O 

mănăstire sau mânăstire (din limba greacă μοναστήριον, monastērion - "locuință
izolată") [1] este un așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau
călugărițe, sau un ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ. Mănăstirile de cult
catolic au biserica pe una dintre laturile curții interioare, în jurul căreia se află:

 dormitoarele,
 refectoriul (Sală amplă, aflată în compunerea unui ansamblu monastic catolic,
poziționat cel mai des în paralel cu biserica, pentru a închide claustrul. Fără a se
supune unor reguli arhitectonice stricte, el deține mult mai multă lumină decât
biserica, pentru a ajuta activitățile diurne din mănăstire. Servește și ca sală de mese,
motiv pentru care are bucătăria în vecinătate, iar la interior se instalează
un amvon pentru lecturi colective de texte sacre.),
 sala capitulară (Spațiu al unei mănăstiri catolice, de obicei înzestrat cu un altar sau
chiar cu absidare, destinat întrunirii colegiului de monahi titulari, în frunte
cu abatele sau starețul).
Primele mănăstiri creștine au fost construite în secolul al IV-lea în Egipt și Siria. În evul mediu,
mănăstirile au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în aceea
epocă, multe din ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase mănăstiri sunt monumente
de arhitectură (cum ar fi mănăstirile de la Muntele Athos din Grecia, mănăstirea Cluny din Franța,
cea de la Pavia, Italia, de la Escorial din Spania sau mănăstirea Westminster din Londra).[2]

Mănăstiri ortodoxe[modificare | modificare sursă]

În cultul ortodox, mănăstirea are în centrul de compoziție biserica, în jurul căreia se află
construcțiile anexe:

 chiliile (încăperile pentru folosința călugărilor din mănăstire),

 trepeza (sala de mese din mănăstirea ortodoxă),
 arhondaricul (spațiu al unei mănăstiri ortodoxe destinat pentru găzduirea oaspeților și
pelerinilor),
 paraclisul (mică biserică cu destinații restrânse, echivalentă ortodoxă
a capelei din cultul catolic),
 cuhnia (bucătăria),
 turnul-clopotniță (acesta fiind de obicei turn de poartă).
Uneori, din complexul unei mănăstiri face parte și o casă domnească (de ex. la Mănăstirea
Probota sau Mănăstirea Horezu).
Acest ansamblu este înconjurat, în general, cu ziduri de apărare (de exemplu Mănăstirea
Sucevița, Mănăstirea Dragomirna, Mănăstirea de la Brebu). La unele mănăstiri ortodoxe există și
o bolniță (spital) cu un paraclis.
O mănăstire care intră direct sub autoritatea patriarhului unei biserici, în loc de a fi sub episcopul
locului din acea eparhie, se numește stavropighie.[4][5]
Mănăstiri din România[modificare | modificare sursă]
Mânăstirea este o comunitate de călugări sau călugărițe care s-au hotărât în mod liber să-și ducă
viața în înfrânare, sărăcie de bunăvoie și ascultare.[6]
Mănăstiri construite de Nicodim de la Tismana[modificare | modificare sursă]
Un mare număr de mănăstiri a fost construit de Sfântul Nicodim Cel Sfințit de la Tismana și de
ucenicii săi, în timpul vieții sau imediat după trecerea lui la cele veșnice în anul 1406. Unele
mănăstiri sunt construite pe vechi lăcașuri de cult (de. ex. Vodița, Tismana, Vișina, Prislop), iar
bisericile lor Nicodim fie le-a reparat sau le-a adăogit, fie că le-a construit din zid dacă ele erau
din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite special de ei, pentru a se îngropa acolo.
Mai sunt altele care de fapt sunt metoace, adică vechi fundații boierești care au fost ulterior
închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneți, Topolnița, Valea cu Apă. Un alt grup, mai ales pentru
vremurile mai apropiate nouă, provenea din roirea călugărilor care, în căutare de locuri pustii,
prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii și-și formau chilii izolate (cele două Cioclovine,
Ploștina Drăgoeștilor în hotar cu Hobița, schitul Aninoasa).
În sfârșit, urmează marele grup al bisericilor și mănăstirilor aflate pe traseul urmat de Nicodim în
căutarea locului sfânt de la Tismana și descris de Ștefan Ieromonahul. De-a lungul timpului
acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de lăcașuri de cult de la Izverna și Ponoare până la
confluența râului Tismana cu Jiul, ba chiar și până în Banat.
Prin faptul ca Nicodim și ucenicii săi au construit un mare număr de mănăstiri, multe mănăstiri
construite la două-trei secole după Tismana, și-l arogă pe acesta ctitor sau pe un „ucenic trimis
de Nicodim de la Tismana”.