TEMA 1 – UNITATEA 1

Oferiţi exemple concrete de acţiune, pe cele patru niveluri funcţionale, pentru

aplicarea normalizării vieţii persoanelor cu dizabilităţi.

Normalizarea reprezintă un lucru la care tindem cu toții, însă persoanele cu cerințe

speciale sunt cele vizate mai mult. Spun că tindem cu toții spre o normalizare deoarece așa
cum am văzut oricine poate fi încadrat la un moment dat într-o categorie de persoane cu nevoi
speciale: când un elev are un deces în familie, necesită, pentru o perioadă scurtă de timp, de
mai multă înțelegere și chiar poate avea nevoie și de suport psihologic, moral, medical, social
(susținere din partea societății), juridic ( prin pensia de urmaș).

Persoanele cu dizabilități pot fi ajutate să ajungă la o normalizare doar prin aplicarea

unor măsuri care sa le ajute să aibă acces la învățământ, posibilitatea de a avea o locuință,
hrană, îmbrăcăminte, loc de muncă. Să luăm exemplul persoanelor invalide.

Pentru o normalizare funcțională acestea vor avea nevoie ca societatea să le asigure

accesul ușor la mijloacele de transport în comun, la instituțiile publice, chiar și accesul la
partea pietonală. Aceste lucruri pot fi asigurate prin implicarea activă a tuturor în
semnalizarea lipsei rămpilor de acces pentru persoanele invalide, acolo unde este cazul, și prin
implicarea societății: sensibilizarea si informarea tuturor asupra problemelor pe care le
întâmpină aceștia (campanie de informare). Orice persoană cu dizabilităţi trebuie să aibă acces
liber la orientare profesională, indiferent de vârstă, sex, tipul şi gradul de dizabilitate.

Majoritatea persoanelor care nu se pot deplasa decât într-un cărucior nu sunt antrenați
în câmpul muncii și supraviețuiesc doar cu ajutorul social. Prin acordarea acestuia statul
încearcă o normalizare fizică. O alternativă pentru aceste persoane ar putea fi chiar munca la
domiciliu, mai ales că în această perioadă munca la domiciliu se practică tot mai des.

Membrii familiei sunt de asemenea figurile cele mai importante în suportul lor moral,
în strabilirea unor legături relaționale.

Șansele de a merge la şcoală, facultate, de a obţine un loc de muncă, de a avea propria

casă, de a crea o familie şi de a creşte copii pentru persoanele cu dizabilităţi trebuie să crească
în viitorul apropiat. Şi, în detrimentul faptului că aceste persoane azi încă mai alcătuiesc
minoritatea cea mai mare şi cea mai dezavantajată din societate, ele reprezintă această
societate şi au aceleaşi drepturi egale politice şi civile.
 Înființarea asociațiilor nonguvernamentale, spre exemplu ONG-urile, ajută persoanele
cu dizabilități să participe la diverse activități și de asemenea să demonstreze ca în ciuda
incapacității lor de mișcare, pot face diverse lucruri aproape ca si un om normal. Prin aceste
ONG-uri putem spune că le aducem spre o normalizare societală.

Concluzionând putem spune că pentru normalizarea vieții persoanelor cu dizabilități

suntem responsabili toți: fiecare prin comportament poate ajuta o persoană cu anumite
deficiențe să se integreze într-un grup. Așadar comunitatea este cea răspunzătoare să creeze
mediul propice pentru dezvoltarea persoanelor cu dizabilități.