PROIECT

MORFOLOGIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI

REPRODUCĂTOR MASCUL

Coordonator:

Şef lucr. dr.Gherasim Nacu Student:

Malanca Diana-Elena

IAȘI 2021
 Aparatul reproducător
Aparatul reproducător se dezvoltă în cavitatea abdominală unde rămâne la majoritatea
speciilor. La mamifere, migrează, ulterior, în regiunea inghinală sau perineală.

Din punct de vedere anatomo-topografic, embrionar și funcțional, organele genitale se

sistematizează în:

 gonade-organele esențiale reprezentate de porțiunea glandulară producătoare de

gameți și sunt denumite:
- testicule (la masculi);
- ovare (la femele).
 căi genitale sau porțiunile tubulare și sunt reprezentate de:
- canalele: epididimar, deferent și ejaculator (la masculi);
- oviducte, uter și vagin (la femele).
 porțiunea uro-genitală (sau copulatoare) este reprezentată de:
- uretră, glande genitale accesorii (vezicule seminale, prostată și bulbo-
uretrală) și organul copulator mascul (penisul, la masculi);
- vagin, vestibul vaginal și vulvă (la femele).

Morfologia aparatului reproducător la masculi

Generalități:

Aparatul reproducător la masculi este reprezentat de:

 organele genitale esențiale (sau gonade) denumite testicule;

 căile spermatice intratesticulare reprezentate de:
- tubii seminali drepți;
- rețeaua testiculară (Haller);
- conurile eferente.
 căile spermatice extratesticulare reprezentate de:
- canalul epididimar;
- canalul deferent;
- canalul ejaculator;

2
 - uretră.
 glandele genitale anexe reprezentate de:
- glandele seminale;
- prostată;
- glanda bulbo-uretrală.
 organul copulator denumit penis.
Rolul aparatului genital mascul:
 produce și transportă spermatozoizii și sperma pe care le depune în tractusul
genital femel.

1.Testiculele - sunt organe pereche cu formă mai mult sau mai puțin ovală în care
se formează spermatozoizii. Se dezvoltă în perioada embrionară în cavitatea abdominală. La
majoritatea mamiferelor suferă un proces de migrație în urma căruia străbat cavitatea
abdominală și traiectul inghinal și se dispun, în afara cavității abdominale, de o parte și de
alta a penisului. Testiculele se dispun, împreună cu epididimul, în interiorul pungilor
testiculare, sunt suspendate, printr-un mezou peritoneal specific, de tavanul cavității
abdominale. Dar, indiferent de poziția testiculelor în interiorul pungilor testiculare, prezintă,
în funcție de poziția epididimului:

- 2 extremități ( cefalică și caudală);

- 2 margini (epididimară și liberă);
- 2 fețe (laterală și medială).

Testiculele sunt organe parenchimatoase învelite, la exterior, de peritoneul aderent

intim la capsula conjunctivă groasă, inextensibilă și de culoare albă, denumită albuginee. În
albuginee se observă desenul realizat de traiectoria și ramurile arterelor testiculare
diferențiate specific ( de ex. la rozătoare și la unele specii de păsări, albugineea testiculară
este foarte subțire). Din albuginee se desprind, concentric, o serie de septe (sau travei)
conjunctive ce delimitează lobulii testiculari care formează, spre centrul oraganului, o
țesătură fibroasă denumită mediastinul testicular. Parenchimul testicular este format din vase
sanguine, nervi, lobuli testiculari delimitați de septele conjunctive și tubii seminiferi.

Tubii seminiferi prezintă 2 porțiuni:

- una cu traiectul lung și flexos;

3
- alta cu traiectul scurt și drept, acesta fiind comun pentru mai mulți tubi seminiferi (dintr-un
lobul).

Porțiunea dreaptă se deschide în rețeaua testiculară din mediastin. Din mediastin se

desprind canalele eferente ce părăsesc testiculele, acestea se continuă cu conurile eferente ce
se deschid în canalul epididimar. Spațiul dintre căile spermatice intratesticulare este ocupat
de țesutul conjunctiv ce conține endocrinocitele interstițiale Leydig din care se structurează
glanda interstițială Leydig. Din rețeaua testiculară, spermatozoizii sunt conduși în
canaliculele eferente situate în capul epididimului.

La armăsar:

Testiculele sunt ovoide, au o greutate de circa 150-300 g și cu marele ax orientat

aproape orizontal. Artera testiculară devine extrem de flexuoasă în apropierea testiculului și
se grupează, într-o masă conică denumită con vascular ce abordează extremitatea cranială a
testiculului. De la acest nivel, artera se prelungește de-a lungul marginii epididimare,
depășește extremitatea caudală a testiculului și apare pe marginea liberă a acestuia cu un
traiect flexuos, până la extremitatea cranială. Emite colaterale flexuoase care, în planul
ecuatorial, pătrund în profunzimea parenchimului testicular.

La taur:

Testiculele se dispun în poziție verticală în interiorul pungilor testiculare și cu

extremitatea caudală, orientată ventral, au o greutatea de circa 250-300 g, sunt ovoide și
alungite. Artera testiculară, la polul caudal al testiculului, emite numeroase ramuri flexuoase
care acoperă ambele fețe ale testiculului.

La berbec:

Testiculele cântăresc în medie 200-300 g, sunt mai alungite decât la taur, plasate în
poziție verticală în interiorul pungilor testiculare dar cu marginea epididimară orientată
caudo-medial. Artera testiculară este deviată spre față caudală a testiculului unde realizează
un desen mai puțin flexuos dar mai fin decât la taur.

La țap:

4
 Testiculele sunt mai reduse decât la berbec, cântăresc 150-180 . Artera testiculară este
deviată lateral, nu atinge coada epididimului, emite colaterale mai puțin sinuoase dar mai
groase care, spre deosebire de berbec, ajung în apropierea extremității cefalice a testiculului.

La vier:

Testiculele sunt mai mari, cântăresc circa 350-800 g. Mediastinul testicular, pe

secțiune, apare sub forma unui cordon axial gros de 5 mm. Desenul vascular descris de
colateralele arterei testiculare este asemănător, în general, cu cel de la armăsar, dar artera
testiculară nu atinge coada epididimului și, la nivelul marginii libere este mai puțin flexuoasă.
Colateralele arterei testiculare sunt mai lungi și ating marginea epididimară.

La câine:

Testiculele sunt mai mici, cântăresc circa 30-100 g, au o formă globuloasă, aspect
ușor ovalar și sunt dispuse cu axul mare oblic în regiunea perineală. Artera testiculară este
camuflată inițial de corpul epididimului, apoi întretaie oblic fața laterală spre polul caudal, de
unde apare pe marginea liberă pe care o parcurge, ramificându-se arboriform înainte de a
atinge polul cranial și zona ecuatorială.

La iepuroi:

Testiculele sunt alungite, acoperite de un epididim dezvoltat prevăzut cu o coadă epididimară

conică și/ sau sub forma unui apendice. În funcție de perioada de rut, la această specie.
Testiculele au o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal- se găsesc alternativ exorhid
(în afara cavității abdominale) și criptorhid (în interiorul cavității abdominale).

Pungile testiculare

Testiculele sunt susţinute şi protejate, în afara cavităţii abdominale, de o serie de

învelitori testiculare. Acestea reprezintă, fie evaginări ale tunicilor end-abdominale (sau
procesul vaginal), fie modificări ale tegumentului şi formaţiunilor derivate din peretele
abdominal inferior.
Pungile testiculare sunt alcătuite din 3 foiţe:
 externă-formată din scrot şi dartos
 mijlocie,formată din celuloasă şi cremaster
 internă,denumită pungă vaginală şi formată din fibroasă şi seroasă.

5
 Scrotumul este pielea regională, suplă, subţire şi bogată în corpusculi senzitivi.
Dartosul este un strat gros de ţesut conjunctiv dens care formează câte o pungă dartoică
pentru fiecare testicul.
Tunica mijlocie are o structură complexă reprezentată de un strat gros de ţesut
conjunctiv orientat ce reprezintă continuarea (la acest nivel) a fasciilor (superficială şi
profundă) a trunchiului. Faţa internă a tunicii mijlocii vine în contact cu procesul vaginal şi
muşchiul cremaster de care este despărţit prin ţesut conjunctiv lax. Muşchiul cremater extern
provine din muşchiul oblicul intern al abdomenului, este foarte puternic, este acoperit de
fascia cremasterică şi se inseră pe faţa externă a fasciei spermatice interne. Prin contracţie,
acest muşchi determină ridicarea procesului vaginal în traiectul inghinal;
Tunica internă sau punga vaginală este de natură fibro-seroasă, derivată din fascia
transversală şi peritoneul parietal. Este formată dintr-o fascie spermatică internă ce reprezintă
stratul fibros al tunicii interne şi o lamă seroasă. Aceasta prezintă 2 foiţe:
 parietală-căptuşeşte faţa internă a fasciei spermatice
 internă-derivată din continuarea peritoneului parietal pe planşeul cavităţii
abdominale;
 viscerală-este mulată pe testicul.
Faţa internă a pungii vaginale delimitează cavitatea vaginală în care se află testiculul şi
cordonul testicular. Punga vaginală este denumită, în general, proces vaginal şi cuprinde la
interior cavitatea vaginală în care se află: testiculul, epididimul şi porţiunea vaginală a
canalului deferent.
Cordonul testicular este o formaţiune complexă de formă conică ce se dispune în
interiorul gâtului tecii vaginale şi este alcătuit din: artera şi vena testiculară, filete nervoase şi
canalul deferent.
La armăsar, pungile scrotale se dispun între cele două coapse, în regiunea inghinală,
formează baza anatomică a regiunii inghinale, sunt voluminoase, relativ scurte, puternic
pigmentate, au o formă hemisferică, uşor inegale (în favoarea dreptului) şi prezintă un şanţ
median şi un rafeu scrotal, evidente.

6
 Fig.1

La taur, berbec şi ţap, pungile testiculare sunt situate în regiunea inghinală, dar sunt
mai voluminoase şi mai alungite decât la armăsar. La berbec şi ţap sunt mai mari comparativ
cu talia animalului şi prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea scrotală este

7
acoperită cu lână (la berbec) sau peri (la ţap) şi este lipsită de pigment. Cranial prezintă două
mameloane reduse.

Fig.2

8
 La vier, pungile testiculare se dispun subanal, sunt puţin evidente şi, datorită greutăţii
mari a testiculelor, atârnă. Pielea scrotală este uşor încreţită, are culoare rozie, prezintă peri
rari şi un rafeu median evident. Extremitatea caudată a testiculului este orientată spre anus şi
marginea liberă, caudal. Procesul vaginal prezintă un gât excesiv de lung care trece printre
cele două coapse şi se curbează în regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial.
La canidae, pungile testiculare sunt mai îndepărtate de anus, mai proeminente şi cu
pielea scrotală pigmentată. Depresiunea mediană şi rafeul median sunt evidente. Muşchiul
cremaster extern este redus. Albugineea testiculară este subţire şi permite observarea
flexiunilor canalelor epididimare.
La cotoi, testiculele şi pungile testiculare se dispun sub anus orientate spre orificiul
prepuţial datorită faptului că, în timpul dezvoltării ontogenetice, rămân la locul în care s-au
format din pungile scrotale. Sunt mici, au formă globuloasă, dispuse oblic în regiunea
perineală, sunt puţin detaşate şi acoperite de păr des şi fin. Epididimul este mare şi acoperă 75
% din circumferinţa testiculului. Artera testiculară realizează un desen caracteristic: parcurge
faţa laterală în direcţie oblică ventro-caudală spre coada epididimului, apoi întretaie, în plan
oblic dorso-cranial marginea liberă spre faţa medială şi, în final, emite reduse ramuri laterale.
La iepuroi, pungile testiculare sunt şterse. Scrotul este subţire, are culoare roz şi este
acoperit cu peri scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte, în totalitate,
procesul vaginal, fapt ce facilitează retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal.
La canidae, pungile testiculare sunt mai îndepărtate de anus, mai proeminente şi cu
pielea scrotală pigmentată. Depresiunea mediană şi rafeul median sunt evidente. Muşchiul
cremaster
extern este redus. Albugineea testiculară este subţire şi permite observarea flexiunilor
canalelor epididimare.
2.Căile genitale mascule(spermatice)
Căile genitale sunt reprezentate de:
 căile genitale propriu-zise- alcătuite din epididim şi canalul deferent;
 căile uro-genitale comune- alcătuite din uretră şi anexele sale-penisul şi furoul.
2.1.Epididimul şi canalul epididimar
Epididimul este o formaţiune alungită de formă semilunară ce se dispune de-a lungul
axului longitudinal al testiculului. Din punct de vedere morfo-structural prezintă 3 elemente:
 cap;
 corp;

9
  coadă.
Capul epididimului este proeminent, rotunjit şi se dispune lateral de conul vascular.
Este alcătuit din 13-17 canale eferente care îşi au originea în reţeaua testiculară (Haller), pe
care o părăsesc perforând albugineea testiculară şi se dispun în capul epididimar formând
conul epididimar. Din confluarea acestora ia naştere canalul epididimar.
Canalul epididimar este foarte flexuos şi reprezintă baza anatomică a corpului şi cozii
epididimului. Din punct de vedere histo-structural este alcătuit, de la exterior spre interior,
din:
- adventice- de natură conjunctivă,
- musculoasă;
- mucoasă-alcătuită din celule înalte, prismatice cu stereocili, dispuse pe 2
rânduri.
Lungimea canalului epididimar este variabilă cu specia: 70-80 m la cal,taur,berbec şi ţap,de
5-8 m la câine şi de 1.5-3 m la cotoi. Capul şi coada epididimului sunt legate de testicul
printr-un ligament propriu al testiculului.
Coada epididimului este proeminentă, detaşată de testicul, turtită lateral, mai îngustă
decât capul şi se continuă cu canalul deferent.
La armăsar, epididimul prezintă un corp dezvoltat, capul este redus şi acoperă ,
parţial, extremitatea cefalică a testiculului iar coada este evident-detaşată, depăşeşte polul
caudal şi se continuă cu canalul deferent. Corpul şi coada epididmului sunt ataşate, la testicul,
printr-un ligament larg.
La taur, capul epididimului este mare, turtit şi acoperă, în totalitate, extremitatea
cefalică a testiculului, prelungindu-se şi pe marginea laterală liberă. Corpul epididimului este
subţire şi situat în planul median, corespunzător axului testiculului. Coada epididimului este
bine detaşată şi are aspectul unui apendice redus.
La berbec, capul epididimului acoperă în totalitate extremitatea cefalică a
testiculului, prelungindu-se până în apropierea jumătăţii marginii libere. Coada epididimului
este mai bine detaşată de testicul, mai mare decât la taur şi aderentă la extremitatea caudală a
acestuia.
La ţap, epididimul se aseamănă cu cel de la taur, dar prezintă o coadă mai dezvoltată
cu aspect de apendice.
La vier, epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cea de la rumegătoare dar
prezintă un corp mult mai dezvoltat, iar capul şi coada acoperă extremitatea testiculului.

10
 La câine, epididimul este foarte voluminos şi acoperă marginea şi extremităţile
testiculului.
2.2.Canalul deferent
Canalul deferent continuă în sens caudal şi direct epididimul de la nivelul cozii
epididimare, apoi trece pe faţa medială a testiculului, după care, împreună cu cordonul
vasculo-nervos intră în alcătuirea cordonului testicular. Apoi trece prin cavităţile abdominală
şi pelvină şi, se termină în canalul ejaculator. Are un traiect relativ lung ce se sistematizează
în 3 porţiuni:
♦ vaginală-are o lungime variabilă cu specia, se întinde de la coada epididimului până
la inelul vaginal şi este susţinută, în această zonă, de o cută a peritoneului care se alătură
cordonului vasculo-nervos testicular cu care formează cordonul testicular;
♦ abdominală-se întinde de la inelul inghinal până la intrarea în cavitatea pelvină, de
unde se continuă cu porţiunea pelvină În porţiunea terminală, canalul deferent se dilată
fusiform şi formează, la majoritatea speciilor, o ampulă deferenţială. Mucoasa acestor
formaţiuni conţine glande cu o intensă activitate secretorie ce formează porţiunea pelvină
(terminală)-este îngustă, se dispune sub glanda prostată şi se uneşte cu canalul excretor al
glandelor veziculare formând canalul ejaculator. Acesta se deschide în uretră la nivelul unei
proeminenţe a mucoasei denumită tubercul seminal.
Din punct de vedere histo-structural, canalul deferent este alcătuit din:
o seroasă- aderentă la musculoasă prin intermediul adventicei,
o musculoasă- groasă şi alcătuită din 3 straturi: intern şi extern-longitudinale şi
mijlociu-circular;
o mucoasă- alcătuită dintr-un epiteliu simplu mono- sau bistratificat prismatic şi
un corion bogat în glande tubulare ramificate dilatate ce secretă un produs
mucos şi filant ce se varsă direct în canalul deferent.
La taur, canalul deferent este ataşat feţei caudale a corpului epididimului pe care-l
urmăreşte până la extremitatea cefalică unde se ataşează marginii mediale a cordonului
vascular.
La canidae, canalul deferent are pereţi groşi şi duri la pipăit. Porţiunea pelvină
prezintă o uşoară dilataţie ampulară deasupra gâtului vezicii urinare. Cele două canale
deferente converg în apropierea glandei prostată prin care trec.
La cotoi, canalul deferent înconjură, dinspre exterior spre interior, ureterele ca o
chingă, înainte ca acestea să se deschidă în uretră. Porţiunea pelvină este lipită în dilataţia
ampulară.

11
 La iepuroi, canalul deferent are o poziţie particulară: porţiunea vaginală este susţinută
de un mezou separat de mezonul vaginal vascular, astfel că, punga vaginală prezintă două
mezouri detaşate la niveluri diferite. Dilataţia ampulară pelvină este evidentă, canalul
deschizându-se, în uretră.
2.3.Canalul ejaculator
Canalul ejaculator are structura asemănătoare cu a peretelui ampulei canalului
deferent, continuă porţiunea pelvină a canalului deferent după ce vine în contact cu ureterele,
artera ombilicală, vezica urinară apoi se orientează pe sub glanda prostată şi se deschide în
uretră sau în comun cu conductul veziculelor seminale.
3.Glandele genitale anexe
Glandele genitale anexe sunt reprezentate de o grupă de glande (distincte funcţional)
dispuse în jurul porţiunii pelvine a uretrei şi în interiorul căreia îşi varsă produsul de secreţie.
Dezvoltatea şi funcţionalitatea acestor glande se află sub dependenţa hormonilor sexuali. La
masculii castraţi de timpuriu aceste glande nu se mai dezvoltă. La masculi castraţi la o vârstă
mai înaintată, glandele se atrofiază şi îşi încetează secreţia.
Glandele genitale accesorii sunt reprezentate de:
 glandele veziculare;
 bulbo-uretrală;
 prostată.
3.1.Glandele veziculare
Glandele veziculare sunt organe pereche, dispuse de o parte şi de alta a gâtului vezicii
urinare şi a canalelor deferente Forma, volumul şi structura acestor glande sunt variabile cu
specia. Au formă de sac, o porţiune fundică-orientată cranial şi acoperită de o foiţă seroasă,
un corp şi un gât-dispuse caudal şi, uneori, formează, cu porţiunea caudală a canalului
deferent, canalul ejaculator.
La armăsar, glandele veziculare au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţi groşi,
diametrul de 3-6 cm şi lungimea de 10-15 cm. Produsul de secreţie este reprezentat de un
lichid vâscos ce este colectat într-o cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată
ce prezintă numeroase cripte în care se deschid glandele de tip tubular. Tunica musculară este
groasă acoperă mucoasa. Tunica externă (adventicea) este reprezentată de o membrană fibro-
elastică aderentă (cranial) la seroasa plicii urogenitale.

12
 La taur, berbec şi ţap, glandele veziculare au suprafaţa neregulată şi uşor boselată,
lungimea de 7-12 cm, diametrul de 2-5 cm, aspectul unor saci diverticulaţi uşor răsuciţi.
Mucoasa prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar ramificat, bine dezvoltat.
La vier, glandele veziculare sunt foarte dezvoltate, comparativ cu talia animalului, au
aspect piramidal-boselat cu vârful recurbat caudal până în apropierea glandelor bulbo-uretrale
(la acest nivel sunt reunite printr-un sept conjunctiv). Corpul glandelor este uşor curbat
medial, se continuă cu un conduct excretor care se deschide, în uretră, în apropierea canalului
deferent. Producerea unei mari cantităţi de secreţie veziculară în timpul ejaculării (400-500
cm3) este facilitată de prezenţa unui strat gros de ţesut muscular neted dispus atât în ţesutul
conjunctiv interstiţial cât şi în cel periglandular.
La carnasiere, glandele veziculare lipsesc.
La iepuroi, glandele veziculare sunt relativ reduse şi se dispun pe faţa dorsală a
gâtului vezicii urinare.
3.2.Glanda prostată
Gland prostată este prezentă la toate mamiferele domestice. Gradul de dezvoltate,
forma şi poziţia glandei sunt diferite faţă de canalul urogenital şi specie (este foarte
dezvoltată la carnasiere şi rozătoare).Din punct de vedere anatomo-histo-structural prezintă:
un corp-dispus pe faţa dorsală a originii uretrei şi acoperă canalele ejaculatoare şi o porţiune
diseminată.
La armăsar, prostata are o culoare galben-lutoasă, este formată din 2 lobi (drept şi
stâng) largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm situat la partea dorsală a
uretrei. Produsul de secreţie este eliminat prin 10-20 perechi de canalicule care se deschid de
o parte şi de alta a tuberculului seminal, în sinusul prostatei.
La taur, prostata are o culoare galben-alburie, este mai redusă decât la armăsar,
prezintă un corp aplatizat, mic de 3-4 cm lungime şi 1-1.5 cm grosime. Porţiunea diseminată
este inclusă în peretele uretrei şi este înconjurată, ca un manşon, de muşchiul uretral.
La berbec şi ţap, corpul prostatei lipseşte, acesta fiind înlocuit de o porţiune
diseminată cu structură tubulo-acinoasă ce se dispune la periferia uretrei. Tubii glandulari se
deschid, succesiv, pe peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine.
La vier, prostata prezintă un corp redus, asemănător cu cel de la taur, şi o porţiune
diseminată foarte dezvoltată, inclusă în submucoasa canalului uro-genital, ce ajunge până în
apropierea glandelor bulbouretrale.
La canidae, prostata este foarte dezvoltată, acoperă complet originea uretrei şi are un
aspect globulos, uşor bilobat şi culoare gălbuie. Corpul glandei este străbătut, în sens cranio-

13
caudal, de porţiunea terminală a canalelor deferente. Din punct de vedere histo-structural,
prostata prezintă la interior travee (sau septe) conjunctive ce delimitează lobii şi lobulii
glandulari şi, în plan median, un sept mai dezvoltat ce conferă glandei aspectul bilobat
La cotoi, prostata este mai redusă şi nu include faţa ventrală a uretrei. Porţiunea
diseminată a glandei este mai redusă şi are un aspect bilobat.
La iepuroi, corpul glandei are aspect bilobat şi este foarte dezvoltat în sensul
transversal. Produsul de secreţie se varsă prin patru canale excretoare.
3.3.Glanda bulbo-uretrală Cowper
Glanda bulbo-uretrală are aspectul a 2 formaţiuni ovoide sau uşor aplatizate dispuse
simetric de o parte şi de alta a extremităţii caudale a uretrei intrapelvine ce vin în contact cu
bulbii spongioşi ai penisului. Glanda lipseşte la canidae şi este foarte redusă la cotoi.
La armăsar, lobii glandulari ai bulbo-uretralei, au mărimea unui ou de porumbel, sunt
situaţi în apropierea curburii pelvine a uretrei, sunt complet acoperiţi de muşchiul compresor
al glandei bulbo-uretrale şi prezintă 3-5 canale de excreţie.
La taur, lobii glandei bulbo-uretrală au o formă emisferică, dimensiunea unei nuci,
culoare închisă, sunt complet acoperiţi de muşchiul bulbo-glandular şi prezintă (fiecare) câte
un singur canal de excreţie care se deschide în uretră, caudal faţă de bulbii spongioşi, sub o
plică uretrală ischiatică.
La berbec şi ţap, lobii glandei au dimensiunea unei alune şi prezintă (fiecare) câte un
canal propriu de excreţie.
La vier, glanda bulbo-uretrală este foarte mare, are o lungime de 17-18 cm, o grosime
de 5 cm, începe de la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de alta a uretrei
până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Cei doi lobi glandulari
sunt uniţi printr-o punte musculară transversală, astfel încât, au aspectul literei H.
La iepuroi, glanda este redusă (4/6 mm). Lobii glandulari au formă ovoidă, culoare
galben-lutoasă şi sunt acoperiţi, în totalitate, de muşchiul bulbo-glandular. Parenchimul
glandular este protejat, la exterior, de o capsulă subţire. Canalele excretoare sunt lungi.
4.Organul copulator mascul
Organul copulator mascul este denumit penis şi este reprezentat de partea externă a
organelor genitale. Poziţia organului este variabilă cu specia.
La cotoi şi iepuroi este orientată caudal.
La canidae se dispune între cele 2 coapse, începând de la arcada ischiatică până în
apropierea regiunii ombilicale. Este flancat de o parte şi de alta de cordoanele testiculare,

14
„suspendat" de o fascie de ţesut conjunctiv orientat. Extremitatea liberă şi glandul sunt
acoperite de piele şi adăpostite într-o duplicătură amplă şi adâncă denumită prepuţ (reprezintă
un pliu de rezervă pentru erecţia penisului).
Penisul este alcătuit din 2 corpi: cavernos şi spongios, musculatură, vase sanguine şi
limfatice, nervi şi pielea porţiunii libere.
Corpul penisului este alcătuit din 2 porţiuni: fixă-se întinde de la rădăcina penisului şi
până în fundul cavităţii prepuţiale) şi liberă-se continuă din fundul cavităţii prepuţiale şi până
la gland. Morfo-structural, corpul penisului este alcătuit din corpul cavernos şi uretră-
înconjurată de corpul spongios.
Corpul spongios este alcătuit din: corpul spongios al penisului şi spongios al
glandului şi bulbii spongioşi. Copulaţia se realizează prin ţesutul erectil de tip spongios şi
cavernos.
Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linie mediană, a 2 corpi
cilindroizi, simetrici, independenţi la nivelul rădăcinii penisului ce formează „stâlpii
penisului" inseraţi separat pe arcada ischiatică. Corpul cavernos al penisului este înconjurat
de o tunică groasă denumită albuginee peniană care trimite, concentric, trabecule conjunctive
înspre interiorul corpului cavernos care protejează ţesutul cavernos la exterior şi este
suspendat, printr-un ligament scurt şi puternic, pe faţa ventrală a simfizei ischio-pubiene, în
apropierea rădăcinii peniene.
Corpul spongios al penisului se dispune în jurul uretrei, în şanţul uretral al corpului
cavernos şi are un calibru uniform pe toată lungimea sa, cu excepţia extremităţilor dilatate.
Albugineea peniană trimite, spre interior, trabecule conjunctive ce delimitează spaţii largi
căptuşite, la interior, de un endoteliu vascular. Ţesutul erectil al corpului cavernos penian este
alcătuit din trabecule conjunctive ce delimitează, la interior, caverne-căptuşite de un
endoteliu vascular. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albiginee alcătuiesc,
împreună, o unitate funcţională care, în timpul erecţiei, permite alungirea şi indurarea
penisului. Corpul spongios este înconjurat de o albuginee fină, aderentă, în zona glandulului,
intim la piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi de forma
unor plexuri venoase cu ochiuri largi. Muşchii penisului au rolul de a dirija penisul în timpul
copulaţiei, comprima venele de descărcare, accelerarea afluxului lichidului spermatic în
timpul ejaculării şi comprimarea şi retragerea penisului, în furou, după copulaţie. Muşchii
penisului sunt sistematizaţi în:
♦ muşchi ce aparţin uretrei (bulbo-spongios şi transversal al perineului);
♦ muşchi proprii penisului (ischio-cavernos şi retractor al penisului).

15
 Muşchiul ischio-cavernos este foarte puternic, se dispune la nivelul arcadei ischiatice
şi acoperă ramurile de inserţie ale corpului cavernos până la rădăcina penisului.
Muşchiul retractor al penisului este alcătuit din fibre musculare netede dispuse pe faţa
ventrală a primei vertebre coccigiene.
Prepuţul (sau „furoul") este reprezentat de o „pungă" a pielii desprinsă de pe peretele
ventral al abdomenului, înconjură porţiunea liberă a penisului şi apare sub forma unei
proeminenţe longitudinale ce atinge vecinătatea cicatricii ombilicale.
La armăsar, penisul este aproape cilindric, uşor curbat, elastic la palpare şi cu
lungimea variabilă între 50-60 cm (în repaus) şi la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este
acoperită cu o piele subţire şi pigmentată-complet sau marmorată. Glandul este voluminos şi,
în erecţie, are aspectul unei ciuperci, fiind limitat de corpul penisului printr-un gât evident;
prezintă o margine proeminentă denumită coroana glandului. În secţiune transversală se
observă albugineea peniană, trabeculele corpului cavernos şi un şanţ uretral ce conţine uretra.
Aceasta este înconjurată de corpul spongios peste care se dispune muşchiul bulbo-spongios.
La taur, penisul este de tip fibroelastic, are aspect cilindroid, este subţire, lung de
100-130 cm , dur la palpare şi se dispune caudal de bursele testiculare. Corpul penisului
prezintă o flexură sigmoidă cu prima convexitate orientată cranial. Porţiunea liberă prezintă o
extremitate conoidă cu un gland redus-separat, de corp, printr-un gât. Meatul urinar se
deschide în vârful procesului uretral (situat excentric) care se continuă, în sens caudal, cu
rafeul penian. În secţiune transversală se observă o albuginee foarte groasă şi, în planul
ventral, un şanţ uretral adânc ce închide, aproape complet, uretra.
La ţap, penisul prezintă un proces uretral scurt (20-25 mm) situat pe faţa stângă.
Tuberculul spongios lipseşte.
La berbec, penisul prezintă un gland mai dezvoltat decât la taur şi are aspectul unui
capişon rotunjit. Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat.
Pe faţa ventrală stângă a corpului penian, este vizibil tuberculul spongios.
La vier, penisul este, în general, asemănător, cu cel de la rumegătoare dar se
deosebeşte, printr-un corp mai subţire, mai lung şi o flexură sigmoidă dispusă cranial de
bursele vestibulare. Extremitatea liberă este ascuţită, uşor spiralată şi cu aspectul unui
tirbuşon.
La canidae, corpul cavernos la penisului prezintă extremitatea anterioară osificată sub
forma unui „ os penian ". Lungimea totală a penisului este de 15-20 cm, din care 8-11 cm o
reprezintă porţiunea fixă, respectiv corpii cavernoşi, diferenţa aparţinând osului penian peste
care se suprapune corpul spongios al glandului.

16
 La leporidae, penisul este diferit de cel de la felinae datorită absenţei osului penian şi
papilelor cornificate de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este lung.

La felinae, penisul este orientat caudal. Baza anatomică a porţiunii libere este
reprezentată de „ osul penian" acoperit de corpul spongios şi de piele. Pielea are în structură
papile uşor cornificate orientate spre baza penisului. Muşchiul retractor al penisului este
reprezentat de două benzi musculare ce se inseră pe feţele laterale ale bazei cozii şi rectului şi
distal, pe faţa ventrală a corpului cavernos şi are rolul de a trage penisul în poziţia caudală de
repaus. Din muşchiul ischio-cavernos se desprinde un grup de fibre musculare dorsale ce au
rolul de protractor al penisului în vederea copulaţiei.

17
 Aparatul genital mascul la păsările domestice
Aparatul genital mascul la păsări este reprezentat de testicule, epididim şi canalul
deferent.
Testiculele se dispun în cavitatea abdominală, în regiunea sublombară unde sunt
suspendate printr-un ligament denumit mezou testicular. Se dispun înaintea extremităţii
anterioare a rinichilor, au o formă ovoidă, culoare alb-gălbuie şi o consistenţă redusă. Sunt
mai mari decât la mamifere şi foarte dezvoltate în perioada de împerechere. Testiculul drept
este mai redus decât cel stâng.
La palmipede-şi în special la răţoi-testiculele sunt mai dezvoltate decât la galinacee.
Testiculele sunt moi la palpare deoarece albugineea testiculară este elastică, foarte fină şi
subţire şi nu trimite, spre interior, septe conjunctive care să delimiteze lobulii intratesticulari.
Tubii seminiferi contorţi au un diametru mai mare şi sunt anastomozaţi între ei.
Spermatocitele sunt mici iar procesul de diviziune este mai rapid. De la mediastinul testicular
pornesc, spre marginea dorsală a testiculului, conurile eferente (scurte) care formează, prin
confluare, canalul epididimar.
Epididimul este foarte redus, se dispune pe partea mediană a testiculului, are forma
unui apendice vermiform şi se continuă cu canalul deferent.
Canalul deferent este foarte dezvoltat şi flexuos, are aspectul unui canalicul organic,
vizibil la extremitatea posterioară a marginii mediale şi, de sub ligamentul suspensor, se
orientează peste lobul posterior al rinichiului şi apoi, se orientează paralel cu partea laterală a
ureterului. După o serie de sinuozităţi se deschide în cloacă, la limita dintre urodeum şi
proctodeum în dreptul unei papile copulatoare, printr-un canal scurt denumit canal ejaculator.
La porumbel, canalul deferent prezintă, înainte de terminarea în cloacă, un diverticul
în care sunt colectaţi spermatozoizii.
Organul copulator mascul este rudimentar şi are o conformaţie variabilă cu categoria
de păsări. La galinacee, are aspectul unei reduse papile copulatoare şi se dispune în partea
inferioară a pungii cloacale, între orificiile de deschidere a canalelor deferente. Prezintă, pe
partea dorsală, un şanţ cu rol de canal uro-genital prin care se scurge sperma. La palmipede,
penisul este mult mai dezvoltat, se dispune într-o cavitate tubulară a peretelui cloacal de unde
este scos doar în momentul copulaţiei.

18
Fig.4

19
 Fiziologia aparatului reproducător mascul
Spermatogeneza
Spermatogeneza- constituie un mecanism extrem de complex care asigură două
funcții esențiale:
- multiplicarea perpetuă a spermatogoniilor-sușă pentru producția de gameți
masculi;
- reînoirea permanentă a spermatogoniilor-sușă, care constituie stocul
viitorilor spermatozoizi.
Spermatogeneza se declanșează o dată cu maturitatea sexuală, se desfășoară în toată
perioada genitală și la începutul celei postgenitale. Primele celule seminale la nivelul tubilor
seminiferi apar în jur de 220 de zile la taur, 110-125 de zile la vier, 18-20 luni la armăsar și
110 zile la iepure. Primele ejaculate fecundante la berbec apar între 112 și 185 de zile.
Spermatogeneza se desfășoară în trei faze:
- multiplicare;
- creștere;
- maturare.

20
 Faza de multiplicare are loc în sfârșitul perioadei prepubere și constă în diviziunea
mitotică a spermatogoniilor sușă. Pornind de la o spermatogonie-sușă se dezvoltă mai multe
generații spermatogoniale succesive care se diferențiază progresiv pentru a ajunge la stadiul
de spermatocit I. Noile celule-sușă, care le vor înlocui pe cele care se dezvoltă în linia
spermatogenetică, derivă din a 2-a diviziune spermatogonială. Între spermatogonia sușă și
spermatocitele primare au loc 5-6 diviziuni succesive, în raport cu specia.
Teoretic, o spermatogonie-sușă este capabilă să producă, în decursul celor 5-6
diviziuni succesive, până la stadiul de spermatocit I, 192 de spermatozoizi dar, din cauza
numeroaselor degenerscențe ale celulelor germinale, producția maximă este de 64
spermatozoizi/spermatogonie-sușă la taur, berbec, armăsar, vier, iepure, de 96 la hamster și
de 112 la șoarece.
Durata diverselor etape ale spermatogenezei este o constantă biologică: taur-65 de
zile, berbec- 46-49 de zile, vier – 38 de zile, iepure- 45 de zile, șobolan – 48-52 de zile,
maimuță – 36 de zile, păsări – 16-18 zile. Spermatogeneza este un proces dinamic și
permanent. Pentru un segment precis al tubului seminifer și la un moment dat, pot fi
observate secvențe de-a lungul acestuia. O porțiune a tubului care constituie un anumit tip de
asociație celulară, este urmată de o alta ce cuprinde etapa precedentă sau imediat următoare a
acelei asociații. Fiecare serie completă de asociație celulară este denumită și ciclul epiteliului
seminifer. Durata acestui ciclu este de 13,5 zile la taur, 10,4 zile la berbec, 8 zile la vier.
Producția permanentă de spermatozoizi este asigurată prin numărul mare de spermatogonii-
sușă, care încep diviziunile în momente diferite. Producția zilnică de spermatozoizi este de
9,64 x 109 la berbec, 11,5-12,0x109 la taur, 6x109 la armăsar. Această producție este
dependentă de numărul spermatogoniilor sușă existente în testicul, de frecvența diviziunilor
celulare, de durata fiecărei etape a spermatogenezei și de intensitatea degenerativă care
afectează celulele germinale în cursul evoluției lor.
Alături de celulele liniei seminale se află celulele Sertoli, care sunt de tip somatic și
au un rol important în spermatogeneză, existând corelații pozitive între numărul acestor
celule și producția de spermatozoizi. Se găsesc în număr constant, numărul celulelor de
susținere care se vor diferenția în celule Sertoli este de circa 50 de milioane, ajungând la
berbecul adult la circa două-patru miliarde. O atenție specială trebuie acordată masculilor
reproducători în perioada prepuberă, moment când se fixează numărul total de celule adulte
de tip Sertoli. Celulelu Sertoli susțin și comunică cu celulele germinale. La nivelul acestor
celule se sintetizează produsele necesare proceselor spermatogenetice sau maturării
epididimare. Tot la nivelul lor se secretă fluidul tubar care transportă spermatozoizii până la

21
rețeaua testiculară, precum și unii metaboliți cum ar fi inozitolul, piruvatul sau lactatul
precum și proteine (inhibină, proteinele de legare a hormonilor androgeni etc).
Celulele Sertoli au un ciclu de evoluție ritmic, sincronizat cu ciclul spermatogenetic.
Ultimul punct de impact al hormonilor gonadotropi și androgeni este reprezentat de aceste
celule, al căror produs de secreție va declanșa ciclul spermatogenetic și va asigura menținerea
spermatogenezei. Modificări citologice și biochimice ale celulelor Sertoli sunt induse de
FSH-ul hipofizar, aceste celule fiind singurele de la nivelul testiculului prevăzute cu locusuri
specifice de legare a acestui hormon. Deci FSH-ul acționează asupra spermatogenezei
indirect, prin intermediul acestor celule de tip somatic. Celulele Sertoli creează o barieră între
sânge și testicul care menține un mediu specific în interiorul tubilor seminiferi. Datorită
acestei bariere, calea de acces a FSH-ului în interiorul tubilor seminiferi o constituie
porțiunea bazală a acestor celule, care, în urma stimulului hormonal, sintetizează o cantitate
crescută de AMPC care va antrena secreția proteinelor de legare a androgenilor (Androgen
binding protein-ABP). ABP are o mare afinitate pentru testosteron și metabolitul său activ-
dihidrotestosteronul (DHT). În acest mod, androgenii secretați la nivelul glandei interstițiale
testiculare stimulează spermatogeneza, fiind indispensabili stadiilor diviziunii meiotice.
Spermatogeneza este strict dependentă endocrin. Ablația chirurgicală a hipofizei duce
la încetarea spermatogenezei, ceea ce indică dependența gonadotropă a acestui proces.
Reînoirea spermatogonilor-sușă este controlată de LH, care acționeză și asupra celulelor
Leydig pentru a induce secreția hormonilor androgeni. Sub influența FSH-ului, celulele
Sertoli secretă cantități crescute de ABP care transportă testosteronul sau metabolitul său-
DHT- secretat la nivelul glandei interstițiale, până la nivelul celulelor germinale unde va
stimula procesul meiotic, fiind necesar la nivelul epiteliului seminifer, între spermatogoniile
intermediare și spermatocitele primare.
Testosteronul are rolul de a menține producția de spermatocite primare și de
spermatide. Ca răspuns la stimularea FSH-ului și în prezența testosteronului, celule Sertoli
secretă, pe lângă ABP și inhibină, hormon care retroacționează la nivelul hipofizei pentru a
diminua secreția de FSH și a stimula secreția de LH. În acest fel, există o permanentă
comunicare între hipofiza anterioară, celulele Sertoli și celulele germinale.
Spermatogeneza necesită pentru o desfășurare optimă prezența și acțiunea celor trei
hormoni: FSH, LH și testosteron, nici unul nefiind capabil singur să mențină, cantitativ și
calitativ, spermatogeneza la un nivel normal.

22
 Maturarea spermatozoizilor
După formare, spermatozoidul este imobil și este antrenat spre canalul epididimar de
secrețiile de la nivelul canaliculelor seminifere, a tubilor drepți și a rețelei Haller. La
părăsirea testiculului, la nivelul gâtului majorității spermatozoizilor se găsește o picătură
citoplasmatică ce migrează pe parcursul tranzitului epididimar, până la partea distală a piesei
intermediare de unde este apoi eliminată. Prezența acestei picături citoplasmatice în partea
proximală a pisei intermediare semnifică existența unui defect de maturare la nivelul
epididimului.
Epididimul este segmentul aparatului genital mascul la nivelul căruia spermatozoizii
își desăvârșesc maturarea, la acest nivel dobândindu-și mobilitatea și fecunditatea, devenind
maturi. Concentrația în spermatozoizi a fluidului rețelei testiculare la berbec este de
100mil/ml, însă majoritatea acestui lichid se resoarbe la nivelul capului epididimulu, astfel
încât, la nivelul corpului acestuia, spermatozoizii se găsesc într-o suspensie foarte deasă.
Maturarea spermatozoizilor se desăvârșesște la nivelul capului corpului epididimului.
În timpul tranzitului epididimar, cele mai importante schimbări se referă la:
- stabilirea nucleului speermatozoizilor;
- modificări profunde la nivelul membranei;
- flagelul devine activ;
- dispariția picăturii citoplasmatice.
Maturarea spermatozoizilor este dependentă de secrețiile epitelilui epididimar, în
special de nivelul unor ioni cum ar fi de Na, K, Cl și a altor substanțe biochimice, secreții
care la rândul lor, sunt dependente de nivelul hormonilor androgeni, în special a
dihidrotestosteronului. Epididimul are capacitatea de a reține hormonii androgeni, datorită
existenței, la nivelul epiteliului epididimar a receptorilor specifici acestor hormoni. Sub
influența hormonilor androgeni, epididimul dobândește capacitatea de a desăvârși maturarea
spermatozoizilor.
La nivelul cozii epididimului, spermatozoizii sunt stocați până la eliminare în exterior.
La acest nivel, spermatozoizii își păstrează mobilitatea circa 30-60 de zile. O diferență
importantă există între nivelul producției de spermatozoizi în testicul și producția maximă ce
poate fi obținută prin ejaculări frecvente. Pierderea spermatozoizilor se datorează fie unui
resorbții în epididim (foarte reduse), fie prin masturbare, în cazul prezenței acestui viciu la
unii masculi.
Timpul necesar traversării epididimului este de circa 11-14 zile (cap-corp: 4-5 zile;
coadă: 7-9 zile). La nivelul epididimului și mai ales a cozii acestuia, spermatozoizii au un

23
metabolism foarte scăzut, starea în care se găsesc la acest nivel fiind denumită anabioză
acidă, stare favorizată de condițiile specifice de la acest nivel: reacție ușor acidă, temperatură
mai scăzută cu 3-50C față de temperatura corpului, vascularizație bogată.
Spermatozoizii devin activi în momentul contactului cu secrețiile glandelor genitale
anexe, în timpul ejaculării. Rezerva de spermatozoizi de la nivelul epididimului diferă cu
specia: la berbec numărul total al spermatozoizilor dintr-un epididim este de circa 80 de
miliarde; la taur de circa 70 de miliarde, la vier de circa 0,5 miliarde, la iepure de 900 de
milioane etc.
Rata de înaintare a spermatozoizilor prin capul și corpul epididimului nu este
influențată de frecvența ejaculării, însă timpul de staționare la nivelul cozii epididimului este
puternic dependent de frecvența ejaculării. Pentru a reduce pierderile de spermatozoizi și a
menține un apetit sexual optim, se propune un anumit ritm de recoltare a materialului
seminal, care să permită o valorificare cât mai aproape de optim al potențialului
spermatogenic al fiecărui reproducător.
Rolul glandelor anexe
Glandele anexe ale aparatului genital- glandele seminale, prostata, bulbo-uretrale-
prin secreția lor, plasma seminală, contribuie la asigurarea mediului propice desfășurării
metabolismului celulei seminale. Plasma seminală este un mediu extrem de complex care
conține numeroase substanțe biochimice, diferențiate cu specia, cum ar fi: mucoproteine,
aminoacizi liberi, lipide, acizi grași, fructoză, acid citric, acid ascorbic, acid glutamic,
vitamine, substanțe minerale (Na, P, Mg, Ca-macroelemente), (Fe, Zn, Cu-microelemente),
enzime. În plus, apar și unele substanțe organice mai puțin cunoscute secretate de glandele
anexe: gliceril-fosforil-colina, inozitolul, sorbitolul etc. Dintre aceste substanțe fructoza și
sorbitolul constituie surse de energie pentru spermatozoizi (respirația exogenă). Fructoza este
secretată de glandele seminale, sub controlul testosteronului care stimulează sinteza și
secreția sa. Acidul citric și prostaglandinele, la rumegătoare sunt secretate tot de glandele
seminale. Concentrația în aminoacizi la nivelul întregului tractus genital este mai mare decât
în plasma sanguină. Aminoacizii apar în testicul la nivelul canalelor testiculare, iar în plasma
epididimului conținutul în aminoacizi liberi, este mai mare, având loc o absorbție selectivă în
canalul epididimar de glicină, apă și ioni de Na și K. În plasma spermatică a masculilor de
rumegătoare se găsește într-o concentrație relativ ridicată acid glutamic și glicină. Există o
corelație pozitivă între conținutul în aminoacizi liberi din plasma spermatică și producția de
spermatozoizi. Pe lângă acidul glutamic și glicină, în plasma spermatică a vierului se găsesc
și aminoacizi sulfurați.

Spermatozoidul matur conține foarte puțină citoplasmă, însă conține cantități ridicate
de lipide neutre și de fosfolipide, dintre care unele sunt folosite ca rezerve energetice în
epididim. Pentru a obține energia necesară mișcării, spermatozoizii oxidează fructoza (sau
glucoza), în CO2 și H2O în condiții oxibiotice, dar sunt la fel de capabili să scindeze aceste

24
glucide în acid lactic în condiții anoxibiotice. La nivelul piesei principale a flagelului
spermatozoidului sunt concentrate fosfolipide și, de asemeni, plasmalogenul care este utilizat
de către spermatozoid ca sursă principală de energie pentru menținerea mobilității, numai
după ce au fost consumate toate sursele de energie din plasma spermatică. Fructoza împreună
cu glucoza, este cel mai frecvent folosită în formulele de diluanți. Chiar dacă bioxidul de
carbon este produs în mediul de diluție, acesta poate temporar, să inhibe mobilitatea
spermatozoizilor. Din contră, o producție prea ridicată de acid lactic poate afecta ireversibil
spermatozoidul. Spermatozoidul poate utiliza și alte substanțe, cum ar fi acid lactic, piruvic,
acetic, glicerolul și sorbitolul. Mobilitatea spermatozoidului este strâns legată de fructoliza
anaerobă și de conținutul intracelular în AMP.

Glandele bulbo-uretrale, la berbec și țap, au particularitatea de a secreta în cantități

mari, mai ales la țap, o enzimă- fosfolipaza A (numită și enzima coagulării gălbenușului
oului), care catalizează hidroliza lecitinelor gălbenușului oului în acizi grași și lizolecitine.
Lizolecitina, în cantități mari , este toxică pentru supraviețuirea in vitro a spermatozoizilor.
Hidroliza lecitinelor este condiționată de o serie de factori, cum ar fi: prezența ionilor de
calciu, pH, temperatură, concentrația plasmei seminale, sezonul producerii spermei, rasa
găinilor de la care provin ouăle. În ceea ce privește activitatea acestei enzime, sunt diferențe
individuale mari între reproducători. Cunoașterea acestor particularități prezintă o importanță
deosebită când trebuie să adaptăm o formulă de diluant. La țap, nu se recomandă folosirea
unei proporții ridicate de gălbenuș de ou sau a unui mediu cu un conținut crescut de lecitină.

Plasma seminală, în ansamblul său, pare a fi nefavorabilă supraviețuirii in vitro a

spermatozoizilor proveniți de la berbec și țap. Îndeosebi la țap, plasma seminală pare la fel de
nefastă menținerii calității pe termen lung a spermatozoizilor congelați în azot lichid.

Volumul, concentrația și compoziția ejaculatului, sunt influențate de o multitudine de factori

endogeni (ereditatea, sistemul neuro-endocrin, temperatura corporală și scrotală, circulația
sanguină) și exogeni (alimentația, temperatura, lumina, sezonul, altitudinea, factorii toxici), a
căror acțiune se extinde de la influența minimă asupra cantității și calității spermatozoizilor
până la azoospermie și aspermie. Spermatogeneza este diminuată mai ales la masculii cu
ejaculare multifazială îndeosebi din cauza suprasolicitării sexuale și a furajării
necorespunzătoare.

Cunoașterea producției medii zilnice de spermatozoizi dă posibilitatea exploatării

raționale a reproducătorilor masculi în cazul practicării însămânțărilor artificiale prin
asigurarea unui regim optim de folosire la reproducție, astfel încât, numărul de spermatozoizi
colectați într-un anumit interval de timp, să fie cât mai apropiat posibil de numărul total de
spermatozoizi produși de gonade în aceeași perioadă. În acest fel reproducătorii valoroși pot
fi exploatați cât mai eficient, iar ritmul de ameliorare e efectivelor de animale se accelerează.

25