TITLUL II – SISTEMUL DREPTULUI: NORMA JURIDICĂ, INSTITUȚIILE

JURIDICE ȘI RAMURILE DE DREPT; DREPTUL CONSTITUȚIONAL CA

RAMURĂ DE DREPT; RAPORTUL JURIDIC DE DREPT CONSTITUȚIONAL.
SPECIFICUL NORMELOR JURIDICE DE DREPT CONSTITUȚIONAL

INTRODUCERE

Dreptul este o totalitate, un ansamblu de norme juridice, un sistem al cărui element de

bază îl constituie norma juridică. Normele juridice, deși reprezintă o diversitate prin conținutul
și forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.
Aceste elemente se comportă ca părți în raport cu întregul, deci cu sistemul, dar și ca subsisteme
în raport cu propria lor structură. Elementele constitutive ale fiecărei norme juridice și
interacțiunea dintre ele imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de subsisteme ale
ansamblului.

La rândul lor, unele dintre normele juridice alcătuiesc subsisteme de un grad superior,
ce converg spre asamblarea sistemului de drept. Asemenea subsisteme sunt instituțiile juridice
și ramurile de drept

CAPITOLUL I Norma juridică

Secţiunea 1. Sistemul normativ social

Conduita omului în societate este orientată de un adevărat sistem de reguli, sau norme
sociale, influenţate de nevoile, cerinţele pe carele impune viaţa în colectivitate, relaţiile dintre
oameni.

Sistemul normelor sociale este alcătuit, în principal din: normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase şi normele juridice. Din punctul de vedere
al prezentului curs, interesează desigur normele juridice, însă înainte de a proceda la studierea
lor se cuvine se arătăm că acestea se află într-o strânsă corelaţie cu celelalte norme la care am
făcut referire.

Cât priveşte relaţia normă juridică – normă etică, respectiv normă obişnuielnică, aceasta
este evidentă mai ales dacă abordăm dreptul din perspectivă istorică. Aşa cum s-a arătat în
partea introductivă a cursului, dreptul s-a desprins treptat din morală şi obiceiuri. Un autor1
sublinia în acest sens că morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială. Cât priveşte
valoarea obiceiului, ca normă socială, în raport de norma juridică, redăm spusele profesorului
D.Gusti2 care arăta că în mod general, trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individul,
statul şi societatea. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie prin aşa-zisa obişnuinţă, statul
prin sistemul cunoscut de reglementări iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislaţia
proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi ca să trăiască şi să se dezvolte.

Tot astfel religia, având un rol activ în reglementarea relaţiilor sociale, a contribuit de-
a lungul istoriei, şi chiar şi în prezent, prin influenţa sa educativă, la respectarea dreptului.

Normele tehnice sunt reguli de urmat în procesul de producţie şi au o indiscutabilă

însemnătate în organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor economice iar progresele
înregistrate în domeniul tehnologica u condus la multiplicarea acestui tip de norme, multe dintre
ele devenind obiect de reglementare juridică şi devenind astfel norme juridice. Problema
existenţei normelor tehnice se pune şi în cadrul analizei sistemului dreptului, în sensul că în
cadrul diverselor componente ale acestuia există reguli cu caracter pronunţat tehnic. Astfel sunt,
de exemplu, normele care se referă la iniţierea actului normativ, adoptarea sa, structura acestuia.
Tot astfel sunt normele care reglementează procedura în faţa instanţelor de judecată, începând
de la sesizarea acesteia, dezbaterile, probatoriul pronunţarea hotărârilor judecătoreşti şi regulile
de exercitare a căilor de atac.

Secţiunea 2. Norma juridic- noțiune.

Normele juridice constituie unitatea de bază structurală a sistemului dreptului. Dreptul

nu poate fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste norme.

Normele juridice sunt, în principal, reguli de conduită; acestea sunt create de stat şi
au caracter obligatoriu, fapt ce creează premisele intervenţiei la nevoie a forţei de stat pentru
a se asigura respectarea lor. Aşadar, norma juridică se distinge de alte reguli de conduită socială
prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin
proceduri speciale. Aceste sancţiuni sunt aplicate în numele comunităţii de către un individ/
autoritate împuternicită în acest sens de comunitate. Tocmai această garanţie asigură

1 . G. Durand – „Du rapport entre le droit et l étique”, Themis, vol.20, nr.2, 1986, p.285
2 D. Gusti- Cursde etică, Universitatea Bucureşti, 1931-1932, p.189
normelor juridice o poziţie dominantă, un statut deosebit, de autoritate în întregul sistem
normativ social.

Aşadar, unul dintre aspectele care distinge norma juridică de orice alt tip de normă
socială este acela că acest tip de normă este creată de stat – adică de o una dintre autorităţile
şi instituţiile care intră în structura statului. Alături de instituţiile statului, pot fi creatoare de
norme alte instituţii sau organizaţii internaţionale, normele emise de acestea fiind aplicabile
în dreptul intern ca urmare a manifestării de voinţă a statului român în acest sens. De exemplu,
art.11 din Constituţie stabileşte că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern, precum şi faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

După această scurtă introducere, putem conchide că norma juridică reprezintă o regulă
de conduită generală, impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei
îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin
intervenţia forţei de constrângere a statului.

Secţiunea 2 Structura normei juridice

Prin structură a normei juridice, se desemnează :

1. structura internă (logico-juridică)

2. structura externă ( tehnico- legislativă)

1. Structura internă se referă la elementele intrinseci, de logică, ce compun norma.

Sub acest aspect, norma juridică este alcătuită din 3 elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele cărora li se aplică dispoziţiile normei juridice.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a a structurii logico-juridice a normei

juridice, stabilind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să
o îndeplinească , care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se
manifeste sub incidenţa normei juridice date.

c) Sancţiunea constituie acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele

nerespectării conduitei prescrise de normă. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul
normei juridice are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere. În mod evident,
sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma a fost încălcată, ci aceasta se aplică
de către autorităţile statului care pot fi sesizate - instanţele judecătoreşti sau se pot sesiza din
oficiu – poliţistul, primarul etc.

2. Structura externă, sau tehnico-legislativă vizează structura exterioară a normei,

adică forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace: articole, paragrafe, alineate. Structura
tehnico-legislativă nu se suprapune cu structura logică, astfel încât, în unele cazuri, articolele
nu coincid cu norma juridică sau alteori, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme. Aceasta
este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă elaborarea legislativă dintr-un stat,
precum şi cu principiile generale de tehnică juridică.

CAPITOLUL II. Instituțiile juridice și ramurile de drept

Instituțiile juridice – cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează o grupă

unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel,
normele juridice care reglementează raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, de
cetățenie, formează, împreună, instituțiile juridice cu același nume: proprietate, căsătorie,
cetățenie.

Ramurile de drept - reprezintă o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai
multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.

Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele

criterii:

- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice considerat a fi criteriu

principal obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv,
determinat de voinţa legiuitorului;
 - criteriul principiilor comune care stau la baza disttincției normelor şi instituţiilor juridice
ce formează ramuri de drept.

Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă
interdependenţă, o legătură indisolubilă.

Examinând sistemul dreptului, se constată că acesta are următoarele caracteristici:

- este un sistem deschis – o categorie dinamică prin excelență, aflându-se într-un

process de continuă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în
ansamblul relațiilor sociale, dar și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații;

- se caracterizează prin prezența unor legături specifice ce se stabilesc între întreg

și elementele sale. Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă și unitară de
interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg;

- în interiorul sistemului dreptului există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică

a ramurilor de drept. Astfel, dreptul constituțional, ca ramură a sistemului dreptului, este o
ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri
este chiar legea fundamentală, care se află în vârful piramidei tuturor actelor normative;

- este un sistem organizabil; neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul

dreptului nu se poate autoorganiza. El este însă reglat din afara sa, prin activitatea normativă
desfășurată de către autoritățile publice și, cu precădere, de autoritatea legiuitoare.

CAPITOLUL III Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat

Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată că acesta a avut o

anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de forma de proprietate
dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.

Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisio a acestuia,

îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian, care a împărţit dreptul, după interesul
ocrotit, astfel:

- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului;

- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor.

 Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are
rigoare juridică, fapt ce a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând
la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a dreptului,
sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât
şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat
(prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii
specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat
nu mai are justificare.

Se apreciază că utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat se justifică

prin următoarele considerente:

- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public;

- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară neapărat dobândirea

capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru
calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu,
pentru încheierea unui contract civil);

- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o autoritate publică,
iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;

- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea

părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat);

- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală
de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;

- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de

la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit
părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.

Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat reprezintă cea mai
largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această
divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic
al sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţia
de noi ramuri de drept (ca de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor
sociale etc.).

Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen

dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi,
ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.

CAPITOLUL IV. Dreptul constituțional ca ramură de drept

Secțiunea 1. Noțiune

Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat,
structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Sau, într-o altă exprimare,
dreptul constituțional este acea ramură a dreptului formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.

Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor

care-l compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul
constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.

Noțiunea de drept constituțional nu se confundă însă cu aceea de Constituție, sfera

dreptului constituțional fiind mai largă.

Secțiunea 2 Raportul juridic de drept constituţional

Se impune de la început identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de

drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste
relaţii sociale sunt acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.

Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de anumiţi factori este instaurată,

iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci
anumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să
poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această
activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar
regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

■ Subiectele raporturilor de drept constituţional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem de la

început două trăsături specifice, şi anume că:

- unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ
(legiuitor) şi

- aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional pot fi: colective sau individuale.

Subiecte colective:

a) Poporul - referitor la popor, există cel puţin trei opinii exprimate în literatura de
specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii autori admit
că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi alţii care consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor
juridice interne. Împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei
potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul
ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Uniunea de interese
ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii
politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

b) Statul - el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept constituţional, fie direct (în
raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia), fie reprezentat
prin organele sale.

c) Organele statului (autorităţile) - acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept

constituţional numai dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Ca și în cazul
statului, nu toate raporturile juridice în care intră autoritățile și instituțiile publice publice ale
statului sunt raporturi de drept constituțional.

d) Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii - ca forme organizatorice prin care

cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi alte organizaţii pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional.

Subiecte individuale

a) Cetăţenii – sunt persoanele care au cetățenia statului pe teritoriul căruia trăiesc. Pot
apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca
persoane fizice (raport direct-pentru realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane
investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator-subiecte ale
unor raporturi de reprezentare) sau organizaţi pe circumscripţii electorale (cu ocazia
alegerilor).

b) Străinii – sunt reprezentați de acele persoane care au cetățenia unui alt stat decât
statul pe al cărui teritoriu trăiesc. Pot intra în raporturi de drept constituțional, de exemplu: cu
ocazia solicitării cetățeniei unui alt stat, cu ocazia depunerii candidaturii pentru o funcție
electivă la nivel local în cazul cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

c) Apatrizii – sunt persoane care nu au nicio cetățenie. Se consideră că şi apatrizii pot

apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile care se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc.

■ Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional

Acesta este dat de totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele juridice

ale dreptului constituțional.

■ Obiectul raportului juridic de drept constituțional

Obiectul raporturilor juridice de drept constituțional este reprezentat de conduita

subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de către stat ce se referă la organizarea și
funcționarea statului, la modul de alegere, numire și formare a organelor statale, la modul de
funcționare și de relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și la modul de instituire
și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
 Secțiunea 3. Specificul normelor de drept constituţional

Sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de
drept constituţional.

Se impune evidențierea caracteristicilor specifice normelor juridice de drept

constituţional:

- dreptul constituţional are o întindere normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le

reglementează;
- normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele
relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii,
definesc unele instituţii.
- în ceea ce priveşte structura logico-formală a normei de drept constituţional putem preciza
că în cazul normei constituţionale nu întotdeauna sancţiunea este evidentă, făţişă, dar ea există.
- sancţiunile din dreptul constituţional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel:
sunt cazuri când pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune; sancţiunile din
dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar,
revocarea unui organ de stat etc.); pentru reglementările de principiu, de largă generalitate
cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul
civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.