Analiză matematică

Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Capitolul 2

Ecuaţii diferenţiale de ordinul n

2.1 Introducere

Definiţia 2.1.1. O ecuaţie diferenţială de forma:

y (n) + a1 (x)y (n−1) + a2 (x)y (n−2) + · · · + an−1 (x)y ′ + an (x)y = f (x),

cu f, a1 , a2 , . . . , an : I −→ R funcţii continue pe intervalul I se numeşte ecuaţie diferenţială

liniară de ordinul n. Dacă f este funcţia constantă nulă, ecuaţia se numeşte omogenă.

Pentru ecuaţia de mai sus, considerăm operatorul L definit prin

dn dn−1 d
L= n
+ a1 (x) n−1
+ · · · + an−1 (x) + an (x).
dx dx dx
Operatorul L este definit pe mulţimea funcţiilor de la I la R (care este un spaţiu vectorial real).
Ecuaţia devine astfel: Ly = f (x).

Propoziţia 2.1.1. Operatorul L este liniar, adică L(y1 +y2 ) = Ly1 +Ly2 pentru orice două funcţii
y1 , y2 : I −→ R şi L(cy) = cLy pentru orice y : I −→ R şi orice constantă c.

Demonstraţie. Rezultă imediat, ţinând cont de liniaritatea derivatei. 2

Ca o consecinţă, dacă y1 şi y2 sunt soluţii ale ecuaţiei omogene Ly = 0, atunci cy1 (c ∈ R) şi y1 + y2
sunt soluţii.

2.2 Dependenţă liniară

În spaţiul vectorial al funcţiilor definite pe I cu valori ı̂n R, funcţiile f1 , f2 , . . . , fn se numesc

liniar independente dacă

α1 f1 + α2 f2 + · · · + αn fn = 0 ⇒ α1 = α2 = · · · = αn = 0.

În caz contrar, f1 , f2 , . . . , fn se numesc liniar dependente. De exemplu, funcţiile 1, x, x2 , . . . , xn

sunt liniar independente pe R. În schimb, funcţiile 1, sin2 x, cos2 x sunt liniar dependente deoarece
1 − sin2 x − cos2 x = 0.

Definiţia 2.2.1. Fie y1 , y2 , . . . , yn : I −→ R, derivabile de n − 1 ori pe intervalul I. Deter-

1
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

 
 
 y1 y2 ··· yn 
 
 y′ y2′ ··· yn′ 
 1 
minantul W (y1 , y2 , . . . , yn ) =   se numeşte wronskianul funcţiilor
 ··· ··· ··· ··· 
 
 (n−1) (n−1) (n−1) 
 y1 y2 ··· yn 
y1 , y 2 , . . . , yn .

Propoziţia 2.2.1. Se dau funcţiile y1 , y2 , . . . , yn , de n − 1 ori derivabile pe intervalul I. Dacă

y1 , y2 , . . . , yn sunt liniar dependente, atunci ı̂n orice x ∈ I, W (y1 , y2 , . . . , yn ) = 0.

2.3 Rezolvarea ecuaţiei omogene

Considerăm ecuaţia omogenă

y (n) + a1 (x)y (n−1) + a2 (x)y (n−2) + · · · + an−1 (x)y ′ + an (x)y = 0,

cu a1 , a2 , . . . , an : I −→ R funcţii continue pe intervalul I. Folosind operatorul L, putem scrie

prescurtat: Ly = 0. Această ecuaţie satisface condiţiile unei teoreme generale de existenţă şi
unicitate: Fiind date x0 ∈ I şi numerele reale y0 , y0′ , y0′′ , . . . , y0
(n−1)
, există un interval deschis I0
cu x0 ∈ I0 şi există o unică soluţie y : I0 −→ R cu y(x0 ) = y0 , y ′ (x0 ) = y0′ , . . . , y (n−1) (x0 ) = y0
(n−1)
.
De exemplu, funcţia constantă y = 0 este unica soluţie a ecuaţiei omogene care satisface condiţiile
y(x0 ) = 0, y ′ (x0 ) = 0, y ′′ (x0 ) = 0, . . . , y (n−1) (x0 ) = 0.

Propoziţia 2.3.1. Dacă y1 , y2 , . . . , yn sunt soluţii liniar independente ale ecuaţiei omogene, atunci
ı̂n orice x ∈ I, W (y1 , y2 , . . . , yn ) ̸= 0.

Consecinţa 2.3.2. Dacă y1 , y2 , . . . , yn sunt soluţii ale ecuaţiei omogene, atunci ele sunt liniar
independente dacă şi numai dacă W (y1 , y2 , . . . , yn ) ̸= 0 pe intervalul I.

Demonstraţie. O implicaţie este dată de propoziţia anterioară. Pentru cealaltă implicaţie să con-
siderăm soluţiile y1 , y2 , . . . , yn cu W (y1 , y2 , . . . , yn ) ̸= 0 pe intervalul I. Dacă, prin absurd, soluţiile
ar fi liniar dependente, atunci, din Propoziţia 2.2.1 ar rezulta că wronskianul este nul, ceea ce ar
contrazice ipoteza. 2

Consecinţa 2.3.3. Dacă y1 , y2 , . . . , yn sunt soluţii ale ecuaţiei omogene şi W (y1 , y2 , . . . , yn ) este
nul ı̂ntr-un punct x0 ∈ I, atunci wronskianul este nul pe tot intervalul I.

Demonstraţie. Dacă soluţiile y1 , y2 , . . . , yn ar fi liniar independente, Wronskianul ar fi diferit de

zero pe I, ceea ce ar contrazice ipoteza. Aşadar, y1 , y2 , . . . , yn sunt liniar dependente deci, aplicând
Propoziţia 2.2.1, wronskianul este nul pe I. 2

2
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Consecinţa 2.3.4. Dacă y1 , y2 , . . . , yn sunt soluţii ale ecuaţiei omogene şi W (y1 , y2 , . . . , yn ) ̸= 0
ı̂ntr-un punct x0 ∈ I, atunci wronskianul este diferit de zero pe tot intervalul I.

Demonstraţie. Dacă wronskianul ar fi nul ı̂ntr-un punct, atunci ar fi nul peste tot (Consecinţa
2.3.3). 2

Definiţia 2.3.1. Spunem că soluţiile y1 , y2 , . . . , yn ale ecuaţiei omogene formează un sistem
fundamental de soluţii dacă sunt liniar independente.

Teorema 2.3.5. Dacă y1 , y2 , . . . , yn formează un sistem fundamental de soluţii, atunci orice soluţie
este de forma y = c1 y1 + c2 y2 + · · · + cn yn .

Teorema 2.3.5 ne arată că un sistem fundamental de soluţii este o bază ı̂n subspaţiul vectorial al
soluţiilor şi, prin urmare, acesta are dimensiunea n. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este
aşadar
y = c1 y1 + c2 y2 + · · · + cn yn .

Exemplul 2.3.1. O soluţie generală a ecuaţiei y ′′′ + y ′ = 0 este y = c1 + c2 cos x + c3 sin x.

Demonstraţie. Dacă y1 (x) = 1, y2 (x) = cos x şi y3 (x) = sin x, atunci un calcul simplu arată că
W (y1 , y2 , y3 ) = 1 ̸= 0 deci y1 , y2 , y3 formează un sistem fundamental de soluţii. 2

Propoziţia 2.3.6. Dacă y1 ̸= 0 este o soluţie a ecuaţiei omogene, atunci prin schimbarea de
∫
variabilă y = y1 u(x)dx se reduce ordinul ecuaţiei cu 1.

Exemplul 2.3.2. Arătaţi că y1 = x este soluţie a ecuaţiei xy ′′ − xy ′ + y = 0 şi rezolvaţi ecuaţia.

Rezolvare. Prin derivare, y1′ = 1, y1′′ = 0 deci xy1′′ − xy1′ + y1 = 0, adică y1 = x este soluţie. Cu
∫ ∫
schimbarea y = x u(x)dx rezultă y ′ = u(x)dx + xu şi y ′′ = u + u + xu′ = 2u + xu′ . Ecuaţia
iniţială devine ∫ ∫
2xu + x2 u′ − x u(x)dx − x2 u + x u(x)dx = 0,

du x−2
deci x2 u′ + (2 − x)xu = 0 (ecuaţie cu variabile separabile). Obţinem = dx, de unde
u x
ln |u| = x − 2 ln |x| + C ⇔ ln(x2 |u|) = x + C.

Rezultă u(x) = C1 ex x−2 deci y = C1 x(F (x) + C2 ) unde F este o primitivă a lui ex x−2 .

2.4 Rezolvarea ecuaţiei neomogene

3
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Teorema 2.4.1. Dacă y = c1 y1 + c2 y2 + · · · + cn yn este soluţia generală a ecuaţiei omogene Ly = 0

iar yp este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene Ly = f (x), atunci y + yp este soluţie generală
a ecuaţiei neomogene.

Pentru a rezolva ecuaţia neomogenă trebuie să rezolvăm ı̂n prealabil ecuaţia omogenă. Apoi, este
suficient să găsim o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. Alternativ, după ce am rezolvat
ecuaţia omogenă, putem aplica metoda variaţiei constantelor, aşa cum vom arăta ı̂n cele ce
urmează.

Căutăm soluţia generală de forma y = c1 (x)y1 (x) + c2 (x)y2 (x) + · · · + cn (x)yn (x). Vom impune
condiţia ca primele n − 1 derivate alei lui y să nu conţină pe c′1 (x), c′2 (x), . . . , c′n (x). Rezultă:

∑
n ∑
n ∑
n
y′ = ci (x)yi′ + c′i (x)yi , c′i (x)yi = 0,
i=1 i=1 i=1

∑
n ∑
n ∑
n
y ′′ = ci (x)yi′′ + c′i (x)yi′ , c′i (x)yi′ = 0,
i=1 i=1 i=1
..
.
∑
n ∑
n ∑
n
c′i (x)yi c′i (x)yi
(n−1) (n−2) (n−2)
y (n−1) = ci (x)yi + , = 0.
i=1 i=1 i=1

Atunci
∑
n ∑
n
c′i (x)yi
(n) (n−1)
y (n) = ci (x)yi + .
i=1 i=1

Înlocuind derivatele lui y ı̂n ecuaţia Ly = f (x) şi ţinând cont că pentru fiecare i, Lyi = 0, rezultă

∑
n
c′i (x)y (n−1) = f (x).
i=1

În concluzie, trebuie să rezolvăm sistemul format din ecuaţiile:

c′1 (x)y1 + c′2 (x)y2 + · · · + c′n (x)yn = 0

c′1 (x)y1′ + c′2 (x)y2′ + · · · + c′n (x)yn′ = 0

..
.

c′1 (x)y1 + c′2 (x)y2 + · · · + c′n (x)yn(n−2) = 0

(n−2) (n−2)

c′1 (x)y1 + c′2 (x)y2 + · · · + c′n (x)yn(n−1) = f (x).

(n−1) (n−1)

4
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Acesta este un sistem algebric cu necunoscutele c′1 (x), c′2 (x), . . . , c′n (x). Determinantul matricei
sistemului este W (y1 , y2 , . . . , yn ) ̸= 0 deci sistemul are soluţie unică (c′1 (x), c′2 (x), . . . , c′n (x)). Prin
integrare, aflăm apoi c1 (x), c2 (x), . . . , cn (x) şi astfel obtinem soluţia generală a ecuaţiei Ly = f (x).

2.5 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n cu coeficienţi constanţi, omogene

Vom considera ecuaţii de forma

L(y) = y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + · · · + an−1 y ′ + an y = 0, a1 , a2 , . . . , an ∈ R.

Se poate arăta că pentru orice x0 , y0 , y0′ , . . . , y0

(n−1)
∈ R există o unică soluţie y cu

y(x0 ) = y0 , y ′ (x0 ) = y0′ , y (n−1) (x0 ) = y0

(n−1)
.

Cu alte cuvinte, problema Cauchy are soluţie unică.

Pentru a rezolva ecuaţia căutăm un sistem fundamental de soluţii, adică n soluţii liniar inde-
pendente y1 , y2 , . . . , yn . Soluţia generală va fi:

y = c1 y1 + c2 y2 + · · · + cn yn .

Pentru a determina un sistem fundamental de soluţii, rezolvăm mai ı̂ntâi ecuaţia caracteris-
tică:
rn + a1 rn−1 + a2 rn−2 + · · · + an−1 r + an = 0

şi, ı̂n funcţie de soluţiile găsite, construim soluţiile y1 , y2 , . . . , yn ale ecuaţiei diferenţiale omogene.

Cazul 1. Ecuaţia caracteristică are rădăcinile reale distincte r1 , r2 , . . . , rn .

Atunci, er1 x , er2 x , . . . , ern x sunt soluţii liniar independente ale ecuaţiei diferenţiale omogene
deci soluţia generală este
y = c1 er1 x + c2 er2 x + · · · + cn ern x .

Vezi Exemplul 2.7.1.

Cazul 2. Ecuaţia caracteristică are rădăcini reale multiple.

Dacă r este rădăcină de ordinul p a ecuaţiei caracteristice, atunci erx , xerx , . . . , xp−1 erx sunt
soluţii liniar independente ale ecuaţiei omogene. Construim astfel soluţii liniar independente pentru
fiecare rădăcină multiplă. Pentru rădăcinile reale simple, procedăm ca la Cazul 1. Vezi Exemplul
2.7.2 şi Exemplul 2.7.3.

5
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Cazul 3. Ecuaţia caracteristică are rădăcini complexe nereale.

Dacă λ = α + iβ este rădăcină de ordinul p a ecuaţiei caracteristice, atunci

eαx cos βx, eαx sin βx, xeαx cos βx, xeαx sin βx, . . . , xp−1 eαx cos βx, xp−1 eαx sin βx

sunt soluţii liniar independente ale ecuaţiei omogene.

Construim astfel soluţii liniar independente pentru fiecare rădăcină complexă. Pentru rădăcinile
reale, procedăm ca ı̂n cazurile anterioare. Vezi Exemplul 2.7.4 şi Exemplul 2.7.5.

2.6 Ecuaţii diferenţiale de ordinul n cu coeficienţi constanţi, neomogene

Considerăm ecuaţii diferenţiale de forma

L(y) = y (n) + a1 y (n−1) + a2 y (n−2) + · · · + an−1 y ′ + an y = f (x), a1 , a2 , . . . , an ∈ R, f : I −→ R

Metoda I: variaţia constantelor. Vezi Exemplul 2.7.6.

Metoda a II-a. Determinăm o soluţie particulară yp a ecuaţiei neomogene. Dacă c1 y1 + c2 y2 +

· · · + cn yn este soluţia generală a ecuaţiei omogene ataşate L(y) = 0, atunci soluţia generală a
ecuaţiei neomogene este
y = c1 y1 + c2 y2 + · · · + cn yn + yp .

Cazul 1. Dacă an ̸= 0 şi f este o funcţie polinomială, căutăm o soluţie particulară yp care să
fie funcţie polinomială de acelaşi grad cu f (Exemplul 2.7.7).

Cazul 2. Dacă an = an−1 = · · · = an−p+1 = 0, an−p ̸= 0 şi f este o funcţie polinomială de grad
m, luăm yp = xp g(x), unde g este funcţie polinomială de grad m (Exemplul 2.7.8).

Cazul 3. Dacă f (x) = eαx (b0 xm + b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) iar α nu este rădăcină a ecuaţiei
caracteristice, luăm yp = eαx g(x) unde g este funcţie polinomială de grad m (Exemplul 2.7.9),
adică
yp = eαx (λ0 xm + λ1 xm−1 + · · · + λm−1 x + λm ).

Cazul 4. Dacă f (x) = eλx (b0 xm + b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) iar λ este rădăcină de ordinul p a
ecuaţiei caracteristice, luăm yp = xp eλx g(x) unde g este funcţie polinomială de grad m (Exemplul
2.7.10).

Cazul 5. Dacă f (x) = eαx (b0 xm + b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) cos βx sau f (x) = eαx (b0 xm +
b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) sin βx iar α + iβ nu este rădăcină a ecuaţiei caracteristice, luăm

6
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

yp = eαx (Q1 (x) cos βx + Q2 (x) sin βx) unde Q1 şi Q2 sunt funcţii polinomiale de grad m (Exemplul
2.7.11).

Cazul 6. Dacă f (x) = eαx (b0 xm + b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) cos βx sau f (x) = eαx (b0 xm +
b1 xm−1 + · · · + bm−1 x + bm ) sin βx iar α + iβ este rădăcină de ordinul p a ecuaţiei caracteristice,
luăm yp = xp eαx (Q1 (x) cos βx + Q2 (x) sin βx) unde Q1 şi Q2 sunt funcţii polinomiale de grad m
(Exemplul 2.7.12).

2.7. Exemple

Exemplul 2.7.1. y ′′′ − 4y ′′ + 3y ′ = 0

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică este: λ3 − 4λ2 + 3λ = 0 şi are soluţiile: 0, 1, 3. Rezultă

trei soluţii liniar independente: y1 = e0x = 1, y2 = ex şi y3 = e3x . Aşadar soluţia generală este:
y = c1 + c2 ex + c3 e3x . 2

Exemplul 2.7.2. y ′′′ − 6y ′′ + 12y ′ − 8y = 0

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică este: λ3 − 6λ2 + 12λ − 8 = 0 sau, echivalent, (λ − 2)3 = 0.

Ecuaţia caracteristică are doar rădăcina triplă λ = 2 deci un sistem fundamental de soluţii ale
ecuaţiei diferenţiale este dat de y1 = e2x , y2 = xe2x şi y3 = x2 e2x . Rezultă soluţia generală
y = c1 e2x + c2 xe2x + c3 x2 e2x . 2

Exemplul 2.7.3. y v − 2y ′′′ + y ′ = 0

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică este: λ5 − 2λ3 + λ = 0, fiind echivalentă cu: λ(λ2 − 1)2 = 0,
cu rădăcinile λ1 = 0, λ2 = λ3 = 1 şi λ4 = λ5 = −1. Rezultă de aici soluţia generală a ecuaţiei
diferenţiale: y = c1 + c2 ex + c3 xex + c4 e−x + c5 xe−x . 2

Exemplul 2.7.4. y ′′′ − 2y ′′ + 5y ′ = 0

Rezolvare. Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt: λ1 = 0, λ2 = 1 + 2i şi λ3 = 1 − 2i. Pentru

λ1 = 0, obţinem soluţia particulară y1 = e0x = 1 iar pentru cele două rădăcini complexe conjugate
de forma α+iβ şi α−iβ obţinem soluţiile particulare y2 = eαx cos βx = ex cos 2x şi y3 = eαx sin βx =
ex sin 2x. Rezultă soluţia generală y = c1 + c2 ex cos 2x + c3 ex sin 2x. 2

Exemplul 2.7.5. y iv + 18y ′′ + 81y = 0

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică λ4 + 18λ2 + 81 = 0 se poate scrie sub forma (λ2 + 9)2 = 0
cu rădăcinile duble λ1 = λ2 = 3i şi λ3 = λ4 = −3i. Rezultă de aici soluţiile particulare liniar

7
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

independente: y1 = cos 3x, y2 = x cos 3x, y3 = sin 3x şi y4 = x sin 3x. Aşadar, soluţia generală este
y = c1 cos 3x + c2 x cos 3x + c3 sin 3x + c4 x sin 3x. 2
1 ( π)
Exemplul 2.7.6. y ′′ + y = ; x ∈ 0, .
cos x 2
Rezolvare. Ecuaţia omogenă ataşată este: y ′′ + y = 0 cu soluţia generală c1 cos x + c2 sin x
(deoarece rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt i şi −i). Soluţia generală a ecuaţiei neomogene este
de forma y = c1 (x) cos x + c2 (x) sin x, unde c1 (x) şi c2 (x) se pot determina cu metoda variaţiei
constantelor.

Din y = c1 (x) cos x + c2 (x) sin x rezultă y ′ = −c1 (x) sin x + c2 (x) cos x + c′1 (x) cos x + c′2 (x) sin x
şi impunem condiţia c′1 (x) cos x + c′2 (x) sin x = 0. De aici, y ′ = −c1 (x) sin x + c2 (x) cos x, de unde
y ′′ = −c1 (x) cos x − c2 (x) sin x − c′1 (x) sin x + c′2 (x) cos x. Punem condiţia ca partea cu derivatele c′1
1
şi c′2 să fie egală cu f (x) = . Aşadar, obţinem sistemul:
cos x

 c′1 (x) cos x + c′2 (x) sin x = 0
 −c′1 (x) sin x + c′2 (x) cos x = 1
cos x
cu necunoscutele c′1 (x) şi c′2 (x).

Rezultă c′1 (x) = −tg x şi c′2 (x) = 1. Prin integrare obţinem c1 (x) = ln(cos x) + k1 şi c2 (x) =
x + k2 . Soluţia generală a ecuaţiei neomogene este

y = k1 cos x + cos x ln(cos x) + k2 sin x + x sin x.

Exemplul 2.7.7. y ′′ + y = x2 + x

Rezolvare. Ecuaţia omogenă ataşată este: y ′′ + y = 0 cu soluţia generală c1 cos x + c2 sin x

(deoarece rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt i şi −i).

Deoarece ecuaţia este de forma y (n) + a1 y (n−1) + · · · + an−1 y ′ + an y = f (x) cu an = 1 ̸= 0

iar termenul liber este f (x) = x2 + x, adică o funcţie polinomială de gradul 2, căutăm o soluţie
particulară yp de aceeaşi formă. Aşadar yp = λ0 x2 + λ1 x + λ2 , de unde yp′ = 2λ0 x + λ1 şi yp′′ = 2λ0 .
Înlocuind necunoscuta y cu soluţia yp ı̂n ecuaţia dată, obţinem: λ0 x2 + λ1 x + λ2 + 2λ0 = x2 + x, de
unde λ0 = 1, λ1 = 1 şi λ2 = −2. Rezultă yp = x2 + x − 2 şi soluţia generală y = c1 cos x + c2 sin x +
x2 + x − 2. 2

Exemplul 2.7.8. y ′′ + y ′ = x − 2

8
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Rezolvare. Dacă an = an−1 = · · · = an−p+1 = 0, an−p ̸= 0 iar f (x) este o funcţie polinomială,
căutăm o soluţie particulară yp = xp g(x), unde g este o funcţie polinomială de acelaşi grad cu f .

Avem a1 = 1 şi a2 = 0 deci putem lua yp = x(λ0 x + λ1 ) = λ0 x2 + λ1 x. Rezultă yp′ = 2λ0 x + λ1 ,

1
yp′′ = 2λ0 , de unde, ı̂nlocuind ı̂n ecuaţie şi identificând coeficienţii, λ0 = şi λ1 = −3. Rezultă că
2
1 2
yp = x − 3x.
2
Ecuaţia omogenă y ′′ +y ′ = 0 are soluţia generală c1 +c2 e−x deci ecuaţia neomogenă y ′′ +y ′ = x−2
are soluţia generală y = c1 + c2 e−x + 0, 5x2 − 3x. 2

Exemplul 2.7.9. y ′′ − y = xe2x

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică λ2 − 1 = 0 are soluţiile 1 şi -1 deci soluţia generală a ecuaţiei
omogene este c1 ex + c2 e−x .

Căutăm o soluţie particulară yp a ecuaţiei neomogene de forma yp = e2x (λ0 x + λ1 ). Rezultă

yp′ = 2e2x (λ0 x + λ1 ) + λ0 e2x = e2x (2λ0 x + 2λ1 + λ0 ). De aici, yp′′ = 2e2x (2λ0 x + 2λ1 + λ0 ) + 2λ0 e2x ,
adică yp = 4e2x (λ0 x + λ1 + λ0 ). Deoarece y ′′ − y = xe2x , 4e2x (λ0 x + λ0 + λ1 ) − e2x (λ0 x + λ1 ) = xe2x
şi, ı̂mpărţind prin e2x , (3λ0 x + 4λ
) 0 + 3λ1 = x. Rezultă 3λ0 = 1 şi 4λ0 + 3λ1 = 0, de unde λ0 =
1 4 1 4 2x
, λ1 = − deci yp = x− e . Soluţia generală este
3 9 3 9
( )
−x 1 4 2x
x
y = c1 e + c2 e + x− e .
3 9
2

Exemplul 2.7.10. y ′′ − y = xex

Rezolvare. Deoarece α = 1 este soluţie a ecuaţiei caracteristice, căutăm o soluţie particulară

de forma yp = xex (λ0 x + λ1 ) = ex (λ0 x2 + λ1 x). Atunci yp′ = ex (λ0 x2 + λ1 x + 2λ0 x + λ1 ) şi,
de aici, yp′′ = ex (λ0 x2 + λ1 x + 2λ0 x + λ1 + 2λ0 x + λ1 + 2λ0 ). Înlocuind ı̂n ecuaţia dată, rezultă
ex [λ0 x2 + (4λ0 + λ1 )x + 2λ0 + 2λ1 ] − ex (λ0 x2 + λ1 x) = xex , adică ex (4λ0 x + 2λ0 + 2λ1 ) = xex .
1 1 xex
Obţinem astfel 4λ0 = 1 şi 2λ0 + 2λ1 = 0 deci λ0 = şi λ1 = − , adică yp = (x − 1). Soluţia
x
4 4 4
xe
generală este y = c1 ex + c2 e−x + (x − 1). 2
4
Exemplul 2.7.11. y ′′ − 7y ′ + 6y = sin x

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică r2 − 7r + 6 = 0 are soluţiile 1 şi 6 deci soluţia generală a

ecuaţiei omogene este c1 ex + c2 e6x .

9
 Analiză matematică
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordin n

Cu notaţiile anterioare, f (x) = eαx P (x) sin βx cu α = 0, β = 1 şi gradul polinomului P

egal cu 0. Aşadar, căutăm yp de forma A cos x + B sin x. Rezultă yp′ = −A sin x + B cos x şi
yp′′ = −A cos x − B sin x. Prin ı̂nlocuire, se obţine:

−A cos x − B sin x + 7A sin x − 7B cos x + 6A cos x + 6B sin x = sin x,

echivalent cu (5A − 7B) cos x + (7A + 5B) sin x = sin x, de unde 5A − 7B = 0 şi 7A + 5B = 1.
7 5 7 5
Rezolvând sistemul, obţinem A = şi B = deci yp = cos x + sin x. Soluţia generală este
74 74 74 74
7 5
y = c1 ex + c2 e6x + cos x + sin x. 2
74 74
Exemplul 2.7.12. y ′′ + 4y = x sin 2x

Rezolvare. Ecuaţia caracteristică r2 +4 = 0 are soluţiile 2i şi −2i deci soluţia generală a ecuaţiei
omogene este c1 cos 2x+c2 sin 2x. Deoarece α = 0 şi β = 2, α +βi = 2i este rădăcină simplă (p = 1)
a ecuaţiei caracteristice şi luăm

yp = x[(Ax + B) cos 2x + (Cx + D) sin 2x] = (Ax2 + Bx) cos 2x + (Cx2 + Dx) sin 2x.

Prin derivare, obţinem

yp′ = [2Cx2 + (2A + 2D)x + B] cos 2x + [−2Ax2 + (2C − 2B)x + D] sin 2x

şi

yp′′ = [−4Ax2 + (8C − 4B)x + 2A + 4D] cos 2x + [−4Cx2 − (8A + 4D)x − 4B + 2C] sin 2x.

Înlocuind ı̂n ecuaţia yp′′ + 4yp = x sin 2x, găsim

(8Cx + 2A + 4D) cos 2x + (−8Ax − 4B + 2C) sin 2x = x sin 2x,

de unde, 8Cx + 2A + 4D = 0 şi −8A − 4B + 2C = x, adică 8C = 0, 2A + 4D = 0, −8A = 1

1 1
şi −4B + 2C = 0. Rezolvând sistemul format de cele 4 ecuaţii, rezultă A = − , D = iar
8 16
B = C = 0 deci
x2 x
yp = − cos 2x + sin 2x.
8 16
Soluţia generală este
x2 x
y = c1 cos 2x + c2 sin 2x − cos 2x + sin 2x.
8 16
2

10