Mircea Eliade

Opera literară poate fi împărțită în patru compartimente distincte:

1. Proza autobiografică (Jurnalul, Memoriile)
2. Proza de ficțiune (romane, nuvele)
3. Dramaturgie
4. Mențiuni de critică și istorie literară
Într-un interviu declara că opera sa cea mai importantă este propria viață – declarație în acord cu
filosofia existențialistă. După existențialiști, niciun sistem filosofic nu este viabil dacă nu e probat cu propria
viață a autorului, nicio operă de artă nu e viabilă dacă nu este trăită în mod autentic de autorul ei.
Conceptul de autentic și oroarea de calofilie (scrisul frumos, dar fără conținut, inadecvat), M.Eliade l -a
moștenit din estetica lui Camil Petrescu. La C.Petrescu autenticul se referea la latura psihologică a unor trăiri
obișnuite, în timp ce la M.Eliade este vorba de autenticul unor trăiri ieșite din comun, de autenticul unor
experiențe ale contactului cu sacrul și, cu cât experiența personajului este mai neobișnuită, cu atât efortul
autorului spre a produce impresia de autentic este mai mare.

Maitreyi
Maitreyi este povestea unei iubiri neacceptată social din cauza
deosebirii de națiune și de religie a celor doi parteneri, un englez și o
indiancă.
Protagonistul povestirii este tânărul inginer englez Allan, angajat
de doi ani la căile ferate indiene. șeful său direct, inginerul Narendra
Sen, unul dintre puținii indieni cu studii în Anglia, îl apreciază în mod
deosebit și-l trimite într-o misiune dificilă, într-o regiune mlăștinoasă.
Lucrând peste puteri, Allan se îmbolnăvește de malarie. În timpul unei
vizite la spital, inginerul, însoțit de fiica sa, Maitreyi, îi propune să se
mute în propria sa casă. Allan stătea în gazdă în cartierul coloni știlor
albi. Prietenii săi întâmpină cu prejudecăți rasiale ideea de a se muta la
un negru. Totuși, Allan o va face, dorind să cunoască mai bine viața
localnicilor. Gândul lui Narendra Sen era acela de a-l adopta ca fiu și
apoi, dispunând de avere, să se stabilească pentru tot restul zilelor în Anglia, căci clima din India nu-i pria și,
pe deasupra, izbucnise și revoluția. Allan nu înțelege, la început, aceste intenții și crede că a fost atras spre a
se căsători cu Maitreyi, fata de 16 ani, cu aparență de
statuetă de fildeș.
Comportarea acesteia, la început, îl intrigă. Apoi,
treptat, se apropie sufletește de ea, în special când
primesc sarcina de a orândui împreună biblioteca. Din
acest moment, dragostea merge pe făgașul ei autonom,
împărtășită în cele din urmă și de Maitreyi. Cei doi se
logodesc în taină, pe malul unui lac, și hotărăsc să se
căsătorească. Dar legile castelor indiene sunt
implacabile. Aflând de iubirea lor, în urma indiscreției
surorii mai mici, Chabu, soții Sen îi despart cu brutalitate, alungându -l pe Allan din casă.

Căsătoria, după indieni, nu este rezultatul unei iubiri pasionale, ci al unui sacrificiu. Suferin ța lui Allan
se consumă printr-un mare efort fizic și printr-o ședere de câteva luni în pustiitățile Himalaiei. Maitreyi
încearcă să comunice printr-un văr sărac, cu el, dar ni-i mai răspunde. Emigrează în Singapore, unde află că
Maitreyi a comis un gest disperat, dăruindu-se unui vânzător de fructe spre a fi alungată din casă. Fără succes
însă.

FICȚIUNE – REALITATE

Maitreyi este un roman autobiografic, dar nu trebuie confundat cu o scriere pur memorialistică. Fiind o
operă de ficțiune, există în ea o oarecare deviație de la adevărul biografic propriu -zis. Tânărul inginer Allan
nu coincide întru totul cu prototipul, Mircea Eliade însuși, așa cum nici Narendra Sen nu coincide cu
profesorul Dasgupta, în casa căruia a locuit Mircea Eliade din ianuarie până în septembrie 1930, nici
Maitreyi, cea din roman, nu este identică cu Maitreyi – cea din realitate.
M. Eliade a scris romanul în ianuareie-februarie 1933, la mai mult de un an de la întoarcerea în țară, într -
un moment în care era clar că nu se va mai duce în India niciodată. Prin această carte a vrut să se elibereze de
amintirile cele mai fierbinți ale perioadei sale indiene.

Mircea Eliade Maitreyi Devi Surendranath Dasgupta Chitrita Devi, sora eroinei

≠
1. Personajul său nu este un român ci un englez și nu este student la filosofia și filologia sanscrită, ci un
tânăr inginer de căi ferate, preocupat în timpul liber de fizica matematică. În felul acesta sunt ocolite două
dintre trăsăturile definitorii ale lui M. Eliade: calitatea, prea specială pentru India, de a fi român și aceea, tot
rară, de a fi un filolog supradotat, un om de excepție. Allan este, în schimb, englez și inginer – deci pentru
India, un om destul de comun. Ca european și englez, Allan încearcă să -și păstreze luciditatea în dragoste, se
îndoiește în permanență de ceea ce vede și simte, căutând mereu să verifice datele senzoriale, încearcă să
explice totul prin cauzalitate rațională și, în final, odată cu dragostea pierdută, încearcă și reușește să se
detașeze. Se dedică dragostei, ca experiență a vieții, ca trăire, dar are în permanență un teritoriu lăuntric ce nu
poate fi atins și care, drept consecință, nu se poate prăbuși. Traversând experiența iubirii , Allan rămâne el
însuși, îmbogățit cu o cunoaștere, dar nu și modificat în profunzimile eului său.
2. Spre deosebire de M. Eliade, care, pierzând odată cu Maitreyi India materială, a încercat cucerirea
Indiei spirituale, văzând în prăbușirea dragostei încă o probă a labirintului vieții, Allan ignoră complet latura
de spiritualitate a experienței sale. El trece prin Himalaia ca turist, nicidecum ca yoghin. La Allan s ensul
experienței umane nu este ascendent, iubirea sau durerea nu au pentru el o semnificașie inițiatică.
≈
1. Totuși, asemenea autorului, Allan ține un jurnal din care reproduce numeroase pasaje, care dau
cititorului impresia de autentic la cre țineau atât de mult C. Petrescu și M. Eliade. Nu știm însă dacă sunt
reproduse chiar pasajele din jurnalul autorului sau romancierul a inventat un alt jurnal, cel al lui Allan,
paralel cu propriul jurnal. M. Eliade a evitat să dea publicității pasajele prea intime din jurnalul propriu. Se
obsevă însă rezervele critice ale personajului însuși față de notațiile din jurnal, incluse în paranteze.
2. Tot ca și M. Eliade, Allan este fascinat de India și vrea să se integreze modului de viață hindus: adoptă
portul, obiceiul și alimentația localnicilor, le învață limba, declară că vrea să treacă la religia lor. Ar fi
acceptat cu bucurie ca aderent, dar este respins ca soț al lui Maitreyi . Nu înțelege și nu va înțelege niciodată
rațiunea profundă a acestei atitudini. Este nevoit, însă, să se încline în fața unor legi mai tari decât libertatea
individuală.
Finalul romanului îl arată pe Allan la fel de bănuitor față de comportamentul fetei ca la început pentru că
iubirea sa nu înseamnă și comunicare spirituală. Acestă iubire se consumă pe plan fizic, inclusiv afectiv, dar
nu ajunge la o adevărată comuniune spirituală. Drama în experiența lui Allan este aceea a necomunicării în
iubire. Niciunul dintre ei nu iese din el însuși spre a se întâlni cu celălalt pe o treaptăsuperioară. Unirea,
nunta celor doi, se înfăptuiește pe pământ, dar nu și în cer. Dacă ar fi devenit o adevărată nuntă în cer,
nimeni nu i-ar fi putut despărți și povestea lor ar fi devenit cu adevărat o tragedie.

Tagore Rabindranath Mircea Eliade și Maitreyi Devi, 1973, la Chicago

SIMBOLISMUL MÂINII, PICIORULUI, PRIVIRII OCHILOR

Cea dintâi impresie pe care Allan o conștientizează în legătură cu Maitreyi este

imaginea mâinii acesteia, galben-cafenie, mâna unei statui de lut. O ființă închisă în
sine, imobilă, necomunicativă – un mister care se refuză mai mult decât se oferă
privitorului. Tot mâna va juca un rol capital în recunoașterea iubirii de către Maitreyi.
Inițial, fata are față de Allan acea atitudine pecare o adoptă întreaga familie. Pentru ea
Allan este noul ei frate și se cuvine să -l iubească exact ca pe un frate: suferă atunci
când i se pare că l-a supărat sau l-a jignit, chiar fără să vrea. Allan susține că între ei
este un altfel de sentiment decât iubirea dintre frate și soră. Atunci, Maitreyi își oferă
mâna, convinsă că aceasta va rezista probei sărutului. Dar nu a rezistat și Maitreyi va înțelege că afecțiunea
ei este iubire de fel decât cea a unei surori față de frate.
Aceste două episoade oferă o cheie de înțelegere a sensurilor profunde ale romanului. Ca personaj care
povestește, Allan relatează cele două episoade fără să înțeleagă simbolismul mâinii, căci ignoră rolul acesteia
în culturile asiatice..
Mircea Eliade, autorul, cunoaște însă foarte bine rolul de excepție pe care mâna îl joacă printre
simbolurile fundamentale ale culturilor răsăritene, de la dansul mâinilor până la ghicitul în palmă. În aceste
culturi, mâna este considerată mai expresivă decât fața. În finalul romanului, Allan aflând de faptul că
Maitreyi, spre a fi alungată din casă, s-a dăruit unui vânzător de fructe (numai alungată ar fi putut ajunge la
iubitul ei), își exprimă dorința de a-i vedea ochii, pentru a avea confirmarea autenticității gestului și a iubirii.
Este logica specifică europeanului. Dacă ar fi pătruns cu adevărat în perimetrul culturilor asiatice, ar fi dorit
să-i vadă sau să-i sărute mâinile.
Ca ființă umană, ca mod de a gândi și de a se purta,
Maitreyi este și rămâne în întregime un produs al gândirii
indiene. Nici pe ea iubirea nu o scoate din sfera ei culturală, nu
o europenizează spre a fi asemenea partenerului. După câteva
zile în care au servit masa în manieră europeană, ea și familia ei
au revenit la modalitatea indiană de a mânca pe jos și cu mâna
(din nou mâna!). maitreyi rămâne o indiancă prin întreaga ei
formație la nivelul total al personalității. Are un cod specific al comunicării cu cei apropiați, al slăvirii
relațiilor de simpatie: scena atingerii picioarelor, în semn de afinitate sufletească, este și ea reprezentativă.
Europeanul nu poate să înțeleagă această scenă. Pentru eroină jocul piciorului reprezintă treapta cea mai de
sus a acestei experiențe și semnifică abandonul total și posesiunea absolută. Concepe iubirea ca pe o dăruire
de sine, ca pe un sacrificiu, considerând că omul iubește toată viața. Ea a iubit mai întâi un pom (care, ca tot
ce e pe lume, are suflet), apoi l-a iubit pe mentorul ei spiritual Rabindranath
Tagore, dar iubirea totală și definitivă nu o cunoaște decât pentru Allan.
Celelalte – spune ea – nu au fost iubiri adevărate, căci nu au rezistat. Este
animată de o mare sete de puritate; iubirea însăși rămâne pură dacă respectă un
ritual al unirii cosmice. Cei doi se logodesc în mijlocul naturii, Maitreyi
invocând în sprijinul iubirii, principalele forțe cosmice. După interdicția
căsătoriei și alungarea logodnicului, proiectează ființa acestuia în mit și mută
căsătoria nerealizată pe pământ într-o nuntă mistică, în ceruri. Urmează în
acestea, modelul eroinei indiene Sakuntala – din drama cu același nume, de
poetul Kalidasa, eroină care, alungată fiind pe nedrept de logodnicul ei, regele
Dușanta, sfârșește prin a-și proba nevinovăția și a se uni cu el după moarte, pe
tărâmurile cerești. Este comportamentul specific al femeilor din străvechile
culturi ale populațiilor agrare care văd în femeie întruchiparea Marii Zeițe a Pământului-Mamă. Pentru ea,
viața este iubire, iar iubirea – sacrificiu și rodnicie.
VIAȚA = (IUBIRE = SACRIFICIU + RODNICIE)
Statueta de lut care seamănă lui Maitreyi este imaginea zei ței TERRA MATER în variantă indică.
Acestei zeițe i se adresează Maitreyi în pagina care descrie scena logodnei.

CONCLUZII
În aparență Maitreyi este o poveste de dragoste. Dincolo de stratul de suprafață este însă o istorie despre
lipsa de comunicare dintre culturi. Oamenii se pot apropia între ei pe planul de jos al existenței, pe planul
fizic, și această apropiere poate merge până la un grad în alt al afectivității, până la iubire. Mult mai dificil
este pentru oamenii ce aprțin unor culturi diferite să ajungă la o înaltă comunicare spirituală și la o reală
cunoaștere reciprocă.
 Englezul Allan și indianca Maitreyi se iubesc sincer și ardent, dar , în
lipsa cunoașterii profunde a culturii celuilalt, nu sunt capabili să-și
depășească propriul univers cultural. Acesta este motivul profund pentru
care, la simpla intervenție – oricât de categorică și de brutală –a celor doi
părinți, legătura se destram ă. Pot trăi și fără Maitreyi notează Allan în
jurnalul său, pe la începuturile dragostei lor –, exact aceleași cuvinte le-ar
putea pronunța și la sfârșit, când eliberat de vrajă, inginerul începe o nouă
viață, în altă colonie a Angliei.
Maitreyi, la rândul ei, proiectează imaginea iubitului ei în mit și îi dă
întâlnire în viața de apoi. Nici nu încearcă să se opună, să învingă
opreliștile, să înfrunte destinul. Nu sunt personaje tragice, nu cunosc
eroismul iubirii.