Capitol 3

SISTEMUL PERIODIC AL
ELEMENTELOR.
VARIAȚIA PROPRIETĂȚILOR
ELEMENTELOR CHIMICE
 TABELUL (SISTEMUL) PERIODIC AL ELEMENTELOR
(TABELUL PERIODIC AL LUI MENDELEEV)
• Cuprinde într-o formă tabelară, elementele chimice aranjate în funcţie de
proprietăţile fizice şi chimice ale acestora.
• Sistemul periodic al elementelor este într-o continuă schimbare deoarece încă sunt
descoperite elemente noi, atât pe cale naturală cât şi artificială.
• Dimitri Ivanovici Mendeleev (1869) - a descoperit legea periodicităţii
elementelor chimice şi a conceput o reprezentare grafică complexă, dar perfect
logică a interdependenţei tuturor speciilor unice de atomi, numită tabelul periodic al
elementelor.

Tabelul periodic al lui Mendeleev, 1871 Periodicitatea elementelor, publicată în revista

germană Zeitschrift für Chemie, 1869
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_tabelului_periodic) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_tabelului_periodic)
 LEGEA PERIODICITĂŢII
• Legea periodicității – legea fundamentală a naturii, ce stă la baza
clasificării elementelor.
• A fost enunţată de D.I. Mendeleev (1869): „Proprietăţile fizice şi chimice
ale elementelor se repetă periodic în funcţie de masele lor atomice
(A)”.
• Mendeleev a ordonat cele 63 de elemente cunoscute la aceea vreme, în
ordinea crescătoare a maselor lor atomice, într-un Tabel denumit Sistemul
periodic al elementelor.
• Aşezate în linii şi coloane, elementele cu proprietăţi asemănătoare se
găseau unele sub altele (în aceeaşi coloană, denumită grupă).
• La începutul secolului al XX-lea, odată cu marile descoperiri din fizica
cuantică, legea periodicității a fost reformulată de Moseley (1913):
„Proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice ale numărului atomic
(Z)”.
• Mendeleev - a dedus existenţa unor elemente, necunoscute la acea dată şi
a reușit „să prevadă” descoperirea lor, precum și poziția acestora în
sistemul periodic al elementelor. Aşezate în locurile libere din tabel,
conform legii periodicităţii, aceste elemente au fost denumite cu ajutorul
prefixelor ”eka” sau ”dvi”: eka-bor (Sc), eka-aluminiu (Ga), eka-siliciu (Ge),
eka-mangan (Tc), dvi-mangan (Re).
 LEGEA PERIODICITĂŢII - continuare
- D.I. Mendeleev - sugerează verificarea maselor atomice (A) ale unor elemente
pentru care a observat inversiuni ale poziţiei acestora în sistemul periodic:

Exemple:

52Te (A = 127,6) – perioada a 5-a, grupa VIA (16) - inversat cu 53I (A = 126,2) –
perioada a 5-a, grupa VIIA (17).

27Co (A = 58,9) – perioada a 4-a, grupa VIIIB (9) - inversat cu 28Ni (A = 58,7) –
perioada a 4-a, grupa VIIIB (10)

18Ar (A = 39,9) – perioada a 3-a, grupa VIIIA (18) - inversat cu 19K (A = 39,1) –
perioada a 4-a, grupa IA (1)

- Se cunosc peste 400 de variante ale sistemului periodic al elementelor, care au la

bază tabelul lui Mendeleev; cea mai cunoscută şi utilizată formă este aşa-numită
„forma lungă” propusă de Rang (1893) şi ameliorată de Alfred Werner (1905).

- Forma lungă a sistemului periodic - cuprinde 18 coloane (verticale) şi 7 şiruri

(orizontale), fiind o reflectare obiectivă a structurii electronice a elementelor
chimice.
 GRUPELE (FAMILIILE) DE ELEMENTE ALE SISTEMULUI PERIODIC
- Coloanele, denumite grupe sau familii - conţin elemente cu proprietăţi fizice şi chimice
asemănătoare, care au aceeaşi configuraţie electronică în stratul exterior (de valenţă).
- Elementele dintr-o grupă se comportă în mod similar, pentru că au acelaşi număr de
electroni în învelişul exterior (stratul de valență).

- Grupele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 18, conform recomandărilor reactualizate ale
International Union of Pure and Applied Chemistry (IUPAC) din 1986:
- Grupele principale erau notate iniţial tot conform IUPAC, cu cifre romane de la I la VIII şi litera
A, iar grupele secundare erau notate cu cifre romane de la I la VIII şi litera B.
- Grupa VIII B (respectiv grupele 8, 9 şi 10) conţine triadele de elemente (Fe, Co, Ni) şi
metalele platinice (Ru, Rh, Pd, Os, Ir, Pt).

Exemplu: coloana a 18-a (grupa 18 sau grupa 0) este formată din elementele chimice – gaze
rare (nobile, inerte), care au înveliş electronic complet, sunt stabile, deci vor participa
foarte rar la reacţii chimice.

- Numărul grupei în care se găseşte un element este egal cu numărul electronilor din stratul
de valenţă al atomului elementului respectiv.

- Pentru a calcula numărul de electroni din stratul de valenţă, în cazul elementelor din
grupele principale IIIA (13) – VIIIA (18), se scade cifra 10 (care reprezintă numărul grupelor
secundare) din numărul grupei principale respective.

Exemplu: Elementul Fosfor (P) se găseşte în grupa VA (15) a sistemului periodic, deci are 15 -
10 = 5 electroni în stratul de valenţă și prezintă configuraţia electronică:
ZP = 15: 1s2, 2s2 2p6, 3s2 3p3
GRUPELE (FAMILIILE) DE ELEMENTE ALE SISTEMULUI PERIODIC

• Elementele unei grupe - au

proprietăți chimice și fizice
asemănătoare, iar grupele aflate la
extremitățile sistemului periodic,
coincid cu anumite serii chimice,
datorită faptului că ele au
același orbital atomic.
• Elementul Heliu - reprezintă o
excepție, astfel pe baza
proprietăților chimice, acesta se află
poziționat în grupa gazelor rare
(nobile, inerte), deși are același
orbital atomic 1s complet ocupat
cu 2e-, ca și metalele alcalino-
pământoase din grupa IIA (2).

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Grup%C4%83_(tabelul_periodic_al_elementelor)
 PERIOADELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR
- Şirurile sistemului periodic - cuprind elementele aflate între două gaze rare
succesive și se numesc perioade.

- Sistemul periodic conţine 7 perioade corespunzătoare celor 7 nivele

energetice (n), notate cu cifre arabe de la 1 la 7.

- Numărul perioadei în care se află un element este egal cu numărul de

nivele energetice (straturi) ocupate cu electroni, respectiv cu valoarea
numărului cuantic principal n, pentru stratul exterior al atomului unui
element.

- Primele 3 perioade sunt scurte (conțin 2, 8, 8 elemente), iar următoarele 4

perioade sunt lungi (conțin 18, 18, 32, 32 elemente).

- Perioada a 7-a este complet ocupată cu noi elemente chimice, recent

introduse în sistemul periodic.

- Lantanidele (seria 4f) şi actinidele (seria 5f) se numesc împreună

“pământuri rare” şi ocupă o poziţie specială în sistemul periodic, în partea de
jos, sub forma a două şiruri a câte 14 elemente.
TABELUL (SISTEMUL) PERIODIC AL ELEMENTELOR (forma modernă - 2003)

Sunt oare ordinea şi

armonia elementelor din
tabelul periodic
rezultatul întâmplării sau
al unui proiect inteligent ?
TABELUL (SISTEMUL) PERIODIC AL ELEMENTELOR (forma reactualizată - 2017)
TABELUL (SISTEMUL) PERIODIC AL ELEMENTELOR (forma reactualizată - 2017)
Caracteristici generale privind grupele de elemente din sistemul periodic
 Metale alcaline: se află în grupa IA (1) a sistemului periodic. Grupa începe cu elementul Litiu
(Li) şi se termină cu elementul Franciu (Fr). Sunt metale suficient de moi pentru a fi tăiate cu
cuţitul și sunt extrem de reactive, putând chiar să explodeze la contactul cu apa.
Excepție: Hidrogenul având un singur electron, deși se află poziționat în grupa IA (1), NU
ESTE METAL, CI ESTE UN NEMETAL (GAZ).

 Metale alcalino-pământoase: formează grupa IIA (2) a sistemului periodic, de la elementul

Beriliu (Be) până la elementul Radiu (Ra). Fiecare element are doi electroni în învelişul
exterior, ceea ce le face suficient de reactive, dar reactivitatea este mai scăzută comparativ
cu cea a metalelor alcaline şi degajă mai puţină căldură decât metalele din grupa IA (1).

 Lantanide (Lantanoide): deoarece grupa secundară IIIB (3) este prea lungă pentru a intra în
a treia coloană a sistemului periodic, grupa lantanidelor se află situată în primul rând de sub
tabel. Grupa începe cu elementul Lantan (La) şi se termină cu elementul Luteţiu (Lu).
Elementele au culoare argintie şi se degradează ușor la contactul cu aerul.

 Actinide (Actinoide): acestea încep cu elementul Actiniu (Ac) şi se termină cu elementul

Lawrenciu (Lr). Se află poziționate în sistemul periodic sub grupa lantanidelor. Dintre
acestea, doar elementele Thoriu (Th) şi Uraniu (U) se găsesc în mod natural, în cantităţi
substanţiale pe Pământ şi toate sunt radioactive.
 Lantanidele şi actinidele formează un grup de elemente din sistemul periodic care împreună
se numesc metale de tranziţie internă.

 Metale de tranziţie (tranziționale): alcătuiesc restul grupei IIIB (3) până la grupa IIB (12).
Unele metale sunt dure, altele sunt maleabile și ductile, strălucitoare, prezintă o bună
conductivitate electrică și termică.
Caracteristici generale privind grupele de elemente din sistemul periodic
 Metale de post-tranziţie: se află poziționate în grupele IIIA (13) - VIIA (17), iar dintre acestea
fac parte elementele: Aluminiu (Al), Galiu (Ga), Indiu (In), Taliu (Tl), Staniu (cositor) (Sn), Plumb
(Pb), Bismut (Bi). Acestea prezintă unele caracteristici ale metalelor de tranziţie, dar sunt mai
moi şi sunt conducătoare de căldură și electricitate mai slabe decât unele metale tranziţionale.
Pot fi considerate în această categorie și metalele nou descoperite, introduse recent în
sistemul periodic: Nihoniu (Nh), Flerovium (Fl), Moscovium (Mc), Livermorium (Lv).

 Metaloide: se află poziționate în grupele IIIA (13) – VIA (16), iar dintre acestea fac parte
elementele: Bor (B), Siliciu (Si), Germaniu (Ge), Arsen (As), Stibiu (antimoniu) (Sb), Telur (Te)
şi Poloniu (Po). Sunt evidențiate în sistemul periodic ca o linie imaginară în zig-zag sau ca o
scară, care reprezintă o trecere graduală de la metale la nemetale. O parte dintre aceste
elemente se comportă uneori ca semiconductori (B, Si, Ge), fiind denumite şi semimetale.

 Nemetale: se află poziționate în grupele IVA (14) – VIA (16) și sunt elemente situate în partea
din dreapta-sus a sistemului periodic, deasupra metaloidelor (deasupra liniei imaginare în zig-
zag): Carbon (C), Azot (N), Fosfor (P), Oxigen (O), Sulf (S), Seleniu (Se), la care se adagă și
Hidrogenul (H), care intră în componenţa grupei IA (1).

 Halogeni: reprezintă elementele din grupa VIIA (17), de la Fluor (F) la Astatin (At). Sunt
nemetale şi sunt extrem de reactive. Tind să reacționeze cu metalele alcaline pentru a forma
diferite săruri, denumite în general halogenuri (de ex: sarea de bucătărie, NaCl).

 Gaze rare (nobile, inerte): se află poziționate în grupa VIIIA (18) sau grupa 0. Sunt elemente
fără culoare, fără miros, stabile, aproape complet nonreactive. Configurația electronică a
tuturor elementelor chimice, tinde către configurația stabilă de dublet sau de octet, a
gazelor rare.
 Caracteristicile atomilor elementelor din
grupele principale ale sistemului periodic
Caracteristica
PERIOADA
 Caracteristicile atomilor elementelor din
grupele secundare ale sistemului periodic
 Caracteristicile atomilor elementelor din
grupele secundare ale sistemului periodic
 VARIAȚIA PROPRIETĂȚILOR FIZICE ȘI CHIMICE ALE
ELEMENTELOR ÎN SISTEMUL PERIODIC
1. PROPRIETĂŢILE NEPERIODICE ALE ELEMENTELOR
• Sunt proprietăţi liniare care depind de miezul (nucleul) atomic şi variază
continuu cu numărul atomic sau de ordine (Z) al elementelor.
Acestea sunt:
 Sarcina nucleară sau numărul atomic
sau numărul de ordine (Z) – reprezintă
numărul de protoni din nucleu și respectiv
numărul de electroni din învelișul electronic
al unui element aflat în stare fundamentală;
crește monoton de la primul la ultimul
element din sistemul periodic.
 Masa atomică (A) – prezintă o variație
monotonă în sistemul periodic, crește de la
cel mai ușor element până la cel mai greu
element din sistemul periodic.
 Spectrele de raze X – apar pentru acele
elemente cu numărul atomic Z > 11 și își au
originea în tranzițiile electronice interioare,
Variaţia masei atomice (A)
cu menținerea neschimbată a învelișului cu numărul atomic (Z) al elementelor
electronic exterior (stratul de valență).
 2. PROPRIETĂŢILE PERIODICE ALE ELEMENTELOR

• Sunt proprietăţi care depind de structura stratului electronic şi variază

continuu cu numărul atomic sau de ordine (Z), prezentând o variaţie
periodică.

• Din această categorie fac parte o serie de proprietăţi fizice şi chimice:

 raza atomică şi volumul atomic
 raza ionică şi volumul ionic
 energia de ionizare
 afinitatea pentru electron
 caracterul electrochimic (electropozitivitatea și electronegativitatea)
 caracterul oxido-reducător
 caracterul acido-bazic al oxizilor şi al oxo-hidroxo-combinaţiilor
 densitatea, duritatea
 punctele de topire şi punctele de fierbere
 proprietăţile magnetice
 Raza atomică și volumul atomic, (Å)
 Raza atomică – este o mărime fizică caracteristică fiecărui atom.
• Razele atomice cresc progresiv de la primul la ultimul element al grupelor
principale, cresc de sus în jos în grupe.
• În grupele secundare, tendința generală este aceeași, deși între razele atomice ale
elementelor din perioada a 5-a și a 6-a, diferențele sunt foarte mici, din cauza
contracției lantanidelor care se află în aceste poziții.
• În perioade, razele atomice scad rapid la elementele tipice și scad lent la metalele
tranziționale, de la stânga la dreapta în perioade.
 Volumul atomic – prezintă o variație similară cu raza atomică, deoarece atomii
sunt considerați sferici.
Raza atomică Raza ionică
(metalică) (ioni pozitivi și ioni negativi)

2rM r+ + r−
 Raza ionică și volumul ionic, (Å)
 Raza ionică (volumul ionic) – este o mărime fizică caracteristică elementelor chimice,
care generează ioni pozitivi sau ioni negativi.
• Raza ionică - reprezintă distanța de la nucleu la stratul periferic al ionului.
• Razele ionilor pozitivi - sunt mai mici față de cele ale atomilor din care provin datorită
cedării unuia sau mai multor electroni, iar sarcina nucleară se exercită asupra unui număr mai
mic de electroni.
• Razele ionilor negativi - sunt mai mari față de cele ale atomilor din care provin, deoarece
prin acceptare de unul sau doi electroni, sarcina nucleară se exercită asupra unui număr mai
mare de electroni.
• În cadrul grupelor principale, razele ionilor de același tip: M+, M2+, M3+ sau E-, E2-, cresc
regulat cu creșterea numărului atomic, cresc de sus în jos în grupe.
• În cadrul perioadelor alcătuite din elemente din grupele principale, variația razelor ionilor
izoelectronici corespunde aceleiași tendințe ca și în cazul razelor atomice, scad de la sânga
la dreapta în perioade (atât pentru ionii pozitivi, cât și pentru ionii negativi).

Valorile razelor ionice ale unor ioni pozitivi și negativi, (Å)

Energia de ionizare a elementelor de tip s şi p din sistemul periodic,
(eV/atom sau KJ/mol)
 Energia de ionizare (potențial de ionizare) – reprezintă energia necesară îndepărtării unui
electron dintr-un atom astfel încât, electronul îndepărtat să posede o energie cinetică nulă, la
o distanță infinită de ionul rezultat.
• Energia de ionizare – reprezintă energia necesară unui atom, ion sau moleculă izolată (în
stare gazoasă), pentru a expulza unul sau mai mulți electroni.
• Potențialul de ionizare - este egal cu energia de ionizare raportată la numărul de sarcini.
• Variația energiilor de ionizare în grupele principale este uniformă și scade de la primul la
ultimul element, adică scade de sus în jos în grupe.
• Metalele alcaline prezintă cele mai mici energii de ionizare ale unui electron.
• Metalele alcalino-pământoase prezintă cele mai mici energii de ionizare a doi electroni.
• La elementele din grupele secundare, energiile de ionizare sunt mai mari decât la
elementele din grupele principale și prezintă variații neregulate.

Valorile Energilor de ionizare ale unor elemente tipice din sistemul periodic, (eV/atom)
Afinitatea pentru electroni a elementelor de tip s şi p din sistemul
periodic, (eV/atom )
 Afinitatea pentru electron – reprezintă energia degajată sau uneori absorbită
când un atom, ion sau moleculă acceptă un electron.
• Halogenii aflați în grupa VIIA (17) posedă cele mai mari afinități pentru
electron.
• Afinitate mare pentru electroni prezintă și elementele grupei VIA (16), dar mai
scăzută față de cea a halogenilor.
• Energia de ionizare și afinitatea pentru electron – sunt măsuri cantitative ale
capacității elementelor chimice de a ceda, respectiv de a accepta unul sau mai
mulți electroni.

Valorile Afinităţii pentru electroni la unele elemente tipice din sistemul periodic, (eV/atom )
 Caracterul electrochimic al elementelor
 Electropozitivitatea elementelor – este apreciată pe baza valorilor energiilor de
ionizare și reflectă cantitativ tendința unui element de a ceda 1, 2, 3 electroni și de
a se transforma în ioni pozitivi.
• Electropozitivitatea este caracteristică metalelor din blocurile de elemente s, d, f,
și parțial din blocul de elemente p.
• Cele mai electropozitive elemente sunt metalele alcaline și metalele alcalino-
pământoase.
 Electronegativitatea elementelor – este apreciată pe baza valorilor afinității
pentru electroni și reflectă tendința elementelor de a accepta 1 sau 2 electroni și
de a se transforma în ioni negativi.
• Este caracteristică nemetalelor ce alcătuiesc o parte din blocul de elemente p.
• Cele mai electronegative elemente sunt situate în grupele principale VIIA (17),
VIA (16) și VA (15).

• Franciu aflat în gr. IA (1) este cel mai electropozitiv element (este un metal
radioactiv) situat în colțul din stânga-jos, iar fluorul este cel mai electronegativ
element (este un nemetal) situat în colțul din dreapta-sus a sistemului periodic.

• Cu cât afinitatea pentru electroni a unui element este mai mare, cu atât
elementul este mai electronegativ și are un caracter nemetalic mai
pronunțat.
• Cu cât energia de ionizare a unui element este mai mică, cu atât elementul
este mai electropozitiv și are un caracter metalic mai pronunțat.
 Noțiunea de valență
• Valența - caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom.
Este dată de numărul de electroni cu care atomul participă la
formarea legăturilor chimice (aceștia fiind electroni de valență) și variază în
funcție de atom și de gruparea chimică.
• Conceptul de valență a fost dezvoltat în cea de-a 2-a jumătate a secolului al XIX-
lea, fiind utilizată pentru explicarea structurii moleculare a compușilor organici și
anorganici.
• Definiția inițială: Valența unui element – reprezenta numărul de atomi de
hidrogen cu care se putea lega sau se putea înlocui acel element. Valența era
definită în raport cu hidrogenul – cel mai ușor element.
• În general, numărul grupei principale indică valența maximă a elementelor.

• Valența se poate raporta la cele două elemente: Hidrogen - constant

monovalent și Oxigen - constant divalent.

• Valența elementelor față de hidrogen - crește în perioadă de la grupa IA (1) la

grupa IVA (14), apoi scade.
• Pentru elementele din grupele IA (1), IIA (2), IIIA (13): valența față de hidrogen
este egală cu numărul grupei.
• Pentru elementele din grupele IVA (14), VA (15), VIA (16) și VIIA (17), valența față
de hidrogen se stabilește cu ajutorul relației: 8 minus nr. grupei principale.
Exemplu: 16Sulful se află în grupa VIA (16), 8 minus 6 = 2.
Rezultă că valența sulfului față de H este 2.
 Noțiunea de valență - continuare

• Valența maximă a elementelor față de oxigen - este egală cu numărul grupei

principale (excepție făcând fluorul, care este constant monovalent).
• Elementele din grupa VIIIA (18) - grupa gazelor rare (nobile) - nu au valență.
• Pentru elementele din grupele IA (1), IIA (2), IIIA (13): valența față de oxigen este
egală cu numărul grupei, ca și în cazul Hidrogenului.
• Pentru elementele din grupele IVA (14), VA (15), VIA (16), VIIA (17), există valență
superioară (egală cu numărul grupei principale) și valență inferioară (numărul
grupei principale minus 2).

• Electrovalența - reprezintă valența elementelor care se transformă ușor în ioni și

este egală cu numărul de electroni cedați sau acceptați.

• Covalența - reprezintă valența exprimată prin numărul de electroni pe care un

atom îi pune în comun cu electronii altui atom.
• Covalența se notează cu cifre romane scrise în paranteză în dreapta simbolului
chimic. Exemplu: H(I), O(II).
 Noțiunea de valență - continuare
• Teoria octetului sau Regula octetului (enunțată de G.N. Lewis, 1916) – se referă la
capacitatea elementelor de a forma legături chimice covalente pe baza tendinței acestora de
a-și dobândi configurație stabilă de gaz rar: octet (ns2np6 ) sau dublet 1s2 (ex: hidrogenul).
• Dintre toate elementele chimice care există în natură, doar gazele rare (nobile) pot fi găsite
libere sub forma unui atom izolat și ele se supun regulii octetului.
• Celelalte elemente chimice sunt legate între ele în moduri diferite și în diferite combinații.
• Teoria octetului - se bazează pe stabilitatea gazelor rare (nobile), deoarece acestea au
ultimul strat complet ocupat cu electroni (2 electroni în cazul Heliului și 8 electroni în
cazul celorlalte gaze rare).
• Regula octetului - Elementele chimice trebuie să conțină întotdeauna 8 electroni în
stratul electronic exterior (de valență), iar în stratul K pot exista maximum 2 electroni.
• În acest fel, atomii elementelor sunt stabili dacă au aceeași configurație ca și cea a gazelor
rare (nobile), de aceea tind să realizeze întotdeauna configurația gazului rar anterior sau
cea a gazului rar următor.
Configurația electronică a gazelor rare (nobile) pe straturi (nivele)
Element Z Simbol K L M N O P Q
Heliu 2 He 2 - - - - - -
Neon 10 Ne 2 8 - - - - -
Argon 18 Ar 2 8 8 - - - -
Kripton 36 Kr 2 8 18 8 - - -
Xenon 54 Xe 2 8 18 18 8 - -
Radon 86 Rn 2 8 18 32 18 8 -
 Numerele de oxidare pentru compuşi ce conţin H, O şi F,
în cazul elementelor din perioada a 3-a
 Numărul de oxidare (N.O.) sau starea de oxidare (S.O.) – reprezintă numărul de
electroni proprii implicați în legarea altor elemente, de către un element dat.
• Acești electroni pot fi: cedați sau acceptați efectiv, puși în comun sau deplasați în
mod relativ, datorită electronegativității diferite a elementelor sistemului periodic.
• Numărul de oxidare (N.O.) ține cont de natura și de numărul legăturilor chimice
generate de un element și de electronegativitatea acestuia.
Grupa IA IIA IIIA IVA VA VIA VIIA
(1) (2) (13) (14) (15) (16) (17)
Compuşi cu H NaH MgH2 AlH3 SiH4 PH3 H2S HCl

Compuşi cu O Na2O MgO Al2O3 SiO2 P2O5 SO3 Cl2O7

Compuşi cu F NaF MgF2 AlF3 SiF4 PF5 SF6 ClF5

N.O./ față de H
+1 +2 +3 +4 –3 –2 –1

N.O./ față de O
+1 +2 +3 +4 +5 +6 +7

N.O./ față de F
+1 +2 +3 +4 +5 +6 +5

Observaţie: Singurul compus din clasa interhalogenurilor în care unul din halogeni are N.O. = +7 este IF7
Stabilitatea stărilor de oxidare la unele elemente din blocul p

Stabilitatea stărilor de oxidare la unele elemente din blocul d

 Caracterul redox al elementelor chimice
 Cu cât electropozitivitatea unui element este mai mare, reflectată printr-o
valoare mică a energiei de ionizare, elementul are caracter reducător mai
puternic.
• Metalele din grupele IA (1), IIA (2), IIIA (13) generează ușor ioni pozitivi M+, M2+,
M3+ și prezintă în stare fundamentală caracter reducător puternic.
• Unele metale tranziționale (din grupele secundare) sunt reducători tipici.
 Cu cât electronegativitatea unui element este mai mare, adică cu cât se degajă
mai multă energie la formarea unui ion negativ E-, cu atât elementul are caracter
oxidant mai puternic.
• Cei mai puternici oxidanți sunt nemetalele F2, O2, Cl2, care sunt și cele mai
electronegative elemente din sistemul periodic.
• Caracterul redox al elementelor are o variație periodică asemănătoare
electropozitivității și electronegativității.

CONCLUZIE:
 Metalele – sunt elemente ce reacționează exclusiv ca agenți reducători, pe
seama tendinței lor de a ceda electroni. Sunt caracterizate de energii de ionizare
mici, electropozitivitate mare și potențiale de reducere negative.
 Nemetalele – sunt elemente ce reacționeză ca agenți oxidanți, pe seama
tendinței lor de a accepta electroni. Sunt caracterizate de afinități pentru electroni
mari, electronegativități mari, energii de ionizare mari, potențiale de reducere
pozitive.
 Cuplu E0/V
Valorile F2(g) + 2e− → 2F−(aq) +2,87
Potenţialelor
Ce4+(aq) + e− → Ce3+(aq) +1,76
redox
MnO4- (aq) + 8H+(aq) + 5e− → Mn2+(aq) + 4H2O(l) +1,51
standard, E0
Cl2(g) + 2e− →2Cl−(aq) +1,36
(la 25°C)
O2(g) + 4H+ + 4e− → 2H2O(aq) +1,23
[IrCl6]2−(aq) + e− → [IrCl6]3−(aq) +0,87
Fe3+(aq) + e− → Fe2+(aq) +0,77
[PtCl4]2−(aq) + 2e− → Pt(s) + 4Cl−(aq) +0,60
I3- (aq) + 2e− → 3I− (aq) +0,54
[Fe(CN)6]−3(aq) + e− → [Fe(CN)6]4−(aq) +0,36
AgCl(s) + e− → Ag(s) + Cl−(aq) +0,22
2H+(aq) + 2e− → H2(g) - REFERINȚĂ 0
AgI(s) + e− → Ag(s) + I−(aq) −0,15
Fe2+(aq) + 2e− → Fe(s) −0,44
Zn2+(aq) + 2e− → Zn(s) −0,76
Al3+(aq) + 3e− → Al(s) −1,68
Ca2+(aq) + 2e− → Ca0(s) −2,84
Li+(aq) + e− → Li(s) −3,04
Variaţia caracterului acido-bazic în perioadă, la unii compuși ai elementelor din
perioada a 3-a

 Caracterul acid creşte

în perioadă, de la
stânga la dreapta.
 Caracterul bazic
creşte în perioadă, de
la dreapta la stânga.

Variaţia caracterului acido-bazic la unele elemente din blocul de elemente de tip d

 Caracterul acid
creşte de la stările
inferioare la stările
superioare de oxidare.
 Caracterul bazic
creşte de la stările
superioare la stările
inferioare de oxidare.