficient de mare pentru a putea alimenta în decurs de o oră
cel puţin 25% din volumul celui mai mare compartiment protejat în acest mod), acestea vor fi
furnizate într-un generator automat de gaz inert.
Rezervele de combustibil pentru funcţionarea instalaţiei de producere a gazului inert trebuie
să fie suficiente pentru o perioadă de cel puţin 72 ore.
Instalaţii de stingere cu gaze

Instalaţii de stingere cu bioxid de carbon

Instalaţia de stingere a incendiului cu bioxid de carbon are ca principiu de bază reducerea
conţinutului de oxigen din încăperea protejată, prin introducere de bioxidul de carbon, inert la
ardere. Este utilizată la stingerea incendiilor în încăperile diesel-generatoarelor de avarie, în
magaziile de substanţe explozive sau uşor inflamabile, magazii de pituri, magazii de marfă,
compartimentele de maşini ale cargourilor, tobele de eşapament etc. Instalaţia de stingere cu
bioxid de carbon nu este admisă ca sistem de bază pentru magaziile de petrol, întrucât în
cazul exploziilor tubulatura sub presiune ridicată poate fi uşor avariată si scoasă din
funcţiune, iar rezervoarele de gaz (CO2) sunt mult limitate la bordul navelor.

Construcţie.
Instalaţiile de stingere cu bioxid de carbon, clasificate după presiunea gazului din butelii, sunt
de două categorii:
-- de înaltă presiune, pentru care se utilizează butelii cu capacitatea de 40 litri şi presiunea
minima 125 bari, pentru gradul de umplere max. 0,675 kg/l sau la presiunea minima 150 bari
pentru gradul de umplere max. 0,75 kg/l; depozitarea buteliilor trebuie făcută în încăperi
izolate şi bine ventilate, astfel încât temperatura în interiorul lor, să nu depăşească 45° C;
-- de joasă presiune, la care cantitatea necesară de bioxid de carbon se păstrează într-un
singur rezervor, la presiunea de lucru de 20 bari, la gradul de umplere 0,90 kg/l.
Fiecare încăpere protejată cu CO2 este dotată cu o conductă de introducţie a gazului
independentă. Armăturile de închidere sunt construite astfel încât să nu permită declanşarea
accidentală a instalaţiei.
 4. Instalaţia de stropire şi inundare
Acest tip de instalaţie se foloseşte în general la navele care transportă substanţe explozive,
în scopul prevenirii incendiilor şi exploziilor. Acest lucru se realizează prin intervenţia
automată a instalaţiei, atunci când temperatura în compartimentul supravegheat depăşeşte
valoarea de 30 °C .
De asemenea în caz de incendiu la bordul navei, această instalaţie are sarcina de a stropi
pereţii exteriori magaziei de explozivi, de a realiza perdele de apă pe căile de acces din
compartimentul de maşini sau stropirea anumitor suprafeţe ce au izolaţie de tip A (au izolaţie
numai pe o parte), în dreptul căilor pentru vagoane sau culoarelor autovehicule. Debitele
pompelor ce deservesc instalaţia de stropire trebuie să fie suficient pentru asigurarea
următoarelor debite specifice: pentru stelajele magaziei de explozivi 24 l/min.m2; pentru
stropirea ieşirilor din încăperile de maşini 30 l/min pentru 1 m liniar de perimetru orizontal;
Dacă funcţionarea instalaţiei de stropire, nu asigură reducerea temperaturii până la nivelul
necesar într-un timp maxim de 25 minute în magazia cu substanţe explozive, acesta se
inundă. Inundarea se poate realiza printr-o instalaţie autonomă cu pompă sau cu instalaţia
de stropire sau după caz.
2. Instalaţia de stins incendiu cu apă pulverizată
Instalaţiile de stins incendiu cu apă pulverizată sunt de două tipuri şi anume:
-- cu sprinklere - dispozitive ce realizează declanşarea şi pulverizarea automată a apei, la o
temperatură prestabilită;
-- cu drencere - dispozitive ce realizează pulverizarea apei prin cuplarea lor de către
personalul navei, după ce a constat veridicitate incendiului.
În general, aceste instalaţii sunt utilizate în compartimentele navei în care nu există
supraveghere permanentă.
Declanşarea sprinklerelor se face automat şi eficienţa instalaţiei creşte foarte mult la
compartimentele nesupravegheate.
Diferenţa dintre instalaţia cu sprinklere în raport cu instalaţia de drencere, este că aceasta
din urmă se cuplează, după ce sistemul de semnalizare a intrat în funcţiune şi s-a confirmat
apariţia incendiului la bord.
Dispozitivele de semnalizare sunt cuplate în comanda navei la un tablou sinoptic, ce
semnalizează optic şi acustic prezenţa debitului în instalaţie.
Pentru a putea fi eficientă, instalaţia de stins incendiu cu apă pulverizată trebuie ţinută tot
timpul sub presiune. Acest lucru se face cu ajutorul hidroforului şi a pompei acestuia, care
este o pompă de apă dulce. Hidroforul se alege astfel încât să poată acoperi debitul de apă
ce s-ar consuma în compartimentul cel mai mare ce este deservit de această instalaţie.
După ce cantitatea de apă din hidrofor a trecut prin sprinklere, presiunea pe magistrala
liniară scade brusc şi se sesizează releul de presiune, ce va pune în funcţiune pompa , care
continuă alimentarea instalaţiei cu apă de mare.
La temperatura de 70° C, datorită faptului că lichidul are un coeficient mare de dilatare,
balonul se sparge şi permite pulverizarea apei în locul unde a fost constatat incendiu sau a
avut loc creşterea temperaturii peste temperatura prescrisă. La magaziile cu substanţe
explozive, sprinklerele declanşează la temperatura de 30° C, iar dacă în timp de cinci minute
temperatura nu scade cu 5° C, atunci intră automat în funcţiune instalaţia de stropire şi
inundare.
1. Instalaţia de stins incendiu cu jet compact de apă
Instalaţiile de stins incendiu cu apă folosesc pentru stingerea incendiilor apă sărată sau
dulce, răcind substanţele aflate în procesul de ardere până la o temperatură inferioară celei
de aprindere.
În general instalaţia de stins incendiu cu jet compact de apă se compune din: pompe de
incendiu (numărul pompelor se alege în funcţie de tonajul navei), tubulatura de distribuire a
apei (magistrale liniare şi magistrale inelare), gurile de incendiu, furtunurile de incendiu,
ciocurile de barză pentru crearea jetului.
Cu jeturi cinetice de apă se pot stinge incendiile din zona punţilor şi platformelor dar nu şi
produsele petroliere arzând, lacurile şi vopsele sau instalaţiile electrice în funcţiune.
Observaţie: Unele substanţe cum sunt: carbura de calciu, varul nestins, kaliul sau potasiul
intră în reacţia exotermă (cu cedare de căldură) cu apa şi pot produce compuşi de reacţie
care în amestec cu aerul sunt explozivi, înteţind astfel incendiul. De asemenea acţionând cu
jet de apă asupra unor substanţe aflate în stare de pulverizare (zahăr, praf de ebonită, plută
măcinată), acestea sunt antrenate şi efectul apei este limitat prin extinderea suprafeţei
focarului. În aceste cazuri, eficienţa este dată de instalaţia cu apă pulverizată, care prin
împrăştierea apei sub formă de particule fine reuşeşte un dublu efect, adică, pe de-o parte
vaporizarea apei şi răcirea suprafeţelor aprinse, iar pe de altă parte degajarea aburului ce
duce la reducerea procentului de oxigen în apropierea focarului. Cu cât pulverizarea apei
este mai fină, cu atât este mai eficientă stingerea şi este mai larg domeniul de utilizare al
acestei instalaţii.
Instalaţia de stins incendiul cu jet compact de apă are ca finalitate asigurarea prezenţei apei
la gurile de incendiu la o presiune de (25…32) m CA, presiune necesară dirijării jetului de
apă la o distanţă de circa (20 …25) m. Numărul de guri de incendiu montate pe nave este
stabilit de condiţia ca în orice parte a fiecărei încăperi magazii sau punţi să poată ajunge cel
puţin două jeturi din ajutaje diferite, dintre care pentru unul se admite că poate fi adus cu
două furtunuri flexibile îmbinate. Furtunurile şi îmbinările sunt standardizate, cu deosebirea
că cele aflate pe punte au lungimea de 20 m, iar cele aflate în zona încăperilor au o lungime
de 10 m, ceea ce face posibil ca distanţa dintre gurile de incendiu să fie pe punţile deschise
de 40 m, iar în zona încăperilor de 20 m.
Dotarea navelor cu echipamente şi instalaţii de stingere
Condiţiile necesare apariţiei unui incendiu sunt: existenţa oxigenului O2; existenţa
materialului combustibil; temperatura necesară iniţierii arderii. Acest triunghi în care apar
cele trei condiţii ce trebuie îndeplinite simultan sugerează şi mijloacele de stingere, astfel :
Concentraţia de oxigen O2. Micşorarea procentului de O2 sub 9 % duce la stingerea
jarului, iar sub 15% nu se mai întreţine arderea, de aici rezultă necesitatea existenţei
instalaţiilor: cu dioxid de carbon, cu abur, cu haloni, de gaz inert la petroliere. O altă metodă
constă în întreruperea alimentarii cu O2 a focarului de incendiu, prin interpunerea unui strat
de spumă chimică, de unde rezultă instalaţia de stins incendiu cu spumă.
Mărimea temperaturii T. La bord temperatura poate creşte natural sau artificial. Natural de
la radiaţiile solare şi artificial în compartimentul de maşini sau acolo unde se execută
activităţi cu degajare de căldură. Coborârea temperaturii se realizează prin răcire, adică
stropirea cu apă şi de aici rezultă necesitatea existenţei instalaţiei de stins incendiu cu apă.
Existenţa combustibililor C. Existenţa combustibililor la bord nu poate fi înlăturată, dar se
iau măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor (P.S.I.). Încă din faza de proiectare se iau
masuri de amenajare a încăperilor navale cu materiale rezistente la foc (proprietăţile
materialelor de a se aprinde şi a întreţine arderea).
Dacă nu putem acţiona eficient asupra condiţiilor ce determină apariţia incendiului, acesta se
poate stinge uşor, dacă se acţionează asupra lui în faza incipientă, atunci când focul nu are
putere. Această concluzie a dus la dezvoltarea instalaţiilor de avertizare.
Concluzionând asupra celor de mai sus, instalaţiile de stins incendiu într-o caracterizare
foarte generală se împart:
-- Instalaţii de suprafaţă;
-- instalaţii de stins incendiu volumice.

După principiul de stingere a incendiilor, instalaţiile de stins incendiu se clasifică, astfel :

1. Prin coborârea temperaturii
-- Instalaţii de stins incendiu cu apă:
- cu jet compact;
- cu apă pulverizată, cu perdele de apă, de stropire şi inundare;
2. Prin reducerea procentului de oxigen
-- cu gaz inert;
-- cu dioxid de carbon;
-- cu abur;
-- cu lichide a căror vaporizare formează gaz inert;
-- cu pulberi care prin sublimare formează gaz inert.
3. Prin izolarea focarului
-- cu spuma chimică;
-- cu spuma aeromecanică.