După melci

Poet și matematician, Ion Barbu este un reprezentant al modernismului interbelic românesc.

Acesta este autorul unei opere literare de dimensiuni reduse, dar foarte profundă și calitativă. Opera
sa este împărțită în 3 etape, delimitate de Tudor Vianu: etapa parnasiană, etapa baladic-orientală și
etapa ermetică.

Publicată în 1921, poezia ,,După melci’’ face parte din ciclu poeziilor inițiatice, în care procesele de
cunoaștere redobândesc valoarea actelor primordiale, când incantațiile magice aveau putere
creatoare.

Printr-o privire de ansamblu se pot observa mai multe secvențe tematice, o lume arhaică în care
copilul repetă procese de cunoaștere fundamentale, o lume mitică, în care se pătrunde prin
incantație magică, dezlănțuirea forțelor primordiale pe care ucenicul vrăjitor nu de poate stăpâni,
eșecul în repararea răului comis.

Autorul alege forma unei balade, în care apare copilul mai puțin înzestrat de natură (este mic,
scund, șui și hoinar). Acesta dorește să cunoască misterele lumii, dar nu înțelege fenomenele în
totalitate: ,,Eram mult mai prost pe-atunci’’. La început, avem imaginea unei lumi arhaice,
atemporale, populate de ,,Țânci ursuzi,/ Desculți și uzi/ Fetișcane/ (Cozi plăvane)’’ prezentați într-un
registru comic: ,,târla noastră de pitici’’, ,,turmă bleagă’’. Peisajul prezentat este unul
primăvăratic: ,,de Păresimi’’, ,,prin Făurar’’, ,,la sfinții Mucenici’’, când copii se aventurează spre
pădure să adune ,,ierburi noi, crăițe, melci’’.

Trecerea de la real la ireal se realizează prin intermediul unui totem, melcul, care reprezintă
Increatul, ascuns în spirala cochiliei. Granițele realului sunt rupte prin descântec de către copilul
inocent, care cu o voce incantatorie, ademenește melcul să iasă din cochilie. Acesta se joacă cu micul
ghem de viață, încercând să-l descopere: ,,Melc, melc,/ Codobelc,/ Ghem vărgat/ Și ferecat;/ Lasă
noapte din găoace,/ Melc nătâng, și fă-te-ncoace’’.

Melcul reprezintă ordinea firii, care nu trebuie, sub nici o formă deranjată. În caz contrar, se
ajunge la dezechilibru, care poate aduce consecințe nefaste. Copilul este în ipostaza unui ucenic
vrăjitor, care nu-și poate stăpâni forțele magice. Planul ireal presupune apariția ființelor mitice,
grotești. Odată cu venirea serii, din orizontul întunecat apar ființe infernale: ,,năzdrăvana de
pădure’’, ,,căpcăuni’’ cu ,,ochi buboși’’, ca în tablourile suprarealiste. Toate epitetele sugerează o
atmosferă de groază, descrisă în stil baroc, prin aglomerarea detaliilor: ,,Năzdravana de pădure/
Jumulită de secure,/ Scurt, furiș/ Înghițea din luminiș./ Din lemnoase văgăuni,/ Căpcăuni/ Îi vedeam
pieziș/ Cum cască/ Buze searbăde de iască;// Și întorși/ Ochi buboși/ Înnoptau sub frunți pestrițe/ De
păroase/ De bărboase/ Joimărițe.’’ Până și ,,o gușată cu gâteji’’ apare asemenea unui demon: ,,Iar
din plosca ei de gușă/ De mătușă/ Un tăios, un aspru: hârrși...’’.

Lumea creată de un demiurg fals, incapabil de-aș contrlola puterea, este diformă, un bestiar
izvorât din imaginația copilului. Sunetele pe care le aude acesta sunt de asemenea terifiante,
făcându-l să fugă spre casă: ,,Plâns prelung cum scoate fiara,/ Plâns dogit,/ Când un șarpe-i mușcă
gheara,/ Muget aspru și lărgit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frică, și-am fugit!’’. Natura este
tulburată de descântecul copilului, iar melcul nu-i poate rezista. Se iscă un viscol puternic, de parcă s-
ar sfârși lumea: ,,Podul lumii se surpase’’.

În a treia parte a poeziei, efectul vrăjii dispare, vremea redevine frumoasă și se face trecerea de la
ireal la real. Copilul caută melcul, însă realitatea îi dezvăluie doar consecințele nefaste ale gestului
său necugetat: melcul murise, din pricina viscolului de peste noapte. Mai rămăsese doar ,,o limbă
vânătă, sucită’’, strivită de un covor de frunze moarte. Atunci, copilul este în ipostaza unui demiurg
spontan, improvizat, care nu poate crea viață: ,,Melc, melc, ce-ai făcut?/ Din somn cum te-ai
desfăcut?// Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută... Ea glumea!’’. Copilul neexperimentat realizează că
moartea este un fenomen misterios, ireversibil prin forțe magice reduse.

Această întâmplare rămâne adânc întipărită în suflet, melcul este luat și păstrat în podul casei, iar
timpul se așterne peste aceste fapte îndepărtate: ,,Iarna coarnele se frânf,/ Melc nătâng,/ Melc
nătâng!’’

George Călinescu consideră că ,,Ion Barbu este un poet mare... ce dă importanță detaliilor, ce
creează rime interioare și pune mult temei pe fonetică’’, iar Marian Mincu crede că ,,această poemă
este și o parabolă a cunoașterii și a creației în același timp.’’