Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

În orice activitate de învăţare curentă există influenţe favorabile,

nefavorabile sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de
instruire produse în etapele anterioare, asupra conţinuturilor noi ce
trebuie asimilate. În cazul procesului de formare a deprinderilor
motrice, efectul benefic al mişcărilor asimilate în etapa anterioară
poartă numele de transfer pozitiv, iar efectele nedorite sunt un
transfer negativ sau fenomen de interferenţă.
  Transferul pozitiv are loc atunci când între deprinderile deja
formate şi cele noi propuse pentru învăţare există similarităţi de ordin
structural. Cea mai întâlnită situaţie este utilizarea mişcărilor simple
pentru asimilarea unora cu grad mai ridicat de dificultate şi
complexitate. Includerea totală sau fragmentară a structurilor motrice
cunoscute şi stăpânite în mecanismul de bază al deprinderii noi,
favorizează rapiditatea formării şi consolidării acesteia, noua mişcare
ajungând într-un timp mai scurt la stabilitate şi posibilităţi practice de
aplicare.
Maniera de structurare şi eşalonarea - graduală/liniară şi concentrică-
a conţinuturilor programelor de specialitate pe cicluri şi ani de studiu,
constituie un factor ce favorizează transferul depriderilor motrice.
 Exemple de transfer pozitiv:
Cei ce stăpănesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat
şi pasul sărit, vor asimila mai repede tehnica săriturii în
lungime cu elan sau triplusalt din atletism.
Tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează
învăţarea aruncării suliţei, datorită similitudinii
structurale.
Deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul,
plasamentul, sunt rapid transferabile în cazul jocurilor
sportive- handbal, fotbal, baschet. Acest lucru explică
rapiditatea adaptării la cerinţele unui nou joc sportiv în
cazul celor care fac un alt joc sportiv, comparativ cu cei
implicaţi în sporturi individuale, unde tehnica respectivă
nu este solicitată.
Exersarea mişcărilor din inot pe uscat va favoriza
învăţarea ulterioară a tehnicilor specifice în apă, existând
în acest caz un transfer prin imitaţie. /Brandy J. 1972,
Magill R. 1990, citaţi de Epuran M. , Stănescu M. 2010.
Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi vechi asupra
celei noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore. Exemplu: aruncarea la
coş de pe loc din baschet şi driblingul din fotbal, tehnica alergării de rezistenţă şi
săriturile la platformă.
Transferul negativ/interferenţa deprinderilor motrice este un fenomen ce
conduce la rezultate nedorite în învăţarea motrică, fiind generat de
suprapunerea neinspirată şi inoportună a unor elemente ce fac parte din vechea
deprindere peste noua deprindere, care este puternic afectată ca mecanism de
execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a ei. Exemple de
transfer negativ:
Automatizarea dribligului din handbal-cu lovirea mingii la trei paşi- influenţează
negativ învăţarea driblingului din baschet, ultimul presupunând lovirea mingii la
fiecare pas realizat.
Diferenţele structurale majore determină transfer negativ între săritura în
lungime şi cea în inălţime din atletism. /Ababei R. 2003
 Influenţe nefavorabile reciproce pot avea săriturile din atletism cu cele din
gimnastică, elementul ce poate genera probleme fiind tehnica diferită de
bătaie/desprindere: pe ambele picioare la săriturile specifice gimnasticii, pe un
picior la cele atletice. Dacă sunt planificate simultan sau există un interval de
timp prea scurt între unităţile de învăţare destinate acestor deprinderi, se pot
crea situaţii de realizare a bătăii prin tehnica împrumutată din cealaltă săritură.
Tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton, datorită
diferenţelor constatate în execuţia mişcărilor.
 
 Fig. Tipologia transferului la nivelul deprinderilor motrice

TRANSFE TRANSFER
R NEGATIV/
TRANSFE
NUL INTERFEREN
R POZITIV
ŢĂ

VARIANTELE DE TRANSFER
EXISTENTE LA NIVELUL
DEPRINDERILOR MOTRICE
Limitarea transferului pozitiv şi interferenţa produsă în
procesul formării deprinderilor motrice este determinată de
următorii factori:
Programarea temelor de lecţie ce favorizează transferul
negativ, a deprinderilor motrice concurente.
Pauzele prea scurte în planificarea deprinderilor ce pot
interfera.
Nedirecţionarea atenţiei subiecţilor pe elementele din
mecanismul de bază unde poate interveni transferul negativ.
Fond redus de deprinderi motrice, specializarea prea îngustă
sau timpurie.
Mişcări greşit asimilate sau insuficient consolidate, înglobate
ulterior în structuri mai complexe.
Nivel scăzut al combinaţiilor de aptitudini motrice ce
condiţionează învăţarea şi aplicarea deprinderilor.
 Absenţa exerciţiilor parţiale, trecerea directă la învăţarea
integrală atunci când nu sunt stăpânite suficient elementele
componente .
 Priceperile motrice
Priceperile motrice reprezintă componente neautomatizate ale motricităţii
voluntare conştiente, fiind legate puternic de deprinderile motrice, alături de
care constituie fundamentul comportamentului motric. Ele condiţionează
atât eficienţa procesului de învăţare motrică, cât şi valorificarea deprinderilor
formate prin adaptarea răspunsurilor în funcţie de context.
Abordarea lor distinctă se face din necesităţi de ordin didactic, pentru a
facilita prezentarea trăsăturilor definitorii ale acestora, deprinderile şi
priceperile motrice fiind într-un proces dinamic de condiţionare reciprocă pe
parcursul etapelor caracteristice formării mişcărilor.
Literatura de specialitate clasifică priceperile motrice în două categorii
distincte: simple şi complexe.  
Priceperile motrice simple sau elementare condiţionează procesul de
formare a unor noi mişcări, când intervin în prima fază a învăţării. Prin
intermediul potenţialului motric şi cunoştinţelor deţinute la momentul
respectiv se încearcă elaborarea unor răspunsuri la mişcarea nouă propusă
pentru a fi învăţată.
Definiţie: prin pricepere elementară înţelegem acţiunea comportamentală
motrică, specifică etapei iniţiale de învăţare, ce are la bază aptitudinile,
achiziţiile anterioare şi informaţiile obţinute prin explicaţii sau observaţii
-Dragnea A. Bota A. 1999-. Din definiţie reiese că priceperea elementară se
manifestă în fazele de familiarizare cu mişcarea şi realizare a primelor
încercări de execuţie a deprinderii, precedând procesul de formare a
acesteia, fiind din acest motiv numită deseori pre-deprindere.
Cum posibilităţile motrice ale subiecţilor care încearcă
realizarea corectă a primelor execuţii sunt eterogene,
răspunsurile lor nu vor avea aceeaşi calitate şi timpul
necesar pentru a învăţa mişcarea este diferit. Situaţia este
frecvent întâlnită în educaţia fizică şcolară, când sunt
propuse teme noi din deprinderile motrice, când are loc
iniţerea în diferite ramuri de sport. În funcţie de calitatea
bagajului motric, motivaţie, nivel aptitudinal,
temperament, dezvoltare intelectuală, stare afectivă
momentană, calitatea procesului de instruire, atitudini şi
interese, unii elevi vor rezolva rapid sarcinile trasate, alţii
vor prezenta întârzieri moderate sau pe termene mai mari.
Nu este însă obligatoriu ca cei care manifestă această
pricepere la nivel superior să poată stăpâni viitoarea
deprindere la nivel avansat, existând şi cazuri de plafonare
a acestora în următoarele etape de instruire, ca şi situaţia
în care persoane ce au o evoluţie iniţială mai lentă, să
asimileze mai trainic deprinderile şi să aibă ulterior un
puternic salt calitativ.
Majoritatea autorilor consideră ca formarea priceperilor motrice
simple se poate realiza prin acţiunea diferenţiată sau cumulată a
trei metode:
Prin observarea dirijată a acţiunilor realizate de alţii, ce
presupune spirit de observaţie, capacitate de concentrare a
atenţiei pe elementele cheie, perceperea modelului corect de
execuţie.
Prin folosirea metodelor verbale-explicaţia în special-, oferind
astfel informaţii suplimentare asupra caracteristicilor deprinderii,
sublinierea unor subtilităţi şi detalii tehnice ce nu pot fi depistate
prin prima variantă.
Prin exersare, adică încercări practice directe, unde sunt
utilizate informaţiile furnizate pe primele două căi şi sunt
importante impulsurile proprioceptive pentru a simţi şi regla
mişcarea.
Priceperile motrice complexe sau superioare sunt
considerate a fi adevăratele priceperi motrice, reprezentând în
esenţă potenţialul de efectua deprinderi motrice deja învăţate,
în situaţii nestandardizate, inconstante, dificile, îngreuiate.
Se manifestă în ultima fază a formării deprinderilor motrice
-perfecţionarea-, când deprinderea în sine nu mai constituie
obiectivul urmărit prioritar în activitate, ci capacitatea subiectului de
a selecta diferite mişcări, de a le modifica conştient parametri de
execuţie, de a le combina într-o manieră creativă, executându-le
pentru a se adapta cu randament superior situaţiilor nestereotipe,
continuu schimbătoare. Din aceste motive ele sunt considerate a fi
post-deprinderi, fiind o imagine fidelă a posibilităţilor individuale
de a rezolva spontan şi original/creativ problemele ivite, pe baza
selectării inteligente a stereotipurilor dinamice formate anterior.
Automatizarea deprinderilor şi stăpânirea lor în condiţii izolate la un
nivel tehnic ridicat nu înseamnă că s-a ajuns deja la pricepere
motrică. Exemplu: execuţia perfectă a unui procedeu din jocurile
sportive în tiparele standardizate din antrenament nu garantează
eficienţa aceluiaşi procedeu executat în variabilitatea activităţii
competiţionale, când situaţiile sunt mai complexe şi condiţiile de
lucru în permanentă schimbare, acţiunile fiind influenţate permanent
de prezenţa coechipierilor şi adversarilor. Se impune astfel
diversificarea condiţiilor de execuţie, pentru a genera contexte noi ce
obligă la reglarea mişcărilor, alegerea şi modificarea lor, legarea
eficientă cu alte deprinderi, conform cerinţelor fiecărei faze.
 Caracteristicile priceperilor motrice:

Priceperile superioare sunt caracterizate de complexitate

structurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe
teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate.
 Stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente
de cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate.
Sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,
manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite.
Solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi
diversificarea schemelor mentale de acţiune, memoria,
imaginaţia şi creativitatea.
Plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de
manifestare.
Formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi
situaţii problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire.
 OBIŞNUINŢELE
Obişnuinţa nu reprezintă o noţiune identică cu cea de
deprindere, chiar dacă presupune executarea anumitor
deprinderi, sprijinindu-se astfel în manifestare pe acestea.
Obişnuinţele sunt incluse la rândul lor în activitatea voluntară,
dar între ele şi deprinderi există deosebiri fundamentale. Ele
presupun procese mai complexe decît o simplă execuţie a unei
mişcări, implicând o selecţie a deprinderilor efectuate şi o
componentă afectivă concretizată în preferinţe, pasiuni,
orientare prioritară pentru un anumit gen de activitate,
ce ajunge să fie definitorie pentru manifestarea şi aprecierea
personalităţii celui vizat.
Toate obişnuinţele poartă amprenta aptitudinilor intelectuale,
caracteristicilor afective şi volitive ale unei persoane,
manifestându-se ca modalităţi individuale şi distinctive de
comportament în diferite ipostaze, variabile de un individ la
altul. Se formează în timp, pe baza convingerilor, sentimentelor,
motivaţiilor şi intereselor, concretizându-se în forme stabile de
comportament, în atitudini pozitive -punctualitate, perseverenţă,
ordine- sau negative -superficialitate, delăsare, indiferenţă,
dezorganizare-.
Înţelegerea diferenţelor fundamentale dintre deprindere şi
obişnuinţă este favorizată de următoarele exemple din care
reiese clar că obişnuinţele includ deprinderile, fiind însă
mai mult decât acţiunea de realizare a unor mişcări :
Multe persoane deţin un bagaj de deprinderi tehnico-
tactice şi o pregătire fizică satisfăcătoare pentru a putea
practica un joc sportiv. Sunt puţini cei care şi-au format
obişnuinţa de a se întâlni zilnic la o anumită oră şi de a
practica acel joc sportiv.
Foarte mulţi oameni cunosc exerciţii de dezvoltare a
principalelor grupe musculare, puţini şi-au fixat un program
regulat de executare a acestor exerciţii pe care să-l aplice
şi să-l respecte neîntrerupt, formându-şi asfel o obişnuinţă.
Mersul, alergarea, înotul sunt deprinderi, dar includerea
acestor deprinderi în programe individuale de pregătire
care să fie plăcute şi utile pentru executanţi, le poate forma
acestora obişnuinţa de a depune zilnic efort fizic.
 CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE
 
Susţinerea activităţilor practice la un nivel înalt presupune o corectă
fundamentare teoretică a conţinuturilor acestora. Informaţiile teoretice
aferente activităţilor motrice constituie un vast sistem de cunoştinţe,
completat sistematic prin evoluţia disciplinelor de specialitate şi a celor
conexe domeniului. Ele se constituie astfel într-un ansamblu de idei, reguli,
teze, legi, principii, concepte, teorii legate de practicarea exerciţiilor fizice la
orice nivel.
Conştientizarea principalelor caracteristici ale activităţilor de educaţie fizică
şi sport, a relaţiilor cauză-efect, a principiilor de instruire, înţelegerea
necesităţii efectuării unor anumite exerciţii, a unui anumit volum de efort, nu
pot fi realizate decât printr-o pregătire teoretică corespunzătoare nivelului de
dezvoltare intelectuală şi motrică a elevilor.
Experimente privind eficientizarea activităţilor motrice prin realizarea unei
bune pregătiri teoretice desfăşurate la nivelul tuturor eşantioanelor de
vârstă, au confirmat rezultatele superioare ale îmbinării pregătirii motrice cu
cea teoretică, comparativ cu loturile unde activitatea a fost axată doar pe
practică/Chiriţă G., citat de Albu V.-1999. În acest s-au constatat: interesul
crescut al elevilor pentru activităţile fizice, înţelegerea superioară a
valenţelor activităţilor motrice, a scopului acţiunilor planificate, deprinderi de
organizare superioare, o motivare intrinsecă, implicare sistematică în
activitatea independentă, rapiditate în învăţarea mişcărilor etc.
Transmiterea acestor informaţii de specialitate poate fi realizată în
momente şi cu ocazii diferite:
Înaintea începerii activităţilor specifice, unde un special îl deţine
instructajul.
În timpul desfăşurării activităţilor-cel mai des- sau la finalul acestora-
analiza activităţii, bilanţul competiţiei-.
În lecţii teoretice special programate, la unităţile de învăţământ de profil.
Prin prezentarea şi discutarea planurilor individuale sau colective de
pregătire.
Prin analiza video a diferitelor execuţii, concursuri sau antrenamente.
Diversificarea ramurilor de sport şi valenţele multiple ale educaţiei fizice
şcolare presupun transmiterea echilibrată a cunoştinţelor de ordin
general şi a celor speciale. Realizând o sinteză a direcţiilor de acţionare
prioritară pentru capacitarea elevilor cu informaţii de specialitate, se
poate afirma că aceste noţiuni trebuie să facă referire la:
Reguli, norme, principii etice şi organizatorice ce trebuie respectate cu
ocazia desfăşurării activităţilor motrice.
Asigurarea sprijinului şi ajutorului în execuţiile dificile, amenajarea
spaţiului de lucru.
Efectele şi valenţele multiple ale practicării diferitelor exerciţii fizice
asupra organismului.
Planurile anatomice, segmentele corporale, grupele musculare, direcţiile
şi tipurile de mişcări.
Regulile elementare de igienă individuală şi colectivă.
Noţiuni de regulament specifice diferitelor ramuri şi probe sportive.
Noţiuni de tehnică, tactică individuală şi colectivă specifică.
Noţiuni fundamentale legate de parametrii şi dozarea efortului fizic.
Aprecierea propriei dezvoltări fizice şi capacităţi funcţionale.
Formarea corectă şi valorificarea deprinderilor şi priceperilor motrice.
Metodologia dezvoltării aptitudinilor motrice la diferite grupe de vârstă.
Aspecte legate de istoricul diferitelor discipline sportive, evoluţia
competiţiilor naţionale şi internaţionale.
Instituţiile implicate în gestionarea activităţilor motrice, atribuţiile
acestora.
Tendinţele, dinamica performanţelor şi recordurilor pe plan naţional şi
mondial.
Cunoaşterea principalelor probe de evaluare existente în S.N.S.E. la grupa
de vârstă respectivă.
 Modalităţile concrete de practicare independentă a exerciţiilor fizice,
cultivarea atracţiei şi formarea obişnuinţelor pentru mişcare, realizarea
tehnicilor de autoorganizare, autoconducere, autoevaluare.
 
 CALITĂŢILE MOTRICE/APTITUDINILE MOTRICE
 
Calităţile motrice/aptitudinile motrice ocupă un rol prioritar în cadrul
procesului instructiv educativ, datorită importanţei fundamentale pe care
o au în realizarea finalităţilor urmărite de principalele activităţi motrice.
Calitǎţile motrice sunt caracteristici înnăscute ale organismului uman,
dezvoltându-se de la sine în corelaţie cu evoluţia ontogenetică a
individului până la un moment de vârf maximal, de unde se instalează
anumite bariere şi acest proces stagnează, intrând apoi în regres.
Influenţarea lor în lecţia de educaţie fizică se manifestă prin salturi ale
indicilor ce le caracterizează, utilizând în acest scop mijloace şi metode
specifice standardizate.
Fiecărei calităţi motrice îi este alocat un parametru specific care permite
aprecierea contribuţiei acesteia la efectuarea diferitelor mişcări:
rapiditatea pentru viteză, precizia şi complexitatea pentru coordonare,
durata efortului pentru rezistenţă, valoarea încărcăturii pentru forţă,
amplitudinea execuţiilor pentru supleţe.
Nivelul lor de dezvoltare sintetizează calitatea pregătirii fizice, factor
principal al antrenamentului sportiv, fiind componente de bază ale
capacităţii motrice generale şi specifice, alături de deprinderile motrice.
Prin urmare, nu trebuie suprapus termenul de aptitudine motrică cu cel
de capacitate motrică, care este mult mai complex.
Aptitudinile motrice, reunite generic sub termenul de V.Î.R.F., la care unii
adaugă şi supleţea sunt de fapt „cauzele sau motorul” mişcării,
condiţionând formarea şi valorificarea deprinderilor motrice. Între calităţi şi
deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependenţă. Relaţia
reciprocă poate fi interpretată în sensul că aptitudinile motrice uşurează
învăţarea noilor mişcări, scurtând timpul afectat acestui proces. Un nivel
ridicat al coordonării, rezistenţei, forţei, vitezei va eficientiza şi aplicarea
deprinderilor în condiţii diversificate, în situaţii de oboseală fizică şi
psihică, crescând şansele de reuşită în atingerea finalităţilor planificate.
Majoritatea deprinderilor nu sunt influenţate de o singură aptitudine
motrică ci de combinaţii ale lor (forţă-viteză la sărituri-aruncări, rezistenţă
şi forţă în anduranţa musculară, viteză, rezistenţă şi forţă în structuri
tehnico-tactice, viteză şi coordonare în acţiuni complexe, forţă şi
mobilitate, forţă şi echilibru în gimnastică, fiind solicitate toate aptitudinile
motrice, dar cu ponderi variabile).
Invers analizând situaţia, procesul de formare şi valorificare a mişcărilor
asimilate conduce în mod indirect la efecte benefice asupra aptitudinilor
motrice (calea indirectă-secundară a dezvoltării lor), pentru efecte
puternice fiind preferate însă metodele proprii de educare a fiecărei calităţi
motrice. Calea indirectă nu trebuie neglijată, căci modificând dominanta
efortului (pauze, număr de repetări, distanţe, încărcături, frecvenţa
mişcărilor) efectele pot fi spectaculoase, având avantajul că repetarea
unor structuri tehnice este plăcută şi asigură o participare activă a elevilor.
Aptitudinea ca termen general este definită astfel: însuşire psihică
individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei munci,
acţiuni/DEX.
Şchiopu U. înţelege prin aptitudine acel complex de însuşiri stabile ale
personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor tipuri de
activităţi: intelectuale, artistice, tehnice, ştiinţifice, sportive, organizatorice,
manuale.
Manno R. le consideră a fi: ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice
fundamentale ale omului pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate.
Din interpretarea definiţiilor prezentate anterior rezultă două aspecte
fundamentale ale aptitudinilor: baza lor de susţinere este nativă şi
determinată de factorii genetici, predispozanţi, dar performanţele înalte din
diferite activităţi presupun existenţa proceselor de dezvoltare /educare a
aptitudinilor solicitate, interese şi motivaţie puternică, fiind în acest caz un
rezultat al actului de instruire bine planificat.
Literatura de specialitate furnizează o terminologie din ce în ce mai variată
pentru a defini calităţile motrice: aptitudine motrică, calităţi biomotrice,
aptitudini psihomotrice, calităţi biofizice, calităţi fizice, noţiuni utilizate ca fiind
sinonime, fiecare termen evidenţind unul sau mai mulţi factori ce stă la baza
manifestării lor: mecanismele biologice, fiziologice, psihice, biochimice,
biomecanice. Cum aceste mecanisme acţionează sinergic pentru producerea
mişcărilor, termenul de aptitudine/calitate motrică este suficient de
relevant.
În esenţă, calitatea motrică reprezintă „însuşirea psiho-fizică a
individului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice şi psihice
care asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici de viteză, forţă,
rezistenţă, îndemânare” Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului
din România/2002/p.93. Aptitudinea motrică reflectă o „însuşire
a personalităţii care condiţionează şi asigură uşurinţa învăţării şi
executării actelor motorii care se exprimă în calităţi motrice ca
viteză, îndemînare, forţă, rezistenţă.”
În cadrul aptitudinilor psihomotrice sunt reunite o serie de calităţi
ca: echilibrul static şi dinamic, schema corporală, lateralitatea,
coordonarea generală şi segmentară, timpul de reacţie,
ideomotricitatea, ce permit manifestări psihocomportamentale
motorii de fineţe /Raţă G., Raţă B.C. 2006, p.12.
Sintetizând opiniile mai multor autori, se poate concluziona că
aptitudinile motrice se împart în aptitudini condiţionale
(viteză, rezistenţă, forţă) şi aptitudini coordinative
(coordonarea, supleţea). Prima categorie se bazează pe
solicitarea puternică a marilor funcţiuni şi pe cheltuială energetică
ridicată, cele coordinative depind de calitatea analizatorilor,
transmiterea semnalelor şi prelucrarea lor de S.N.C. care trimite
impulsurile motorii şi generează mişcarea în parametrii doriţi.
 Fig. Schema aptitudinilor motrice

VITEZA FORŢA REZISTENŢA

CONDIŢIONALE

APTITUDINILE
MOTRICE

COORDINATIVE COMPLEMENTARE

COORDONAREA SUPLEŢEA/
/ÎNDEMÂNAREA FLEXIBILITATEA
Rezultatele la probele de control ce vizează aptitudinile motrice
sunt caracterizate de un grad înalt de obiectivitate, spre deosebire
de evaluarea deprinderilor ce presupune raportarea execuţiei la
model. Elevul va sesiza mult mai uşor salturile (rata de progres), în
ceea ce priveşte forţa şi rezistenţa, aceste aptitudini permiţând o
îmbunătăţire radicală a rezultatelor, în antiteză cu viteza şi
capacitatea coordinativă – puternic dependente de fondul ereditar.
Procesul de educare a calităţilor motrice poate şi trebuie să devină
atractiv pentru elevi, chiar şi în cazul educării rezistenţei (cu
multiplele ei forme de manifestare). În acest sens, alternarea
permanentă a mijloacelor, utilizarea concursurilor şi a jocurilor
sportive, includerea structurilor dificile în parcursuri aplicative şi
ştafete, sunt variante de realizare a acestui deziderat. Educarea
calităţilor motrice se poate realiza şi în condiţii materiale simple, în
special rezistenţa, viteza de reacţie, mobilitatea, forţa marilor
grupe musculare.
Plasarea unităţilor de învăţare pe toată structura anului şcolar,
numărul acestora şi mai ales mărimea lor (numărul efectiv de lecţii)
se face în funcţie de carenţele în pregătirea fizică a elevilor şi în
corelaţie cu ramurile de sport predate, pentru a uşura acest proces.
În procesul de educare a aptitudinilor motrice, acţiunile unilaterale sunt dificil
de realizat, datorită apariţiei fenomenului de transfer (influenţele asupra unei
aptitudini motrice, când se urmăreşte de fapt educarea alteia). Între
aptitudinile motrice există o strânsă interdependenţă (condiţionare reciprocă),
astfel încât, abordarea lor singulară este făcută doar din raţiuni de ordin
didactic, din necesitatea fundamentării unei metodologii cât mai eficiente de
dezvoltare. Termenul de transfer defineşte legătura, influenţa ce poate fi
evidenţiată între aptitudinile motrice în procesul lor de educare/Bompa T. 2001
pag.5.
Cu cât nivelul de educare a aptitudinilor este mai scăzut, cu atât influenţa lor
reciprocă este mai mare şi invers (atunci când o persoană se bazează pe un
anumit tip de efort, acestea va avea efecte mai puţin benefice asupra celorlalte
tipuri de aptitudini, influenţa fiind în acest caz negativă, situaţie frecvent
întâlnită în cazul pregătirii fizice specifice). Exemplu: dezvoltarea puternică a
anduranţei – rezistenţa aerobă – nu are efecte benefice asupra forţei
musculare. Se consideră că forţa şi elementele capacităţii coordinative au cele
mai puternice determinări asupra nivelului de manifestare a celorlalte
aptitudini, aspect determinat de faptul că orice mişcare voluntară presupune
contracţie musculară de intensitate variabilă, precizie, coordonare şi stabilitate.
Transferul de la o aptitudine motrică la alta poate fi pozitiv când acţionând
asupra unei aptitudini sunt obţinute efecte benefice şi pentru altă aptitudine.
Explicaţia poate fi dată prin tipul de fibre implicate (forţa şi viteza implică
acelaşi tip), prin mecanismele energetice comune, prin similitudini ale
proceselor de coordonare.
Transferul poate fi negativ când dezvoltarea unei aptitudini influenţează
nefavorabil manifestarea alteia: forţa musculară-rezistenţa aerobă; viteză-
rezistenţă aerobă, coordonarea şi fineţea mişcărilor-forţa maximă, forţa
maximă -viteza de repetiţie; ultimele două combinaţii negative fiind
explicate prin greutatea controlării unui număr crescut de fibre musculare
angrenate în efort, fiind diferit şi raportul volum-intensitate, iar în primele
două variante tipul de fibră musculară şi mecanismele energetice fiind
total diferite).
Transferul de la un exerciţiu la altul, este doar pozitiv. O anumită calitate
motrică, educată pe baza unor deprinderi şi ajunsă la un nivel înalt de
manifestare va uşura învăţarea sau valorificarea altor deprinderi ce
reclamă calitatea respectivă. Exemplu: educarea capacităţii coordinative
(tempou, ritm, precizie, orientare spaţio-temporală, transformarea şi
selectarea mişcărilor, agilitate) printr-un joc sportiv poate permite elevului
învăţarea mai rapidă a tehnicii specifice unui alt joc sportiv ce reclamă
aceleaşi componente ale îndemânării; dezvoltarea forţei de aruncare
(explozivă) a mingii de oină, uşurează aruncarea mingii de handbal.
Transferul de la o grupă musculară la alta (transferul încrucişat) –
antrenarea în efort a musculaturii unui segment (sărituri-aruncări etc)
transferă efectele obţinute asupra grupei musculare solicitate la grupa sau
segmentul simetric ce nu a fost solicitat, în procent de 45%. Acest aspect
nu exclude însă necesitatea lucrului şi cu segmentele mai puţin
îndemânatice şi puternice.