in:

Comunismul în România

Economia României comuniste

MODIFICARE
 SHARE

[Această pagină se poate vedea mai bine în format  Monobook.]

(O analiză a economiei comuniste din România)

«Aş vrea ca glasul nostru să fie purtat de vântul în toate colţurile ţării noastre pentru a vă vesti că venim din casa marelui nostru
vecin, Uniunea Sovietică » (Petru Groza adresându-se mulţimii)

Petru Groza, lider al Partidului Naţional Român la Marea Unire din 1918, de trei ori doctor în
drept, administraţie şi economie, cunoscut pentru apetitul său de petrecăreţ, dar şi fiind mare
amorez, era speculatorul perfect.

Nu a reuşit mai nimic în politica interbelică şi, deşi era putred de bogat şi ar fi vândut orice
pentru a ajunge într-o poziţie de putere în România.

Petru Groza şi partidul său de buzunar, Frontul Plugarilor, a fost ales de sovietici şi impus nu
pentru a conduce România, ci pentru a masca precum un paravan din funcţia de premier al
României, jaful la care ţara noastră a fost supusă după al Doilea Război Mondial.
Astfel, dacă în 1945 celelalte ţări europene, capitaliste şi comuniste au reînceput construcţia,
reconstrucţia, în România nici nu a putut fi vorba de aşa ceva, încă cinci ani după război.

Cuprins

[arată]

Economia României ocupate (1944 - 1957)  Edit

În 1945, agricultura scăzuse la nivelul de după Războiul de Independenţă, iar foametea a atins în
1947 un nivel mai crunt decât cel din 1907.

În judeţele Moldovei s-au produs în acel an doar 5.000 de vagoane de cereale, de patru ori mai
puţine decât ar fi fost necesare pentru hrănirea populaţiei.

Istoricii nu ştiu nici azi exact dacă în acea perioadă au pierit de foame zeci de mii sau doar mii de
români.

Americanii au alocat un ajutor umanitar de trei milioane de dolari pentru hrănirea populaţiei
României ocupate de ruşi.

Transporturi cu ajutoare în hrană au mai venit din Suedia, Elveţia, Vatican şi chiar din Bulgaria,
dar în tot acest timp, trenuri cu cereale, lemn , petrol, minereuri şi alte resurse plecau deja în
URSS, căci România pierduse războiul şi despăgubirea fusese evaluată la 300 de milioane de
dolari.

Despăgubiri plătie URSS de către România

 Stabilite prin tratatul de pace: 300 milioane de dolari
  Reale, rezultate din subevaluare: 2 milioane de
dolari;
 din răscumpararea SOVROM: 5 milioane de dolari.
TOTAL plătite (până în 1975): 7 milioane de dolari.

Comparabil în epocă cu întreg PIB-ul României, această datorie a fost umflată la două miliarde
de dolari, plus încă cinci miliarde de dolari răscumpărarea SOVROM-urilor. Abia după 30 de ani
de la sfârşitul războiului, România a încheiat plata unor despăgubiri către URSS care au totalizat
de 15 ori PIB-ul ţării din 1945. Dar poporul nu ştia asta, oamenii mureau de foame şi poate se
bucurau citind în "Scânteia" că ruşii ne-au mai redus datoria. Este greu de făcut o comparaţie în
bani, căci din Germania ruşii au fabrici cu totul, au demontat căile ferate, le-au transferat în
URSS dar este posibil ca, în valoare absolută, jaful făcut în România de ruşi să fi depăşit
despăgubirile făcute de Germania către URSS după al Doilea Război Mondial.

Petru Groza, impulsiv şi autoritarist, dar superficial, teatral şi pervers la nevoie, nu a fost
niciodată membru al Partidului Comunist, lucru foarte ciudat, deşi exista suspiciunea că ruşii l-ar
fi folosit pentru a-i finanţa pe comunişti înainte şi în timpul războiului. A rămas cu al său Front
al Plugarilor, un partid inexistent, care s-a şi desfiinţat în 1953 după ce Petru Groza nu a mai fost
premier. Preferinţa lui Stalin pentru acest trădător român este aparent ciudată. Într-una din notele
scrise chiar de către Petru Groza după moartea lui Stalin, acesta povesteşte cum a câştigat
simpatia dictatorului sovietic încă de la prima lor întâlnire:

"M-am apropiat de el. [...] M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: în
sfârşit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
Stalin, vădit împresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat. Îi făcuse o impresie
deosebită circul meu şi pe urmă l-am câştigat. Eram un teatralist fără pereche!'"

Stalin nu era însă un idiot şi l-a folosit pe acest clovn urcat la cârma ţării pentru a-şi atinge
scopurile. Petru Groza nu a condus România, au făcut-o consilierii sovietici în locul său. El s-a
implicat în convingerea regelui Mihai să abdice pentru a putea glumi apoi:

"Ultimul rege pe care îl recunosc a fost Decebal. După el, am devenit republican."

Între 1945 şi 1952, jaful naţional operat atât de eficient în România de către Uniunea Sovietică a
fost dublat de un jaf individual mai cunoscut şi sub numele de naţionalizare, cu variantele sale
agricolă numită cooperativizare, dar şi cu cea financiar-monetară numită stabilizare.

În vara anului 1947 preţul unei pâini în România era de 165 de mii de lei iar cea mai mare
bancnotă emisă în acel an de BNR era de 5.000.000. Pe 15 august 1947, toată populaţia
României sărăceşte peste noapte. Sub pretextul inflaţiei, care era într-adevăr mare, statul decide
schimbarea banilor la o paritate de:

20.000 lei vechi = 1 leu nou

Stabilizarea monetară
15 august 1947
Sume limită schimbate
1 agricultor 5 mil. lei vechi (30 pâini)

1 muncitor 3 mil. lei vechi (18 pâini)

1 şomer 1,5 mil. lei vechi (9 pâini)

Se impun însă limite de sume, astfel încât un agricultor poate schimba maximum 5.000.000 de
lei vechi şi echivalentul a 30 de pâini, un muncitor sau un funcţionar au dreptul să schimbe
3.000.000 de lei vechi, deci echivalentul a 18 pâini, iar o persoană fără serviciu poate schimba
maximum 1,5 milioane de lei vechi deci echivalentul a 9 pâini. Schimbul se face rapid, perioada
limită de schimbare a banilor fiind de câteva zile. Cei care de frica inflaţiei îşi mai schimbau
averea în aur aveau să fie căutaţi de Securitate, iar aurul confiscat. În două zile, statul a confiscat
astfel 94% din masa monetară a României aflată în circulaţie. Şi pentru că cei de la BNR au
protestat faţă de aceste măsuri, conducerea Băncii Naţionale a fost arestată.

Un an mai târziu, pe 11 iunie 1948, toate cele 1050 de întreprinderi industriale, bancare, de
asigurări, miniere şi de transporturi din România treceau prin lege în mâinile statului ca "bun de
consum al poporului". Reforma agrară începe imediat după război în 1945 prin confiscarea
marilor proprietăţi şi exploataţii agricole şi împărţirea lor ţăranilor. Din cauza haosului creat însă,
o mare parte a pământurilor a rămas nelucrată iar foametea a venit în primul rând din această
cauză. În 1947 are loc a doua fază a naţionalizării din agricultură, care constă în confiscarea
proprietăţilor ţărăneşti mai mari de 50 hectare. A treia fază a coopertativizării începe în 1949
după un plan ţinut secret până atunci şi constă în convingerea tuturor ţăranilor să îşi predea în
CAP-uri proprietăţile de explotare comună. Teoretic, vitele, atelajele şi ogoarele CAP-urilor nu
au intrat imediat în proprietatea statului, dar practic ţăranii au fost convinşi, cel mai adesea prin
teroare, să semneze acte de predare a proprietăţii. Cei mai mulţi au rămas doar cu găinile din
curte, urmând apoi să primească bani în mod egal în funcţie de norma prestată la global şi
valorificată de CAP.
Veniţi cu toată încrederea alături de noi, de marea mulţime a ţărănimii, de ţărănimea
colectivistă. Muncind toţi laolaltă în gopodăriile agricole colective, pe tot cuprinsul ţării, vom
făuri bunăstarea şi fericirea pentru toţi, pentru noi şi familiile noastre.

Rezistenţa ţăranilor români la colectivizare a fost una puternică. În 1953, după moartea lui Stalin,
autorităţile de la Bucureşti păreau să slăbească presiunea asupra lor de a-şi înscrie proprietăţile la
colectiv. Procesul a fost reluat totuşi în 1956 şi complet finalizat în 1962.

Marea migraţie la oraş  Edit

Există o mare diferenţă între colectivizarea făcută în România şi cea din Bulgaria de exemplu sau
din alte ţări comuniste. La noi ţăranii au rămas săraci. În Bulgaria, Ungaria sau în alte ţări din
blocul comunist, colectivizarea nu a fost totală, ţăranilor permiţându-li-se deţinerea unor loturi
individuale, fie salariile pe care le primeau aceşti lucrători agricoli, care îşi dăduseră pământurile
şi vitele, erau mult mai mari, comparabile cu cele din industrie, nu şi în România însă. La noi,
deşi începând din 1950 producţia agricolă a început să fie mai mare decât cea din 1939, înainte
de război, deşi agricultura a primit investiţii uriaşe în special în mecanizare, salariile mizerabile,
combinate cu lipsa alternativei micii proprietăţi ţărăneşti a dat naştere unor fenomene sociale
ciudate. În primul rând, furtul de la CAP a devenit un fenomen de masă, în ciuda pedepselor
aspre introduse, în ciuda faptului că ajungeau oamenii la puşcărie pentru un sac de ştiuleţi luaţi
de pe holda pe care tot ei o munceau, furtul din averea tuturor a fost şi un mod de răzbunare pe
colectivizarea forţată. Ţăranii au devenit, de asemenea, foarte eficienţi şi în ascunderea vitelor pe
care erau obligaţi să le contracteze cu statul la preţuri de nimic.
Veniturile medii lunare ale ţăranilor cooperatori
 cu tot cu gopodăria individuală
1950 1965 1970 1975 1980
167 lei 495 lei 571 lei 990 lei 1.270 lei

Un al doilea fenomen de masă a fost migrarea poplaţiei rurale de sate la oraşe cu efecte
dramatice similare, dar la fel de interesante din perspectivă istorică. În primul rând structura
etnică a oraşelor, extrem de colorată şi amestecată în perioada interbelică s-a ameliorat datorită
emigraţiei româneşti la sate. De exemplu oraşul Timişoara.

Ponderea populaţiei de etnie românească

în oraşul Timişoara
1941 1956 1966
37% 53% 62%

...şi aceasta fără ca populaţia germană sau maghiară să scadă în acest oraş. Populaţia germană a
scăzut mai târziu, când Ceauşescu ne-a vândut nemţii la bucată ca pe vite.
Sporul, pe etnii, al populaţiilor oraşului Timişoara
între 1956 şi 1977
Germani Maghiari Români
+15% +25% +130%

Cum au devenit comuniştii antisovietici?  Edit

Aici intervine un fenomen şi mai interesant: Cum au devenit comuniştii români, un grup de
golani finanţaţi de la Moscova până în 1945, să dezvolte la nici zece ani de atunci, un spirit
naţionalist, de opoziţie faţă de Moscova. Un rol important în acest sens l-a avut chiar Stalin, care
spre sfârşitul vieţii sale a devenit extrem de antisemit, aşa cum şi Hitler fusese.
"În numele Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi al guvernului Republicii
Populare Române, în numele întregului popor român, adresez un călduros salut ostaşilor
sovietici care se întorc în patrie."
(Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1957)

Dezvoltarea industrială, care a început odată cu Gheorghiu-Dej, nu poate fi disociată nici de linia
naţionalistă care a început ca antisemită în PMR, viitorul PCR şi a devenit apoi antisovietică. Nu
poate fi disociată nici de cvasi-criza de sistem produsă în Uniunea Sovietică la moartea lui Stalin
în 1953. Dacă Ana Pauker, agent sovietic, kominternist, a fost probabil cel mai puternic artizan
al terorii de după război, dar şi adevăratul motor al guvernelor Groza, ascensiunea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, dar şi a lui Ion Gheorghe-Maurer, o personalitate mai puţin titrată azi, precum şi
tensiunile dintre comuniştii români şi ucrainianul Nikita Hruşciov care i-a succedat lui Stalin la
conducerea URSS, aceştia reprezintă embrionii deciziei de dezvoltare economică a României
într-un registru de relativă independenţă faţă de blocul sovietic.

Specialiştii din spatele lui Ceauşescu  Edit

La sfârşitul anilor '50 dar mai pregnant prin '70 şi până în 1985, România a folosit masiv politica
externă în ajutorul economiei. Există două personalităţi care au jucat un rol crucial în această
strategie mai puţin cunoscute însă: Ion Gheorghe-Maurer, ministru de externe iar apoi, mai mult
de un deceniu, premier, şi Corneliu Mănescu, de asemenea ministru de externe în timpul lui
Maurer. Aceşti doi oameni cu adevărat deştepţi, sfătuitori şi apropiaţi şi ai lui Dej şi apoi şi ai lui
Ceauşescu, au compensat lipsa de educaţie economică a liderilor comunişti.

Născut din părinţi francezi, rezidenţi la Bucureşti, Jean Gheoghe-Maurer parcurge o carieră de
avocat şi procuror în perioada interbelică şi intră târziu în partidul comunist. Ales membru al
Academiei în 1955, devine ministru de externe în 1957 şi prim-ministru din 1961. Personalitate
puternică, Maurer este singurul care are curaj să îi spună lui Stalin că Ana Pauker nu ar trebui să
devină liderul PMR ajutându-l astfel pe Gheorghiu-Dej să obţină această funcţie. Mult mai târziu
s-a aflat faptul că, spre deosebire de kominternista Ana Pauker, Gheorghiu-Dej fusese în
perioada interbelică un agent de contraspionaj al Siguranţei, cu rol de monitorizare al infiltrărilor
sovietice ce pregăteau comunizarea României. Este posibil ca Maurer fost procuror şi apoi
avocat al ilegaliştilor comunişti să fi ştiut şi acest episod din istoria lui Dej, dar şi pe cel de agent
sovietic al Anei Pauker.
După moartea lui Stalin în 1953, Maurer joacă un rol din ce în ce mai important în conducerea
României, contribuind decisiv la planurile de emancipare economică de sub tutela Uniunii
Sovietice. Planurile de industrializare, concepute la finalul anilor '50 şi continuate după 1965
odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, îl au pe Maurer drept artizan real şi puţin a
lipsit ca acesta să devină liderul României la moartea lui Gheorghiu-Dej. Om de acţiune, Maurer
a refuzat în 1965 oferta lui Dej de a-i succede la putere preferând să-l sprijine pe mai tânărul
Nicolae Ceauşescu, al cărui premier a rămas până în 1974. Ion Gheorghe-Maurer a ieşit din
scena politică în 1972 după un foarte ciudat accident rutier din care abia a scăpat cu viaţă. Deşi
opinia răspândită în rândul istoricilor că accidentul lui Maurer a fost de fapt un atentat, nu este
clar nici azi dacă acesta fost comandat de Cauşescu sau de Moscova. Rămâne totuşi o certitudine
faptul că după retragerea din funcţiile politice, Maurer a primit de la Ceauşescu protecţie şi toate
beneficiile funcţiei, trăind retras într-o vilă din cartierul Primăverii încă 26 de ani. A murit în
anul 2000 la venerabila vârstă de 98 de ani.

Deşi Stalin murise în 1953, Ana Pauker fusese eliminată de la conducere în 1952, România era
încă ocupată de trupele sovietice. Erau prezenţi şi comisarii sovietici şi Sovrom-urile,
întreprinderile mixte româno-sovietice jupuiau în continuare România. Prima carte externă jucată
de Dej este în 1956 când România se implică din nefericire în mod decisiv în înăbuşirea
Revoluţiei de la Budapesta. Nu numai că armata română invadează Ungaria, alături de Uniunea
Sovietică, dar liderii revoluţionari maghiari sunt deţinuţi în România după înăbuşirea Revoluţiei
anticomuniste.

Gheorghiu-Dej a premeditat însă cu un cinism bine calculat această crimă de politică externă,
invazia unei ţări vecine. Dar Dej a negociat cu ruşii la schimb retragerea Armatei Roşii din
România şi desfiinţarea Sovrom-urilor, ceea ce se şi întâmplă în anul imediat următor chiar dacă
răscumpărarea părţilor sociale ruseşti din Sovrom-uri, supraevaluate, a îndatorat masiv România
cu încă 5 miliarde de dolari. Dar nimic nu se putea construi cu ruşii aici în ţară.

Un al doilea moment de asemenea de răscruce are loc în 1964 când URSS publică planul Valev
cel care ar trebui să condamne România alături de Bulgaria, Basarabia (pe atunci RSS
Moldovenească) şi Ucraina la un rol de grânar al blocului socialist. Comuniştii români ştiau că
ruşii începuseră să lucreze încă din 1957 la un astfel de plan, care ar fi condamnat România la
subdezvoltare. Acesta este adevăratul motiv pentru care Gheorghiu-Dej alături de Maurer şi mai
târziu de Ceauşescu dezvoltă o linie de dizidenţă faţă de Moscova ce a adus la industrializarea
forţată a României.

Rămâne şi astăzi controversată moartea subită a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1965, în epocă
şi Maurer şi Ceauşescu fiind convinşi că liderul Republicii Populare Române ar fi fost asasinat
de ruşi prin iradiere, tocmai pentru că se opusese planului Valev. Totuşi, cea mai probabilă cauză
a morţii lui Gheorghiu-Dej este iradierea accidentală descrisă foarte interesant de istoricul
polonez Adam Burakowski. În cartea sa, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, geniul Carpaţilor,
istoricul polonez prezintă o versiune foarte interesantă referitoare la moartea lui Gheorghiu-Dej,
găsită în amintirile liderului comunist Gheorghe Apostol, unul dintre apropiaţii lui Dej. După
spusele lui, în 1961, în biroul lui Dej a venit liderul comunist Chivu Stoica, prim-ministru până
atunci şi a adus cadou lui Dej prima bucată de uraniu produsă de o uzină care până nu demult
fusese Sovrom. Şeful statului a luat obiectul respectiv şi l-a pus pe un raft, fără să ştie exact ce
este uraniul şi cât poate fi de periculos. Mai târziu, directorul fabricii Steagul Roşu din Braşov,
ajuns şi el în biroul lui Dej, i-a atras atenţia că păstrarea unui astfel de obiect în apropiere poate fi
dănuătoare pentru sănătate. Ministru energiei a venit cu un contor Geiger şi a verificat nivelul de
radiaţie din biroul şefului statului. Într-adevăr, acesta s-a dovedit a fi foarte periculos, iar bucata
de uraniu a fost îndepărtată. Dar Gheorghiu-Dej fusese deja iradiat, murind din cauza unui cancer
provocat tocmai pe această cale. Deşi istoricul polonez Adam Burakowski consideră că povestea
lui Apostol este destul de neverosimilă, el aminteşte faptul că orizontul comuniştilor români şi în
special cel al lui Chivu Stoica, cel care i-a adus lui Dej un cadou sub formă de uraniu, era destul
de îngust. Indiferent dacă această poveste este sau nu adevărată, rămân incerte câteva lucruri:
cancerul lui Gheorghiu-Dej a apărut şi s-a manifestat în primăvara lui 1965, iar liderul comunist
a încetat din viaţă două luni mai târziu. Al doilea lucru relevant este că moartea rapidă a lui Dej a
avut efect puternic asupra comuniştilor români, inclusiv asupra lui Ceauşescu şi a lui Maurer,
aceştia au fost convinşi că ruşii l-au asasinat pe liderul ţării şi reacţia de frondă la adresa URSS
nu s-a diminuat, ci s-a accentuat. Oraşul Oneşti a primit numele Gheorghiu-Dej, nume pe care l-a
păstrat până în 1990, iar combinatul SIDEX Galaţi, investiţie planificată în ciuda opoziţiei lui
Hruşciov şi inaugurată de Ceauşescu în 1966, când la Moscova venise Brejnev, a primit de
asemenea numele lui Dej.
Începând cu 1958, România intră într-un proces de industrializare forţată, un proces care însă a
fost bine gândit până la un punct, diferitele industrii au fost răspândite pe tot cuprinsul ţării,
astfel încât să absoarbă forţa de muncă de la sate către oraşe, iar politica de stimulare
demografică, începută în 1965 prin interzicerea avorturilor, subvenţiile acordate celor cu mai
mulţi copii, dar şi aşa-numita taxă de celibat pentru persoanele necăsătorite, toate acestea au
compensat mişcarea populaţiei de la sat la oraş, în aşa fel încât nici satele nu s-au depopulat. S-a
mai echilibrat discrepanţa sat - oraş, industrie - agricultură.

Deşi imediat după război, optimismul populaţiei crescuse, iar numărul anual de naşteri revenise
spre 440.000, o valoare apropiată de cea din 1940, teroarea obsedantului deceniu pare a fi
schimbat fundamental percepţia românilor despre viaţă.

Evoluţia numărului anual al naşterilor

1930 1940 1955 1965
480.000 410.000 440.000 280.000

Pe la mijlocul anilor '50 şi până în 1965, numărul anual al nou-născuţilor a scăzut cu 40%
ajungând l doar 280.000 pe an, ţara era ocupată, foametea a lăsat o amprentă serioasă asupra unei
întregi generaţii, iar populaţia scăzuse la 18 milioane, din care 75% trăiau la sate, ocupaţi în
agricultură, adică trăiau greu. De altfel, această ramură economică, agricultura, încă realiza pe
jumătate din PIB-ul României, la fel ca înainte de război.

După emiterea decretelor privind interzicerea avorturilor şi subvenţionarea familiilor cu mai

mulţi copii, dar şi odată cu creşterea percepţiei privind securitatea socială, numărul naşterilor s-a
dublat pur şi simplu, depăşind 500 de mii în 1967. A rămas peste 400 de mii pe toată durata
deceniului 8, ceea ce a făcut ca în 1987 populaţia României să depăşească 23 de milioane de
locuitori, deşi percepţia s-a schimbat în anii '80, perioadă în care numărul anual al naşterilor a
variat între 300 de mii şi 400 de mii. Oricum, schimbările demografice au permis reaşezarea
bazei salariale.

Dacă la sfârşitul anilor '60 în România erau peste 5 milioane de lucrători agricoli şi aproximativ
2 milioane de angajaţi în industrie, un deceniu mai târziu, cele două ramuri aveau fiecare câte 3,5
milioane de angajaţi. La finalul anilor '80, agricultura număra doar 3 milioane de români, asta
deşi populaţia satelor depăşea 10 milioane de oameni, iar cu tot cu membri cooperatori care nu
erau socotiţi printre angajaţi, 7.000.000 de oameni erau ocupaţi în agricultură. În tot acest timp,
celelalte ramuri economice angajau 5.000.000 de români. Dar aceasta a fost a adevărată bombă
amorsată, care a dus la falimentul sistemic al comunismului.

Industrializarea forţată  Edit

Industrializarea nu era un lucru rău în sine, a creat o creştere economică explozivă, începând de
la finalul anilor '60 şi aproape pe tot parcursul deceniului 7 şi s-a bazat pe investiţii, importul de
resurse, exportul de produse finite şi pe transferurile de tehnologie.
Între 1970 şi 1989, economia a crescut cu 350%
1970 1980 1988 1989
12 mld. $ 34 mld. $ 60 mld. $ 54 mld. $

Cel mai probabil, Ion Gheorghe-Maurer este artizanul acestui plan de dezvoltare, dar nu trebuie
minimalizate nici meritele lui Ceauşescu în această fază care, deşi un om needucat (avea doar
patru clase şi o şcoală de ucenicie în cizmărie), a fost totuşi capabil să înţeleagă concepte
economice dificile, cum ar fi balanţa de plăţi, productivitatea muncii.

Un alt aspect interesant este acela că cea mai mare parte a creşterii economice din anii '70 erau
creşteri anuale cu două cifre, cum numai China mai realiza. E drept că cea mai mare parte a
creşterilor erau direcţionate către populaţie fie prin creşteri de salarii, fie prin subvenţionarea
preţurilor produselor de larg consum şi a serviciilor, vorbim de anii '70. Acestea sunt explicaţiile
reale ale popularităţii lui Nicolae Ceauşescu din momentul 1968, când a luat poziţie împotriva
invadării Cehoslovaciei de către ruşi şi până către finalul anilor '70, când economia românească
pur şi simplu s-a supraîncălzit.

La momentul 20 august 1968, seara în care trupele Tratatului de la Varşovia au invadat

Cehoslovacia, în condiţiile în care România lui Dej participase în 1956 şi chiar jucase un rol
important în înăbuşirea Revoluţiei de la Budapesta, în schimbul retragerii Armatei Roşii din ţară,
Ceauşescu avea să îi surprindă şi pe ruşi, dar şi pe americani.

"Cetăţeni ai ţării româneşti, pătrunderea trupelor celor cinci ţări în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă
pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la
luptă pentru a-şi apărat independenţa naţională, pentru egalitate în drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce
libertatea şi independenţa unui alt stat."

Acest lucru a atras atenţia americanilor. Din partea Rusiei, Leonid Brejnev se afla în faza de
consolidare a puterii şi nu a fost deloc fericit să vadă că România "iese din rând". Pe atunci, ţara
noastră a fost foarte aproape de a fi invadată şi nu este clar dacă acest lucru nu s-a întâmplat
datorită firii lui Brejnev, mai înclinat spre negocieri (cum susţin istoricii) sau datorită
intervenţiilor realizate de Occident, mai ales de SUA. De remarcat faptul că, fost ministru de
externe, Gheorghe Maurer era prim-ministru la acea dată şi tot el îl promovase pe postul său de
la Ministerul de Externe pe Corneliu Mănescu, care nu era un politruc, era un specialist şi a
condus Ministerul de Externe în toată perioada în care Maurer a fost premier.

Cu un an înainte de invazia Cehoslovaciei, Corneliu Mănescu devenise primul diplomat provenit

dintr-un stat socialist care condusese în calitate de preşedinte lucrările sesiunii Naţiunilor Unite.
Aceşti oameni au ştiut să îl sfătuiască pe Ceauşescu şi împreună să folosească orice interes pe
care americanii l-ar fi avut în legătură cu România la acea vreme.

Disidenţa în cadrul blocului sovietic era desigur importantă dar românii au mai reuşit ceva la fel
de important: intermedierea diplomatică în relaţiile americanilor cu chinezii. Toate acestea s-au
concretizat în ceva ce România nu putea obţine de la un URSS deja foarte ostil, ne referim aici la
finanţare şi, mai important, la transferurile de tehnologie. Numai astfel au putut să apară
Uzinele Dacia de la Piteşti sau avioanele ROMBAC de la British Aircraft Corporation cu
motoare Rolls-Royce.

Dar cele mai importante schimburi tehnologice s-au realizat prin Germania Federală. În 1967,
România era primul stat socialist care recunoştea diplomatic Republica Federală Germania, stat
membru NATO, iar în 1974 România semnează un acord şi cu Comunitatea Europeană, Uniunea
Europeană de mai târziu. Dacă în momentul stabilirii relaţiilor diplomatice cu vest-germanii,
sovieticii au făcut crize de nervi, câţiva ani mai târziu, Corneliu Mănescu, artizanul acestor
relaţii, discuta deschis cu cancelarul Willy Brandt despre reunificarea Germaniei şi despre
dreptul nemţilor de a trăi într-o singură ţară. Dar substratul acestor relaţii a fost unul pur
economic, căci în urma unui acord închiat în 1967, România socialistă deschide poarta de ieşire
din lagărul socialist a tuturor cetăţenilor de origine germană. În 22 de ani (între 1977 şi 1989),
ţara noastră a vândut ca pe vite peste 250.000 de saşi şi de şvabi, care s-au stabilit definitiv în
RFG, iar România a primit la schimb 1,3 miliarde de mărci germane, plus tehnologii, în special
pentru industria oţelului, dar şi pentru cea chimică, Combinatul de Oţeluri Speciale de la
Târgovişte ca şi cel de la Călăraşi sunt făcute cu ajutorul vest-germanilor.

Dar cel mai important a fost, de departe, ajutorul american. SUA dezvoltă o relaţie economică
specială cu România socialistă căreia îi deschid poarta exporturilor către uriaşa lor piaţă prin
acordarea Clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi accesul la finanţare prin intermediul
Fondului Monetar Internaţional.
Deşi investiţiile în cercetare începuseră încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, care şi-a dat seama
atunci, în anii '50, cât de problematică şi mai ales cât de politică era dependenţa de tehnologia
rusească cu care s-au făcut de exemplu primele hidrocentrale sau primele termocentrale din
România. Cu excepţia unor succese episodice, din nefericire cercetarea românească nu a ţinut
pasul cu dezvoltarea industrială a României. Aşa se face că mai târziu, când Ceauşescu a
renunţat la deschiderea internaţională şi a pierdut aportul de tehnologie vest-europeană şi
americană, întreaga industrie românească a pierdut competiţia la export, mare parte a produselor
devenind uzate moral, adică depăşite din punct de vedere tehnologic. Inginerii din acea vreme nu
aveau nicio şansă fără acces la comunităţile ştiinţifice mondiale. De asemenea, întreag industrie
românească avea o problemă de anvergură, ce a cauzat mari probleme atunci dar şi mai târziu.
Un prim exemplu îl constituie Combinatul de Apă Grea de la Drobeta Turnu Severin, care este
cel mai mare din lume de acest fel, dar din cele şase reactoare de la Cernavodă pe care trebuia să
le alimenteze cu apă grea, s-au mai realizat până astăzi doar două, deci o mare parte a capacităţii
acelui combinat rămâne nefolosită.

O industrie supradimensionată, concepută pentru export, avea nevoie de resurse energetice pe

măsură. Dar România nu dispunea de aşa multe resurse.
Producţia şi importurile de ţiţei ale României
(milioane tone)
Anul 1975 1980 1987
Producţie 14 11 9
Import 5 16 21

În 1978, industria petrolieră şi-a atins vârful istoric de producţie, ajungând la 14.000.000 tone de
ţiţei, numai că industriile chimică şi petrochimică dezvoltate aveau nevoie atunci de 32 de
milioane de tone de ţiţei pe an, care la început veneau din URSS, apoi din Iran, din Libia. De
aceea, România era foarte expusă crizelor ţiţelului din anii '70.

Industria energetică şi cea siderurgică nu puteau fi susţinute doar de minele de cărbuni din
România aşa că bineînţeles cărbunele suplimentar trebuia procurat de undeva. Ceauşescu a
încercat să importe resurse ieftine subvenţionate frăţeşte din URSS şi din ţările CAER, de aici şi
investiţia extrem de hazardată şi dezastruoasă în Krivoi Rog, pentru a exporta pe valută forte,
produse finite în ţările occidentale. Numai că ruşii aveau probleme cu susţinerea de subvenţii a
întregului lagăr socialist. La mijlocul anilor '80, când Gorbaciov a ajuns la conducerea URSS,
acesta a înţeles repede faptul că sistemul de subvenţionare prin resurse a ţăriilor socialiste
ruinează Rusia, oricât de bogată ar fi aceasta şi se pare că acesta ar fi fost motivul pentru care a
căzut Cortina de Fier, nu numai dorinţa de libertate a popoarelor lui Mihail Gorbaciov.

La mijlocul anilor '70, Ceauşescu ajunsese în vârful de popularitate, iar nivelul de trai din
România era probabil unul dintre cele mai înalte din secolul XX. În 1972, pe scena economică
românească intră un actor nou, Fondul Monetar Internaţional. 1972 este anul în care România
devine stat membru al Fondului Monetar Internaţional, organizaţie dominată şi finanţată de SUA,
având ca scop declarat echilibrarea balanţei de plăţi a ţărilor cu datorii. 1972 este însă şi anul
îndepărtării lui Corneliu Mănescu de la Ministerul de Externe, dar şi anul accidentului rutier care
a provocat retragerea prim-ministrului Ion Gheorghe-Maurer. Ceauşescu şi Maurer avuseseră
deja câteva dispute majore privind ritmul de industrializare a României. Maurer susţinea că
acesta este prea rapid, iar economia are nevoie de reaşezare după ritmuri anuale de creştere de 10
procente. Ceauşescu însă îl acuza public de defetism economic, neputând să înţeleagă ciclicitatea
unei economii. Însă în mod formal, în 1974 este anul instaurării dictaturii personale a lui Nicolae
Ceauşescu, dar şi momentul de la care Ceauşescu începe să se înconjoare de oameni mult mai
puţin competenţi în strategii economice şi externe. Din 1975 şi până în 1982, România încheie
trei acorduri de finanţare cu FMI, iar datoria externă a ţării creşte de peste 20 de ori, de la numai
0,5 miliarde de dolari la 10,4 miliarde de dolari.

Acordurile României cu FMI

Anul Aprobat Decontat
1975 95 mil. USD 95 mil. USD
1977 65 mil. USD 65 mil. USD
1981 1.100 mil. USD 820 mil. USD

Structura datoriei arată însă că doar 1,5 miliarde de dolari erau bani de la FMI, iar 5,5 miliarde
fuseseră împrumutate de la bănci comerciale occidentale, în baza acordului cu FMI. Relaţia
României cu FMI se încheie abrupt în 1982, când ţara intră în incapacitate de plată, nu îşi mai
poate achita datoriile, iar FMI refuză eliberarea tranşei a treia din ultimul acord. Este momentul
deciziei lui Ceauşescu de a achita integral datoriile externe . Istoricul polonez Adam Burakowski
scrie că:

"Pe 16 decembrie, la coferinţa naţională a PCR, Ceauşescu a anunţat că

scopul lui este achitarea până în anul 1985 a jumătate din datoria externă, iar
în primii 2-3 ani din următorul cincinal a tuturor creditelor externe. Această
declaraţie, de o importanţă fundamentală, nu a fost apreciată la justa ei
valoare de către contemporani, probabil din cauză că mesajul ei a fost
considerat prea puţin realist. De fapt ea a devenit o obligaţie deosebit de
constrângătoare, asumarea acesteia din partea lui Ceauşescu însemna că el era
hotărât să se elibereze cu orice preţ de influenţele străine - preţ pe care urma
să îl plătească întreaga societate şi, în cele din urmă, el."

România şi-a terminat de achitat datoriile externe în martie 1989, ultima tranşă a fost plătită în
mod ostentativ cu saci de bani mărunţi, trimişi la sediul creditărilor într-un gest de frondă faţă de
instituţia financiară internaţională.

De ce a decis Ceauşescu plata datoriilor externe 

Edit

Industrializarea forţată ridicase PIB-ul României din 1950 şi până în 1980 de vreo 20 de ori. Pare
mult, dar, după război, ţara fost secătuită de resurse, iar problema era că, în cinci ani, între 1975
şi 1980, datoria externă ajunsese la 30% din PIB, iar leul nu era convertibil, adică nu se puteau
plăti datorii externe cu lei, trebuia încasată valută, iar asta se obţinea numai din exporturi. Dar şi
importurile tot cu valută se plăteau, iar la finalul anilor '70, importurile erau cu aproximativ 5
miliarde de dolari pe an mai mari decât exporturile din cauza materiilor prime de care industria
românească supradimensionată avea nevoie.
Datoriile au crescut mai repede decât economia
(miliarde de dolari)
Anul PIB Datorie
1975 20 0,5
1981 40 11

Datoriile externe erau din ce în ce mai greu de plătit, când valuta abia ajungea pentru materia
primă. Mai mult, la mijlocul anilor '70 din cauza crizei petrolului, americanii şi-au devalorizat
dolarul prin renunţarea la etalonul aur ceea ce a produs o monstruoasă criză financiară, similară
celei izbucnită în 2007, prin scumpirea creditului. Aşa se face că din 1978 şi până în 1981,
dobânzile plătite de o ţară ca România la creditele externe occidentale s-au triplat, ajungând
aproape de 20% pe an. Nu a fost o conspiraţie mondială, pur şi simplu Ceauşescu avea să îşi dea
seama ce înseamnă ciclu economice. Deci o creştere economică prea rapidă nu este normală, mai
ales dacă este însoţită de împrumuturi excesive. Trei miliarde de dolari pe an datoria de plată,
plus alte cinci miliarde diferenţa dintre import şi export nu puteau să ducă decât la faliment.
Aceasta a condus la privarea populaţiei de bunurile de larg consum, în special de alimente. Dar
altceva a contribuit la decizia sa de a plăti integral datoriile externe. În baza tratatului încheiat pe
15 iunie 1981, FMI a acordat României un împrumut în valoare de 1,3 miliarde de dolari, însă cu
condiţia de a încetini ritmul industrializării şi de a creşte alocările pentru agricultură. Este posibil
ca această cerere să fi fost determinantă în decizia lui Nicolae Ceauşescu de a plăti datoriile
externe, căci în esenţă, ceea ce dorea FMI-ul în 1981, ceruseră şi sovieticii în 1963 prin planul
Valev, cel pe care comuniştii români îl consideraseră o adevărată condamnare la subdezvoltare.
În 1982, autorităţile române au început să aplice în ritm alert un program drastic de economii,
ceea ce s-a bucurat de încuvinţarea FMI. Primele dispoziţii se refereau la circulaţia produselor
agro-alimentare şi nu aveau caracter strict economic. S-au introdus pedepse cu închisoarea, între
6 luni şi 5 ani pentru procurarea de produse alimentare de bază în cantităţi mai mari decât erau
necesare unei familii într-o singură lună. Concomitent, a fost introdusă raţionalizarea produselor
alimentare, măsură care s-a menţinut până la căderea lui Ceauşescu. De-a lungul întregului an
1982, preţurile au crescut mereu, ajungând la o medie anuală de 35%. În acelaşi timp, s-a decis
majorarea exportului de energie în scopul accelerării plăţilor pentru achitarea datoriei externe şi a
fost recunoscută necesitatea de a se limita utilizarea curentului electric la consumatorii casnici.
Altfel spus, a fost redus până la limită iluminatul stradal, s-a raţionalizat căldura, dar şi
furnizarea curentului electric în orele de vârf de consum, mai ales seara, iar gazul s-a scumpit cu
150%.
Inflaţia anului 1982
+35%
Scumpirea energiei electrice +50%
Scumpirea gazelor +150%

Un program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, elaborat de Iulian Mincu a promovat reducerea

consumului mediu de hrană în rândul populaţiei dar aceasta doar pentru a justifica absenţa şi
raţionalzarea alimentelor de bază din comerţ. În fapt, România exporta tot, exporta la orice preţ,
numai pentru a putea achita datoriile externe. În acelaşi timp, Ceauşescu a pus în aplicare un
program aparent liberal de privatizare parţială a întreprinderilor, prin care angajaţii puteau într-
un mod doar teoretic benevol să achiziţioneze părţi sociale, participând la fondul de investiţii al
fabricii în care lucrau. Valoarea părţilor sociale nu puteau depăşi 30% din valoarea întreprinderii
şi urma să fie stabilită de adunarea generală a oamenilor muncii. Practic, acest lucru însemna pur
şi simplu reducerea salariilor.

Dar cererea FMI de a reduce investiţiile într-o perioadă de criză nu este prea inspirată, una din
deciziile cu care FMI ne-a obişnuit de-a lungul existenţei sale. Maurer avea dreptate în 1971
când îi spunea lui Ceauşescu că industrializarea merge prea repede, dar Ceauşescu avea dreptate
în 1980 să continue investiţiile, problema era alta. Pe plan extern, Ceauşescu îşi cam jucase toate
cărţile. Americanii aveau relaţii directe, din ce în ce mai bune, şi cu ruşii şi cu chinezii, nu mai
aveau nevoie de brokerajul lui Ceauşescu şi nici de disidenţa lui în cadrul blocului sovietic. Nu
aveau de ce să-i mai dea nici bani, nici tehnologie. De asemenea, chiar dacă a continuat
investiţiile, Ceauşescu începuse să o ia razna. Investiţiile în infrastructură creează locuri de
muncă, dar aceasta trebuie să fie utilă ulterior economiei, să contribuie la eficienţa sa. Dar ce
sens economic aveau investiţii precum Casa Poporului? O investiţie făcută mai ales cu puşcăriaşi
şi cu voluntari aduşi prin rotaţie din toată ţara, scoşi din producţie, de la fabricile lor şi detaşaţi la
Bucureşti. Aşadar, datorii imense, o populaţie înfometată, tehnologie rămasă în urmă, finanţare
slabă şi mai ales faptul că Ceauşescu a fost trădat de ideologie, e o chestie pe care comunismul
nu o prevăzuse niciodată: firea omului, esenţa fiinţei umane, nevoia de competiţie pentru a avea
în final progres. Şomajul este cea mai mare spaimă a societăţii capitaliste, aşa cum era ea văzută
din comunism. Venită chiar de la Marx, această teorie presupune angajarea întregii forţe de
muncă disponibile pentru a nu permite capitaliştilor veroşi să profite de spaimele proletariatului,
spaime ce ieftinesc mâna de lucru.

Experimentul comunist a dovedit însă cu supramăsură altceva: odată locul de muncă asigurat
pentru toată lumea, o parte a angajaţilor devine ineficientă, încărcând constul unui produs şi deci
competitivitatea acestuia. După anii tulburi de după război şi după demararea colectivizării şi
industrializării, şomajul a dispărut de facto din România. Aveau o slujbă nu numai cei care
voiau, ci şi cei care nu voiau. La o banală legitimare pe stradă, miliţianul te întreba unde lucrezi,
iar dacă nu lucrai nicăieri, erai imediat încadrat în câmpul muncii. Trebuia să mai şi munceşti
pentru asta? Da şi nu; de fapt nu prea. Aşa a apărut şi vorba: Timpul trece, leafa merge.
Competiţia la locul de muncă era doar pentru cei care doreau neapărat să promoveze profesional,
iar în deceniul '80 s-a creat un al paradox: leafa nu mai conta nici ea, atât timp cât oricum
produse nu se găseau în magazine. Diferenţa dintre cel cu salariu de 1.000 de lei şi cel cu salariu
de 2.000 de lei nu prea mai exista căci bani avea toată lumea, dar nimeni nu avea ce face cu ei.
Nu avea sens să economiseşti atât timp cât casa ţi-o dădea statul, ca să îţi iei o maşină, trebuia să
aştepţi cinci ani, ca să prinzi bilete pentru un concediu la mare, aveai nevoie de bilet la sindicat,
iar pentru vreo urgenţă medicală, bancnota de 100 de lei nu o primea nimeni cum era primit un
pachet de Kent de contrabandă. O aristocraţie birocratică şi coruptă se dezvolta paralel într-o
economie a speculei cu produse străine sau doar cu produse de bază inevitabilă în situaţii de criză
alimentară. Începând cu anii '70, Ceauşescu a introdus sistemul planificării, în principiu corect şi
capitalist, condiţionând retribuţia integral angajaţilor de îndeplinirea planului. Dar acesta a
devenit inutil din momentul în care furtul din întreprinderi a devenit regulă, iar banii şi salariul
numai contau, căci bani avea toată lumea şi oricum nu rămânea şomer pentru nemuncă. Carnea,
ouăle, pâinea, laptele, benzina - acestea erau lucrurile pe care nici munca, nici banii nu le mai
puteau cumpăra, pentru simplul motiv că nu se mai găseau.

Cine l-a trădat pe Ceauşescu?  Edit

Este doar o teorie, dar este posibil ca lucrurile să fi mers altfel dacă din cei opt milioane de
angajaţi, 500.000 ar fi fost şomeri. Dar spaima că îţi poţi pierde locul de muncă te face să fii mai
eficient. Deci şomajul într-o limită de 5% este bun, este productiv, schimbă mentalitatea celui
care are un loc de muncă, îl face să îşi preţuiască munca şi să o facă cu un alt interes. Acest
defect structural al ideologiei marxist-leniniste a fost cel mai important în căderea comunismului
ca sistem economico-social. În România, aceasta a contat cel mai mult şi
decât supraîncălzirea economică produsă de industrializarea forţată şi decât lipsa finanţărilor şi
chiar decât creşterea dobânzilor la datoria externă, iar foametea din anii '80, cei în care
Ceauşescu a exportat totul, înfometând populaţia, doar a detonat această bombă socială amorsată
în esenţă de lipsa competiţiei, cea care ne face să progresăm, să fim mai buni. Bineînţeles că este
mai util să administrezi o datorie externă uriaşă, decât să înfometezi aberant un popor pentru a o
plăti. Ceea ce trebuia să facă Ceauşescu era să crească în mod calitativ producţia astfel încât
datoria să devină mică în comparaţie cu PIB-ul ţării şi mai ales cu PIB-ul repartizat prin
bunăstare cetăţenilor care muncesc. Dar acest lucru era imposibil de realizat cu filozofia de
tip timpul trece, leafa merge, pur şi simplu produsele româneşti nu erau vandabile, nu erau de
calitate. Desigur au existat şi excepţii, dar dacă produsele româneşti ar fi fost mai bune, poate ar
fi fost şi mai scumpe, poate se vindeau mai bine la export şi poate acele rate la datoria externă nu
s-ar fi plătit fără să mai dispară produsele de bază din magazine. Nu poporul l-a trădat pe
Ceauşesc, ci însuşi ideologia sa, cea care nu a înţeles în anii '50 un ţăran băgat cu forţa
la colectivă se va răzbuna pe ea muncind prost şi furând orice îi cade în mână. Şi nu a înţeles nici
în anii '80 că un muncitor care nu poate fi concediat chiar dacă nu munceşte, nu va munci sau va
munci foarte prost. Sunt chestiuni care ţin de psihologia umană, de fiinţa noastră, de mecanisme
sociale pe car mulţi dintre noi nici nu le conştietizează. Progresul este de neconceput fără
competiţie. Nici Dej, nici Maurer, nici Ceauşescu, nici Gorbaciov sau Castro sau Mao nu aveau
cum să reuşească pentru simplul motiv că ideologia comunistă avea o problemă sistemică, una
care nega esenţa fiinţei umane.

Mihai Gorbaciov nu şi-a imaginat că reformele sale vor duce la căderea comunismului sau la
căderea Uniunii Sovietice. Ceea ce a făcut Gorbaciov a fost doar eliberarea URSS de povara
ţărilor pe care le susţinea prin subvenţii şi resurse. Pe Ceauşescu nu plata datoriilor, nu FMI-ul,
nu americanii l-au terminat, l-au schimbat ruşii în urma unui plan aprobat încă din 1987, este
adevărat şi pentru că pierduse protecţia americanilor. Dar nici Gorbaciov, nici KGB-ul, nici
URSS-ul nu au anticipat ceea ce avea să urmeze.

Unde am greşit după Revoluţie?  Edit

"Să se vadă că aici se face ordine, cu contribuţia, cu participarea, cu

prezenţa oamenilor muncii, cu participarea activă a poporului şi nu a unor
conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi a
poporului, s-au autointitulat comunişti, nu au nimic de-a face nici cu
socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai
numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-
au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară."
Ion Iliescu, 22 decembrie 1989

Pe 22 decembrie 1989, Ion Iliescu credea că Ceauşescu a fost problema, nu comunismul sau
socialismul său ştiinţific. La fel ca şi Ceauşesc, Ion Iliescu a menţinut economia centralizată până
prin 1996, când totul a crăpat, a fost adus din nou doctorul FMI care firesc a făcut totul ţăndări în
stilul lui caracteristic. Adevărata revoluţie nu a avut loc pe 22 decembrie, chiar dacă la Timişoara
pe 20 decembrie 1989, comunismul fusese abolit prin voinţa cetăţenilor, nu a ruşilor. Adevărul
despre ţara noastră este că imediat după 1989 ea a fost o ţară ocupată, cu o economie ce nu a fost
să se despartă de comunism mulţi ani după aceea. Adevărata revoluţie s-a petrecut în minţile, în
sufletele noastre şi a durat aproape şapte ani.

În 1989, România avea 8.000.000 de angajaţi, un salariu mediu de 250 de dolari, exporturi de 10
miliarde de dolari şi un PIB de 53 de miliarde de dolari. În 1992, PIB-ul scăzuse la 20 de
miliarde, numărul de salariaţi era cam acelaşi, dar salariul mediu prin devalorizarea leului,
cauzată în principal de importurile masive, scăzuse la mai puţin de 100 de dolari.

România atunci şi acum

Numărul de salariaţi
1989 1992 2014
8.000.000 7.500.000 4.700.000
România atunci şi acum
Salariul mediu pe economie
1989 1992 2014
250 USD 67 USD 490 USD
Începând din 1992, producţia s-a stabilizat, dar, nerestructurate, întreprinderile româneşti şi încă
de stat au produs pe stoc şi inevitabil cele mai multe au falimentat. Deşi se spune că Iliescu pus
de ruşi la conducerea României era ridicat pe simpatia populară anti-Ceauşescu, acesta nu ar fi
reuşit să-şi construiască socialismul său ştiinţific nici dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat
în 1991. Dar în România, comunismul a picat cu adevărat abia cu alegerile din 1996. Atât a durat
revoluţia din mintea noastră: şapte ani. Abia în 2003, la 14 ani de la Revoluţie, economia
românească a atins şi depăşit nivelul din 1989 şi asta sub valul de investiţii adus de iminenta
integrare în NATO şi în UE. Nu am fi reuşit să facem asta dacă Rusia nu ar fi trecut printr-un
deceniu de derută după prăbuşirea URSS, probabil azi am fi fost precum Ucraina sau Republica
Moldova. Acesta era planul lui Gorbaciov şi din fericire, planul său a eşuat.
România atunci şi acum
Creşterea economiei
1989 1992 2014
54 mld. USD 19 mld. USD 200 mld. USD

Azi avem mai puţin de 5 milioane de anagajaţi, aproximativ 20% din populaţia ţării este ocupată
în agricultură, iar această ramură mai face cam 6% din PIB, care este de 4 ori mai mare decât în
1989, la fel cum tot de 4 ori crescuse PIB-ul ţării şi în 1965 şi până în 1989.

Între 1970 şi 1989, economia a crescut cu 350%

1970 1980 1988 1989
12 mld. $ 60 mld. $ 54 mld. $ 54 mld. $

Salariul mediu pe economie este azi cu 250% mai mare decât era pe vremea lui Ceauşescu.
Avem şi 700.000 de şomeri, dar şi 2.000.000 de persoane inactive, rezultat al şomajului sistemic,
îndelungat. Populaţia ţării a scăzut cu 15% din cauza migraţiei şi a vremurilor grele, iar foştii
cooperatori, cei pe care Petru Groza, Dej, Ana Pauker şi Ceauşescu i-au introdus într-un sistem
de facto sclavagist, au murit cei mai mulţi dintre ei săraci sau încă mai trăiesc cu o pensie
socială, o pensie minimă de 350 de lei. Deci tot de sărăcie cruntă au parte şi la bătrâneţe.

Judecarea istoriei este mai puţin importantă decât înţelegerea ei. Problema se pune nu dacă a fost
bun sau rău comunismul sau capitalismul, fiecare sistem economic are avantajele şi capcanele
sale, dar azi nu mai este cu adevărat important să judecăm meritele sau greşelile lui Ceauşescu,
nici să dăm cu pietre în părinţii noştri care au ridicat România chiar şi în acele vremuri. Ceea ce
contează cu adevărat azi este adevărul, e bine să îl ştim, chiar dacă pe alocuri este dur, este crud,
este sălbatic. Fără adevăr nu există nici bunăstare, nici libertate şi nici progres.
Cinci mituri false despre economia României de
dinainte de 1989  Edit
(după analizeeconomice.ro)

Miturile economiei românești din perioada regimului comunist sunt folosite ca argument de
fiecare dată când nostalgicii după acel regim au prilejul să-și facă publice opiniile.

Un prim mit e acela potrivit căruia economia de atunci era superioară celei de astăzi în
ceea ce privește dimensiunile. Economia de astăzi comensurată prin valoarea PIB în USD este
de peste trei ori mai mare decât economia ultimului an de comunism calculată la valoarea de
atunci în USD. Anul 1989 era unul de scădere economică față de cel anterior. PIB-ul național de
la acea dată raportat la cursul oficial al dolarului (1 dolar = 14,92 lei), avea o valoare de 53,6
miliarde USD. PIB-ul României în anul 2013, calculat în USD la cursul de anul trecut (1 dolar =
3,3279 lei), a fost de 189,6 miliarde.

Dacă luăm în calcul devalorizarea dolarului din 1989 încoace, ceea ce înseamnă că un dolar din
anul 1989 valora circa 1,92 dolari anul trecut, atunci rezultă că, la valoarea reală a dolarului,
PIB-ul din 2013 e aproape de două ori mai mare decât cel din 1989 (98,7 mld. USD față de 53,6
mled. USD). Oricum ai calcula, fie la valoarea reală, fie la cea nominală a dolarului, rezultatul e
că economia din 2013 este mai dezvoltată decât cea din 1989.

Al doilea mit e legat de productivitatea proverbială a industriei din regimul comunist. Și

acest mit este fals. Industria de dinainte de 1989 avea un aport la formarea pib-ului de 46%, ceea
ce însemna în cifre absolute circa 24,6 mld. USD (la cursul din 1989). În anul 2013, aportul
industriei la formarea pib-ului național era de 30%, respectiv 56,8 mld. USD (la cursul din
2013). Aducând cele două valori la prețuri comparabile, rezultă că anul trecut industria a însumat
circa 29,6 mld. USD (56,8/1,92=29,6). Deci, chiar și la valoare reală, există o creștere. Dacă
ținem cont că în 1989 existau circa 3,84 milioane de angajați în sectorul industrial, iar în anul
2013 numărul acestora era de circa 1,36 milioane, atunci e mai mult decât evident că nu se poate
vorbi de o productivitate superioară înainte de 1989. În valori reale, productivitatea unui angajat
în sectorul industrial din România anului 2013 e de trei ori mai mare decât cea înregistrată de un
angajat din 1989 (21.702$ față de 6.413$). Așa se explică și de ce în era comunistă nu exista
șomaj. El exista, dar era bine mascat prin numărul de angajați supradimensionat, și de aici
provine productivitatea extrem de redusă.
Al treilea mit e legat de exporturile realizate înainte de 1989. Anul căderii comunismului a
avut un total al exporturilor de circa 10,5 mld. USD la cursul oficial din acel an. Exporturile pe
anul 2013 au totalizat circa 65,8 mld. USD la cursul de anul trecut. Aplicând deflatarea aferentă
dolarului, rezultă un total de 34,3 mld. USD echivalenți cu anul 1989. Deci, exporturile de anul
trecut sunt de trei ori și ceva mai mari la valoarea reală decât cele din 1989.
Toată lumea avea o locuință. De fapt, toată lumea stătea într-o locuință, mai mult sau mai puțin
înghesuiți, proprietatea statului reprezentând circa o treime din totalul de locuințe (2,61 milioane
din totalul de 8 milioane). În mediul urban circa 56% din locuințe erau în proprietatea statului.
Față de 1989, fondul de locuințe a crescut cu aproape 800 mii, deci aproximativ cu 10%, iar
proprietatea de stat s-a diminuat până la 1,16% din totalul locuințelor. Dacă raportăm numărul de
persoane pe locuință la numărul total de locuințe, rezultă că aproximativ o treime din români
stăteau în locuințe închiriate de la stat înainte de 1989, față de circa 1,16%, câți erau în această
situație anul trecut.
Productivitatea la hectar în agricultura CAP-urilor era mult superioară celei de
astăzi. Agricultura comunistă era poate mai organizată, dar în nici un caz nu putea fi bănuită de
productivitate. Producțiile medii la hectar în anul 1989 erau:

Cereale boabe - 3.011 kg/ha; Grâu - 3.235 kg/ha; Porumb boabe - 2.756 kg/ha; Floarea soarelui -
1.409 kg/ha; Rapiță - 831 kg/ha; Cartofi - 10.964 kg/ha.

Producțiile medii la hectar în 2013 erau : cereale boabe - 3.854 kg/ha; grâu - 3.468kg/ha; porumb
boabe - 4.488kg/ha; floarea soarelui - 1.993kg/ha; rapiță - 2.408kg/ha; cartofi - 15.953kg/ha.

Chiar și producțiile totale la nivel național sunt superioare celor din 1989. Astfel, dacă în 1989,
producția totală de cereale boabe se ridica la 17,17 mil. tone, în 2013 producția a fost de 20,89
mil. tone. La porumb boabe, producția în 2013 a fost de 11,3 mil. tone, față de 6,8 mil. tone în
1989. La floarea soarelui, producția totală a crescut de 4 ori (2,1 mil tone față de 0,5 mil. tone),
la rapiță de 60 ori. Creșteri mici s-au înregistrat la cartofi și grâu boabe. Numărul de tractoare
agricole a crescut față de 1989 cu 50% (de la 127 mii la 191 mii). În ceea ce privește cantitatea
de insecticide folosită, aceasta este de peste 22 de ori mai mică, circa 822 mii kg substanță activă
față de 18,5 milioane kg în anul 1989.
Nostalgia după timpurile de mult apuse cred că ține mai mult de regretul unei tinereți trecute
decât de cel al unor timpuri economice glorioase.

Bilanţul "Epocii de Aur"  Edit

(după AnalizeEconomice.ro)

În 26 ianuarie, acum 26 de ani, presa de la acea dată ura conducătorului iubit viață lungă și
putere de muncă pentru a duce Republica Socialistă România pe culmile dezvoltării. Urările din
1989 nu s-au îndeplinit, din contră chiar, mult-iubitul conducător n-a mai apucat sărbătorirea
altei zile de naștere, iar România s-a prăbușit, fără grație, de pe culmile dezvoltării în abisul
disperării tranziției.

Epoca de Aur a fost, fără discuție, o perioadă de dezvoltare a economiei naționale, după jaful
practicat sistematic, din 1947, până la jumătatea anilor `60, de către Marele Prieten de la Răsărit.
La venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, economia R.P.R. ne poziționa în rândul
economiilor agrar-industriale. Planurile de industrializare a țării erau încă la nivel de intenție, iar
lipsa resurselor financiare pentru a realiza această transformare punea conducerea partidului în
situația de a accepta negocieri cu Banca Mondială și FMI. Planurile Moscovei de a transforma
România în grânarul zonei comuniste au accelerat demararea negocierilor cu organismele
financiare sus-amintite. Din datele de care dispunem, economia României anului 1965 era de trei
ori mai mică în dimensiuni decât cea lăsată în urma sa de câtre Nicolae Ceaușescu în anul 1989.
Exporturile de la acea dată erau de opt ori mai mici decât în 1989, iar importurile de șase ori mai
mici. Salariul mediu net era de trei ori mai mic decât douăzeci și patru de ani mai târziu. În toată
perioada comunistă, BNR-ul opera cu trei cursuri de schimb: unul oficial, în care un dolar era
egal cu șase lei în 1965 și 4,17 lei în 1989, unul folosit în operațiunile necomerciale, în care un
dolar valora 9 lei (în 1989), și unul folosit pentru operațiunile comerciale, conform căruia un
dolar valora 14,92 lei în anul 1989. Pentru comensurarea economiei, cursul folosit era cel de
14,92 lei la un dolar.

După accelerarea industrializării din anii `70, RSR-ul anului 1982 intra în incapacitate de plată,
rezerva valutară a Băncii Naționale de la acea dată nu mai făcea față ratelor anuale în contul
datoriei ce ajunseseră la aproximativ 2 mld. USD. Vârful datoriei externe atinsese maximul cu un
an înainte, suma totală datorată de România la acea dată fiind de 10,4 mld.USD. Decizia de după
anul 1982 de a plăti anticipat datoria pe seama excedentului comercial a condus la instalarea
penuriei în țară. România exporta orice, doar să poată obține valută. În șapte ani, datoria a fost
plătită integral (planul de plăți inițial se întindea pe parcursul a 25 de ani), un efort ce a condus la
acumularea și, mai apoi, explozia tensiunilor sociale. În ultimul an al Epocii de Aur, românii
erau mai productivi, își încheiaseră socotelile cu creditorii, câștigau de trei ori mai mult în medie
față de 1965, dar toate acestea erau cifre seci, ce nu se întrezăreau printre tacâmurile de pui
achiziționate cu mari sacrificii, după ore de stat la coadă la alimentara de cartier. Era greu de
înțeles de ce există penurie de alimente dacă tot s-a achitat datoria externă. Ceaușescu n-a înțeles
că populația avea nevoie de mâncare și nu de statistici seci și bani ce nu puteau cumpăra mare
lucru. De aceea, sutele de lei în plus acordate în 21 decembrie 1989 nu mai puteau tempera
nemulțumirile acumulate, mai ales, în ultimii șapte ani.

Bilanțul Epocii de Aur era unul fericit în statistici și trist în realitatea cotidiană. Industria anului
1989 era deja sortită colapsului din cauza tehnologizării rămase în urmă. Practic, din 1981,
procesul de retehnologizare a fost stopat. Dacă adăugăm la rămânerea în urmă tehnologică (e
deajuns să vezi tehnologia unei Dacii, a televizoarelor color sau a telecomunicațiilor din anii
`80), dependența de resursele minerale (în mare parte, supraexploatate pentru a asigura creșterea
exporturilor) și supraangajarea din sectorul industrial - un fel de mascare a șomajului, atunci,
dezastrul de după `90 era greu de evitat. Aceasta nu scuză incapacitatea guvernelor post-
decembriste de a manageria o situație dificilă, dar, din care se putea ieși dacă se acționa în sensul
privatizării, încă din anul 1990. Transformarea Epocii de Aur în Democrația Capitalismului de
Cumetrie face parte din istoria noastră, încă dificil de digerat. Dar, despre acest fenomen vom
vorbi într-o analiză viitoare.

Bibliografie  Edit

 Adam Burakowski, Dictatura lui Ceauşescu

 Victor Axenciuc, Produsul intern brut al României 1862 - 2000
 Victor Axenciuc, Agricultura României în secolul XX
 Ion Alexandrescu, Economia României în primii ani postbelici
 Ion Troncotă, România comunistă
 Bogdan Murgescu, Acumularea decalajelor economice
 Ion Românu, Mihai Diamnadopol, Petru Năvodaru, Investiţii în economia României
 Editura Politică. Economia naţională a României
Cum a trecut România lui Ceauşescu prin „criza
greacă“, în urmă cu mai bine de 30 de ani  Edit
Sursa:Adevarul.ro

În urmă cu trei decenii, România trăia experienţa incapacităţii de plată pe care Grecia o
traversează în aceste zile. Spre deosebire de statul elen, România, condusă de Nicolae
Ceauşescu, a investit toţi banii împrumutaţi în industrie, iar când împrumuturile nu au mai putut
fi rambursate, dictatorul a impus o austeritate severă, cu sacrificii imense pentru populaţie, şi
până în 1989 a achitat accelerat până la ultimul dolar datorat.

După mai mulţi ani de agonie, Grecia a intrat săptămâna trecută în incapacitate de plată,
producând rumoare pe pieţele europene, deşi acest moment devenise de mult timp previzibil.
România are în prezent o situaţie macroeconomică stabilă şi încearcă să se pună la adăpost de
eventualele efecte nefaste ale „tragediei greceşti“, însă, în urmă cu 34 de ani, a trecut prin dura
experienţă a incapacităţii de plată, urmată de ani grei de sacrificii.

„Adevărul“ vă propune o rememorare a cauzelor care au dus România în pragul falimentului la

începutul anilor ’80 şi ce a implicat ulterior decizia radicală a dictatorului Nicolae Ceauşescu de
a lichida datoria externă până la ultimul bănuţ.

Obsesia industrializării  Edit

Industrializarea masivă realizată de către regimul comunist şi creşterea puternică a cotaţiilor

petrolului pe plan mondial au fost principalele cauze care au împins România în incapacitate de
plată în 1981, spun economiştii şi istoricii consultaţi de „Adevărul“. România a fost singurul stat
comunist care a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către URSS în 1968. Deşi acest lucru a
adus respect ţării noastre din partea statelor occidentale, sovieticii au fost mânioşi. Ceauşescu a
încercat, astfel, să se distanţeze de URSS şi de tehnologiile ruseşti. În 1972, după câţiva ani de
discuţii tehnice şi negocieri diplomatice, România a aderat la Fondul Monetar Internaţional
(FMI) şi a folosit instituţia internaţională pentru a se distanţa de Uniunea Sovietică. Timp de
patru ani, din 1975 până în 1979, România s-a angajat într-un proces de industrializare pe scară
largă. Fostul ministru Florea Dumitrescu, care a deţinut portofoliul Finanţelor între 1969 şi 1978,
apoi funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României (BNR) între 1984 şi 1989, povestea în
2011 că România a început la sfârşitul anilor ’70 construcţia a 50 de întreprinderi noi şi
modernizarea altor 50. Ceauşescu importa masiv tehnologie occidentală: demarase construcţia
centralei nucleare de la Cernavodă pe tehnologie canadiană de la AECL, construia autoturisme
Dacia şi Oltcit cu tehnologie franceză de la Renault şi Citroen, ROMAN a început să producă
camioane sub licenţa germanilor de la MAN, a dezvoltat industriile petrolieră, metalurgică şi
siderurgică.

Cum am pierdut petrolul iranian  Edit

Dar la începutul anilor ‘80, economia nu a mai performat la fel de bine. România fusese lovită
atât de criza petrolului, când „aurul negru“ s-a scumpit simţitor pe plan mondial, cât şi de
cutremurul din 1977. „Ceauşescu a promovat aderarea României la Fondul Monetar
Internaţional, care a fost o excepţie în lagărul socialist. Atunci, Ceauşescu s-a împrumutat foarte
mult şi, cu acei bani, a făcut a doua industrializare, după cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar
industria lucra în cadrul planificării de stat şi nu a fost atât de eficientă şi astfel România a ajuns
la probleme în plata datoriilor. Marea degringoladă a început la căderea şahinşahului din Iran,
din 1979, cu care Ceauşescu avea relaţii foarte bune. Rafinăria Petromidia a fost făcută tocmai
pentru a prelucra petrol iranian. Atunci Ceauşescu a încercat reorientarea spre Africa, dar acest
lucru nu a compensat ţiţeiul ieftin din Iran“, a declarat, pentru „Adevărul“, istoricul Zoe Petre.
Analistul Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei în cabinetul Ciorbea, spune că Ceauşescu şi-
a fixat atât de multe obiective industriale, încât nu le-a mai putut susţine. „Fiind vorba de prea
multe obiective industriale, nu s-au mai putut susţine, n-au putut fi plătite datoriile. Ceauşescu a
confundat petrolul cu metalul, credea că poate face exporturi de carburanţi cu valoare adăugată
mare, ca în metalurgie. Dar din petrolul vrac faci 82 de produse, cărora e mai greu să le găseşti
cumpărător decât ţiţeiului în sine“, a declarat Ilie Şerbănescu. Rafinăriile aveau o capacitate
totală de 35 de milioane de tone, iar România avea o producţie internă de 11 milioane de tone,
restul fiind importuri.

Ceauşescu nu mai voia să audă de dobânzi  Edit

România ajunsese să acumuleze o datorie de 9,5 miliarde de dolari în 1981, potrivit unui
document al FMI. Cea mai mare parte a acestei datorii uriaşe era însă pe termen scurt, astfel că
România a ajuns în pragul incapacităţii de plată. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor şi
fost guvernator al BNR, îşi aminteşte că România trebuia să rambursese numai în 1981
aproximativ două miliarde de dolari, însă Ceauşescu nu mai voia să audă de credite şi dobânzi.
„Când Banca Română de Comerţ Exterior şi Ministerul Finanţelor au vrut să prelungească
(refinanţeze - n.r.) creditul pe termen scurt, Ceauşescu le-a zis să nu mai ia. Avea o obsesie cu
dobânzile, nu mai voia să plătească dobânzi. Şi atunci nu s-a mai plătit creditul. Pe plan
internaţional, toată lumea a intrat în alarmă că România este în încetare de plăţi. Nu se mai
puteau plăti materiile prime“, îşi aminteşte fostul guvernator. Potrivit istoricului Zoe Petre,
România a fost în incapacitate de plată pentru 24 de ore. Pentru a scăpa din această situaţie,
Ceauşescu a ajuns tot la mâna FMI şi a cerut o nouă finanţare – în valoare de 1,3 miliarde de
dolari, în cadrul unui program pe trei ani.

Politica FMI: închideri şi scumpiri  Edit

Concomitent cu acordarea finanţării, FMI a venit cu un set de cerinţe drastice. Printre acestea,
închiderea unor furnale şi a industriei de petrochimie, mari consumatoare de energie, îşi
aminteşte Ilie Şerbănescu. „Cei de la FMI au zis că primele sunt mari consumatoare de energie,
iar celelalte necesită mult petrol de import, deci valută. Nu se gândeau la zecile de mii de locuri
de muncă. Ceauşescu s-a prefăcut că face aşa, dar şi-a jurat că plăteşte până la ultimul sfanţ,
chiar dacă mâncăm iarbă“, a spus analistul. Fostul ministru Petre Gigea, care a deţinut portofoliul
Finanţelor între 1981 şi 1986, detalia în anul 2010 ce conţinea scrisoarea către FMI: creşterea pe
plan intern a preţurilor la petrol, gaze, cărbune, benzină, motorină şi energie electrică, reducerea
subvenţiilor în industrie şi agricultură, în industria textilă, uniforme şcolare şi îmbrăcăminte
pentru copii, reducerea importurilor, creşterea dobânzilor bancare, unificarea cursurilor de
schimb, devalorizarea leului prin modificarea raportului leu-dolar. De asemenea, se cerea
reducerea deficitului balanţei comerciale, dar şi reglementarea datoriei externe cu băncile
occidentale şi guvernele creditoare.

Jurământul lui Ceauşescu  Edit

Ceauşescu nu a agreat să fie la mâna FMI din cauza ingerinţelor instituţiei financiare în politică
şi economie, aşa că a luat decizia de a plăti cât mai repede toată datoria externă, pentru a nu mai
depinde de nimeni. Iar asta cu orice sacrificiu. Pentru a scăpa cât mai repede de datoria care-l
subjugase Fondului Monetar Internaţional, Ceauşescu ceruse chiar vânzarea aurului din rezerva
Băncii Naţionale, îşi aminteşte fostul guvernator. El a mai spus că una dintre marile greşeli a fost
distrugerea cooperativelor agricole. „El zicea că aceste cooperative au rezerve de grâu şi porumb
şi nu le dau la stat pentru că le dau eu credite. Dar erau credite bancare. I-am zis «ce facem, le
băgăm în blocaj?» Şi-a băgat bocancii în cooperativele agricole şi de asta urăşte toată lumea
cooperativele azi. Dar ele sunt benefice în toată lumea“, spune Florea Dumitrescu. Mai mult,
Ceauşescu avea obsesia de a plăti în avans împrumutul şi să obţină în schimb o reducere a
creditului cu 20%. „Ne-am făcut de râs, nimeni nu a vrut să reducă“, spune Dumitrescu. „A plătit
FMI ca să scape de ei, apoi băncile comerciale, cum se face la nivel internaţional. Apoi a făcut o
altă greşeală: a plătit accelerat unele credite care erau pe termen lung, chiar şi până în 2005. Dar
a prins şi un moment foarte prost, când dolarul s-a tot apreciat, astfel că el plătea şi tot ieşea că e
dator. Asta l-a scos din minţi“, afirmă Ilie Şerbănescu.

Sacrificiile unui popor  Edit

Ambiţia lui Ceauşescu de a achita cât mai repede toată datoria a presupus sacrificii imense
pentru români. Începând din 1982, aproape orice produs fabricat în România era direcţionat către
export, inclusiv alimentele. Aşa au apărut celebrele cozi la magazine, alimentele date pe cartelă,
raţionalizarea benzinei. După calculele comuniştilor, pentru o persoană era de ajuns o jumătate
de pâine - nici mai mult, nici mai puţin. Aşa că dacă, de exemplu, o familie număra patru
persoane, putea să cumpere într-o zi doar două pâini. Unul dintre membrii familiei se prezenta la
magazinul alimentar, musai cu cartela la el, şi abia după ce arăta acest document i se vindea
pâinea. Vânzătorul bifa cu pixul pe ziua respectivă, ca nu cumva cumpărătorul să mai vină o dată
să ia pâine. Şi zahărul, făina şi uleiul se vindeau tot pe cartelă, câte un kilogram sau litru de
persoană într-o lună. Carnea era un adevărat produs de lux, pentru că aproape nu se găsea în
alimentările din România, fiind exportată, astfel că Guvernul a încercat să o substituie cu produse
pe bază de soia şi cu peşte. Tot atunci a apărut lozinca „nici o masă fără peşte“. Mai mult, în loc
să scadă consumul de energie în industrie, autorităţile au impus reducerea pentru populaţie.
Alimentarea cu energie electrică era întreruptă timp de mai multe ore pe zi, iar toţi cei care au
trăit în acea vreme îşi aduc aminte de frigul cumplit din apartamente. Atunci a apărut şi celebrul
şi nepopularul îndemn „Tovarăşi, mai puneţi o haină!“. După anii grei de sacrificii, în care
fiecare îmbucătură a românului a fost raţionalizată, Ceauşescu şi-a văzut visul cu ochii şi a lăsat
în 1989 o Românie fără datorii. A fost bine, a fost rău? A procedat corect dictatorul? Părerile
sunt împărţite. Rezultatele unui sondaj realizat de INSCOP în vara anului trecut arată însă că
Nicolae Ceauşescu este considerat de un sfert dintre români ca fiind cel mai potrivit preşedinte
pe care l-a avut România.