Nero – Antichristul

Nero s-a nascut la noua luni dupa moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Vazandu-l, tatal sau, Gnaeus Domitius
Ahenobarbus, ar fi exclamat in fata celor care il felicitau : „Din mine si din Agrippina nu se poate naste decat ceva detestabil si
funest pentru stat”. Parca pentru a-i intari spusele, astrologii anuntau atunci lucruri infricosatoare. Legendele mai spun ca imediat
dupa nastere, un sarpe urias ar fi venit de nicaieri pentru a-i pazi patul, sarpe a carui piele a fost descoperita pe perna micului
Nero, si pe care acesta ar fi purtat-o intr-o bratara, in chip de talisman, pana aproape de propria moarte.

Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioada a vietii sale. Cert este ca, la numai 16 ani, Nero ii lua locul tatalui sau
adoptiv in urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care isi otravea atunci sotul abia intors din campaniile militare.
Claudius s-a stins intr-o singura noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil in urma unei doze extrem de puternice de
otrava ce ii fusese administrata in timpul cinei. In aceeasi dimineata, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus
Germanicus, cel mai tanar imparat al Romei de pana atunci.

Puternic influentat de Agrippina si de cei doi invatatori alesi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tanar si Sextus Afranius
Burrus, Nero se pregatea asiduu pentru rolul major pe care urma sa il joace in fruntea lumii cunoscute. Putini luau insa in serios,
punand totul pe seama tineretii, apucaturile cel putin condamnabile ale imparatului. Acesta parasea deseori palatul, deghizat in
femeie sau barbat, pentru a colinda lupanarele Romei si pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o data s-a intamplat sa joace
chiar rolul prostituatei. Aceleasi seri le incheia alaturi de un grup sinistru de acoliti, alaturi de care ataca trecatorii, lovindu-i si
jefuindu-i doar pentru distractie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.

Dar poate mai infama decat Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avida de putere, fosta imparateasa isi imagineaza ca este
adevarata conducatoare a imperiului si nu se da inapoi de la nimic din a-si corupe fiul pe care il considera doar o marioneta. Cei
doi ajung pana acolo inca sustin relatii incestuoase in palat si in lectica cei ii purtat pe strazile Romei, urmele desfraului
nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci cand Agrippina insista sa stea pe tron alaturi de Nero, cand
acesta urma sa primeasca o delegatie din Armenia, doar riposta dura a lui Seneca facand ca totul sa nu degenereze intr-un imens
fiasco. Este momentul in care imparatul devine constient de rolul sau.

Afland ca i se planuia inlaturarea si inlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de
Agrippina, Nero ia masuri drastice. Rivalul sau este ucis chiar in ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisa intr-o
calatorie pe mare cu o nava capcana care ar fi trebuit sa se dezintegreze in larg. Chiar daca aceasta supravietuieste naufragiului,
ajunsa la mal, este ucisa de pretorienii anume pregatiti de imparat. Urii sale ii pica victima chiar sotia sa, Octavia, pe care initial o
exileaza, rechemand-o apoi la Roma doar pentru a o ucide. Fantomele nebuniei il acapareaza de acum cu totul pe cel care avea sa
fie numit mai tarziu Antichristul. Bantuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a imbuna Furiile. Chinuit si de
moartea Octaviei, moarte pe care o regreta amarnic, imparatul alege un adolescent pe nume Sporus a carui infatisare
semana izbitor cu a fostei sale sotii si il emasculeaza. Are loc un spectacol grotesc. Imparatul oficiaza public nunta dintre el si
Sporus, iar actul sexual are loc in vazul musafirilor prezenti la banchet. Multimea murmura : „Ce noroc ar fi fost pentru omenire
daca Domitius tatal ar fi avut o asemenea mireasa”. Portile Iadului fusesera deschise. Nemultimit sa fie doar imparat, Nero vrea
sa fie si imparateasa. Astfel, el isi alege drept sot pe un anume Doryphorus si se lasa luat de sotie intr-o ceremonie asemanatoare
cu cea in care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarasi un loc al orgiilor si al placerilor nebune duse la extrem.

El vrea sa fie erou si zeu in acelasi timp si este convins ca nici macar zeul Apollo nu il poate intrece in arta poeziei si a muzicii.
Spectacolele date de el dureaza zile intregi si numai recitalul sau se intinde pe o zi si o noapte. Cei care adormeau sau doar cascau
erau pasibili de pedeapsa capitala. Pentru a scapa, unii dintre spectatori se prefac ca lesina de placere si sunt purtati pe
brate in afara incintei. In arena, el vrea sa dovedeasca faptul ca este cel putin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor ii
pregatesc special un leu pe care sa il omoare cu ghioaga sau sa il sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate
concursurile de arta de la Roma si pana in Grecia sunt castigate de imparatul care isi anunta singur victoriile. Cu toate
acestea, mintea sa tulburata ii spune ca toata concurenta este reala si ca trebuie sa se teama de cei care vor sa il intreaca in
maiestrie. Tinerii talentati sunt repede redusi la tacere iar statuile invingatorilor sunt distruse. Lumea nu putea avea decat un
singur poet… Nero.

Pasionat de cursele de care, imparatul se viseaza campion olimpic. Nu are rabdare insa sa astepte data oficiala a competitiei si o
muta cu trei ani mai devreme in anul 67 d.Hr. Participand la cursa cu un car tras de zece cai, lucru de altfel interzis, Nero
este aproape ucis dupa ce cade din acesta. La final este declarat invingator in uralele celor 5000 de insotitori adusi special de la
Roma ca sa il aplaude. Emotionat, imparatul acorda libertatea Greciei si le oferea cetatenia romana tuturor arbitrilor. Intors in
peninsula italica, el darama zidurile Neapolisului pentru a intra in cetate asemenea olimpicilor din vechea Elada.
Dar poate cea mai infama fapta a lui Nero este prigonirea tinerii secte a crestinilor. Roma fusese incendiata iar poporul il acuza
chiar pe imparat. Focul care dureaza aproape 6 zile si 6 nopti mistuie o mare parte a Cetatii Eterne lasand loc planurilor
megalomane ale lui Nero. Chiar daca vina sa nu a fost dovedita niciodata, imparatul isi castiga pentru totdeauna porecla „Nero,
cel care a dat foc Romei”. Temandu-se de reactia unei populatii a carei rabdare ajunsese la sfarsit, el cauta un tap ispasitor. Si il
gaseste… crestinii. Mii de oameni nevinovati sunt tarati in arenele circurilor si supusi unor spectacole grotesti. Copii, femei si
batrani sunt aruncati prada leilor in numar atat de mare incat chiar si plebea cea insetata de sange se simte ingrozita. Ca sa isi
desavarseasca razbunarea, Nero lumineaza aleile propriului palat cu torte vii… crestini inveliti in suluri de bumbac imbibat
in ulei. Strigatele lor de durere devin sursa de inspiratie pentru alte opere de arta sinistre ale imparatului.

Pe locul de astazi al Vaticanului, Nero asaneaza un lac imens si ridica cel mai impunator palat vazut vreodata de romani. „In
sfarsit, pot locui si eu decent ca un om”, exclama el fericit in momentul finalizarii constructiei. Complexul era strajuit de o statuie
imensa a sa in care era reprezentat in chip de zeu soare. El, Nero Atotputernicul.

Totul trebuia sa ia un sfarsit. Multimea isterizata ia cu asalt palatul sprijina de legiunile care il parasisera pe imparat. Abia atunci
Nero isi da seama ca langa el nu mai ramasese nimeni. Cei apropiati fusesera ucisi de mult. Pana si mentorul sau, Seneca, se
sinucisese in urma unui edict imperial. Parasit pana si de garda pretoriana, Nero incearca sa fuga ajutat de Sporus si de un
sclav. Pe drum crede ca inca mai poate scapa daca se taraste in genunchi in fata lui Galba, batranul general care avea sa ii ia
locul, si sa ii ceara acestuia iertare si… prefectura Egiptului. Afla insa ca fusese declarat dusman al Romei si ca era condamnat la
o moarte chinuitoare. Intr-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfasiate, plangand acesta se
stingea murmurand:”Ce artist piere!”.