“România este rușinea lumii civilizate, cel mai subdevoltat, corupt și primitiv stat al Uniunii Europene”

Horațiu C. Damian

Primele mostre de limbă maghiară păstrate în documente (cuvinte izolate) sunt din secolul X (anii 900,
deci puțin după descălecarea maghiarilor în Câmpia Panonică). Prima propoziție în maghiară datează
din sec. XI (mai precis din 1055)- „Charta de fundare a abației din Tihany”. Iar primul text închegat în
aceeași limbă e de secol XII- „Rugăciunea de înmormântare” (aprox. 1192- 1195).

Primele monumente ale limbii bulgare datează încă și mai devreme, din sec. IX („Biblia lui Chiril și
Metodiu”). În limba sîrbă- „Evanghelia lui Miroslav” e de secol XII (1186). La vecinii noștri ruși,
„Cântecul despre oastea lui Igor” și „Viața lui Aleksandr Nevski” sunt datate cel mai probabil în sec. al
XIII-lea.

La noi, la români, totul este decalat: primele cuvinte atribuibile limbii române apar târziu, în
documente de sec. XIV. „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, considerată întemeietoarea literaturii
în limba română (ar mai fi rotacizantele, dar ele originând în Nordul Ardealului sau Maramureș nu
intră în canonul istoriei limbii române, unde nu-și au locul decât exemplarele de subCarpați) datează
din sec. XVI.

Avem deci, numai sub aspectul utilizării limbii proprii, o întârziere de patru- cinci secole. Deci o
rămânere în urmă față chiar și de vecinii noștri. Alte comparații, mai spre Apus, nici nu merită făcute.
Și e doar un exemplu dintr-o mie.

Ca să mergem în continuare pe aceeași linie- la vecinii maghiari sau sîrbi avem cronici și anale de sec.
XIII. La noi, întârzierea se menține- letopisețele, cronicile noastre sunt de sec. XV, dar mai ales XVI.
Și încă, savantul stolnic Cantacuzino scria despre calitatea lor, în sec. XVIII: „Săvai că poate zice
neștine că să află și aici letopisețe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut (letopisețul-n.n.), den
neștiință să vede să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atîta iaste de netocmit, de încurcat și de
scurt, cît mai multă turburare și mirare dă celui ce cetește, decît a ști cevași adevăr dintr-însul.”

Nu este acesta un exemplu clar de rămânere în urmă față de celelalte popoare? Adică de înapoiere?
Atunci de ce să ne simțim jigniți dacă cineva ne face înapoiați? Nu suntem?

N-ar fi cazul să avem odată curajul pe care nu l-am avut niciodată până acuma și să ne recunoaștem
această înapoiere? Deschis, fără rezerve, drept în față? Că suntem un popor cu o majoritate de
analfabeți funcționali- și să nu mai încercăm să tot justificăm acest retard cu argumente false? Un
popor cu multe bube pe conștiință și schelete în dulap? Că avem o țară îngrozitor de prost tocmită,
prost orânduită și prost administrată? Că nu suntem și nu am fost primii în nimic bun, că toată
mondocrația și preeminența românească cu care ni s-a împuiat capul în trecut sunt doar vânt, aer,
foșnet de pădure?

Un om, fie el și normal, dacă i se repetă la nesfârșit că poate zbura dând din mâini, că-și poate da
drumul de la etajul 11 și nu va păți nimic, ci va plana până jos, pe asfalt, dacă i se tot repetă asta, zi de
zi- va dobândi oare harul de a zbura sau va rămâne un biet biped, tâmpit de toate mesajele înșelătoare
cu care e bombardat zi după zi? Și dacă va decide să facă experiența și să se arunce de la etajul 11, oare
ce i se va întâmpla când va ajunge jos? Va veni lin, ca un fulg? Sau se va face terci?

Or, poporul român este exact în situația omului de mai sus. De două secole i se repetă că poate să
zboare, în virtutea trecutului său egal cu al atlanților și al semizeilor din basmele Olimpului. A devenit
poporul român fie și cu un gram mai bun în urma acestei terapii prin minciună? Și dacă n-a devenit – și
NU a devenit!- n-ar fi cazul să încercăm o altă terapie? De exemplu cea a adevărului integral?
Chiar și în Biblie- putea fi poporul ales oricât de ales- până când nu se pocăia și nu-și recunoștea
deschis greșelile, TOATE greșelile, Dumnezeu nu ridica un deget să-l ajute. Și pe bună dreptate.
Atunci noi de ce să ne încăpățânăm în greșeală?

Einstein spunea că prostia înseamnă repetarea la nesfârșit a aceluiași comportament în speranța că va

da la un moment dat un rezultat diferit. Românii s-au încăpățânat în naționalismul lor exclusivist, rău,
inuman de-un secol și mai bine. Și? A dus el la ceva bun? Fiasco-ul numit România Mare (exemplu-
școală de rea tocmeală, atât de perenă și de durabilă încât e desființată fără a trage un foc de armă după
două decenii de existență), statul național legionar (capotează după 4 luni, în cea mai favorabilă
conjunctură posibilă), mitocana și criminala dictatură a lui Antonescu, aiureala independenței
troglodite a lui Ceaușescu, democrația originală a lui Iliescu, dictatura olteano-teleormănească
prefigurată de Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă- la capătul lor, România este rușinea lumii civilizate,
cel mai subdevoltat, corupt și primitiv stat al Uniunii Europene (la concurență cu Bulgaria, oau, mare
onoare).

Despre Ardeal, ce să spun? Un secol de stăpânire românească începută de trogloditul Brătianu l-a
mutilat, l-a desfigurat. Au fost epurați etnic sașii, evreii, șvabii, a fost asasinată Biserica Greco-
Catolică, a fost desființată Biserica lui Șaguna și înlocuită cu BOR. Ardealul de azi, la centenar, e doar
o jalnică epavă, cu minuni arhitecturale care sunt lăsate să se ruineze ba chiar sunt ajutate în acest sens
fiindcă nu-s românești-regățenești și ortodoxe, cu foste burguri care iau tot mai mult aspectul unor
mahalale ultracarpatice, cu sărăcie, înapoiere și primitivism, care avansează de dincolo de munți la fel
cum avansează nisipurile în Banat: de la Sud și Est.

În tot acest timp, genialul popor român a mizat pe „mântuitorii săi”: ba Corneliu Zelea Codreanu, ba
mișcarea legionară, ba Carol al II-lea, ba Antonescu, ba Ceaușescu, ba Iliescu, ba Ponta, Oprea,
Dragnea, Dăncilă. Este ăsta semnul unei maturități de gândire, al înțelepciunii unui popor pe care Iorga
îl voia de patru ori milenar?

Mai bine să recunoaștem deschis și cinstit că noi, românii, nu ne pricepem să ne facem viața mai bună;
că toate episoadele noastre de independență s-au tradus prin înjosirea, umilirea, aservirea cetățenilor
români, o viață de mizerie, ba chiar masacre și bestialități (amintiți-vă ce a făcut independentul
Ceaușescu la Timișoara). Că putem reuși doar în cooperare cu alții, cu străinii adică. Clar, fără
înconjur, fără poate și fără dacă.

Și să vedem că în interdependență (NU în independența troglodită a la Ceaușescu și gașca, care e de

fapt forma românească de independență ne varietur) în marele concert al Uniunii Europene și al
NATO, avem singura noastră șansă de a ne mântui ca popor. Și de a avea, în sfârșit, o viață mai bună.
La urma urmei, și țăranul din Apuseni, și orășeanul din Cluj, Oradea, Dej, Turda, Timișoara etc. merită
o viață mai bună, pe care doar apartenența la cele două mari construcții suprastatale ne-o pot asigura.

Parafrazându-l pe premierul Spaniei, voi spune și eu că văd viitorul României ca o țară descentralizată,
regionalizată, federală și unită într-o Europă federală și unită.

După sute de ani de rătăciri și aiureală independentist- troglodită, merităm și noi puțin bine.

Ba chiar ceva mai mult.

Foto: https://upload.wikimedia.org/…/Hu-funeral_sermon_and_prayer… - Rugăciunea funerară

maghiară, 1192- 1195, pagină de manuscris (Public domain)