1.

1 CONSIDERAŢII GENERALE
Evoluţia neaşteptată a noilor tehnici de comunicare şi difuzare (ale căror
efecte sunt puternic simţite) din ultimii ani au dus şi la profunde transformări ale
dreptului de autor mult mai profunde de cât în cazul celorlalte drepturi intelectuale.
„Mediul ambiant” creat de evoluţia tehnologică din a doua jumătate a secolului
nostru şi consecinţele acestei evoluţii, adaptarea dreptului de autor la aceste
consecinţe ale evoluţiei, precum şi depăşirea obstacolelor în uniformizarea dreptului
de autor, sunt patru aspecte importante ale viitorului dreptului de autor în Europa.
A.Kerever spunea că dreptul de autor s-a născut prin acţiunea conjugată a
unei revoluţii tehnologice1, a unei revoluţii culturale2, a unei revoluţii filosofico-politice3
precum şi o revoluţie economică4.
A.Kerever susţine că explozia industriilor culturale creează un risc de
absorbire a dreptului de autor în dreptul economic, deoarece în centrul atenţiei nu va
mai fi autorul, ci agentul economic de producţie sau de difuzare. Convenţiile
internaţionale vor asigura la nivel internaţional un monopol în favoarea unor activităţi
industriale (în cadrul cărora autorul şi creaţia sa nu mai au nici o pondere), astfel ele
devenind mult mai rigide.
Semnificaţia culturală a dreptului de autor este grav neglijată prin punerea în
umbră a distincţiei dintre proprietatea asupra suportului material şi proprietatea
asupra operei fixate pe acest suport, fiind o distincţie esenţială.
Dreptul de autor se va transforma în timp dintr-un instrument de protecţie al
creatorilor într-un instrument de protecţie al investiţiilor şi al investitorilor, astfel el
modificându-şi finalitatea.
În dreptul european soluţiile nu sunt întotdeauna aceleaşi, ceea ce duce
inevitabil la necesitatea armonizării legislaţiilor europene.
Principala problemă este aceea a supravieţuirii culturii, deci a autorului şi a
operei sale şi nicidecum supravieţuirea industriei (prin protejarea ei).
O.M.P.I.5, în programul său de activitate, a menţionat necesitatea elaborării
unui Protocol la Consiliul de la Berna prin care urma să se asigure „un sistem de
drept de autor eficace pentru deceniile următoare şi deci pentru secolul XXI”.

1
apariţia tiparului
2
apariţia publicului consumator de cultură
3
conştiinţa dreptului individului; ideologia libertăţii şi a egalităţii juridice
4
capitalismul cu economia de piaţă, bazată îndeosebi pe libera concurenţă
5
OMPI – Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală
 Parafrazând afirmaţia făcută de Emil Cioran şi anume că „fiecare om suferă de

faptul de a se fi născut într-o ţară cu o cultură mică”, trebuie spus că orice persoană

are dreptul de a lua parte la viaţa culturală a comunităţii sale şi bineînţeles la

protecţia intereselor sale morale şi materiale, ce decurg din producţia ştiinţifică,

literară şi artistică al cărei autor este.

Dacă în interiorul circuitului relaţiilor juridice nu se conferă o asemenea

protecţie autorilor, atunci este firesc ca respectivele persoane să nu-şi mai dea silinţa
la dezvoltarea vieţii culturale a acelei comunităţi, de cele mai multe ori ele „migrând”
în teritorii unde aceste protecţii sunt acordate.
În domeniul dreptului de autor există două mari sisteme de drept, cel
european şi cel de copyright. Uniunea Europeană are rolul de a menţine coexistenţa
acestor sisteme juridice.
Principala deosebire dintre cele două sisteme constă în accentul pus pe
interesul autorului în sistemul european şi cel pus pe interesul industriei în sistemul
american6, pe de o parte, iar pe de altă parte în deosebirea dintre suportul material al
operei şi opera propriu-zisă (fixată pe acest suport), cât şi în deosebirea dintre
drepturile de autor propriu-zise şi drepturile conexe.
Dispoziţiile Convenţiei de la Berna7 reflectă în principal concepţia romano-
germanică, deci cea europeană.
Principiile europene pe care trebuie să le respecte şi SUA sunt:
a) protecţia se limitează la operele spiritului nu şi asupra „producţiei”;
b) legislaţia SUA trebuie să evolueze spre o recunoaştere minimală a dreptului
moral.
În acest sens armonizarea între legislaţiile menţionate este favorizată de
asemănările existente în probleme esenţiale (ca aceea a naşterii dreptului de autor,
„ex lege”, fără îndeplinirea vreunei formalităţi), după cum concluziona A.Dieta în
lucrarea „Le droit d’auteur dans la Communite Europenne”, elaborată la cererea
expresă a Comisiei Comunităţilor Europene încă din 1978.

6
acesta ignoră dreptul moral al autorului
7
la care USA a aderat în anul 1989 după o lungă perioadă de izolare
 Treptat însă, în epoca contemporană constatăm că, dreptul de autor îşi
modifică finalitatea el devenind din instrument de protecţie al creatorilor şi operelor
lor, un instrument de protecţie a investitorilor şi investiţiilor.
În concluzie, de la descoperirea tiparului de către Gutenberg, moment în care
a fost creat cadrul general în care s-au pus bazele dreptului de autor, şi până în
prezent, s-a parcurs un drum lung, presărat cu multe probleme şi de asemenea multe
soluţii. Dar, în faţa acestor soluţii ce evidenţiază antiteza între trecut şi viitor, dreptul
trebuie să rămână un element de securitate.
Dreptul de autor nu este depăşit de dezvoltarea tehnicii şi este capabil să ţină
pasul cu ea. Mai mult, această dezvoltare, care, prin extindere şi perfecţionarea
posibilităţilor de cunoaştere şi difuzare a ideilor, leagă din ce în ce mai strâns
activitatea creatoare trecută, cu cea prezentă, pe cea naţională de cea universală, ea
determinând multiplicarea acţiunilor şi a operelor de colaborare, precum şi împletirea,
uneori inseparabilă, a activităţilor intelectuale creatoare cu cele tehnice, fiind de
natură să solidarizeze oamenii în ceea ce activitatea lor are mai frumos şi mai uman,
creaţia.

1.2 PRELIMINARII
1.2.1 Scurt istoric privind dreptul de autor
Recunoaşterea şi protecţia dreptului autorilor asupra operelor lor este o
cucerire târzie. Este incontestabil astăzi, că nici grecii şi nici romanii nu au cunoscut
o asemenea protecţie. Surprinşi de această constatare, numeroşi erudiţi au procedat
la o analiză minuţioasă a Digestelor, fără însă să poată descoperi, în acest izvor care
părea atotcuprinzător, vreo referirea oarecare la drepturile autorilor8.
Dar dacă izvoarele legislative ignoră drepturile autorilor, alte surse
semnalează existenţa unui comerţ cu manuscrisele operelor diferiţilor autori. Cu alte
cuvinte, dreptul autorului se reducea la dreptul asupra manuscrisului operei.
Copiile după manuscrisul original erau executate în multe exemplare şi
difuzate până la mari depărtări. În Epigrame, Martial menţionează că operele sale au
ajuns până în „deşertul geţilor” şi sunt citite şi de bretoni.

8
Vezi Adolphe Breulier – Du droit de perpetuite de la propriete intellectuelle, Paris, August Durand
Libraire, 1855. Eugen Ulmer – Urheber und Verlagsrecht, 3 Aufl., Berlin, Heidelberg, New York,
Springer Verlag, 1980
 Destinul multor opere era, desigur, inegal. Nu este însă lipsit de interes pentru
a înţelege că existenţa comerţului de manuscrise nu înseamnă şi recunoaşterea şi
apărarea drepturilor autorilor manuscriselor originale. Să amintim că după moartea
lui Eschyl, atenienii au permis altor poeţi să reia tragediile acestuia şi chiar să le
modifice. Iar dacă fiul lui Eschyl, Eupharion, a putut prezenta tragediile neprezentate
încă ale tatălui său, acest lucru se explică prin faptul că manuscrisul acestora
rămăsese în mâinile sale, şi nu prin recunoaşterea vreunui drept asupra
reproducerilor şi reprezentărilor ulterioare ale acestor tragedii9.
Situaţia este, în linii mari, aceeaşi şi în evul mediu. Se pare însă că, în această
perioadă, cărţile (copiile) erau şi mai scumpe decât în antichitate. Este, de altfel,
momentul în care începe să apară dreptul exclusiv de transcriere al manuscriselor,
iar „industria copiiştilor” i-a o mare amploare.
Copierea manuscriselor a fost, într-o primă perioadă, un monopol al
călugărilor, pentru a deveni apoi o industrie în mâna universităţilor. Unii autori
menţionează, de pildă, dreptul exclusiv al Universităţii din Oxford de a transcrie
operele10. Cât despre copiişti, numărul lor se ridica numai la Paris şi Orleans, în
momentul descoperirii tiparului, la 10.00011.
Prima mare cotitură în evoluţia dreptului de autor, mai exact momentul în care
a fost creat cadrul legal în care s-au pus bazele dreptului de autor, coincide cu
descoperirea tiparului de către Gutenberg12. Apărut în Germania, în jurul anului 1450,
tiparul este cunoscut la Paris începând din anul 1469, iar la Londra din 1471. Trei
secole mai târziu, când problema protecţiei drepturilor autorilor de opere intelectuale
începe să dobândească o configurare modernă, apărătorii acestor drepturi, referindu-
se la momentul apariţiei tiparului, scriau: „Totul se va schimba; întunericul care
învăluie această lume, încă barbară se va risipi dintr-o dată” graţie invenţiei lui
Gutenberg, care, în mod miraculos şi spre deosebire de ceea ce se întâmplă de
obicei cu alte invenţii, „este imediat apreciată şi se răspândeşte în toată lumea
civilizată cu o viteză prodigioasă”13. Efectele acestui succes s-au manifestat imediat
pe două planuri, apărând atât avantajele cât şi dezavantajele noii forţe pe care o
reprezenta tiparul.

9
Vezi Adolphe Breulier
10
Internationale Gesellschaft fur Urhberrecht
11
Ibidem
12
Vezi Eugen Ulmer
13
Vezi Adolphe Breulier
 Pe de o parte, geniul uman devine mai fecund; cărţile noi se multiplică; munca
autorului, industria de librărie devin mai rentabile şi, în acelaşi timp, devine mai
infamă şi mai ruşinoasă munca plagiatorilor şi autorilor de contrafaceri.
Toţi cei care, într-un mod mai mult sau mai puţin direct, obţin un profit legitim
din activitatea intelectuală simt nevoia de a recurge la protecţia socială14. Pe de altă
parte, autoritatea de stat este preocupată şi încearcă să potolească „strălucirea
acestui splendid şi teribil meteor” prin combinarea de „măsuri de protecţie” cu
„ameninţări şi interdicţii în favoarea sau în prejudiciul scriitorilor, tipografilor şi
librarilor”15.
Astfel, dacă în Franţa, sub domnia lui Ludovic al XI-lea, tipăriturile erau libere,
regele Francisc I a interzis şi tipografilor să publice sau să vândă ceva fără
autorizarea prealabilă a Universităţii şi a Facultăţii de Teologie. Autorizarea prealabilă
este extinsă la toate cărţile noi şi la cele imprimate în străinătate, prin ordonanţele din
1537, care stabilesc şi sancţiunile nerespectării acestei dispoziţii, iar în anul 1694
sunt create funcţii de „cenzori regali”.
În felul acesta s-a cristalizat ideea că tipărirea şi vânzarea cărţilor este un
privilegiu concedat de autoritatea de stat. Oraşul Veneţia a acordat lui Johann von
Speyer, care a adus arta tiparului în acest oraş în anul 1469, un privilegiu
(exclusivitate) de 5 ani în folosirea acestei arte. S-au acordat privilegii şi pentru
folosirea anumitor litere şi forme tipografice.
Dar, dincolo de aceste privilegii care nu privesc decât indirect dreptul de autor,
au apărut privilegii purtând asupra unei anumite opere, încă din secolul al XV-lea în
Italia şi începutul secolului al XVI -lea în Germania, Franţa şi Anglia.
Se citează că cel dintâi privilegiu cunoscut, este cel acordat de Republica
Veneţia, în 1494, lui Herman Liechtenstein, pentru imprimarea lucrării lui Vincent de
Beauvais – Speculum historiae16.
Scopul imediat al sistemului de concedare al privilegiilor era dublu: protejarea
monopolului general al corporaţiei librăriilor cât şi protejarea fiecărui librar în parte,
cesionar sau reprezentant al autorului, împotriva propriilor săi confraţi.

14
Ibidem, pag.22-23
15
Ibidem, pag.23
16
Ibidem, pag.25
 După părerea autorilor care au studiat această perioadă, sistemul privilegiilor
asigură, indirect, şi o protecţie eficace autorilor, întrucât nici o carte nu putea fi
publicată fără autorizare, iar autorizarea nu se dă pentru o carte aparţinând altuia.
La sfârşitul secolului al XVI – lea îşi face loc ideea unei proprietăţi intelectuale,
iar la începutul secolului al XVII – lea apar cele dintâi preocupări teoretice de „drept
de autor” propriu-zis. Deşi se întâlneşte calificarea de furt, dată utilizării fără drept a
unei opere străine, nu era vorba decât de o condamnare morală. Ideea că opera ca
atare rămâne un bun al autorului, chiar după vânzarea unor exemplare, îşi face loc
însă din acest moment17.
Louis d’Hericourt este autorul unui memoriu prezentat Parlamentului din Paris
în care se găseşte formulată ideea că „nu privilegiile acordate de rege librarilor îi fac
pe aceştia proprietarii operelor pe care le imprimă, ci exclusiv faptul de a fi
achiziţionat manuscrisul a cărui proprietate le este transmisă de autor în schimbul
unui preţ”18.
În 1761, din discuţiile în jurul privilegiului acordat, la 14 septembrie, nepoţilor
lui La Fontaine, mort cu 66 de ani înainte, asupra operelor acestuia, discuţii
determinate de protestul comunităţii librăriilor (La Fontaine vânduse operele sale
librarului Barbin) s-a desprins ideea care va defini prima etapă a evoluţiei dreptului de
autor până la apariţia reglementărilor speciale, şi anume faptul că acest drept este,
prin natura lui, o proprietate supusă dreptului comun. Drept urmare, operele
achiziţionate sunt proprietatea dobânditorului, iar imprimarea şi reimprimarea lor
constituie, în lipsa unei clauze derogatorii în contract, dreptul său exclusiv.
Rezultatul discuţiilor ivite a fost Regulamentul din 30 august 1777 privind
librăriile şi imprimeriile. Articolul 5 consacra o regulă de o importanţă deosebită,
stabilind perpetuitatea privilegiului obţinut de autor, care se transmite şi urmaşilor, cu
condiţia de a nu fi cedat opera unui librar, în care caz durata privilegiului nu poate
depăşi pe aceea a vieţii autorului. Soluţia a făcut obiectul unor atacuri violente, fiind
chiar adusă în discuţia Parlamentului19.
În aceste condiţii a fost editat Decretul din 10 iulie 1793, care a reprezentat
cea dintâi reglementare a drepturilor autorilor, aplicabilă tuturor categoriilor de opere.

17
Vezi Eugen Ulmer
18
Apud A.Breulier
19
Ibidem, pag. 33-37
 În raportul care a însoţit prezentarea decretului se proclamă principiul că
„dintre toate proprietăţile, cea mai puţin susceptibilă de contestaţie este, neîndoielnic,
aceea a producţiilor geniului omenesc; şi este de mirare faptul că a fost necesar ca
această proprietate să fie recunoscută şi să se asigure într-o lege potrivită liberul său
exerciţiu”. S-a observat însă, cu oarecare ironie, că decretul a redus această
proprietate, cea mai incontestabilă dintre toate, la o folosinţă viageră pentru autor şi
un uzufruct de 10 ani în favoarea moştenitorilor sau cesionarilor20.
Decretul din 5 februarie 1810 a extins la 20 de ani aceste drepturi, în favoarea
copiilor şi a cesionarilor scriitorilor (art.30 şi art.40).
Soluţia a continuat să fie criticată şi diferite proiecte au fost prezentate, în
legătură cu care discuţiile teoretice au fost reluate. Fără a ne opri asupra lor vom
aminti doar că la un moment dat, Lamartine a susţinut, în Camera Deputaţilor,
prelungirea la 50 de ani a dreptului de folosinţă al succesorilor autorului.
În Anglia, situaţia a fost oarecum asemănătoare, dreptul autorului fiind, într-o
primă etapă, recunoscut în temeiul dreptului comun. Sub domnia reginei Ana a fost
adoptat însă un statut special, în al cărui preambul se preciza că scopul reglementării
este de a încuraja instrucţia, conferind autorilor şi succesorilor lor în drepturi, pe
anumite perioade, un drept de reproducere a cărţilor imprimate. Ulterior, sub regele
George al III-lea, un nou statut acorda autorului dreptul asupra operelor sale pe tot
cursul vieţii.
În SUA, Congresul a adoptat în anul 1870, un act normativ care recunoştea
autorului, automat, un drept de folosinţă de 14 ani asupra operei sale, cu posibilitatea
ca acest drept să fie prelungit pentru o nouă perioadă de 14 ani, dacă la expirarea
celui dintâi autorul se află încă în viaţă.
Legea din 3 februarie 1831 a înlocuit reglementările anterioare, recunoscând
autorului – cetăţean al SUA, sau rezident în această ţară – un drept de reproducere
al operelor sale, pe o perioadă de 28 de ani cu posibilitatea de prelungire încă 14 ani,
dacă autorul, soţia sau copii săi sunt încă în viaţă la expirarea primei perioade.
O lucrare apărută la Jena încă din 1690, a lui Adrian Beier21, afirma ideea unei
proprietăţi intelectuale a autorului asupra operei sale. În filozofia germană, ideea a
fost adâncită de către Fichte, Hegel şi Schopenhauer, iar Immanuel Kant a analizat

20
Victor Foucher, Apud A. Breulier
21
A.Beier, Kurzer Bericht von der nutzlichen und vortreffichen Buchhandlung und derselben, Jena,
dreptul de autor ca drept personal, în opoziţie cu dreptul de proprietate asupra
lucrurilor corporale.
O reglementare specială a acestui drept intervine însă abia în anul 1837 în
Prusia. Consacrând dreptul autorului, ea este considerată prima lege germană
modernă în materie de drept de autor. Durata protecţiei era de 10 ani de la apariţia
operei şi a fost prelungită, în 1845, la 30 de ani post mortem auctoris.

1.2.2 Istoricul protecţiei juridice a dreptului de autor în România

1.2.2.1 Reglementări existente înainte de 1989
Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor de opere
literare şi artistice a fost Legea presei din 13 aprilie 1862, unde un capitol le era
consacrat în întregime.
Votată şi promulgată pe timpul lui Cuza Vodă, legea presei recunoaşte
scriitorilor, compozitorilor şi creatorilor de opere artistice, dreptul de a se bucura „ca
de o proprietate”, în tot timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde sau de
a ceda operele lor. Tipărirea, reproducerea sau imitarea unei opere fără
consimţământul autorului erau sancţionate printr-o confiscare a exemplarelor şi
obligarea la plata unei amenzi echivalente cu preţul a o mie de exemplare din ediţia
originală.
Dreptul autorilor putea fi transmis în conformitate cu această lege, dar numai
pe o durată determinată. Moştenitorii autorului succedau la drepturile acestuia pentru
o perioadă de 10 ani de la data morţii lui de cuius.
Sub rezerva reciprocităţii, legea recunoştea aceleaşi drepturi străinilor, cu
precizarea că aceştia nu puteau beneficia în România de drepturile care le erau
recunoscute în ţara lor de origine.
La 28 iunie 1923, intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de
autor, Legea proprietăţii intelectuale şi artistice. Considerată, la data elaborării şi
punerii ei în aplicare, ca una dintre reglementările cele mai complete şi mai moderne
ale dreptului de autor, această lege se caracteriza prin două trăsături esenţiale.
Protecţia drepturilor autorului era asigurată independent de îndeplinirea vreunei
formalităţi, iar beneficiul acestei protecţii era recunoscut nu numai naţionalilor, dar şi
străinilor, fără nici o condiţie de reciprocitate.
Potrivit legii (art.2), autorii de opere literare sau ştiinţifice, compozitorii, pictorii,
desenatorii, sculptorii, arhitecţii, gravorii şi, în general, toţi creatorii unei opere
intelectuale, oricare ar fi forma pe care o îmbracă această operă beneficiază, în tot
cursul vieţii lor, de dreptul exclusiv de a o publica, reprezenta sau de a o executa, de
a autoriza traducerile, adaptările şi reproducerile operelor lor, de a le exploata, de a
le vinde, de a le dona cu titlu gratuit, ori de a dispune de ele prin testament.
Legea consacră, de asemenea, dreptul moral al autorului dispunând (art.3) că,
în caz de transmisiune a operei sale, autorii sau moştenitorii săi păstrează dreptul
moral de a împiedica denaturarea acestei opere. Dreptul moral este considerat
netrasmisibil, el neputând face obiect de renunţare.
Dacă legea presei limita durata dreptului de autor la 10 ani din momentul în
care acesta se transmitea moştenitorilor autorului, legea din 1923 prevedea că
dreptul moştenitorilor supravieţuieşte 30 de ani din momentul morţii autorului.
Totodată legea lărgeşte drepturile soţului supravieţuitor, căruia îi recunoaşte un drept
egal cu cel al copiilor şi opreşte transmisiunea succesorală la clasa ascendenţilor,
limitând-o la părinţi, iar pentru colaterali, la fraţii şi surorile defunctului (art.4).
Din momentul în care opera înceta să mai formeze obiectul unui drept
exclusiv, intrând în domeniul public, dreptul de control, care forma esenţa dreptului
moral al autorului, trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter
perpetuu (art.6).
Legea din 1923 consacra o soluţie interesantă cu privire la operele
nepublicate în timpul vieţii autorului, recunoscând acestuia dreptul de a interzice prin
testament publicarea lor, dar numai pentru o perioadă de 30 de ani din momentul
morţii sale (art.8).
Legea din 1923 a fost completată în 1946, la data de 24 iulie, printr-o lege
privind contractul de editare şi dreptul autorului asupra operelor literare. Această din
urmă lege a fost parţial abrogată (cu excepţia art.51 - 63) prin Decretul nr.17 din
ianuarie 1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii.
La 16 februarie 1951 intra în vigoare Decretul nr.19 privind dreptul de autor
asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, decret care a fost ulterior modificat prin
Decretul nr.428 din 13 noiembrie 1952.
 Toate aceste acte normative au fost expres abrogate ca şi Legea din 1923
prin dispoziţiile art.43 din Decretul nr.321 din 27 iunie 1956 privind drepturile de
autor.
Un eveniment de o deosebită însemnătate în cadrul acestei scurte evocări
istorice, îl constituie primul congres internaţional consacrat proprietăţii literare şi
artistice, Congresul de la Bucureşti din anul 1906 unde apar cele dintâi lucrări în
domeniu.
Sinteza problemelor discutate în cadrul congresului o constituie expunerea pe
care o face marele istoric şi jurist A.D.Xenopol, în şedinţa Academiei Române din 23
septembrie 1906, care îşi păstrează şi astăzi valoarea şi actualitatea.
Partea cea mai interesantă a acestei expuneri este aceea care se referă la
necesitatea protecţiei, iar odată admis principiul protecţiei, era aceea de a se stabili
sfera şi limitele dreptului de autor. Iată cele cinci probleme semnalate, unele dintre
ele reprezentând şi astăzi probleme controversate în plan doctrinar:
 problema drepturilor artiştilor interpreţi şi executanţi
 problema vocaţiei operei de arhitectură la protecţie în cadrul dreptului de
autor şi aceea a protecţiei ideilor „curate”, independent de forma lor concretă
de exprimare
 permisiunea pe care o acordă legea de a folosi o operă străină fără
consimţământul autorului şi, uneori, şi fără plata vreunei remuneraţii
 problema plagiatului şi a dreptului de citare
 problema limitelor dreptului de citare
O altă problemă de care s-a ocupat Congresul a fost aceea a duratei dreptului
de autor, post mortem auctoris.
Încheind expunerea problemelor care au făcut obiectul dezbaterilor din
Congres, A.D.Xenopol se opreşte asupra necesităţii de a se elabora o lege a
dreptului de autor şi, aminteşte faptul că a fost numită o comisie care să lucreze la
elaborarea proiectului ca atare. Această comisie urma să pregătească şi aderarea
ţării la Conferinţa de la Berna, ceea ce înseamnă pentru autorii străini, accesul la
protecţia recunoscută autorilor români, după cum şi aceştia obţineau dreptul la
protecţie în toate ţările Uniunii de la Berna.

1.2.2.2 Reglementări în vigoare

 După 1989, elaborarea unei noi legi a dreptului de autor părea să fie una din
priorităţile noului legiuitor.
Proiectul de lege a dreptului de autor elaborat în anul 1990, după modelul
celor mai noi reglementări europene s-a concretizat în Legea nr.8 din 26 martie 1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Înainte însă de definitivarea proiectului de lege a dreptului de autor, au fost
elaborate şi adoptate câteva reglementări strâns legate de acest domeniu.
Cea mai importantă, prin actualitatea problemelor pe care le ridică este Legea
audiovizualului nr.48 din 25 mai 1992, modificată şi completată prin Legea nr.109 din
8 octombrie 1992.
Organizarea activităţii cinematografice a făcut obiectul Decretului nr.80 din 10
februarie 1990, iar prin Decretul – lege nr.136 din 12 mai 1990 s-au luat unele măsuri
privind Radio Televiziunea Română.
În ceea ce priveşte organizaţiile de creatori trebuie semnalat Decretul – lege
nr.27 din 15 ianuarie 1990, privind organizarea şi funcţionarea în condiţii de
autonomie economică a organizaţiilor de scriitori, artişti plastici şi compozitori,
creatori de film şi de teatru.
Hotărârea Guvernului României nr.342 din 31 martie 1990 a reorganizat
activitatea de impresariat artistic dispunând înfiinţarea unei societăţi comerciale de
comerţ exterior „Artexim”, în subordinea Ministerului Culturii, care are un fel de
monopol al activităţii de impresariat artistic, în ţară şi în străinătate.
Tot prin hotărâre guvernamentală a intervenit o reglementare a „plăţii
remuneraţiei de folosinţă cuvenite principalilor realizatori cu drept de autor al filmelor
din producţia naţională”.
De asemenea mai trebuiesc amintite:
 Decretul – lege din 25 aprilie 1990 privind unele măsuri referitoare la
activitatea Uniunii Arhitecţilor din România şi asociaţiilor teritoriale ale
arhitecţilor
 Legea privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al
artelor plastice din 5 mai 1994
 Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de
Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, din iunie 1994
 Hotărârea Guvernului României de reorganizare a unor instituţii publice
subordonate Ministerului Culturii din 21 septembrie 1992
 În acest cadru legislativ a fost adoptată de Senatul României în şedinţa din data
de 20 februarie 1996 Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Legea nr.8 din 26 martie 1996 are următoarea structură:

 Titlul I – Dreptul de autor

 Titlul II – Drepturile conexe dreptului de autor
 Titlul III – Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe
 Titlul IV – Aplicarea legii. Dispoziţii tranzitorii şi finale

Prin această lege se actualizează dispoziţiile anterioare în materia dreptului de

autor şi se încearcă o aliniere la normele europene existente în acest domeniu.

1.3 IZVOARELE DREPTULUI DE AUTOR ÎN ŢĂRILE EUROPENE

Având în vedere o enumerare succintă a legislaţiei ţărilor europene în
domeniul dreptului de autor, putem exemplifica următoarele aspecte:
 AUSTRIA – a modificat legea dreptului de autor în anul 1993 realizând
astfel alinierea la directivele Comunităţii Europene în acest domeniu.
Dintre dispoziţiile noi menţionăm: reglementarea protecţiei programelor
pentru ordinatoare, reglementarea unor licenţe legale şi consacrarea
teoriei germane a epuizării dreptului titularului;
 BELGIA – legea dreptului de autor este în vigoare din anul 1886 fiind
modificată succesiv în anul 1958 şi 1967. S-a urmărit elaborarea unui
proiect de lege prin care Belgia să se alinieze standardelor europene.
Artiştii plastici ale căror opere sunt vândute la licitaţie beneficiază de
anumite prevederi, în conformitate cu Legea din 25 iunie 1921. Directiva
europeană din 14 mai 1991, privind protecţia programelor pentru
ordinatoare a fost transpusă în legislaţia belgiană prin legea din 23 iunie
1994
  DANEMARCA – Legea în vigoare este cea din 31 mai 1961 cu
modificările ce i s-au adus prin legea din 12 iunie 1975
 FRANŢA – proprietatea artistică şi literară este prevăzută în legea din
1957, modificată şi completată prin legea din 199222. Prima parte a
acesteia cuprinde proprietatea literară şi artistică, a doua parte cuprinde
drepturile conexe, iar a treia priveşte remuneraţia pentru copia privată. Un
titlu separat priveşte societăţile de percepere şi repartizare a dreptului, iar
ultimul titlu priveşte procedurile şi sancţiunile. Dreptul autorului este
calificat ca fiind un drept de proprietate incorporală, exclusiv şi opozabil.
 GERMANIA – legea din 1965 modificată şi completată în anul 1985
 ITALIA – Convenţia civilă din anul 1942 şi Legea din 22 aprilie 1942
privind protecţia dreptului de autor şi drepturile legate de exerciţiul
acesteia, modificată şi completată prin Decretul din 1974.
 LUXEMBURG – legea dreptului de autor din anul 1972 şi legea din anul
1975 pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi ai producţiilor de
fonograme şi a organismelor de radiodifuziune
 MAREA BRITANIE – legea din anul 1989 a dreptului de autor, desenelor
industriale şi brevetelor de invenţie. Se foloseşte termenul de „operă”
pentru operele literare, dramatice, muzicale şi artistice, cât şi pentru
înregistrările de sunete, filmele, emisiunile radio-difuzate şi transmisiunile
prin cablu. Pentru prima dată este protejat folclorul, a cărui protecţie are o
durată de 10 ani. Se creează un Tribunal special pentru drepturile de
autor.
 OLANDA – legea din 23 septembrie 1912, în varianta modificată şi
completată de legea din 27 octombrie 1972. Prin legea din 30 mai 1985
unele articole ale legii din anul 1912 sunt adaptate Actului de la Paris de
revizuire a Convenţiei de la Berna.
 PORTUGALIA – codul dreptului de autor şi al drepturilor conexe din 17
septembrie 1985, modificat şi completat la 3 septembrie 1991 este una
dintre cele mai complexe reglementări în materie23.
 SPANIA – „Legea proprietăţii intelectuale” – 11 noiembrie 1987.

22
Codul proprietăţii individuale
23
218 articole
 În baza unei analize comparative a legislaţiilor de mai sus se ajunge la
concluzia că în ceea ce priveşte drepturile conexe există o mare diversitate24.
A.Dietz arăta că în cadrul Comunităţii Europene se pune în principal problema
armonizării legislaţiilor, dar arată că una din cele mai importante concordanţe este
faptul că în toate legislaţiile, dreptul de autor se naşte ex lege fără să fie nevoie de
îndeplinirea vreunei formalităţi şi nici un fel de probleme de anterioritate nu se pun în
legătură cu existenţa unor drepturi naţionale prioritare25.
Dietz concluzionează că armonizarea europeană s-ar putea face în decursul a
două etape:
1. atenţia s-ar concentra în întregime pe problemele urgente legate de
favorizarea circulaţiei bunurilor culturale
2. dezvoltarea unei „dimensiuni europene a culturii”

1.3.1 Alte izvoare internaţionale

- Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi şi executanţi –
Roma
- Convenţia privind protecţia producătorilor de fonograme împotriva
reproducerilor neautorizate a fonogramelor lor – Geneva, 1971
- Convenţia privind distribuţia de semnale purtătoare de programe
transmise prin sateliţi – Bruxelles, 1974
- Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic – Nairobi
- Tratatul privind înregistrările internaţionale ale operelor audiovizuale –
Geneva, 1989
- Convenţia de la Berna26
- Toate sunt administrate de OMPI

24
Ex. – unele state se mărginesc la reglementarea tradiţională a dreptului de autor, lăsând în seama
jurisprudenţei drepturile conexe; în cadrul protecţiei internaţionale numai unele state au aderat la
Convenţia de la Roma (privind protecţia artiştilor interpreţi şi a celor executanţi) şi numai unele au
semnat Convenţia din 1971 (pentru protecţia producătorilor de fonograme împotriva reproducerilor
ilegale ale fonogramelor lor)
25
deoarece dreptul de autor nu acordă o protecţie absolută, ci doar o protecţie împotriva
contrafacerilor
26
revizuită la Berlin – 1908, Roma – 1928, Stockholm - 1967
Nu sunt administrate de OMPI:
- Convenţia internaţională privind cheltuielile de autor, adoptată la Geneva –
1952 şi revizuită la Paris în 1971
- Aranjamentul european privind schimbul de programe prin filme de
televiziune – Paris,1971
- Aranjamentul privind receptarea emisiunilor de radiodifuziune efectuate de
staţii din afara teritoriului naţional – Strasbourg, 1956
- Aranjamentul european pentru protecţia emisiunilor de televiziune –
Strasbourg, 1965