Sunteți pe pagina 1din 31

„Ghidul creştinului în religia islamică pune la dispoziţieo introducere excelentă în credinţa musulmană.

El descrie în mod clar şi


succint aspectele principale ale acestei credinţe şi este presărat cu idei utile pentru cei care caută modalităţi de a prezenta mărturia
creştină musulmanilor. Ghidul dezvăluie în acelaşi timp preocuparea autorului pentru cei care trăiesc aventura Creştinismului în
mijlocul societăţilor majoritar musulmane."
Pastor Dr. Bill Musk, fost misionar în Orientul Mijlociu, autor al unor cărţi dedicate relaţiei dintre creştini şi musulmani
„Prietenia adevărată presupune întotdeauna să împărtăşeşti ceea ce-ţi este mai drag. în cazul creştinilor, aceasta include în mod
obligatoriu împărtăşirea dragostei lui Dumnezeu pe care aceştia au cunoscut-o în Isus Cristos. Pentru a te împrieteni cu un vecin
musulman ai nevoie de multă smerenie şi sensibilitate, combinate cu o cunoaştere sănătoasă a lucrurilor cărora acesta le acordă
valoare. Această cărticică este o resursă importantă de informaţii şi sfaturi practice."
Pastor Colin Bennetts, Episcop de Coventry
„Este o plăcere să recomanzi această carte creştinilor care doresc să fie mai bine echipaţi în vederea împărtăşirii credinţei lor cu
prietenii musulmani. Fiind scrisă pentru cei care nu cunosc absolut nimic despre Islam, cartea oferă toate informaţiile de bază care
îl vor ajuta pe creştin să fie mai eficace în mărturia
sa, precum şi sfaturi utile cu privire la modul cel mai potrivit şi plin de dragoste în care trebuie abordaţi
musulmanii."
Zafar Ismail. preşedinte al organizaţiei Interserve Ministry Among Asians în Marea Britanie, angajat al
organizaţiei Servants Fellowship International şi fost director al Seminarului Teologic Deschis din Pakistan.

Ghidul creştinului în religia islamică


Ce trebuie să ştie creştinul despre această religie
Patrick Sookhdeo
Editura Făclia
Originally published as: A Christian's Pocket Guide to Islam
Copyright © Patrick Sookhdeo
This book was first published in Great Britain by Christian
Focus Publications, Geanies House, Feam, Tain, Ross-shire,
IV20 1TW, Scotland, 1999.
Translated into Romanian with the permission of Christian Focus Publications
Prima ediţie în limba română
Copyright © 2003, Editura Făclia
Str. Făcliei No. 36D
Oradea, 3700, Bihor
România
www.faclia.ro
ISBN: 973-85850-1-5
Traducere de Dorin Pantea
Lector: Florica Tod Tehnoredactare: Lidia Moga
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SOOKHDEO, PATRICK
Ghidul creştinului în religia islamică: ce trebuie să ştie creştinul despre această religie / Patrick Sookhdeo ; trad.: Dorin Pantea. - Oradea:
Făclia, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-85850-1-5
I. Pantea, Dorin (trad.) 297
Cuprins
Prefaţă...............................................................................7
1. Originile Islamului.....................................................10
2. învăţătura islamică.....................................................17
3. Coranul.......................................................................28
4. Cei cinci piloni ai Islamului.......................................57
5. Statutul femeilor în Islam..........................................70
6. Sunni şi Shiah.............................................................78
7. Sufismul - misticismul islamic..................................82
8. „Evanghelia" lui Barnaba..........................................84
9. Vestirea Evangheliei printre musulmani.................86
10. Grija pentru convertiţi.............................................90
Vocabular de termeni islamici......................................92
ANEXE........................................................................100
Bibliografie...................................................................104

Pentru a simplifica demersul cititorului, termenii din limba arabă au fost transcrişi fără semnele diacritice. Spre exemplu, „Coran"
în loc de „Qur'an". Italicele sunt folosite pentru cuvintele care nu fac parte din vocabularul limbii române.
Toate citatele din Coran se bazează pe traducerea acestuia în limba engleză, datorată lui Abdullah Yusuf Aii (Beltsville,
Maryland: Amâna Publications, 1995).
Notă importantă: Coranul este împărţit în capitole numite surah, care sunt divizate la rândul lor în versete (ayah). Referinţele sunt
marcate de numărul surah, urmat de numărul versetului, asemeni unei referinţe biblice. Cu toate acestea, numerotaţia versetelor
coranice diferă puţin între diferitele ediţii tipărite ale Coranului. Pentru a găsi citatele oferite în această carte, puteţi verifica
versetele care precedă sau succed referinţele date.
Prefaţă
Scopul acestei cărţi este să pună în lumină credinţele şi practicile religiei islamice, pentru a-i ajuta astfel pe creştini să
împărtăşească într-un mod cât mai eficace credinţa creştină prietenilor sau cunoscuţilor lor musulmani.
Cartea se bazează pe o colecţie de broşuri publicate anterior de organizaţia Fellowship of Faith for the Muslims, sub titlul seriei
„Focus on Islam" şi publicate apoi în 1997 în forma „Ghidului de buzunar pentru Islam". Acest ghid a fost îmbogăţit acum cu
material adiţional.
Deşi Islamul şi Creştinismul au anumite puncte doctrinare comune, există diferenţe enorme între cele două, nu doar în credinţa
despre mântuire şi Cristos, ci şi în multe alte aspecte care afectează trăirea zilnică, atitudinile şi concepţiile credincioşilor despre
lume şi viaţă. Este de o importanţă esenţială ca orice creştin care doreşte să aducă Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos la
cunoştinţa musulmanilor să înţeleagă câteva din supoziţiile şi convingerile ascultătorilor săi. Această cunoaştere îl poate ajuta pe
creştin să nu creeze pietre de poticnire sau dificultăţi inutile pentru prietenul său musulman. Cartea conţine câteva comparaţii cu
învăţătura biblică, în aspectele de relevanţă maximă pentru mărturisirea de credinţă pe care creştinul o face musulmanului.
Ghidul creştinului în religia islamică
Ca şi în cazul Creştinismului, şi Islamul prezintă numeroase variante şi forme diferite de manifestare. O carte de dimensiuni
reduse ca şi cea de faţă trebuie să recurgă la generalizare şi simplificare, astfel încât cititorul să nu rămână surprins dacă prietenul
său musulman are o poziţie diferită în anumite aspecte mai puţin fundamentale.
Atitudinea creştinului care doreşte să împărtăşească Evanghelia cu un musulman nu trebuie să fie una de antagonism, de ură sau
de conflict. Trebuie să ne apropiem de prietenii noştri musulmani în mod paşnic şi smerit, animaţi de felul de a fi şi de a gândi al
lui Cristos, împăratul rob (Filipeni 2:5-8). Trebuie să fim atenţi în acelaşi timp la vocabularul pe care îl folosim atunci când
vorbim cu un musulman. Este de preferat să evităm folosirea unor cuvinte care amintesc de război sau de colonialism. Această
terminologie aduce mari deservicii Evangheliei. Cuvintele noastre trebuie să fie înzestrate cu har (Coloseni 4:6).
Demersul nostru trebuie să se caracterizeze totodată prin precizie şi acurateţe în toate domeniile. Nu avem voie să creionăm o
imagine greşită despre Islam sau să-i acuzăm pe musulmani de credinţe şi practici care nu le aparţin. Mai mult, trebuie să ne
aducem în permanenţă aminte că musulmanii sunt oameni, fiinţe umane obişnuite ca şi noi, cu bucurii, întristări, temeri şi
îngrijorări pe care şi noi le trăim. Trebuie să fim plini de compasiunea lui Cristos, constrânşi de dragostea Sa (2 Corinteni 5:14). în
acelaşi timp însă, trebuie să fim în totalitate credincioşi lui Cristos. Nu avem voie să modificăm, să deformăm ori să diluăm
învăţăturile Sale, în nici un fel.
Un alt lucru important este ca orice creştin care se implică în misiune printre musulmani să recunoască faptul că
8
Islamul nu este doar o teologie, ci o putere spirituală reală, una din acele puteri despre care Pavel scrie în Efeseni 6:12. Creştinul
trebuie să fie pregătit spiritual pentru această confruntare.
Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să folosească acest ghid pentru a-i echipa pe credincioşii creştini prin care mulţi musulmani să
ajungă să cunoască bucuria şi siguranţa unei relaţii vii cu Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul.
Patrick Sookhdeo
1
Originile Islamului
Islam este numele dat religiei întemeiate de Mahomed în Arabia, la începutul secolului al şaptelea. Cuvântul ISLAM provine de la
verbul SLM, a renunţa, a se preda, a se supune, iar islam reprezintă actul de supunere sau de renunţare făcut de cineva. Adeptul
Islamului este musulmanul (muSLiM, lb. eng.), adică unul care s-a supus. Musulmanii susţin că aceasta a fost religia tuturor
profeţilor, de la Adam până la Mahomed.
Mahomed
(Vezi şi Anexa I)
Mediul său natal
Mahomed s-a născut în înstăritul oraş Mecca, un centru
comercial foarte important în Arabia Apuseană. Acesta se afla
la întretăierea principalelor drumuri pentru caravane, care uneau
comerţul pe uscat din Peninsula Arabă cu comerţul maritim de
la Marea Roşie, legând astfel India cu Occidentul şi Persia cu
Africa.
Mecca era un oraş renumit şi pentru sanctuarul său, Kaba. Această clădire în formă de cub era centrul unui cult al pietrelor sacre,
printre care şi „Piatra Neagră" despre care se
10
Originile Islamului
spunea că a venit din ceruri şi că a fost zidită în colţul dinspre răsărit al sanctuarului. Kaba era locul înspre care se îndreptau în
fiecare an în pelerinaj triburile din toată Arabia.
Situaţia religioasă din Arabia de dinainte de apariţia Islamului este descrisă de istoricii musulmani prin sintagma „vremurile de
ignoranţă". Arabii erau triburi idolatre, politeiste, care îmbrăţişau în acelaşi timp cultul animist, cum ar fi închinarea la stele, spre
exemplu. Conform anumitor surse informaţionale, la Kaba erau venerate peste 360 de zeităţi.
în Arabia se întemeiaseră deja comunităţi de evrei şi de creştini. Evreii, fiind negustori, se stabiliseră în oraşele comerciale de pe
rutele caravanelor, aducându-i cu ei pe rabini, Scripturile şi sinagogile. De la evrei, arabii au dobândit o cunoaştere superficială a
istorisirilor din Vechiul Testament şi a folclorului evreiesc, prezente într-o anumită măsură pe paginile Coranului.
Creştinismul cu care a venit Mahomed în contact a fost adus în Arabia mai ales de creştinii care au fugit din Imperiul Bizantin,
fiind condamnaţi drept eretici. înţelegerea total greşită a doctrinei creştine la care a ajuns Mahomed se datorează, probabil, acestor
creştini.
Primii săi ani de viaţă
Primele relatări despre viaţa lui Mahomed au fost scrise la cel puţin 150 de ani după moartea sa. Toate reprezintă surse
musulmane şi nu există nici o dovadă exterioară (din surse nemusulmane) care să confirme aceste informaţii.
Mahomed s-a născut în anul 570 sau 571 d.Cr., la câteva luni după moartea tatălui său Abdullah. Familia sa făcea
11
Ghidul creştinului in religia islamică
parte din tribul Quraysh, care se ocupa la vremea aceea de administrarea templului Kaba. Mama lui Mahomed, Aminah, a murit
când acesta avea şase ani. El a fost crescut de fratele tatălui său, Abu Talib. Tradiţia spune că aflându-se pe drum cu o caravană
împreună cu unchiul său, Mahomed a întâlnit un călugăr nestorian care, conform anumitor comentatori musulmani, ar fi simţit că
Mahomed era un profet. Când acesta din urmă a atins vârsta maturităţii, a devenit un membru respectat al breslei de negustori de
la Mecca. El a călătorit însoţind caravanele pe traseele acestora, întâlnind în cale evrei şi creştini, cu care a discutat probleme
religioase legate atât de Vechiul cât şi de Noul Testament.
Mulţi oameni care nu făceau parte dintre musulmani au considerat că Mahomed era un impostor, însă probabil că, la început, el a
căutat în mod real adevărul divin, fiind nemulţumit de mărturia creştină din vremea aceea şi în acelaşi timp de starea idolatră a
poporului său.
Mahomed a fost angajat de Khadijah, o văduvă bogată, să se ocupe de comerţul caravanelor acesteia. Deşi era cu cincisprezece
ani mai tânăr decât ea, Mahomed s-a căsătorit cu Khadijah la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Din această căsătorie au rezultat
şapte copii (trei fii şi patru fiice), care au murit toţi la vârste fragede, cu excepţia uneia dintre fete, Fatimah, care avea să se
căsătorească mai târziu cu Ali-ibn-Abu Talib şi să fie mama lui Hassan şi Hussain. Khadijah a murit la douăzeci şi cinci de ani de
la căsătorie. După moartea ei, Mahomed a mai avut alte douăsprezece soţii, consfinţind astfel poligamia.
12
Originile Islamului
Viaţa sa de maturitate şi chemarea sa în urma căsătoriei, Mahomed a devenit o persoană foarte importantă şi a reuşit să-şi facă
timp pentru a sta în meditaţie neîntreruptă asupra problemelor religioase. Pe la vârsta de patruzeci de ani a devenit foarte îngrijorat
de lipsa de religiozitate a compatrioţilor săi şi a început să se retragă în mod frecvent pentru meditaţie într-o peşteră din Muntele
Hirah, la o distanţă de aproximativ cinci kilometri de Mecca. Adeseori, în timpul acestor perioade de meditaţie, el cădea într-un
fel de transă; în această stare pretindea că auzea vocea lui Allah sau a arhanghelului Gabriel, de la care primea mesaje pe care
trebuia să le predice omenirii.
Primii convertiţi
Primii adepţi ai lui Mahomed au fost în principal membrii familiei sale - soţia lui, Khadijah, nepotul său, Ali-ibn-Abu Talib, şi
Zaid, un fiu adoptat care fusese iniţial robul său, primit în dar de la Khadijah. Primul adult din afara familiei care a profesat religia
Islamului a fost Abu Bakr, un negustor bogat, membru important al primului grup de convertiţi.
Plecarea lui Mahomed la Medina şi evoluţia învăţăturii sale
Majoritatea locuitorilor oraşului Mecca au respins învăţătura lui Mahomed cu privire la adevăratul Allah precum şi avertismentul
său cu privire la judecata viitoare. Ei l-au acuzat că era ghicitor sau posedat. Ostilitatea din ce în ce mai pronunţată manifestată de
conducătorii şi locuitorii oraşului a dus la o persecuţie violentă împotriva musulmanilor. Cu toate
13
Ghidul creştinului în religia islamică
acestea, s-a înregistrat o creştere tot mai mare în rândurile adepţilor lui, care numărau cam cincizeci de oameni în perioada dintre
anii 610-613.
Pe măsură ce împotrivirea s-a înteţit, Mahomed a hotărât să plece din Mecca şi să caute azil în altă parte. Mai întâi i-a trimis pe
câţiva dintre discipolii săi în regatul creştin al Abisiniei, în vreme ce el s-a stabilit la Yathrib, un oraş situat la aproximativ 400 de
kilometri nord de Mecca şi care poartă azi numele de Medina [oraşul profetului]. Locuitorii din Medina au manifestat interes
pentru Mahomed şi pentru noua sa învăţătură. Acesta fusese invitat aici de un grup de cetăţeni care îl întâlniseră înainte, îi
acceptaseră doctrina şi îi pregătiseră pe ceilalţi locuitori ai oraşului pentru venirea lui. Cetăţenii, epuizaţi în urma unor lupte
interne prelungite, erau dispuşi să primească cu braţele deschise un lider care i-ar fi putut uni. Evreii şi creştinii agreau în această
vreme învăţătura lui Mahomed care punea accentul pe unitatea care exista în Dumnezeire şi condamna în acelaşi timp idolatria.
Mutarea de la Mecca la Medina a avut loc în anul 622. Această călătorie sau hijrah a fost punctul de turnură în cariera lui
Mahomed, anul fiind ales pentru a marca începutul erei musulmane şi al calendarului musulman. în anul 624, trupele lui
Mahomed au obţinut o victorie decisivă în bătălia de la Badr. Hotărârea lui Mahomed de a împărţi prada de război cu cei care au
luptat alături de el a înclinat balanţa în favoarea lui. Astfel a fost încurajat războiul religios, iar jihad-ul [războiul sfânt] a devenit
nu doar acceptabil, ci chiar o obligaţie religioasă pentru musulmani atunci când Islamul este atacat.
La început, Mahomed a recunoscut validitatea credinţei iudaice şi a celei creştine, mulţumindu-se să predice
14
Originile Islamului
poporului său ca profet. El a hotărât ca fiecare musulman să se roage cu faţa spre Ierusalim şi a adoptat câteva din practicile
evreieşti. Dar în momentul în care triburile de evrei au refuzat să-1 recunoască drept profet adevărat şi să practice obiceiurile
Islamului, a apărut conflictul. Deranjat de această atitudine, Mahomed a început să proclame caracterul absolut al revelaţiei pe
care o primise, susţinând că aceasta era o variantă nouă a religiei lui Avraam. în felul acesta el a renunţat la orice încercare de a
împăca Islamul cu Iudaismul. Comunitatea musulmană a primit cu acea ocazie porunca de a se ruga cu faţa spre Kaba din Mecca,
şi nu spre Ierusalim^ ca înainte.
în timpul petrecut de Mahomed la Medina, doctrina lui a căpătat o formă bine cristalizată. S-a modificat nu doar porunca
referitoare la direcţia înspre care trebuiau să se roage musulmanii, ci şi multe alte aspecte ale învăţăturii sale iniţiale. La Medina,
el a început să-i înveţe pe oameni că revelaţia finală şi supremă o reprezintă Coranul. Momentele zilnice de rugăciune precedate
de ritualuri de spălare au devenit acum obligatorii. Ziua de vineri a fost consacrată ca zi de închinare publică în moschee. A fost
stabilită de asemenea şi luna de post.
La Medina, Mahomed a devenit om de stat, legiuitor şi judecător. O dată cu creşterea puterii şi influenţei sale, s-a intensificat şi
războiul la scară largă. în cei opt ani care au urmat după hijrah, armatele musulmane au reuşit să cucerească întregul teritoriu al
Arabiei unde a instaurat religia islamică. Mahomed a fost primul om care a unificat triburile arabe într-un singur popor.
15
Ghidul creştinului în religia islamică
Moartea lui Mahomed şi extinderea Islamului
(Vezi Anexa II)
Mahomed a murit în anul 632, la vârsta de şaizeci şi doi de ani, poziţia sa de calif fiind ocupată după el de Abu Bakr, unul dintre
primii săi adepţi. Sub conducerea lui Abu Bakr, Islamul s-a consolidat ca o putere stabilă, iar Siria a capitulat înaintea armatelor
sale.
Abu Bakr a fost urmat în anul 634 de califul Umăr, succedat la rândul său de califul Uthman în anul 644. în toată această vreme,
Irakul, Persia şi Egiptul au căzut rând pe rând, iar în anul 656, Islamul atingea deja Afghanistanul la răsărit, Libia la apus şi munţii
Caucaz înspre nord. Cucerirea restului Africii de Nord şi intrarea în Franţa prin Spania au fost oprite abia în anul 732 printr-una
din marile bătălii ale istoriei omenirii, desfăşurată undeva între oraşele Tours şi Poitiers.
Cauzele acestei expansiuni rapide nu sunt greu de descoperit. Colapsul Imperiului Bizantin crease un vid politic. Stilul dinamic de
conducere al lui Mahomed a reuşit să exploateze această situaţie. Popoarele arabe, împărţite atâta vreme în triburi, s-au unit sub
noul lor conducător, fiind astfel în stare să se extindă, mai întâi în teritoriile din jurul peninsulei Arabe, iar apoi mai departe în
Africa de Nord şi în Europa.
Cu excepţia notabilă a tribului Copţilor din Egipt, biserica creştină din Africa de Nord a fost înfrântă şi dată la o parte. Biserica
înaintea căreia merseseră odată oameni ca Augustin, Atanasie, Ciprian şi Tertulian s-a văzut incapabilă să opună împotrivire
armatelor islamice care înaintau. Ruinele unor străvechi clădiri bisericeşti sunt singurele vestigii ale unei Biserici aflate cândva în
plină putere.
16
învăţătura islamică
Credinţa şi faptele
Religia Islamului le cere credincioşilor mai întâi de toate iman [credinţă], definită de teologii săi ca fiind „mărturisirea gurii şi
crezul inimii". Forma extinsă a mărturisirii de credinţă sună în felul următor: „Cred în Allah, în îngerii săi, în cărţile sale, în
profeţii săi, în ziua de pe urmă, în predestinarea binelui şi răului făcută de Allah Cel Preaînalt şi în învierea de după moarte."
Există însă şi o versiune abreviată, cunoscută sub numele de shahada sau halima: „Mărturisesc că nu este nici un alt Allah
[dumnezeu] decât Allah şi mărturisesc că Mahomed este Apostolul lui Allah."
Cea de-a doua cerinţă este din [religie], în sensul de „fapte" sau îndatoriri practice, care sunt cinci la număr. Datorită importanţei
lor, aceste obligaţii sunt cunoscute sub numele de arkan-ud-din [pilonii religiei].
Cele şase articole ale credinţei
Cele şase articole ale credinţei în care cred musulmanii sunt:
17
Ghidul creştinului în religia islamică
învăţătura islamică
1. Dumnezeu [Allah]
Coranul proclamă în mod foarte clar unicitatea lui Allah. Asemenea Bibliei, nici Coranul nu încearcă să dovedească existenţa lui
Dumnezeu. El presupune că Allah există. Unicitatea lui Allah este primul articol al kalimei: „Nu există nici o altă divinitate decât
Allah [la ilah UI Allahu]" Această afirmaţie cu caracter pozitiv se regăseşte în multe locuri din Coran. în mod similar vom
descoperi adeseori afirmaţia că shirk, „a-i crea parteneri lui Allah", este cel mai grav păcat. Allah este unul, fără egal şi fără
parteneri. Omnipotenţa şi omniscienţa îi sunt atribuite lui Allah şi sunt propovăduite pentru a-i proteja atât unicitatea cât şi
măreţia.
2. îngerii [malaikah]
îngerii sunt menţionaţi frecvent în Coran. Ei sunt fiinţe create, făcute din lumină, şi sunt numiţi „mesageri ai lui Allah" investiţi cu
funcţii specifice. Ei veghează asupra oamenilor, iar unii le ţin evidenţa faptelor, atât a celor bune cât şi a celor rele. Tot ei
înconjoară tronul lui Allah şi-i cântă laude. Cel mai mare dintre îngeri este Jibrail [Gabriel], cel care i 1-a descoperit pe Allah lui
Mahomed, şi care poartă în acelaşi timp numele de Rul ui 'Amin, Duhul Sfânt. El este cel care L-a întărit pe Isus. Printre ceilalţi
arhangheli se numără Mikail [Mihail] ocrotitorul, Israfil, trâmbitaşul blestemului, şi Izrail, paznicul în grija căruia intră
credincioşii la moarte.
Fiinţele puse în contrast cu îngerii se numesc jinn, unele fiind bune, iar altele rele. Ele au fost create de Allah dintr-un foc fără
fum, înainte de a-1 crea pe Adam din lut (C 15:26). Aceste duhuri întunecate locuiesc în case părăsite, în locuri pustii şi pe
anumiţi munţi sau în anumite fântâni. Mulţi
18

L
musulmani trăiesc într-o frică permanentă de jinn şi îşi iau diferite măsuri de precauţie pentru a se proteja contra atacurilor
acestora.
Diavolul, pe nume Iblis sau Shaytan [Satan], este descris uneori ca un jinn, iar alteori ca un înger.
3. Cărţile [kutub]
Musulmanii cred că Allah şi-a revelat poruncile prin profeţii săi şi prin cele 104 cărţi sfinte. Dintre aceste cărţi s-au păstrat până în
prezent doar patru, despre care se crede că au fost date lui Moise (Taurah, adică Pentateuhul), lui David (Zabur, adică Psalmii),
lui Isus (Injil, adică Evangheliile sau Noul Testament în general) şi lui Mahomed (Coranul). Se spune că evreii şi creştinii, descrişi
deopotrivă ca şi ahl-al-kitab [oamenii cărţii], au schimbat şi au deformat Scripturile lor, astfel încât Allah a trimis omenirii
Coranul drept revelaţie finală.
4. Profeţii [nabi]
Prin profeţi, Allah a binevoit să intervină în istoria omenirii pentru a le reaminti oamenilor de ziua de pe urmă şi de viaţa de apoi
şi pentru a-i călăuzi în toate activităţile vieţii, pe cărarea dreaptă care duce spre alegerea finală. Aceleaşi adevăruri au fost revelate
de profeţii premergători lui Mahomed. Acesta stabileşte legătura cu credinţa lui Avraam şi elimină discrepanţele dintre profeţi.
Fiind ultimul mesager, el este numit adeseori „pecetea profeţilor".
Musulmanul nu poate nega pe nici unul dintre profeţii Vechiului Testament, pe Ioan Botezătorul sau pe Isus din Noul Testament
(C 2:285). Din mulţimea de profeţi, doar nouă sunt consideraţi profeţi mari. Aceştia sunt Noe, Avraam, David,
19
Ghidul creştinului în religia islamică
Iacov, Iosif, Iov, Moise, Isus şi Mahomed. Acesta din urmă este singurul profet menţionat în Coran al cărui nume nu apare în
Noul şi în Vechiul Testament, deşi musulmanii cred că unele din referinţele la Duhul Sfânt cel promis sunt, de fapt, profeţii care îl
vizează cu precădere. Lista profeţilor islamici include şi multe personaje care nu apar în Biblie şi de fapt, în nici un alt document.
Musulmanii nu se închină lui Mahomed sau vreunui alt profet, însă îi consideră pe aceştia exemple şi modele pentru omenire. Ei
dispreţuiesc apelativul de „mahomedani" pentru că nu se închină lui Mahomed, ci lui Allah. Nici unul dintre profeţi nu este
considerat a fi dumnezeu.
5. Ziua judecăţii [yawm al-akhirah] şi învierea de după moarte [basi bad al-maut]
Ziua judecăţii este descrisă foarte plastic în Coran şi este strâns legată de înviere. Această zi va fi precedată de semne clare şi de
catastrofe naturale, de apariţia Anticristului [Dajjal], de lupte şi răzmeriţe, de tulburare în cer şi pe pământ (C 101:1-5; 70:9-10),
de întunecarea soarelui şi a lunii (C 75:8; 81:1) şi de cea de-a doua venire a lui Cristos ca musulman (vezi paginile 21-2, 40). în
ziua cea de pe urmă:
Trâmbiţa va
Suna, când toţi cei
Care sunt în ceruri
Şi pe pământ se vor stinge,
Cu excepţia celor care
Va dori Allah (să-i cruţe).
Apoi o a doua
20
învăţătura islamică
Va suna şi, iată,
Ei vor sta în picioare
Şi vor privi înainte! (C 39:68)
După înviere, oamenii vor rătăci vreme de patruzeci de ani, timp în care cărţile conţinând faptele lor înregistrate de îngerii
supraveghetori vor fi înaintate spre cercetare. Apoi va urma cântărirea faptelor pe cântarele escatologice [mizan].
Atunci cei al căror taler
(Cu fapte bune) va fi greu -
Vor primi mântuirea.
Dar cei al căror taler
Este uşor, vor fi cei
Care îşi vor pierde sufletele;
în Iad vor locui. (C 23:102, 103).
După aceea, orice om, credincios sau necredincios, va trebui să treacă peste un pod foarte îngust [sirat]. Unii musulmani vor fi
mântuiţi imediat, iar alţii vor cădea de pe pod în iad, urmând a fi eliberaţi ulterior. Cei necredincioşi vor cădea în iad, unde vor
rămâne pentru totdeauna.
6. Hotărârile suverane ale lui Allah - predestinarea [taqdir] închinarea musulmană îi atribuie lui Allah puterea supremă şi
suverană peste toate lucrurile. Credinciosul musulman trebuie să se supună voinţei lui Allah. Doctrina predestinării absolute este
foarte larg răspândită (vezi pagina 46). Maktub [este scris], maqdur [este hotărât] şi kismat [este partea mea] sunt expresii folosite
de obicei pentru a exprima acest fatalism.
21
Ghidul creştinului în religia islamică
Shariah - Legea islamică
învăţătura islamică derivă nu numai din Coran, ci şi din hadith, adică din tradiţiile cu privire la cuvintele şi faptele lui Mahomed.
Importanţa acestor tradiţii este depăşită doar de cea a Coranului, ele oferindu-i credinciosului musulman numeroase porunci
amănunţite referitoare la practica şi viaţa sa religioasă de zi cu zi, pe baza modelului vieţii lui Mahomed.
Atunci când Coranul şi tradiţia nu se pronunţă asupra unui anumit subiect, regulile necesare sunt obţinute prin acordul general al
liderilor religioşi [ijma] şi prin analogii [qiyas]. Combinaţia între Coran, hadith, ijma şi qiyas a fost folosită de cărturarii
Islamului pentru a crea setul extraordinar de amănunţit de legi şi porunci cunoscut sub numele de Shariah, adică legea islamică.
Islamul Sunni recunoaşte patru şcoli de dreaptă credinţă:
Hanafi: întemeiată de imamul abu Hanifa (decedat în anul 767)
Maliki: întemeiată de imamul Malik ibn Anas (decedat în anul 795)
Shafii: întemeiată de imamul Muhammad bin Idris ash Shafi'i (decedat în anul 820)
Hanbali: întemeiată de imamul Ahmad ibn Hanbal (decedat în anul 855)
Versiunea Shiah a legii islamice este foarte asemănătoare cu prima şi nu diferă de şcolile Sunni mai mult decât diferă acestea între
ele.
22
învăţătura islamică
Una dintre deosebirile cele mai semnificative existente între Islam şi Creştinism o constituie existenţa acestui set amănunţit de legi
religioase. El se ocupă nu numai de fiecare aspect al vieţii devoţionale şi personale a unui musulman, ci şi de conducerea unui stat
islamic. Fiind redactată într-o vreme când Islamul era în plină ascensiune politică şi militară, Shariah se bazează pe presupunerea
că puterea politică se află în mâinile musulmanilor cuceritori. Există numeroase legi referitoare la ne-musulmani, în special la
evrei şi creştini, care sunt numiţi dhimmi şi sunt trataţi drept popoare cucerite şi subjugate. Dhimmi sunt cetăţeni de clasă
inferioară şi de aceea trebuie să respecte anumite restricţii impuse cu scopul de a contura acest statut de inferioritate. Ei sunt
obligaţi să plătească o taxă specială numită j izya.
Un alt aspect al legii Shariah este reprezentat de pedepsele crunte pentru anumite crime, cum ar fi de exemplu amputarea mâinii
pentru furt, uciderea cu pietre pentru adulter, etc. De o importanţă specială pentru evanghelistul creştin este pedeapsa cu moartea
pentru orice musulman care îşi părăseşte credinţa, acest gest fiind considerat echivalentul trădării de ţară. Deşi detaliile referitoare
la aplicarea acestei reguli diferă între diversele şcoli juridice, cu toţii sunt de acord asupra faptului că un bărbat musulman adult
vinovat de apostazie trebuie omorât.
Atitudinea legii islamice faţă de femei este una medievală. Asemeni ne-musulmanilor, femeile sunt considerate mai puţin
importante decât bărbaţii musulmani, lucru care se reflectă în numeroasele legi cu privire la moştenire, despăgubire, mărturie în
instanţă, etc. Femeile se află sub incidenţa a numeroase reguli care le obligă la modestie şi le împiedică
23
Ghidul creştinului în religia islamică
să-i ducă în rătăcire pe bărbaţi. Această stare de lucruri contravine culturii occidentale liberale.
Mulţi cercetători susţin că Shariah era destul de moderată şi de permisivă comparativ cu standardele vremii în care a fost
redactată, în secolele opt şi nouă. Ea a rămas neschimbată până în ziua de azi şi este extrem de aspră dacă este apreciată conform
standardelor occidentale, încălcând multe din drepturile omului, printre care şi pe acela de a-şi alege credinţa.
Sancţiunile aspre aplicate celor care se abat de la regulile existente explică de ce Shariah a rămas neschimbată timp de unsprezece
secole. Problema adaptării acestei legi la lumea modernă şi a măsurii în care se poate face această adaptare este dezbătută în
cadrul Islamului. Ascensiunea Islamului radical, declanşată la mijlocul secolului al douăzecilea şi continuată în secolul douăzeci şi
unu, a făcut ca această dezbatere să fie periculoasă pentru moderaţii care susţin schimbarea şi liberalizarea. Aceştia din urmă pot fi
condamnaţi ca eretici sau apostaţi şi, în consecinţă, omorâţi.
Nici o ţară de pe suprafaţa globului nu este guvernată în totalitate pe baza legii islamice. Multe ţări însă au elemente islamice în
legislaţiile lor. Spre exemplu, legea care pretinde ca apostaţii de la islamism să fie executaţi face parte din legislaţiile Arabiei
Saudite, Iranului şi Sudanului, ca să dăm doar trei exemple.
Chiar şi acolo unde Shariah nu este aplicată prin lege, atitudinile pe care aceasta le promovează domină comunităţile musulmane.
Minorităţile creştine din cadrul comunităţilor cu majoritate musulmană suferă de obicei dispreţul şi discriminarea din partea
societăţii în general. Creştinilor le-ar putea fi greu
24
învăţătura islamică
să treacă un examen, să obţină un loc de muncă, să fie promovaţi ori să găsească dreptate la poliţie sau în instanţă. Ei sunt priviţi
şi trataţi ca şi dhimmi, chiar şi acolo unde constituţia garantează egalitatea tuturor cetăţenilor. în mod similar, statutul femeilor
demonstrează influenţa legii Shariah asupra culturii, chiar şi tară o aplicare juridică. învăţătura legii islamice conform căreia
apostazia de la Islam este asemănătoare cu trădarea face ca o familie de musulmani în care unul dintre membri s-a convertit la
Creştinism să sufere o ruşine cumplită. Convertitul va fi de obicei respins şi uneori supus violenţei fizice, sau chiar ucis, în
conformitate cu pedeapsa cu moartea dată de Shariah pentru apostazie. Deşi această extremă se atinge de obicei în ţările
musulmane unde cei responsabili cu aplicarea legii sunt predispuşi să consimtă la motivaţia criminalului, s-au întâlnit astfel de
cazuri şi în Occident, în epoca modernă.
Scopul final al musulmanilor radicali este să vadă Shariah aplicată în totalitate în cât mai multe ţări de pe glob şi să creeze astfel
un stat islamic similar celui de la Medina din timpul lui Mahomed.
Isus şi Islamul
Isus ocupă un loc important în Coran. El este numit „Fiul Măriei" sau „Isus, Fiul Măriei" şi de patru ori „Mesia [Cristos], fiul
Măriei". Deşi este considerat un profet trimis de Allah, divinitatea Sa şi moartea Sa ispăşitoare sunt negate cu vehemenţă. Unii
interpreţi ai Coranului susţin că El nu a murit, ci că Allah a dejucat planurile evreilor permiţând unui alt bărbat să fie răstignit în
locul Său. Musulmanii cred că Isus va reveni pe pământ ca musulman, Se va căsători şi va avea copii, după
25
Ghidul creştinului în religia islamică
care va muri şi va fi îngropat alături de Mahomed. Conform anumitor tradiţii, la această a doua venire, El va distruge toate crucile,
îi va da morţii pe toţi evreii, îi va converti pe creştini la Islam şi va domni ca rege al tuturor musulmanilor.
(Vezi şi afirmaţiile şi negaţiile Coranului cu privire la Cristos, paginile 33-40.)
Calendarul musulman
Acest calendar a fost adoptat de musulmani în jurul anului 632 d.Cr. Punctul de pornire (anul 1) îl reprezintă hijrah, care a avut
loc pe data de 16 iulie 622, conform calendarului creştin. Anii sunt indicaţi prin literele „d.h.", adică „după hijrah".
Anii sunt calculaţi în funcţie de ciclul lunar, fiecare fiind format din douăsprezece luni a câte 30 respectiv 29 de zile alternativ,
ocazional adăugându-se o zi la sfârşitul celei de-a douăsprezecea luni. Astfel că anul nu are decât 354 de zile. Luna a noua din
fiecare an musulman (Ramadan) este o lună de post. Pelerinajul la Mecca trebuie să se facă în luna a douăsprezecea. Numele
lunilor anului islamic sunt următoarele:
Muharram
Safar
Rabi al-awwal
Rabi al-thani
Jumada al-ula
Jumada al-akhirah
Rajab
Shaban
26
învăţătura islamică
Ramadan Shawal Dhul qadah Dhul hijjah
Datorită faptului că este mai scurt decât anul din calendarul creştin, anul musulman începe de fiecare dată cu aproximativ
unsprezece zile mai devreme. De aceea, sărbătorile anuale obişnuite apar în fiecare an pe calendarul creştin la o altă dată.
27
3 Coranul
Introducere
Musulmanii cred despre Coran, cartea lor sfântă, că i-a fost revelată lui Mahomed de către îngerul Gabriel, „bucată cu bucată", în
funcţie de necesitate, pe parcursul ultimilor douăzeci şi trei de ani din viaţa profetului. Musulmanii au o atitudine fundamentalistă
faţă de cuvântul lui Dumnezeu, iar Coranul deţine un loc de înaltă cinste în inimile lor. Despre Coran se spune că a existat din
veşnicie în ceruri, gravat pe o placă din piatră. Limba în care a fost scris acest arhetip este cea arabă. Prin urmare, această limbă
deţine în sine un statut pe care nu-1 poate atinge nici o altă limbă. Vorbitorii de limbă arabă au o prestanţă deosebită în ochii celor
din lumea musulmană.
Mahomed le-a comunicat însoţitorilor săi aceste descoperiri pe cale verbală, iar unii dintre aceştia le-au scris, în vreme ce alţii le-
au memorat. Credinţa musulmană afirmă că îngerul Gabriel 1-a ajutat pe Mahomed să pună periodic la un loc aceste revelaţii,
astfel că la moartea sa, exista o copie exactă a ceea ce se găsea scris pe tabla de piatră din ceruri.
Cercetările moderne au demonstrat însă că, în momentul morţii lui Mahomed, nu exista un set complet de revelaţii compilate şi
aranjate. La o anumită perioadă după
28
Coranul
moartea lui, aceste descoperiri au fost puse la un loc de conducătorii musulmani pe baza documentelor scrise pe frunze, pe pietre,
pe piei de cămilă etc. şi pe baza amintirilor celor care păstraseră aceste revelaţii în memorie. Colecţiile de revelaţii realizate în
diferite locuri prezentau diferenţe de la o variantă la alta. Califul Uthman a hotărât să pună ordine între ele, iar între anii 650 şi
656 i-a obligat pe cărturari să redacteze un text oficial standard pe care 1-a promovat la scară largă, poruncind ca toate celelalte
versiuni să fie distruse.
Fragmentele cele mai vechi de manuscrise coranice care au supravieţuit până în prezent datează din secolul al doilea a.h.
(aproximativ secolul opt d.Cr.). Textul lor este o scriere kufică în care sunt scrise doar consoanele. Rezultatul este la fel de
ambiguu şi de deschis interpretărilor ca şi când vocalele şi semnele de punctuaţie ar fi scoase dintr-un text în limba engleză.
Vocalele şi alte semne ajutătoare au fost adăugate ulterior. Până cel puţin în secolul zece d.Cr., când nişte cărturari islamici au fost
întemniţaţi pentru că au refuzat să renunţe la variantele lor preferate, au continuat să existe în circulaţie mai multe variante ale
Coranului. Chiar şi la mijlocul secolului douăzeci se foloseau încă două versiuni diferite, lucru pe care cei mai mulţi musulmani
refuză să-1 creadă. în vreme ce mare parte din lumea musulmană beneficia de o variantă, în Africa de Nord era folosită o altă
versiune care a fost însă înlocuită în curând de prima. Prin urmare, afirmaţia că Scripturile creştine s-au schimbat de-a lungul
timpului, în vreme ce ale musulmanilor au rămas la fel este evident incorectă, după cum arată dovezile.
Coranul are cam aceleaşi dimensiuni ca şi Noul Testament şi este împărţit în 114 surah (capitole). Acestea nu
29
Ghidul creştinului în religia islamică
sunt aranjate în ordine cronologică, ci în funcţie de lungimea lor. Cu excepţia primului surah, care este o rugăciune adresată lui
Allah, în tot Coranul, Allah este cel care vorbeşte, şi nu profetul.
Cuvântul „Coran" derivă de la termenul arab qara care înseamnă „a citi" sau „a recita". Utilizarea acestuia cu referire la
Scripturile musulmane se bazează pe primul cuvânt din surah 96, care începe astfel: „Vesteşte! (sau citeşte!) în Numele Domnului
şi îngrijitorului tău..." Primele cinci versete din acest surah sunt considerate de obicei ca fiind revelaţia iniţială.
Primul surah este folosit zilnic de către musulmani ca rugăciune şi ocupă acelaşi loc în Islam ca şi rugăciunea Tatăl nostru în viaţa
creştinului. El sună în felul următor:
Slăvit fie Allah
îngrijitorul şi Susţinătorul Lumilor;
Cel Plin de Har, Cel Plin de îndurare;
Stăpânul Zilei Judecăţii.
Ţie ne închinăm,
Şi ajutorul Tău îl căutăm.
Arată-ne calea cea dreaptă,
Calea celor peste care
Tu Ţi-ai revărsat Harul,
A celor a căror (parte)
Nu este mânia
Şi care nu se abat de la cale.
Cele mai vechi surah pot fi comparate într-o oarecare măsură cu psalmii din punct de vedere al lungimii, al subiectului şi al
30
Coranul
formei ritmice. Ele diferă însă de psalmi prin abordare, deoarece nu reprezintă încercarea inimii umane de a se apropia de Allah,
ci conţin cuvintele adresate de Allah omenirii prin intermediul profetului. Multe capitole din Coran abordează probleme de
legislaţie pentru comunitatea musulmană sau conţin diverse istorisiri ale profeţilor.
Pentru un musulman, Coranul este cuvântul lui Allah în sensul cel mai literal posibil. Mahomed nu a fost decât omul care 1-a
primit şi 1-a dat mai departe. Cuvântul nu poartă nici cea mai mică amprentă a caracterului profetului, iar musulmanii consideră
că este o blasfemie să atribuie Coranul lui Mahomed chiar şi într-un sens secundar, aşa cum, de exemplu, scrierile Bibliei sunt
atribuite autorilor lor umani.
Coranul joacă un rol special în vieţile musulmanilor care trebuie să recite anumite pasaje sau anumite versete de cinci ori pe zi în
rugăciunile lor şi să încerce să memoreze cât mai multe versete posibil. Nici un musulman pios nu va bea, nu va fuma şi nu va
face gălăgie atunci când cineva citeşte cu voce tare din Coran. Cântarea textului Coranului în limba arabă are un efect relaxant -
sau chiar hipnotic - asupra vorbitorului de limbă arabă; acest efect nu poate fi obţinut prin folosirea traducerii acestuia în limba
engleză.
Deşi nu abordează toate aspectele vieţii cuprinse în legea islamică, în domeniile în care are ceva de spus, Coranul vorbeşte cu
autoritate divină absolută, el reprezentând sursa primară de autoritate pentru musulmani. Atunci când apar contradicţii între
diverse texte din Coran, se aplică o regulă simplă pentru a determina care dintre texte trebuie respectat: versetul care apare mai
spre început este anulat de cel care se află după el. în general, pentru această anulare se foloseşte
31
Ghidul creştinului în religia islamică
termenul de „abrogare". Raţionamentul este că versetul dinspre început corespundea fazelor incipiente ale misiunii lui Mahomed,
însă o dată cu trecerea timpului, împrejurările diferite au presupus anumite modificări. Dificultatea constă, desigur, în a determina
care a fost, de fapt, versetul revelat mai întâi lui Mahomed.
Mărturia Coranului cu privire la sine
Se poate observa din următoarele citate, reprezentative pentru multe alte versete din Coran, că acesta afirmă în mod repetat că este
o revelaţie directă a lui Allah. Versetele următoare i-au fost „descoperite" lui Mahomed ca un răspuns la afirmaţia unora că
profetul ar fi fost autorul Coranului:
Să spui: „Dacă toţi
Oamenii şi îngerii
S-ar aduna la un loc
Ca să scrie ceva asemenea
Acestui Coran,
Nu ar putea scrie
Aşa ceva, nici chiar dacă
Şi-ar da unul celuilalt
Ajutor şi sprijin." (C 17:88)
Acest Coran nu este o carte
Care poate fi scrisă
De altcineva decât Allah;
Dimpotrivă, el este
O confirmare a (descoperirilor)
32
Coranul
Care au avut loc înaintea lui
Şi o explicare mai amănunţită
A Cărţii - care vine
Fără îndoială -
De la Domnul Lumilor.
Sau spun ei, „El 1-a făurit"?
Spune: „Aduceţi atunci
Un Surah asemănător,
Şi chemaţi (în ajutor)
Pe oricine puteţi,
în afară de Allah, dacă
Voi rostiţi adevărul!" (C 10:37, 38)
Afirmaţia că textul Coranului atestă ceea ce a venit înaintea lui (C 10:37) este o altă pretenţie des repetată pe paginile acestuia, în
sensul că această carte confirmă şi dezvoltă revelaţia „trimisă" mai înainte în Taurah şi în Injil. Următorul verset este tipic pentru
astfel de afirmaţii:
El [Allah] este Cel care a trimis
La voi (pas cu pas)
în adevăr, Cartea,
Confirmând ceea ce a venit înaintea ei;
Şi El a trimis Legea
(Lui Moise) şi Evanghelia (lui Isus)
înainte de ea, ca şi călăuză pentru omenire. (C 3:3)
33
Ghidul creştinului în religia islamică
Pentru a răspunde acuzaţiei unora dintre adversarii lui Mahomed care spun că în Coran apar contradicţii evidente, a fost revelat un
verset cu scopul de a lămuri lucrurile:
Allah şterge
Sau confirmă ceea ce doreşte El:
La El se află
Mama Cărţii. (C 13:39)
Acesta este renumitul „verset al abrogării" care justifică practica prin care un verset revelat ulterior îl anulează pe cel revelat
anterior. „Mama Cărţii", adică sursa revelaţiei, se referă la originalul etern existent în rai.
Mai trebuie să remarcăm un lucru pe care Coranul îl afirmă despre sine, şi anume acela că el a fost revelat în limba arabă, limba
poporului la care a fost trimis, şi nu într-o limbă străină, ca şi scrierea Taurah a evreilor sau cea Injil a creştinilor:
Alif Lam Ra. Acestea sunt
Simbolurile (sau Versetele)
Cărţii Inteligibile.
Noi am trimis-o
Ca un Coran în arabă,
Pentru ca voi să puteţi
învăţa înţelepciunea. (C 12:1, 2)
Mărturia Coranului cu privire la cărţile sfinte precedente
în Coran există mai bine de 120 de referinţe la Scripturile evreilor şi ale creştinilor, referinţe care atestă faptul că aceste
34
Coranul
Scripturi sunt revelaţii autentice ale lui Allah. Evreii şi creştinii erau cunoscuţi de obicei sub numele de „poporul Cărţii".
Este important ca un creştin care intră în legătură cu musulmanii să ştie că Mahomed nu a pretins niciodată că aduce o revelaţie
complet nouă sau că întemeiază o religie nouă. Dorinţa lui a fost să-şi aducă poporul la religia originală profesată şi predicată de
toţi profeţii de după Adam. Următorul verset ilustrează această atitudine:
Spuneţi: „Credem
în Allah şi în revelaţia
Dată nouă, şi lui Avraam,
Ismael, Isaac, Iacov,
Şi Triburilor, şi în cea dată
Lui Moise şi lui Isus, şi în cea dată
(Tuturor) Profeţilor din partea Domnului lor:
Noi nu facem nici o diferenţă
între una şi alta:
Şi ne plecăm înaintea lui Allah (în Islam)." (C 2:136)
Un verset caracteristic pentru textele care indică faptul că Mahomed a acceptat cărţile sfinte existente deja în vremea lui este cel
din C 4:163:
Noi v-am trimis vouă Inspiraţie, şi Noi am trimis-o Lui Noe şi Mesagerilor De după el: Am trimis Inspiraţie lui Avraam,
35
Ghidul creştinului în religia islamică
Ismael, Isaac, Iacov
Şi Triburilor, lui Isus,
Iov, Iona, Aaron şi Solomon,
Şi lui David Noi i-am dat
Psalmii.
Dependenţa lui Mahomed de cărţile sfinte este reflectată şi mai clar în C 10:94, text care recomandă a se cere părerea evreilor şi a
creştinilor „care au citit cartea de dinainte de tine":
Dacă te îndoieşti
De ceea ce am descoperit Noi
Pentru tine, atunci întreabă-i pe cei
Care au citit
Cartea de dinainte de tine.
Prin urmare, creştinul este cât se poate de îndreptăţit să-i invite pe musulmani să citească Scripturile, întrucât Coranul atestă
autenticitatea acestora şi chiar îi sfătuieşte pe musulmanii nedumeriţi să-i consulte pe creştini în problemele de religie pe care nu
le înţeleg. Din nefericire, în acest punct apare o barieră între musulman şi creştin. Orice musulman care ar cere cu adevărat sfatul
unui creştin sau ar citi Scripturile creştine ar descoperi contradicţii evidente între învăţătura acestora şi cea a Coranului.
Această problemă este cât se poate de serioasă pentru un musulman, căci dacă atât Coranul cât şi celelalte cărţi -Taurah, Zabur şi
Injil - sunt toate de la Allah, iar Coranul este o confirmare a mesajului acestor cărţi preexistente, atunci între ele ar trebui să existe
armonie şi continuitate, nu contradicţie.
36
Coranul
Singura concluzie sinceră care se poate trage pe baza existenţei acestor contradicţii este aceea că fie primele Scripturi nu sunt
revelaţii ale lui Allah, fie Coranul nu este o revelaţie a lui Allah. Dar această concluzie contravine destul de clar învăţăturii
Coranului. Pentru a rezolva această dilemă, musulmanii au lansat teoria vicierii copiilor existente ale Scripturilor evreieşti şi
creştine. Teoria aceasta susţine că referinţele Coranului la primele Scripturi vizează cărţile originale, nu copiile actuale „viciate".
în sprijinul acestei teorii este citat uneori următorul verset din Coran;
Există printre ei
Un grup care deformează
Cartea cu gurile lor:
(Când o citesc) ai impresia
Că este parte a Cărţii,
Dar nu este parte
A Cărţii; şi ei spun,
„Aceasta este de la Allah",
Dar nu este de la Allah:
Ei sunt cei care rostesc
O minciună împotriva lui Allah,
Şi cât (de bine) ştiu ei lucrul acesta! (C 3:78)
O ilustraţie a modului în care a avut loc această presupusă alterare a Scripturilor este afirmaţia musulmanilor că referinţa din Ioan
16:7 (şi alte referinţe asemănătoare) la venirea Duhului Sfânt ca şi Mângâietor a fost în original o profeţie cu privire la venirea lui
Mahomed, al cărui nume are şi forma de „Ahmad".
37
Ghidul creştinului în religia islamică
Versetul din Coran citat de obicei de către musulmani în acest context este următorul:
Şi aduceţi-vă aminte că Isus,
Fiul Măriei, a spus:
„O, Copii ai lui Israel!
Eu sunt mesagerul lui Allah
(Trimis) la voi ca să confirm
Legea (care a venit)
înainte de Mine, şi să aduc
Veşti bune despre un Mesager
Care va veni după Mine
Şi al cărui nume va fi Ahmad. (C 61:6)
Musulmanii susţin că termenul grecesc Paracletos (tradus în Evanghelie prin „Sfătuitor", „Mângâietor" sau alte denumiri
similare) ar fi o formă denaturată a termenului original Periclutos, despre care se spune că înseamnă în limba arabă „Ahmad".
Pentru mai multe detalii, citiţi cartea lui John Gilchrist, îs Muhammadforetold in the Bible? (Este Mahomed profeţit în Biblie?)
Acest exemplu de presupusă alterare a Scripturilor, împreună cu alte exemple similare, pot fi combătute foarte uşor, în virtutea
faptului că astăzi avem manuscrise complete ale Noului Testament grecesc care datează cu două secole şi chiar mai mult înainte
de perioada în care a trăit Mahomed. Aceste manuscrise corespund textului versiunilor actuale şi nu variantei propuse de Coran.
38
Coranul Afirmaţiile Coranului cu privire la Cristos
într-o discuţie cu un musulman, afirmaţiile Coranului sunt din anumite puncte de vedere la fel de importante ca şi negaţiile pe care
le conţine, deşi acestea din urmă sunt mai puţin cunoscute. Aceste declaraţii afirmative conturează foarte clar imaginea lui Isus în
mintea musulmanilor. Iată în continuare cele mai importante afirmaţii ale Coranului.
/. Naşterea din fecioară
Unele dintre cele mai lungi capitole ale Coranului au ca temă persoanele lui Isus şi Măriei şi anunţarea naşterii lui Cristos. Iată
câteva din aceste pasaje:
Iată! îngerii au spus:
„O, Mărie! Allah îţi aduce
Veşti bune ale unui Cuvânt
De la El, şi numele Lui
Va fi Cristos Isus.
Fiul Măriei, preacinstit
în această lume şi în cea de Apoi
Şi a celor (ceata celor) mai apropiaţi de Allah (C 3:45)
Ea a spus: „O, Domnul meu!
Cum voi avea un fiu
Când nu m-a atins nici un bărbat?"
El a spus: „Chiar şi aşa:
Allah face
Ceea ce voieşte:
Când El a anunţat
39
Ghidul creştinului în religia islamică
Un plan, nu trebuie decât să spună „Să fie", şi este" (C 3:47)
Alte pasaje cheie referitoare la Măria se găsesc în C 19:16, 17, 19-22 şi C 66:12.
2. Afirmaţia că Isus este o fiinţă creată
Chipul lui Isus
înaintea lui Allah este ca şi cel al lui Adam;
El 1-a creat din ţărână,
Apoi i-a spus: „Să fie"
Şi a fost. (C 3:59)
Deşi intenţia clară a acestui verset este să afirme că Isus este un simplu om, ne putem întreba dacă expresia „El 1-a creat" se referă
la Adam sau la Isus. Dacă este vorba despre Adam, atunci bineînţeles că nu apare nici un fel de contradicţie cu Scripturile
creştine. în general însă, musulmanii consideră că această expresie se referă la Isus. în orice caz, replica cea mai bună pe care
creştinul o poate da acestui verset este să afirme că şi Scripturile creştine II compară pe Isus cu Adam, nu pentru că ar fi o fiinţă
creată ca şi Adam, ci deoarece, asemenea acestuia, şi El este capul unei noi creaţii.
3. Minunile
Coranul vorbeşte mult (deşi nu la fel de mult ca alte scrieri musulmane) despre minunile pe care le-a tăcut Isus cu scopul de a-Şi
autentifica misiunea, însă despre toate acestea se spune că au fost făcute „cu învoirea lui Allah". Nu se recunoaşte deloc
40
Coranul
faptul că Isus Cristos ar fi avut vreo putere divină proprie. Următorul verset este extrem de elocvent în acest sens:
Atunci va spune Allah:
„O, Isus, fiul Măriei!
Povesteşte despre harul Meu
Faţă de Tine şi de mama Ta!
Iată! Eu Te-am întărit
Cu Duhul Sfânt,
Aşa încât ai vorbit
Oamenilor în copilărie
Şi la maturitate.
Iată! Eu Te-am învăţat
Cartea şi înţelepciunea,
Legea şi Evanghelia.
Şi iată! Tu faci
Din lut, ca să spun aşa,
Chipul unei păsări,
Cu învoirea Mea,
Şi Tu sufli peste ea
Şi ea devine o pasăre
Cu învoirea Mea,
Şi Tu îi vindeci pe cei
Orbi din naştere, şi pe leproşi,
Cu învoirea Mea,
Şi iată! Tu
îi învii pe morţi
Cu învoirea Mea." (C 5:110)
41
Ghidul creştinului în religia islamică
Negaţiile Coranului cu privire Ia Cristos
Coranul neagă doctrinele de bază privitoare la Cristos. Aceste negaţii sunt foarte importante pentru musulmani, deoarece aceştia
cred că ele reprezintă Cuvântul lui Allah, înseşi vorbele Sale.
/. Negarea Sfintei Treimi şi a divinităţii lui Cristos
Cristos Isus, fiul Măriei
A fost (nimic mai mult decât)
Un Mesager al lui Allah
Şi Cuvântul Său
Pe care El 1-a revărsat asupra Măriei,
Şi un Duh venind
De la El: credeţi, aşadar,
în Allah şi în Mesagerii Lui.
Nu spuneţi „Sfântă Treime": opriţi-vă:
Va fi mai bine pentru voi:
Căci Allah este un Singur Dumnezeu:
Slavă Lui:
(El este înălţat cu mult) mai presus
De a avea un fiu. (C 4:171)
Şi iată! Allah va spune:
„O, Isus, fiul Măriei!
Ai spus Tu oamenilor,
„închinaţi-vă Mie şi mamei Mele
Ca unor dumnezei asemeni lui Allah"?
42
Coranul
El va spune: „Slavă Ţie! N-aş fi putut spune vreodată Ceea ce nu aveam dreptul (Să spun)."" (C 5:116)
Merită să remarcăm aici faptul că şi creştinii resping ceea ce musulmanii consideră a fi false învăţături propovăduite de anumite
secte creştine. Căci ceea ce respinge Mahomed aici nu este adevărata învăţătură a Creştinismului, ci ceea ce credea el că este
această învăţătură. Mahomed a înţeles că în învăţătura creştină, Sfânta Treime este formată din Tatăl, Mama (Măria) şi Fiul. Fără
îndoială că închinarea exagerată acordată Măriei de către creştinii pe care i-a întâlnit Mahomed a fost cea care a stârnit această
reacţie.
2. Negarea calităţii de Fiu a lui Cristos Sunt multe versete în Coran care subliniază unicitatea absolută a lui Allah, negând astfel
în mod indirect calitatea de Fiu a lui Cristos, iar alte versete neagă posibilitatea existenţei unui Fiu, în general; un astfel de
exemplu este ultimul surah din Coran, care spune următoarele:
Spune: El este Allah,
Unul şi Singurul;
Alah, Veşnicul, Absolutul;
El nu naşte,
Nici nu este născut;
Şi nu este nimeni
Asemenea Lui. (C 112)
43
Ghidul creştinului în religia islamică
Mai există şi alte versete în care calitatea de Fiu a lui Cristos este negată în mod specific, cum ar fi C 4:171, pe care l-am citat deja
în pasajul despre Sfânta Treime, împreună cu versetele următoare:
Astfel (a fost) Isus, fiul Măriei: (este) o afirmare A adevărului, pe care Ei o contestă (în van). Nu este cuvenit Pentru (măreţia lui)
Allah Ca El să aibă Un fiu. (C 19:34, 35)
Un alt pasaj relevant este C 6:101-6.
Cât de serioasă este concepţia musulmanilor despre doctrinele creştine ale Sfintei Treimi şi divinităţii lui Cristos, putem vedea în
următorul verset:
Allah nu iartă
Când alţi egali îi sunt atribuiţi
Lui; însă El iartă
Orice altceva, după cum
Voieşte: a-I atribui
Egali lui Allah
înseamnă a comite un păcat
Din cele mai îngrozitoare. (C4:48)
44
Coranul
Acesta este păcatul de neiertat numit shirk. Deşi shirk - a pune pe cineva pe aceeaşi poziţie de Dumnezeu cu Allah - este cel mai
groaznic dintre păcate, ceea ce face ca doctrina creştină să pară o blasfemie şi mai mare în ochii musulmanilor este descrierea lui
Cristos ca şi Fiul lui Dumnezeu. Această atitudine izvorăşte din faptul că musulmanii - sau mai degrabă Mahomed - nu puteau
accepta existenţa unui fiu decât în termenii relaţiei sexuale dintre tată şi mamă. Poate că nu greşim dacă afirmăm că un musulman
este mai puţin ofensat atunci când îi atribuim lui Cristos calitatea de Dumnezeu decât atunci când îl descriem ca şi Fiul lui
Dumnezeu.
3. Negarea răstignirii lui Cristos
Aceasta este, probabil, negarea cea mai cunoscută şi mai importantă, nu în ultimul rând şi datorită caracterului său atât de
categoric:
Că au respins Credinţa; Că au rostit împotriva Măriei O gravă acuzaţie falsă; Că au spus (cu mândrie), „L-am omorât pe Cristos
Isus Fiul Măriei,
Mesagerul lui Allah"; -Insă nu L-au omorât, Nici nu L-au răstignit, Ci aşa s-a făcut Să li se pară ...
45

Ghidul creştinului în religia islamică


Căci cu siguranţă
Nu L-au omorât -
Nu, Allah L-a înviat
La Sine; şi Allah
Este înălţat în Putere, înţelept. (C 4:156-158)
Nici un musulman nu poate ignora modul categoric în care este negată moartea lui Cristos în acest pasaj, în ciuda faptului că
aceasta ridică o problemă serioasă pentru orice musulman atent. Dacă Cristos nu a murit, înseamnă că este cu mult mai presus de
alţi profeţi, printre care şi Mahomed, care au murit. însă a crede că El a murit cu adevărat înseamnă a contrazice Cuvântul lui
Allah, sau cel puţin a crede că acesta a fost interpretat în mod greşit. Pentru a rezolva această dilemă, tradiţia musulmană vorbeşte
despre revenirea lui Cristos în această lume, când El va îmbrăţişa Islamul, şi despre moartea Sa viitoare. Această teorie se bazează
pe interpretarea unor versete ca şi acesta:
„Astfel că Pacea e peste mine în ziua când m-am născut, în ziua când voi muri Şi în ziua când Voi fi înviat La viaţă (din nou)"!
Astfel (a fost) Isus, fiul Măriei. (C 19:33-4)
Pentru a împăca acest verset cu teoria respectivă, soluţia cea mai logică ar fi să schimbăm ordinea cuvintelor, astfel încât expresia
„în ziua când voi muri" să urmeze expresiei „în ziua
46
Coranul
când voi fi înviat la viaţă din nou", însă o astfel de modificare ar fi un păcat în ochii musulmanilor, deoarece presupune o alterare
a Cuvântului revelat al lui Allah. Argumentul este, în orice caz, destul de slab, întrucât aceleaşi cuvinte sunt folosite în versetul 15
din acelaşi surah cu referire la Ioan, fiul lui Zaharia (Ioan Botezătorul), şi nimeni nu s-ar gândi să schimbe ordinea cuvintelor în
cazul respectiv.
învăţătura Coranului
Iată în continuare câteva din celelalte subiecte pe care le abordează Coranul:
1. Căderea
Noi am spus: „O, Adam! Locuieşte tu
Şi soţia ta în Grădină;
Şi mănâncă din belşugul de acolo
(Unde şi când) doreşti; dar nu te apropia de pomul acesta
Sau vei da de necaz şi nelegiuire."
Atunci Satan i-a făcut să alunece
Din (Grădină) şi i-a scos
Din starea (de fericire) în care
Se aflaseră. Noi am spus:
„Coborâţi, toţi (oamenii),
Cu duşmănie între voi..." (C 2:35-6)
Vezi, de asemenea, şi C 7:19 şi mai departe, şi 20:115-123. în acest sens, trebuie să remarcăm faptul că în Coran nu se vorbeşte
47
Ghidul creştinului în religia islamică
despre un paradis pământesc localizat în Eden. Paradisul este în cer, şi de acolo Adam şi Eva au căzut efectiv pe pământ.
2. Diavolul
Originea şi faptele lui Iblis, diavolul, sunt descrise în C 7:11-
18, text care începe în felul următor:
Noi te-am creat
Şi ţi-am dat formă;
Apoi Noi le-am poruncit îngerilor
Să se plece înaintea lui Adam, şi ei
S-au plecat; dar nu şi Iblis
Care a refuzat să fie unul dintre cei
Care se pleacă.
(Allah) a spus: „Ce te-a oprit
Să te pleci
Atunci când ţi-am poruncit?"
El a spus: „Sunt mai bun
Decât el: Tu m-ai creat
Din foc, iar pe el din lut."
(Allah) a spus: „Coboară
De aici: nu ai voie
Să fii arogant
Aici: ieşi, căci tu
Eşti una dintre cele mai josnice (creaturi)."
3. Iadul
Iadul este un loc de chinuri groaznice pentru păcătoşi:
48
Coranul
Şi ce anume va putea să-ţi explice Ce este Focul Iadului? Nimic nu-1 face să fie, şi nimic Nu-i lasă să scape! întunecând şi
schimbând Culoarea omului! (C 74:27-9)
Printre pasajele care descriu iadul şi pe cei ce vor merge acolo se află şi cele din C 50:24-6 şi 78:21-30.
4. Raiul sau paradisul
Numele folosit cel mai frecvent pentru paradis, locuinţa celor binecuvântaţi, este janna [grădină]. Descrierea paradisului în Coran
arată că acesta este în primul rând un loc al desfătărilor senzuale, plin de femei frumoase, de canapele acoperite cu brocarturi
superbe, de pahare pline şi fructe zemoase.
Alte (feţe) în Ziua aceea Vor fi pline de bucurie, Mulţumite de Lupta lor -într-o Grădină din înalturi Unde nu vor mai auzi Nici
(un cuvânt) nefolositor: Acolo va fi Un pârâu vesel: Acolo vor fi Tronuri (De onoare) ridicate în înalt, Cupe aşezate (gata) Şi
Perne puse în şiruri,
49

Ghidul creştinului în religia islamică


Şi covoare scumpe
(Toate) întinse pe jos. (C 88:8-16)
C 56:8-38 oferă şi mai multe detalii, inclusiv următoarele:
în jurul lor vor (sluji)
Tinere de o veşnică (prospeţime),
Cu pocale, cupe (strălucitoare)
Şi pahare (umplute) din
Fântâni cu apă cristalină:
Nici o durere nu vor
Suferi ei de pe urma acestora, nici nu vor
Suferi de beţie:
Şi cu fructe
Şi orice vor dori să aleagă; -
Şi cu carnea păsărilor
Şi orice vor dori.
Şi (vor fi acolo) însoţitoare
Cu ochi frumoşi, mari
Şi strălucitori -
Asemeni Mărgăritarelor
Bine păzite,
O Răsplată pentru Faptele
(Vieţii) lor trecute...
Noi le-am creat (pe însoţitoarele lor)
Printr-o creaţie specială.
Şi le-am făcut
Fecioare (şi neîntinate) -
Frumoase (prin natura lor),
50
Coranul
De aceeaşi vârstă.
5. învierea şi Judecata
Escatologia reprezintă o parte foarte importantă a învăţăturii
Coranului, mai ales în primele capitole care reflectă mesajul
iniţial propovăduit de Mahomed la Mecca. Există relatări ample
ale învierii şi judecăţii, în capitolele 75; 81:1-19; 82; 83:4-21;
84.
Când stelele
Vor cădea, pierzându-şi strălucirea;
Când munţii vor pieri
(Ca un miraj);
Când cămilele
Cu puii lor de zece luni
Vor fi lăsate neîngrijite;
Când fiarele sălbatice
Se vor aduna în haite
(în locuinţele oamenilor);
Când oceanele
Vor fierbe în clocot;
Când sufletele
Vor fi alese,
(Fiind unite parte cu parte);
Când fetiţa (bebeluş),
îngropată de vie, va fi întrebată -
Pentru ce crimă
A fost ucisă;
Când Sulurile
Vor fi deschise;
51
Ghidul creştinului in religia islamică
Când Cuvântul din înalt
Va fi descoperit;
Când Focul Arzător
Va fi înteţit până va arde înfricoşător;
Şi când Grădina
Va fi adusă aproape -
(Atunci) fiecare suflet va cunoaşte
Ce anume a făcut de valoare. (C 81:2-14)
6. Iertarea
Coranul vorbeşte foarte puţin despre iertare în comparaţie cu alte subiecte pe care le abordează pe larg. Din ceea ce spune, reiese
foarte clar că iertarea este considerată a fi un act arbitrar al lui Allah, care nu are deloc sau aproape deloc o bază morală şi care nu
presupune nici un fel de răscumpărare sau împăcare. Iată în continuare câteva din puţinele versete care tratează acest subiect:
Pentru cei care îl resping pe Allah
Există o Pedeapsă îngrozitoare: dar
Pentru cei care cred
Şi fac fapte curate,
Există Iertare şi
O Răsplată extraordinară. (C 35:7)
Allah nu iartă
Când alţi egali îi sunt atribuiţi
Lui; însă El iartă
Orice altceva, după cum
Voieşte. (C 4:48)
52
Coranul
Lăsând la o parte păcatul de neiertat shirk, păcatele se împart în mari şi mici. Păcatele mari [kabira] includeau iniţial crima,
adulterul, neascultarea, camătă, neglijarea rugăciunilor de vineri sau a postului din timpul Ramadanului, uitarea învăţăturii
Coranului după citirea acestuia, jurămintele false sau cele făcute pe un alt nume decât numele lui Allah, practicarea vrăjitoriei,
jocurile de noroc, dansul şi rasul bărbii. Unele dintre aceste lucruri nu mai sunt considerate în ziua de azi păcate mari. Păcatele
mici [saghira] includ fapte ca minciuna, înşelătoria, mânia, pofta şi multe altele.
7. Predestinarea
Multe tradiţii afirmă că omul nu poate fi socotit răspunzător pentru faptele sale. învăţătura despre predestinare este strâns legată de
învăţătura despre iertare, aceasta regăsindu-se în versete ca următorul:
Căci Allah îngăduie să rătăcească Cine voieşte El, şi călăuzeşte Pe cine voieşte El. (C 35:8)
Aceeaşi atitudine este exprimată în C 6:39; 14:4; 74:31.
8. Rugăciunea
Musulmanii se roagă de cinci ori pe zi, la ore exacte. Nu există însă nici un loc în Coran în care toate cele cinci rugăciuni să fie
menţionate împreună. Pentru musulman, rugăciunea este mai degrabă un exerciţiu religios decât o rugăciune aşa cum o înţelege
creştinul. Ea trebuie rostită în limba arabă şi de fiecare
53
Ghidul creştinului în religia islamică
dată sunt folosite aceleaşi forme şi cuvinte. Iată în continuare câteva din versetele Coranului care vorbesc despre rugăciune:
Şi stabileşte rugăciuni regulate
La cele două capete ale zilei
Şi la apropierea nopţii:
Căci lucrurile bune
Le îndepărtează pe cele rele. (C 11:114)
Atunci când faceţi Rugăciuni (comune), Cântaţi laudele lui Allah, Stând în picioare, stând jos Sau culcaţi pe o latură; Dar când
sunteţi departe De pericol, rostiţi Rugăciuni regulate: Căci astfel de rugăciuni Sunt impuse Credincioşilor La anumite ore. (C
4:103)
Rugăciunile trebuie să fie precedate de acte ceremoniale de spălare:
O, voi care credeţi! Atunci când vă pregătiţi Pentru rugăciune, spălaţi-vă Feţele, şi mâinile (Şi braţele) până la coate; Frecaţi-vă pe
cap (cu apă);
54
Coranul
Şi (spălaţi-vă) picioarele Până la glezne. (C 5:6)
9. Libertatea închinării
Libertatea închinării este un subiect despre care Coranul oferă învăţături contradictorii. Unul din versetele citate adeseori în
favoarea libertăţii religiei este următorul: „Să nu existe nici un fel de constrângere în religie" (C 2:256).
Pe de altă parte, musulmanii sunt îndemnaţi să „lupte şi să-i omoare pe păgâni oriunde i-ar întâlni" (C 9:5) şi să „lupte împotriva
celor care nu cred în Allah şi în Ziua cea de pe Urmă ... şi care nu acceptă Religia Adevărului, dintre Oamenii Cărţii, până când nu
vor plăti jizya cu supunere voită şi nu se vor considera cuceriţi" (C 9:29).
Din moment ce surah 9 a fost scris după surah 2, regula abrogării arată că surah 9 trebuie respectat. Aceasta a fost desigur practica
primilor musulmani care şi-au răspândit cu putere noua credinţă pe calea jihad-ului. Din fericire, în ziua de azi doar o minoritate a
musulmanilor mai au această atitudine. Cu toate acestea, istoria recentă cunoaşte cazuri tragice de masive convertiri forţate la
Islam. La începutul secolului douăzeci, în jur de 1,5 milioane de armenieni şi creştini din alte ţări răsăritene au fost masacraţi de
turci. La începutul secolului douăzeci şi unu, mii de creştini indonezieni au fost forţaţi de către „războinicii jihad" de diverse
naţionalităţi să se convertească la Islam; cei are au refuzat au fost ucişi.
în legătură cu acest subiect al libertăţii închinării, merită să ne amintim şi de prevederea legii islamice, Shariah, conform căreia
chiar şi în cazurile în care minorităţile nemusulmane sunt protejate (adică nu sunt exterminate) şi au
55
Ghidul creştinului în religia islamică
permisiunea să se închine în felul lor, acestora nu li se pot garanta drepturi egale cu cele ale musulmanilor. (Vezi dhimmi, pagina
20)
10. Islamul apreciat ca singura religie acceptată de Dumnezeu
Dacă doreşte cineva
O altă religie decât cea
A Islamului (supunere faţă de Allah),
Aşa ceva nu i se va accepta niciodată;
Iar în Veşnicie
El se va afla în rândurile
Celor care au pierdut
(Toate bunurile spirituale). (C 3:85)
56
Cei cinci piloni ai Islamului
Introducere
Islamul are un cod foarte dezvoltat de practică religioasă, cunoscut de obicei sub numele de arkad-ud-din [pilonii religiei].
Capitolul de faţă descrie practicile obişnuite ale majorităţii musulmanilor; diferenţe existând în cadrul anumitor secte musulmane.
Cei cinci piloni sunt:
Mărturisirea credinţei Rugăciunea Postul Milostenia Pelerinajul la Mecca
Unii musulmani adaugă jihad-ul ca şi al şaselea pilon.
Toate aceste îndatoriri sunt obligatorii şi se bazează pe porunci specifice fie din Coran, fie din hadith. Nu există nici un fel de cale
pentru a le evita. Pe lângă acestea mai există şi alte lucruri pe care un bun musulman le va face, dar care nu sunt „obligatorii" ca şi
cele dintâi, ele fiind doar „necesare".
Majoritatea musulmanilor acordă acestor îndatoriri o importanţă supremă. Ei cred, pe baza autorităţii Coranului,
57

Ghidul creştinului în religia islamică


că mântuirea se câştigă prin „fapte" ca şi cele menţionate. De aici rezultă şi preocuparea lor, ba chiar neliniştea şi teama legate de
îndeplinirea îndatoririlor. Imaginea unei balanţe pictate pe pereţii clădirilor musulmane reprezintă pentru ei mai mult decât ideea
de dreptate. Cele două talere le amintesc musulmanilor de afirmaţia din Coran:
Atunci, cei al căror taler
(Cu fapte bune) va fi greu -
Vor primi mântuirea.
Dar cei al căror taler
Este uşor, vor fi cei
Care îşi vor pierde sufletele;
în Iad vor locui. (C 23:102, 103).
Mărturisirea credinţei [shahada]
Shahada [mărturisire] - termenul provine de la o rădăcină din limba arabă care înseamnă „a depune mărturie", astfel încât, în sens
strict, mărturisirea de credinţă a musulmanului are forma următoare:
„Mărturisesc că nu este alt dumnezeu în afară de Allah; mărturisesc că El este Unul Singur şi că nu are nici un egal; mărturisesc că
Mahomed este robul Lui şi mesagerul Lui." Mărturisirea poate fi exprimată şi mai pe scurt în cuvintele din kalima.
Rugăciunea [salahj
58

Cei cinci piloni ai Islamului


1. îmbrăcămintea
îmbrăcămintea purtată la timpul de rugăciune este importantă pentru un musulman, întrucât el trebuie să atingă pământul cu
fruntea. Bărbaţii musulmani poartă pălării fără boruri (fesuri) sau turbane. Atunci când poartă îmbrăcămintea tradiţională, bărbatul
îşi scoate pantalonii sub robă pentru rugăciune şi toţi musulmanii îşi scot încălţămintea. Hainele occidentale sunt considerate prin
tradiţie nepotrivite pentru un adevărat musulman.
2. Spălările
înainte de a trece la rugăciunea propriu-zisă, musulmanul trebuie să treacă printr-o ceremonie de spălare obligatorie. Aceasta
poate fi de trei feluri.
(a) wudu - spălarea mai superficială. Aceasta este forma de spălare cea mai obişnuită care se face oriunde există sursă de apă şi
care este necesară înainte de rugăciunile zilnice regulate.
Există nişte reguli foarte clare în ce priveşte spălarea a patru părţi ale corpului: faţa, de la frunte până la bărbie şi de la o ureche la
alta; palmele şi braţele, până la coate; un sfert din suprafaţa capului este frecată cu mâna udă; iar picioarele sunt spălate până la
glezne. Membrii sectei Shiah au o altă tradiţie şi nu îşi spală picioarele, ci doar le şterg - sau mai degrabă la fricţionează.
Mulţi musulmani cred că dacă una dintre aceste părţi ale corpului rămâne nespălată, rugăciunea făcută, chiar dacă este recitată
corect, îşi pierde orice valoare. Şi nici măcar efectuarea acestor spălări nu este atât de simplă pe
59
Ghidul creştinului în religia islamică
cât ar părea. Pe lângă cele patru reguli principale, mai există alte paisprezece reguli minore, toate bazate pe sunna [obiceiul] - lui
Mahomed însuşi. Printre acestea se numără: rostirea unuia dintre numele lui Allah la începutul ritualului de spălare; spălarea
dinţilor; clătirea gurii de trei ori; luarea de apă în nări de trei ori (raţiunea acestei porunci este o afirmaţie atribuită lui Mahomed
cu privire la cei ce se trezesc din somn, şi anume că „Satan îşi face locuinţa în nas"); şi respectarea unei anumite ordini în spălarea
diverselor părţi ale capului şi trupului. Barba trebuie pieptănată cu degetele umede; iar musulmanul trebuie să se şteargă sub şi
între degetele de la picioare cu degetele de la mâna stângă umezite în apă, începând cu piciorul drept şi terminând cu piciorul
stâng.
Un musulman de dreaptă credinţă va crede cu convingere, pe baza unei afirmaţii atribuite lui Mahomed, că păcatele sale mici sunt
iertate în urma acestor spălări urmate de rugăciune.
(b) ghusl - spălarea întregului corp după anumite întinări pe care nu este cazul să le menţionăm aici. în cazul acesta, apa trebuie
turnată de trei ori pe umărul drept, de trei ori pe cel stâng şi, în fine, de trei ori pe cap. Pe lângă aceasta, mai există trei reguli
„obligatorii": clătirea gurii, luarea de apă în nări şi spălarea întregului trup. Nici un fir de păr nu trebuie să rămână uscat în acest
proces.
(c) tayammum - purificarea cu nisip sau pământ. Această procedură a fost creată pentru împrejurări speciale; de exemplu, atunci
când nu există apă pe o rază de trei
60
Cei cinci piloni ai Islamului
kilometri, sau când persoana este bolnavă, iar folosirea apei i-ar putea înrăutăţi starea, ori atunci când apa nu poate fi procurată
fără a exista pericolul întâlnirii cu un duşman, cu o fiară sălbatică sau cu o reptilă. Totodată, acest ritual poate fi folosit de către
orice persoană care, datorită întârzierii la o sărbătoare sau la o înmormântare, nu mai are timp suficient să facă spălările necesare.
Această purificare se face trecând mâinile cu palmele deschise pe suprafaţa pământului sau a nisipului şi frecând apoi faţa şi
braţele până la coate.
3. Recitarea rugăciunilor
După ce a efectuat spălările necesare, închinătorul este gata să treacă la recitarea rugăciunilor prescrise. Acestea pot fi rostite în
particular sau în public, şi nu este deloc neobişnuit să vezi bărbaţi musulmani, singuri sau aliniaţi în şir, spunându-şi rugăciunile
pe stradă sau în alte locuri publice, dacă se află acolo la ora respectivă. însă rugăciunile rostite în colectivitate în interiorul
moscheii sunt considerate a fi mai valoroase.
Persoana şi hainele închinătorului trebuie să fie curate (de aici necesitatea spălărilor), iar faţa îndreptată către qibla [direcţia de
rugăciune], adică spre Mecca. în peretele fiecărei moschei există o mihrab, o nişă care indică direcţia respectivă.
4. Chemarea la rugăciune
Rugăciunea într-o moschee este precedată de adhan [chemarea la rugăciune]. Această chemare este incantată, într-o tonalitate
foarte pătrunzătoare, de către muezin, din vârful minaretului moscheii. în prezent, se folosesc de obicei megafoane pentru
amplificare. Chemarea răsună de cinci ori pe zi şi este formată
61

Ghidul creştinului în religia islamică


din propoziţii scurte care primesc „răspunsuri" asemănătoare, propoziţie cu propoziţie, de la închinătorii care aud chemarea şi
intenţionează să-şi rostească rugăciunile. Muezinul anunţă: „Allah este mare. Mărturisesc că nu există un alt Allah în afară de
Allah. Mărturisesc că Mahomed este Apostolul lui Allah. Veniţi la rugăciune; veniţi să faceţi bine." Dimineaţa devreme el
cheamă: „Rugăciunea este mai bună decât somnul. Allah este mare. Nu există un alt Allah în afară de Allah."
5. Poziţia în timpul rugăciunii
Pe parcursul rugăciunii, închinătorul adoptă anumite poziţii şi face genuflexiuni după anumite reguli foarte detaliate. Rugăciunea
este o recitare în limba arabă a unor pasaje din Coran, în special a capitolelor mai scurte, plasate în canonul Coranului la sfârşitul
cărţii, precum şi a capitolului 1 denumit fatiha. închiderea ochilor în timpul rugăciunii ar stârni protestele musulmanilor ortodocşi.
La anumite intervale prestabilite în timpul acestei recitări, închinătorul rosteşte takbir-nl [atribuirea măreţiei lui Allah], ca de
exemplu binecunoscutele cuvinte AllahuAkbar-„Allah este mare". Urmează imediat o plecăciune adâncă, pe genunchi, până când
fruntea atinge efectiv pământul.
Un anumit număr de pasaje sunt recitate în întregime; închinătorul poate rosti două sau mai multe astfel de rakaat [blocuri de
rugăciune], în funcţie de intenţia pe care şi-a anunţat-o atunci când a auzit chemarea la rugăciune.
La încheierea acestor rakaat, închinătorul rosteşte rugăciunea pentru Mahomed, numită durud, care sună în felul următor: „Oh,
Allah, ai milă de Mahomed şi de urmaşii săi. Tu eşti vrednic de laudă şi Tu eşti mare" etc. Apoi el îşi întoarce
62
Cei cinci piloni ai Islamului
capul, mai întâi spre dreapta, rostind salutul, salam: „Pacea şi îndurarea lui Allah să fie cu tine", iar apoi spre stânga, repetând
aceleaşi cuvinte. Nu se ştie cu siguranţă cui este adresat acest
salut.
Un gest important marchează încheierea rugăciunii. Ridicând mâinile la nivelul umerilor, cu palmele deschise în sus către ceruri,
închinătorul adresează o ultimă rugăminte, fie în limba arabă, fie în cuvintele sale obişnuite, după care îşi trage mâinile peste faţă
şi le aduce la piept, sugerând ideea că împarte binecuvântarea cerută peste fiecare parte a corpului.
6. Momentele de rugăciune
Tradiţia, nu Coranul, a hotărât ca rugăciunile zilnice obligatorii
să fie în număr de cinci. Acestea se numesc după cum urmează:
fajr - în zori, înainte de răsăritul soarelui zuhr - imediat după amiază asr - la mijlocul după-amiezii maghrib - imediat după apusul
soarelui isha - după lăsarea întunericului.
Rugăciunile de vinerea [jumma - ziua sfântă a musulmanilor] iau locul rugăciunii obişnuite de la amiază. Ele sunt deosebite prin
faptul că sunt precedate de un mesaj {khtuba) rostit de către imam [liderul moscheii].
7. Rugăciunile voluntare [dua]
Acestea sunt rugăciuni personale prin care se cere ajutorul în diverse probleme, în funcţie de situaţie. Ele nu respectă o regulă sau
un tipar anume.
63

Ghidul creştinului în religia islamică


Postul [sawm]
Postul este practicat mai ales în zilele din luna a noua a anului, Ramadan. Conform tradiţiei, în această lună se celebrează ocazia
în care Mahomed a primit revelaţia sa iniţială de la îngerul Gabriel. Postul este definit ca abstinenţa de la mâncare şi băutură, de la
parfumuri, de la tutun şi de la relaţii conjugale, în tot timpul cuprins între răsăritul şi apusul soarelui. Mesele se servesc noaptea.
Persoana care doreşte să postească spune: „O, Doamne, intenţionez să postesc mâine de dragul Tău. Iartă-mi păcatele trecute şi
viitoare."
în fiecare zi, imediat ce a apus soarele, musulmanul îşi întrerupe postul cu o masă uşoară, numită iftar. De obicei el mănâncă o
curmală sau bea puţină apă. Apoi rosteşte o rugăciune: „O, Allah, am postit de dragul Tău şi am avut credinţă în Tine, şi m-am
încrezut în Tine, iar acum întrerup postul cu mâncarea pe care Tu o dai. Primeşte lucrul acesta."
în timpul Ramadanului, postul este obligatoriu pentru musulmani. Copiii mici şi persoanele cu handicapuri mintale sunt scutiţi, în
vreme ce bolnavii, persoanele aflate în călătorie, femeile însărcinate şi mamele care alăptează pot amâna postul pentru o altă
perioadă. Bătrânii şi infirmii, în loc să postească, trebuie să hrănească un sărac. Există şi alte posturi, ca şi cel din data de 10
Muharram (comemorarea unei zile importante a creaţiei), însă acestea sunt opţionale.
Postul Ramadanului începe o dată cu prima apariţie a lunii noi, care marchează începutul lunii calendaristice, şi este ţinut cu
stricteţe. Când luna Ramadan cade în mijlocul unei veri tropicale toride, sau în zilele lungi de vară de la latitudinile mari, postul
poate fi un adevărat chin. Din această 64
Cei cinci piloni ai Islamului
cauză, angajatorii musulmani nu pretind angajaţilor lor să lucreze prea mult în timpul Ramadanului. în fiecare seară după apusul
soarelui au loc ospeţe îmbelşugate, iar la sfârşitul lunii are loc un festival în timpul căruia bucuria se manifestă din plin (id-ul-
fitr).
Anumite lucruri fac ca postul să-şi piardă validitatea: dacă, cu ocazia spălării dinţilor, este înghiţită o picătură de apă; dacă este
consumat un aliment cu forţa; dacă este pus vreun medicament în ureche, în nas sau chiar pe o rană la cap; dacă cineva mănâncă
în timpul zilei, crezând că este noapte; dacă după masa din timpul nopţii, o bucată de aliment mai mare decât un bob de porumb
rămâne între dinţi sau în caria unui dinte; dacă mâncarea este regurgitată. în toate aceste cazuri, la durata postului se mai adaugă
încă o zi. Atunci când postul este încălcat în mod voit, sunt aplicate anumite pedepse. Mai demult, nelegiuitul trebuia să-şi
ispăşească greşeala eliberând un sclav, ţinând un post de două luni sau hrănind fie de două ori câte şaizeci de oameni, fie o singură
persoană, dar de două ori pe zi timp de şaizeci de zile. în anumite ţări, chiar şi astăzi se recurge la amenzi şi închisoare.
Milostenia [zaka]
în Islam se folosesc doi termeni pentru milostenie: zaka, adică pomenile obligatorii - stabilite după anumite reguli - pentru fiecare
musulman, şi sadaqa, darurile voluntare făcute cu ocazia festivalului anual de la sfârşitul Ramadanului, cunoscut sub numele de
id-ul-fitr. Acest al doilea termen poate fi folosit pentru milostenie în general. Va fi însă suficient să vedem ce anume presupune
zaka.
65

Ghidul creştinului în religia islamică


Este datoria oricărui musulman adult să dea zaka proporţional cu mărimea averii sale, cu condiţia să-i rămână suficiente resurse
pentru supravieţuire. Condiţiile în care zaka poate fi impusă unei anumite persoane sunt ca persoana respectivă să fie liberă,
sănătoasă din punct de vedere mintal, adultă şi de religie musulmană, şi să posede o anumită avere, în islamul Sunni, procentul
impus este de 2,5 la sută.
Zaka trebuie oferită anumitor categorii de persoane, printre care se numără nu doar săracii şi nevoiaşii, ci şi datornicii, călătorii,
cei ce administrează resursele financiare şi cei convertiţi de curând la Islam. Aceste daruri pot fi folosite şi pentru „cauza lui
Allah", expresie care se referă la jihad (C 9:60). încă de la început, zaka putea fi oferită unui sclav credincios pentru a-i da
posibilitatea să-şi cumpere libertatea, sau unui sărac pentru a-1 ajuta să participe la hajj. însă zaka nu poate fi folosită pentru
construirea de moschei, pentru cheltuielile de înmormântare sau pentru achitarea datoriilor unei persoane decedate, nici nu poate
fi oferită părinţilor sau bunicilor, respectiv copiilor sau nepoţilor. Aceste interdicţii sunt neglijate adeseori în zilele noastre.
Pelerinajul Ia Mecca [hajj]
Şi aceasta este o practică obligatorie stabilită de Coran:
Şi vesteşte Pelerinajul
Printre oameni...
Apoi pune-i să facă
Ritualurile stabilite
Pentru ei, să-şi spună jurămintele,
66
Cei cinci piloni ai Islamului
Şi (din nou) să înconjoare Casa cea Veche. (C 22:27-29)
Un alt pasaj care vorbeşte despre această „casă", adică despre Kaba, sau „casa lui Dumnezeu", sună în felul următor:
Pelerinajul într-acolo este o obligaţie
A oamenilor faţă de Allah, -
A celor care îşi permit
Să facă această călătorie ... (C 3:97)
Un renumit comentator a afirmat că expresia „care îşi permit" a fost interpretată de Mahomed ca referindu-se la mâncarea pentru
călătorie şi la animalul care poartă în spate pelerinul. Conform anumitor tradiţii, este îngăduit ca o persoană să facă această
călătorie în locul unei alte persoane şi chiar în locul unui decedat.
Se spune că Mahomed ar fi afirmat că un credincios nu are nevoie să meargă în acest pelerinaj decât o dată în viaţă; celelalte
pelerinaje spre cetatea sfântă sunt „voluntare. Dacă un copil întreprinde călătoria, el va trebui să o facă din nou la maturitate.
Acest pelerinaj trebuie făcut în luna a douăsprezecea, Dhul Hijjah.
Terenul din vecinătatea templului Kaba din Mecca este considerat sfânt, presupunându-se că aici a avut loc scena suferinţei lui
Agar pentru fiul ei Ismael. Conform anumitor legende, Avraam şi Ismael au iniţiat pelerinajul la Arafat, culminând cu jertfa de la
Mina, în amintirea jertfei făcute de Avraam.
67
Ghidul creştinului în religia islamică
Modul în care trebuie făcut pelerinajul este definit de nişte reguli foarte complicate, care diferă de la o şcoală islamică la alta.
Unele ritualuri sunt considerate obligatorii, iar altele doar „necesare". Ritualul cel mai important este cel al ocolirii templului de
şapte ori pe jos. Acest înconjur de şapte ori se numeşte tawaf. Pelerinii sunt îmbrăcaţi în alb.
în timpul înconjurării templului, pelerinul trebuie să sărute Piatra Neagră. Acesta este obiectul cel mai venerat din cadrul
sanctuarului. Probabil că este un fragment de meteorit, acesta fiind tratat încă din vechime cu teamă şi respect, ca şi ceva ce a
căzut din cer. Conform tradiţiei, Mahomed ar fi spus: „Piatra Neagră a coborât din paradis. Ea era mai albă ca laptele, însă
păcatele copiilor lui Adam au făcut-o neagră [sărutând-o]."
Dacă mulţimea este atât de numeroasă încât pelerinul nu se poate apropia de piatră suficient de mult pentru a o săruta, el sau ea
trebuie să o atingă cu mâna sau cu un toiag şi să sărute obiectul care a venit în contact cu piatra. în momentul acesta, pelerinul
spune: „O, Allah, fac lucrul acesta prin credinţa în Tine, după cele scrise în cartea Ta şi urmând exemplul profetului Tău. Fie ca
Allah să-1 binecuvânteze şi să-1 păstreze! Primeşte rugămintea mea, înlătură piedicile din calea mea, ai milă de smerenia mea şi
dă-mi iertarea Ta."
în următoarele zile sunt vizitate, într-o anumită ordine, alte locuri sfinte printre care Muntele Arafat şi valea Mina. La Mina,
pelerinii lovesc cu pietre trei stâlpi dintre care unul îl reprezintă pe diavol. La sfârşit sunt sacrificate animale, iar bărbatul pelerin
îşi rade capul. De acum încolo, el este cunoscut şi respectat drept un „hajji" sau „hadji", adică unul care a făcut pelerinajul la
Mecca.
68
Cei cinci piloni ai Islamului
în continuare, majoritatea pelerinilor iau parte la ziyara, adică vizitează mormântul lui Mahomed de la Medina.
întregul set de ceremonii asociate cu hajj au fost preluate de către Mahomed, cu modificări nesemnificative, de la păgânismul
preislamic.
69
Statutul femeilor în Islam Locul femeii în familie
Femeia musulmană se află întotdeauna sub protecţia unei rudenii de parte bărbătească: tată, soţ, frate, unchi sau fiu. Multe din
restricţiile la care este supusă o femeie se datorează nevoii acesteia de a-şi păstra cu multă grijă onoarea - de care depinde onoarea
întregii familii. Am putea spune că stricteţea cu care este controlată este direct proporţională cu imaginea femeii. în momentul
căsătoriei este esenţial ca mireasa să fie fecioară.
Adeseori, femeia trebuie să primească învoirea uneia dintre rudeniile sale de parte bărbătească pentru a-şi putea vizita mama sau
surorile. Ea nu circulă de obicei singură, ci însoţită de o rudenie apropiată de parte bărbătească sau de mai multe femei cu care
este înrudită. Chiar şi copiii pot juca acest rol de supraveghetor pentru mamele sau surorile lor mai mari.
Locul femeii este în casă. Ea trebuie să îi facă soţului ei urmaşi, să aibă grijă de aceştia şi să se ocupe de treburile casnice. Unele
femei pot merge la muncă pentru a spori venitul familiei, însă de obicei aceasta se întâmplă doar în cazuri de strictă necesitate.
Soţul participă foarte rar la muncile casnice, chiar şi atunci când soţia are un loc de muncă. Deşi femeia
70
Statutul femeilor în Islam
găteşte în general, în anumite societăţi soţul pregăteşte masa pentru ocazii speciale.
întrucât femeile petrec atât de mult timp acasă, ele primesc de obicei musafirii, cu condiţia ca aceştia să fie femei, în Occident,
momentul potrivit din zi în care să vizitezi o femeie musulmană este la începutul după-amiezii, când muncile casnice sunt
terminate, iar copiii nu s-au reîntors de la şcoală. Este agreată şi vizita făcută seara devreme, când copiii sunt, probabil, la orele de
religie, iar soţul se află încă la lucru.
Atunci când vin în vizită grupuri de bărbaţi şi femei, femeile din familie stau de obicei într-o cameră retrasă, în vreme ce soţul se
ocupă de bărbaţi şi de musafirele străine. O femeie creştină aflată în vizită la o familie de musulmani va fi invitată adeseori în
camera principală, departe de femeile din familie. Invitaţia de a se alătura femeilor în camera mai retrasă trebuie luată ca un
compliment care indică intimitate şi încredere.
îmbrăcămintea
Islamul învaţă că femeia trebuie să se îmbrace modest, să-şi acopere trupul de la gât până la încheieturile mâinii şi în jos până la
glezne şi în acelaşi timp să-şi acopere părul. în funcţie de cultură, aceste cerinţe sunt îndeplinite în moduri diferite. Hainele trebuie
să fie opace şi lejere. Părul lung, despletit este considerat dovadă de lipsă de modestie.
în anumite părţi ale lumii, tradiţia emite femeii şi mai multe pretenţii, cum ar fi să-şi acopere picioarele, mâinile sau faţa. în unele
culturi, deşi hainele viu colorate sunt acceptate ca port în casă, ele trebuie acoperite cu o învelitoare de culoare închisă atunci când
femeia iese în public.
71
Ghidul creştinului în religia islamică
Hijab - vălul şi învelitoarea capului femeii - poate avea semnificaţie politică. în unele ţări mai puţin religioase, cum ar fi Turcia,
acest văl este interzis pentru anumite ocazii, în ţările mai conservatoare, ca Arabia Saudită, el este obligatoriu. în Occident, acest
obiect de îmbrăcăminte poate cauza controverse, atunci când fetelor musulmane li se interzice să-1 poarte la şcoală, sau când
femeile musulmane nu au voie să-1 poarte la locul de muncă. Multe tinere musulmane au adoptat hijab-u\ în ultima vreme, atât în
Occident, cât şi în alte părţi ale lumii. Motivul este uneori presiunea din partea familiei, însă alteori este vorba de o alegere
conştientă făcută pe baza convingerilor religioase.
Căsătoria
Coranul priveşte căsătoria ca pe un dar de la Dumnezeu (C 16:72) şi o condiţie normală a omului (C 4:25). Celibatul este privit ca
şi ceva total indezirabil şi probabil că un semn de imoralitate. în acelaşi fel, decizia de a nu avea copii este un concept absolut de
neînţeles pentru musulmani. O femeie creştină mai în vârstă, necăsătorită, va fi asaltată cu întrebări de către prietenii ei
musulmani, referitor la poziţia sa anormală în societate. Există însă anumite sectoare ale societăţii musulmane în care celibatul pe
motive religioase este acceptat. Căsătoria nu reprezintă atât de mult unirea celor doi indivizi, cât unirea familiilor lor. Prin urmare,
căsătoriile sunt aranjate aproape întotdeauna de familiile interesate, fără a-i consulta deloc sau aproape deloc pe cei doi tineri care,
uneori, nu se văd unul pe celălalt până în ziua căsătoriei. Teoretic, tânărul sau tânăra are voie să refuze viitorul partener pe care îl
72
Statutul femeilor în Islam
alege familia pentru el sau ea, însă, practic, familia exercită de obicei asupra sa presiuni uriaşe ca să accepte şi să nu aducă ruşinea
asupra familiei refuzând căsătoria. Mireasa nici măcar nu trebuie să ia parte în mod direct la ceremonia de căsătorie, ci poate fi
reprezentată de una din rudeniile sale de parte
bărbătească.
în unele societăţi se obişnuieşte să se încheie căsătorii între rudenii apropiate, ca de exemplu între verişori de gradul întâi sau doi.
Dacă viitorul partener de căsătorie nu face parte din familie, atunci elemente ca situaţia financiară şi statutul social au un rol foarte
important în alegere. Un bărbat musulman are voie să ia în căsătorie o femeie creştină sau evreică (aceasta urmând a fi considerată
musulmană după căsătorie), însă o femeie musulmană se poate căsători doar cu un bărbat
musulman.
Dragostea se înfiripă între soţ şi soţie după căsătorie, nu înainte. Chiar şi aşa, această dragoste nu ajunge să semene cu
devotamentul şi comuniunea pe care le urmăresc de obicei occidentalii într-o căsnicie. Fata musulmană este învăţată să caute
dragostea în primul rând la copiii ei, şi mai ales la fii, nu la soţul care are în primul rând rolul de ocrotitor şi îngrijitor. De obicei,
relaţia cea mai strânsă într-o familie musulmană este cea dintre mamă şi fiu.
Tinerii musulmani care cresc într-o societate occidentală pot resimţi un conflict foarte dureros între idealurile generaţiei mai vechi
din familie şi idealurile societăţii în ansamblu. în Marea Britanie se obişnuieşte ca unul dintre parteneri să vină din „ţara mamă",
astfel încât soţul şi soţia intră în căsătorie, aproape inevitabil, cu aşteptări complet diferite.
73

Ghidul creştinului în religia islamica


Multe familii de musulmani care trăiesc astăzi în Occident aplică aceste reguli cu mai multă îngăduinţă. Spre exemplu, viitorii
miri pot avea privilegiul să vorbească pentru câteva ore înainte de a hotărî dacă se vor căsători sau nu. Cuplul cel mai fericit este
probabil cel a cărui „dragoste" este aprobată de familiile respective, acestea urmând să preia controlul şi să facă toate
aranjamentele şi negocierile obişnuite.
Deşi ambele familii şi mirele deopotrivă se bucură de căsătoria iminentă, mireasa nu se va bucura neapărat de o căsătorie aranjată
în mod tradiţional. Ea urmează să-şi părăsească familia pentru a trăi cu o familie de străini pe care nu-i cunoaşte. Zâmbetul pe
chipul ei este considerat în unele cazuri nepotrivit şi se aşteaptă ca mireasa să verse lacrimi (de tristeţe, nu de bucurie) pentru a
arăta cât de mult îi va lipsi familia sa.
Este o ruşine îngrozitoare ca o femeie nefericită să-şi părăsească soţul. Familia ei - care ar lua parte la ruşinea aceasta - va face tot
posibilul pentru a o împiedica să se întoarcă în casa natală, indiferent de tratamentul pe care ea îl primeşte din partea soţului sau a
familiei acestuia.
Bărbatul musulman poate avea nu mai mult de patru soţii în acelaşi timp, însă trebuie să le trateze în mod echitabil. De asemenea,
el are voie să o bată pe soţia care nu este supusă (C 4:34).
Divorţul
Conform învăţăturii Shariah, bărbatul musulman poate divorţa foarte uşor de soţia lui; el trebuie doar să-i spună acesteia de
Statutul femeilor în Islam
trei ori în faţa unor martori: „Divorţez de tine." Pe de altă parte, femeii îi este foarte greu să divorţeze de bărbat.
Copiii rezultaţi din căsătorie rămân cu bărbatul şi cu familia acestuia. O femeie divorţată sau văduvă trebuie să renunţe la copiii ei
(deşi are voie să-i ţină la ea până ce a terminat alăptatul, adică până când aceştia împlinesc vârsta de doi ani).
Divorţul survenit în primii ani de căsnicie este privit cu dezaprobare, însă mulţi musulmani îl consideră mai puţin ruşinos dacă are
loc după o perioadă mai lungă de căsătorie. în acelaşi fel, ruperea logodnei este considerată adeseori chiar mai ruşinoasă decât
divorţul.
în islamul Shiah există varianta căsătoriilor temporare, numite muta. Durata căsătoriei este stabilită în contractul de căsătorie şi
poate varia între o oră şi nouăzeci şi nouă de ani.
Planificarea familială şi avortul
Deşi în general familiile numeroase sunt de dorit, Islamul nu interzice metodele contraceptive. Avortul este permis doar dacă viaţa
mamei este în pericol sau dacă există o probabilitate ridicată ca fătul să prezinte handicapuri fizice grave.
Datorită faptului că toţi copiii unui bărbat musulman sunt consideraţi musulmani, indiferent de religia mamei, procrearea
intenţionată de copii musulmani a fost unul din modurile în care Islamul s-a răspândit la anumite momente şi în anumite locuri.
Această filozofie pare să stea în spatele numeroaselor violuri comise în zilele noastre de bărbaţi musulmani împotriva femeilor
creştine, în anumite ţări
74
75
Ghidul creştinului în religia islamică
musulmane. Trebuie să menţionăm faptul că şi violul este considerat o ruşine pentru femeie.
îndatoririle spirituale
Femeile trebuie să practice cei cinci piloni ai Islamului, la fel ca bărbaţii, deşi menstruaţia anulează rugăciunea şi postul. Nu există
un consens total asupra cerinţei ca femeia să participe la rugăciunile publice din moschee. Chiar şi atunci când participă, ele se
roagă într-un loc separat, ascunse de privirile oamenilor. Femeilor li se promite aceeaşi răsplată cerească (C 16:97), deşi trebuie să
spunem că un paradis populat de fecioare frumoase nu are cum să fie o perspectivă la fel de îmbucurătoare pentru femei ca şi
pentru bărbaţi. Unele tradiţii spun că supunerea faţă de soţ este condiţia principală pentru ca femeia să ajungă în rai.
Multe femei cunosc foarte puţin despre adevăratul Islam şi despre învăţăturile Coranului, deşi majoritatea cunosc toate detaliile
referitoare la ziua judecăţii. De cele mai multe ori, femeile cunosc anumite tradiţii (ahadith) care susţin că majoritatea femeilor va
merge în iad (deşi majoritatea bărbaţilor va merge în rai). Astfel, nu este deloc surprinzător că viaţa unei femei este adeseori
dominată de superstiţie şi teamă, multe femei practicând „Islamul popular", căutând ajutor la sfinţii musulmani - vii sau morţi - şi
ocrotire împotriva duhurilor rele şi a deochiului. Ele folosesc talismane, amulete, farmece, vrăji şi blesteme pentru a încerca să-şi
atingă aceste scopuri.
76
Statutul femeilor în Islam
Statutul legal
Conform legii islamice, în ce priveşte mărturia în instanţă şi despăgubirile pentru daune, valoarea femeii este jumătate din cea a
bărbatului. Astfel, într-un tribunal islamic (în care verdictul este dat în principal de numărul martorilor fiecărei părţi) valoarea
mărturiei unui bărbat echivalează valoarea mărturiilor a două femei. O femeie va fi despăgubită pentru o anumită daună cu doar
50 la sută din valoarea despăgubirii pe care ar primi-o un bărbat pentru aceeaşi daună. în mod similar, moştenirea unei fete este
doar jumătate din moştenirea pe care o primeşte fratele ei; această regulă este justificată prin prisma responsabilităţilor financiare
mai mari ale bărbaţilor.
Inechitatea cu care sunt tratate femeile comparativ cu bărbaţii, în ce priveşte divorţul şi poligamia, a fost menţionată mai devreme.
77
Sunni şi Shiah
Islamul se împarte în două ramuri principale: Sunni şi Shiah. Musulmanii Sunni formează majoritatea (cam 90%), iar această carte
a descris în mod deosebit crezul şi practicile Sunni. Musulmanii Shiah reprezintă majoritatea doar în Iran. în celelalte ţări, ei se
află în minoritate şi sunt uneori persecutaţi de Sunni.
Originile Islamului Shiah
împărţirea în Sunni şi Shiah îşi are originea într-o dispută cu privire la succesiunea la conducere, dispută ce a avut loc la mai puţin
de douăzeci de ani de la moartea lui Mahomed. Succesorii lui Mahomed erau cunoscuţi sub numele de califi, iar primii trei dintre
aceştia au fost deja menţionaţi (vezi pagina 13). Al patrulea calif, care a preluat conducerea în anul 656, a fost Aii, soţul fiicei lui
Mahomed, Fatima. El nu a fost acceptat de către toţi ca şi succesor de drept, astfel că musulmanii au început să se certe pe
marginea acestei situaţii. Aii a fost asasinat în anul 661, iar lupta a fost continuată de către cei doi fii ai săi, Hassan şi Hussain.
Hassan a fost otrăvit în jurul anului 670, iar Hussain a murit în bătălia de la Karbala, în anul 680. Urmaşii
78
Sunni si Shiah
lui Aii, Shiah Aii [partidul lui Aii], au devenit musulmanii Shiah.
Crezul Shiah
Musulmanii Shiah cred că Aii a fost primul imam legitim (cuvântul preferat de ei în locul termenului „calif) şi îi resping pe primii
trei. Ei manifestă o veneraţie deosebită pentru el şi pentru fiii săi, sărbătoarea anuală a musulmanilor Shiah reprezentând
comemorarea martirajului lui Hussain, în data de 10 a lunii Muharram. în această zi se joacă piese de teatru, se boceşte şi au loc
ritualuri de biciuire. Musulmanii Shiah cred că doar urmaşii lui Aii, care sunt astfel urmaşi ai lui Mahomed pe linia Fatimei, pot fi
imami. Ei cred că aceşti imami sunt infailibili şi fără păcat.
Musulmanii Shiah adaugă alte două elemente esenţiale la cei cinci piloni ai Islamului: importanţa funcţiei de imam şi faptul că
Dumnezeu este drept prin natura Sa. Practica mariajelor temporare în rândul acestei grupări musulmane a fost deja menţionată.
Musulmanii Shiah susţin că ijtihad [deducţia logică] mai poate fi aplicată şi astăzi, drept pentru care anumite părţi din Shariah pot
fi adaptate. Spre deosebire de ei, musulmanii Sunni consideră că Shariah nu poate fi modificată cu nici un chip.
Subdiviziunile Islamului Shiah
Musulmanii Shiah s-au împărţit la rândul lor în mai multe secte. Printre cele mai cunoscute se numără secta ismaeliţilor, condusă
de Agha Khan. Sectele druzilor şi bahailor îşi au originea tot în
79
Ghidul creştinului în religia islamică
Islamul Shiah, însă ele s-au depărtat atât de mult de acesta încât nici nu mai sunt considerate secte musulmane.
Cea mai importantă subdiviziune a Islamului Shiah este reprezentată de gruparea „Celor Doisprezece". Aceştia recunosc
doisprezece imami, primul dintre aceştia fiind Aii, iar al doisprezecelea fiind un băieţaş de patru ani care a dispărut într-o peşteră
de lângă Bagdad, în anul 873. Despre cel de-al doisprezecelea imam, numit şi „imamul ascuns", se spune că trăieşte şi în prezent,
exercitându-şi influenţa spirituală asupra urmaşilor săi. El se va reîntoarce ca şi Mahdi [cel drept călăuzit] şi va supune lumea
întreagă sub mâna Islamului.
Taqiya [Disimulare]
Probabil că cea mai importantă caracteristică a Islamului Shiah de care ar trebui să fie conştient un creştin care încearcă să lege o
prietenie cu un musulman Shiah este practicarea a ceea ce se numeşte taqiya [disimulare]. Islamul Shiah le permite adepţilor săi
să mintă, să înşele şi să-şi nege credinţa, atâta timp cât ei continuă să adere la această credinţă în inima lor. Teologul musulman
Shiah din secolul al zecelea, pe nume Ibn Babuya al-Saquq, a afirmat: „Cu privire la taqiya credem că este obligatorie ...
Dumnezeu a arătat că prietenia cu un necredincios" este posibilă doar „prin taqiya".
Deşi părerea generală este că doctrina taqiya a apărut ca urmare a persecuţiei suportate de musulmanii Shiah din partea celor fideli
credinţei Sunni, unii musulmani consideră că taqiya este legitimă şi în Islamul Sunni. Există mai multe tradiţii care indică faptul
că minciuna este permisă în următoarele trei situaţii: (1) când un bărbat îşi minte soţia pentru
80
Sunni şi Shiah
a o face fericită, (2) când se urmăreşte împăcarea a două părţi care au avut o dispută, (3) în caz de război, spionaj etc.
81
Sufîsmul - misticismul islamic
Musulmanii Sufi sunt misticii Islamului, ei putând aparţine oricărei grupări sau secte, probabil mai puţin sectelor Wahabi şi
Ahmadi, care condamnă practica vizitării mormintelor sfinţilor. Adepţii sufismului sunt oameni cu pregătiri intelectuale diferite şi
care provin din medii sociale diverse. Cel mai cunoscut lider Sufi a fost persanul Al Ghazali (1058-1111).
Mişcarea a început cu asceţii care au căutat să lase în urmă lumea şi să trăiască în simplitate, linişte şi pasivitate. Sărăcia şi curăţia
morală erau lucrurile care-i caracterizau cel mai bine. în secolul al optulea, unul dintre aceşti asceţi a început să poarte o haină de
lână, aceasta fiind probabil originea termenului „Sufi" (cuvântul arab pentru „lână"). Acelaşi termen ar putea deriva şi din
cuvântul safu, care înseamnă în limba arabă „curăţie".
în centrul sufismului se află dorinţa de a intra într-o relaţie personală de dragoste cu Dumnezeu şi de a te simţi tot mai aproape de
El, care conduce în ultimă instanţă la unirea cu Dumnezeu. Această dorinţă aprinsă este exprimată în numeroase şi superbe poezii
de dragoste. Metodele utilizate în încercarea de a ajunge la această unire numără printre altele meditaţia, contemplaţia şi repetarea
neobosită a diverselor nume ale lui Allah. Această repetare se numeşte dhikr [a-ţi aminti de 82
Sufismul - misticismul islamic
Dumnezeu] şi are ca scop a induce o stare de transă. Este folosită de asemenea cartea de rugăciuni musulmană [tasbih]. Membrii
uneia din frăţiile Sufi, Maulawiya, care a apărut în Turcia, folosesc un dans rapid în cerc pentru a induce starea de transă; ei sunt
numiţi uneori „dervişii rotitori".
Sufismul a stârnit adeseori controverse. Primii săi adepţi au fost deja condamnaţi de numeroşi musulmani din pricina practicilor
lor şi a îmbrăcămintei care părea să fie preluată de la călugării şi pustnicii creştini din acea vreme. Faptul că ei renunţau din când
în când la anumite interdicţii islamice, cum ar fi de exemplu cea cu privire la consumul de alcool, le-a atras de asemenea
condamnarea din partea musulmanilor ortodocşi.
Sufismul tinde spre eliminarea diferenţelor dintre femeie şi bărbat. Unele femei au fost sanctificate sau au devenit lideri religioşi.
în ziua de astăzi, multe femei calcă pe urmele sfinţilor Sufi. Unele devin ucenice ale unui anumit lider spiritual, deşi acest
privilegiu este rezervat de obicei bărbaţilor. Numeroase femei participă alături de bărbaţi la pelerinajele pe la mormintele sfinţilor,
mai ales cu ocazia celebrării naşterii sau morţii sfântului respectiv, ori cu scopul de a-i cere acestuia sănătate şi ajutor în probleme
de familie.
Sufismul a dat Islamului mari misionari care au avut un rol activ în răspândirea acestei religii în Mongolia şi în mod special în
Asia Centrală.
Dorinţa musulmanilor Sufi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi dragostea Sa în mod personal reprezintă în mod evident un punct bun
de pornire pentru orice creştin care doreşte să împărtăşească acestor oameni mesajul Evangheliei.
83
8 „Evanghelia" lui Barnaba
Creştinul care discută probleme de credinţă cu un musulman l-ar putea auzi pe acesta vorbind despre „Evanghelia lui Barnaba".
Numeroşi musulmani cred că acest document conţine adevărul suprem cu privire la viaţa şi învăţătura lui Isus. Unii susţin chiar
faptul că el reprezintă adevăratul Injil, înlocuit ulterior de creştini cu Noul Testament.
Cartea se pretinde a fi o evanghelie scrisă de apostolul Barnaba. Autorul afirmă totodată despre sine că a fost unul dintre cei
doisprezece ucenici ai lui Isus, lucru care nu este confirmat nicăieri în adevăratele Evanghelii. Mai mult, faptul că autorul respinge
învăţăturile apostolului Pavel contrazice relaţia strânsă de colaborare care a existat între Pavel şi Barnaba, conform Noului
Testament. Cartea neagă faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi îl înfăţişează ca fiind un premergător (asemeni lui Ioan
Botezătorul) care a anunţat venirea lui Mahomed. Ea neagă în acelaşi timp răstignirea. în plus, cartea contrazice chiar învăţătura
Coranului, afirmând că Mahomed va fi Mesia, în vreme ce Evangheliile şi Coranul cad de acord asupra faptului că acest titlu este
rezervat exclusiv pentru Isus. Aceste dovezi, precum şi existenţa unor erori de ordin geografic şi istoric, demonstrează că Barnaba
cel menţionat de Noul Testament nu este autorul acestei cărţi. 84
„Evanghelia" lui Barnaba
Diferite pasaje din „Evanghelia lui Barnaba" sugerează că aceasta ar fi fost scrisă în Evul Mediu, nu mai devreme de secolul al
paisprezecelea, adică la mai bine de o mie de ani după Cristos şi la 700 de ani după Mahomed. Cartea conţine majoritatea
istorisirilor găsite în cele patru Evanghelii din Noul Testament, însă multe elemente sunt modificate cu măiestrie pentru a favoriza
Islamul. Un studiu general al conţinutului şi paternităţii sale arată că această lucrare este doar o încercare nefericită de a crea o
viaţă a lui Isus în acord cu imaginea pe care I-o conferă Coranul şi tradiţia islamică.
O traducere în limba engleză a „Evangheliei lui Barnaba" realizată de Lonsdale şi Laura Ragg a fost republicată în Pakistan în anii
1970 şi distribuită la scară largă.
Pentru alte detalii, vezi lucrarea lui John Gilchrist, Origins and Sources of the Gospel of Barnabas (Originile şi izvoarele de
inspiraţie ale Evangheliei lui Barnaba).
85
Vestirea Evangheliei printre musulmani
Islamul - care are în prezent un miliard de adepţi - este fără îndoială provocarea cea mai mare cu care se confruntă Biserica zilelor
noastre. Cu o religie apărută ca rezultat al ruşinoasei colonizări occidentale şi finanţată prin rezervele de petrol din Orientul
Apropiat, musulmanii au devenit un popor curajos, dornic să facă noi convertiţi, fie pe calea forţei, a convingerii sau a mitei.
Acolo unde reprezintă o minoritate în Occident, musulmanii nu se sfiesc să-şi ceară cu glas tare drepturile şi lucrează din greu
pentru libertăţi şi privilegii de care nemusulmanii nu se bucură în ţări majoritar musulmane. în ciuda dezbinărilor din interiorul
Islamului, musulmanii dau dovadă de o unitate fundamentală şi de o loialitate unii faţă de ceilalţi care întrece orice altă loialitate.
Reţeaua internaţională bine pusă la punct şi utilizarea căilor de comunicare cele mai avansate din punct de vedere tehnologic vin
în sprijinul teologiei care stă în spatele acestei atitudini. Creştinul care doreşte să predice Evanghelia musulmanilor are nevoie de
nimic mai puţin decât puterea lui Dumnezeu manifestată prin Duhul Sfânt.
• Majoritatea musulmanilor care se întorc la Cristos nu sunt câştigaţi prin argumente raţionale care dovedesc invaliditatea
Islamului. Ei au o întâlnire personală cu Cristos. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă în urma citirii Noului 86
Vestirea Evangheliei printre musulmani
Testament. Alţii au mărturisit că puterea dragostei lui Cristos a lucrat în viaţa lor prin prietenii lor creştini. Uneori, Domnul
cheamă la El un musulman prin visuri sau vedenii.
Cunoaşterea Islamului îi poate pregăti însă pe creştini pentru confruntarea cu obiecţiile principale aduse de musulmani
Creştinismului. Acestea au fost prezentate în capitolele precedente şi includ credinţa că în Creştinism ar exista trei dumnezei, că
expresia „Fiul lui Dumnezeu" este o descriere fizică şi că creştinii şi-au modificat Scripturile. Cunoaşterea Islamului poate facilita
discuţiile dintre creştini şi musulmani şi poate încuraja un musulman să cerceteze Creştinismul la fel cum prietenul său creştin a
depus efortul de a dobândi cunoştinţe
despre Islam.
Creştinul care doreşte să evanghelizeze un musulman trebuie să aibă cunoştinţe aprofundate despre Biblie şi totodată despre
Islam. Mărturia personală este întotdeauna plină de
putere.
Pentru musulmani, Mahomed este ultimul şi cel mai mare dintre profeţi. Orice critică inutilă adusă lui Mahomed nu-şi găseşte
locul aici. Nimic nu provoacă mai rapid o explozie fanatică de mânie decât un atac la adresa caracterului acestui profet. De obicei,
atunci când pronunţă numele lui Mahomed, musulmanii îi adaugă şi anumite titluri de onoare. Deşi creştinul nu le poate folosi
păstrându-şi în acelaşi timp integritatea, expresia „profetul vostru Mahomed" poate fi utilizată cu succes, ea exprimând respect
însă fără a sugera vreo credinţă în validitatea calităţii de profet a lui Mahomed. O altă expresie posibilă este „întemeietorul
Islamului" [bani-e-Islam], folosită adeseori de musulmani. Aflat în faţa unei provocări legate de viaţa şi lucrarea lui Mahomed şi
de autoritatea şi inspiraţia
87
Ghidul creştinului în religia islamică
Coranului, creştinul ar proceda înţelept dacă ar încerca să-1 determine pe interlocutor să se gândească la Cristos, şi nu să încerce
să combată afirmaţiile musulmanului despre Mahomed; să îndrepte tema discuţiei înspre Biblie în loc să se implice într-o discuţie
contradictorie cu privire la natura Coranului.
Este important să ne amintim în permanenţă că musulmanii sunt indivizi, personalităţi distincte. S-a putea ca prietenul tău
musulman să fie nimic mai mult decât un musulman cu numele, care se mulţumeşte să ţină Ramadanul cu jumătate de inimă şi
care trăieşte cu teama că va merge în iad. S-ar putea ca el sau ea să cunoască mai puţine lucruri despre Islam decât tine. Adeseori,
femeile primesc învăţături greşite şi acceptă un Islam popular plin de superstiţii şi activităţi oculte care nu au aproape nimic de-a
face cu adevăratul Islam. Poate că prietenul tău musulman este foarte înclinat spre mentalitatea occidentală, liberal şi deschis
pentru schimbare. în acelaşi fel însă, el sau ea poate fi un extremist căruia i-ar plăcea să vadă cu ochii săi întemeierea unui stat
islamic condus după principiile Shariah. Londra (asemeni altor capitale europene) găzduieşte numeroşi extremişti musulmani care
au fost exilaţi din ţările lor pentru terorism. Prietenul tău musulman ar putea cultiva relaţia de prietenie cu tine pentru a încerca să
te convertească la islamism. Misiunea [dawa] este o obligaţie şi pentru musulman ca şi pentru credinciosul creştin, metodele
folosite fiind aceleaşi.
Dacă eşti un creştin aparţinând rasei albe şi doreşti să împărtăşeşti Evanghelia unui musulman care nu aparţine acesteia, vei fi
profund dezavantajat, întrucât numeroşi musulmani cred că toţi albii sunt creştini şi judecă Creştinismul pe baza imoralităţii şi
nelegiuirii atât de evidente în societatea 88
Vestirea Evangheliei printre musulmani
occidentală. Credinciosul creştin trebuie să clarifice foarte bine faptul că această situaţie este la fel de şocantă pentru adevăraţii
creştini ca şi pentru musulmani. Pentru a putea demonstra lucrul acesta, el trebuie să fie foarte atent cu privire la anumite aspecte
ale culturii. îmbrăcămintea lui trebuie să fie modestă şi să nu fie strânsă pe corp, lucru valabil în special pentru femei. Creştinul
trebuie să încerce să vorbească doar cu persoane de acelaşi sex. Orice conversaţie cu un musulman de sex opus trebuie să aibă loc
la iniţiativa acestuia din urmă. Nu atinge niciodată o persoană musulmană de sex opus, nici chiar pentru o strângere de mână,
decât la invitaţia acesteia. încearcă de asemenea să eviţi privirea directă într-o discuţie cu o persoană de sex opus, chiar şi într-o
discuţie mai amplă. Tratează atât Biblia, cât şi Coranul cu deosebit respect, nu le aşeza pe podea şi nu scrie în ele.
Pe de altă parte însă, faptul că eşti alb poate fi o oportunitate. Prietenia cu un alb este o experienţă absolut nouă pentru unii
musulmani şi în special pentru femeile mai în vârstă care stau tot timpul în casă, lucrul acesta putând fi un avantaj. S-ar putea să
poţi fi de ajutor în mod practic, completând formulare etc, arătându-ţi în felul acesta dragostea pentru prietenul tău musulman.
Totodată, musulmanii mai tineri din Occident, care trăiesc în mijlocul culturii occidentale atunci când merg la şcoală sau la
serviciu, respectiv în cultura musulmană atunci când merg acasă, ar putea aprecia prietenia cuiva care înţelege ambele culturi şi
care cunoaşte conflictele, frustrarea şi stresul ce rezultă din această viaţă dusă pe două planuri.
89
10 Grija pentru convertiţi
Grija pentru convertiţi, tineri sau bătrâni, este esenţială în condiţiile presiunilor uriaşe care se fac asupra lor.
în general, convertiţii musulmani sunt respinşi cu vehemenţă de familiile lor înfuriate. Spre exemplu, ei pot primi ameninţări cu
violenţa sau ameninţarea retragerii sprijinului financiar, dacă respectivul convertit este student. De multe ori, acesta va fi alungat
din casa părintească. Un convertit căsătorit va pierde probabil dreptul de a-şi vedea copiii. El sau ea poate fi supus(ă) şantajului
sentimental; spre exemplu, mama înnebunită poate ameninţa că-şi va lua viaţa dacă copilul ei nu se va întoarce la Islam. Uneori,
această reacţie este amânată până după momentul botezului convertitului.
Biserica trebuie să devină noua familie a convertitului, lucru care înseamnă mai mult decât discuţia la o ceaşcă de ceai, după
serviciul divin de duminica dimineaţa. S-ar putea să fie nevoie de ajutor practic, de cazare şi de o prietenie plină de dăruire. Nu
este vorba de ceva pe termen scurt. Respingerea din partea familiei este o sursă permanentă de durere, dacă această rupere nu
poate fi vindecată.
O altă dificultate de care se lovesc creştinii întorşi la Dumnezeu din lumea musulmană este lipsa unui set de reguli
90
Grija pentru convertiţi
pentru viaţa lor de credinţă. Islamul are reguli foarte stricte, chiar şi în ce priveşte poziţia de dormit şi rugăciunile speciale care
trebuie spuse cu ocazia folosirii toaletei; de aceea, noul convertit poate simţi nevoia disperată de călăuzire cu privire la trăirea
practică a vieţii de creştin. Ucenicizarea este esenţială, şi cât mai repede posibil.
O problemă de natură practică pentru convertiţii necăsătoriţi este să-şi găsească un partener de căsătorie. Pentru nişte oameni
crescuţi într-o credinţă în care căsătoriile sunt aranjate de părinţi, viaţa sentimentală poate fi foarte dificilă, în unele biserici,
convertiţii sunt încă trataţi cu suspiciune, fiind numiţi în continuare „musulmani". Uneori, este nevoie ca liderii bisericii să-şi
asume în modul cel mai discret posibil sarcina de a-i găsi noului convertit un partener de căsătorie creştin.
91
Vocabular de termeni islamici
adhan al-adha ahl-al-kitab Ahmadi
hemarea la rugăciune
jertfa pelerinilor în valea mina de lângă Mecca
poporul cărţii (adică evreii şi creştinii)
şi „Ahmadiyya"; sectă musulmană
neortodoxă din Pakistan / India, pusă în afara
legii în unele ţări musulmane arkan-ud-din pilonii religiei asr rugăciunea de după-amiază (a treia rugăciune
de peste zi) ayah în traducere literală, „semn"; verset din Coran.
Cuvântul în limba indiană urdu este ayat. Ayatollah în traducere literală, „semn de la Allah";
calificativ respectuos pentru liderii religioşi în
Islamul Shiah
bani-e-islam întemeietorul Islamului, adică Mahomed basi bad al-maut învierea de după moarte
begum
bismillah burqa
calif 92
cuvânt în limba urdu pentru o femeie
căsătorită şi respectată
în numele lui Allah
termenul în limba urdu pentru îmbrăcămintea
care acoperă trupul şi faţa unei femei în public
în limba arabă, khalifah; succesor,
Vocabular de termeni islamici
reprezentant, liderul comunităţii musulmane
mondiale chador articol de îmbrăcăminte folosit în Iran, care
acoperă capul şi trupul unei femei în public Dajjal Anticristul
dawa misiune, în sensul de a face convertiri
dhikr în traducere literală, „aducere aminte";
invocarea lui Dumnezeu prin repetarea unuia
din numele Sale dhimmi locuitorii ne-musulmani dintr-o societate
musulmană, oameni asupriţi, trataţi ca şi
categorie socială inferioară din religie ca şi practică
dua cereri voluntare în rugăciune
durud rugăciune pentru Mahomed
fajr zori; rugăciunea din zori (prima rugăciune de
peste zi)
fard obligatoriu
fatiha primul surah din Coran
fatwa decizie publicată cu privire la o doctrină sau
lege religioasă fîqh în traducere literală, „înţelegere"; ştiinţa legii,
jurisprudenţă
firman edict, poruncă, decret
ghusl spălarea întregului corp
hadith (pi. ahadith) tradiţie sau precedent stabilit de
Mahomed sau de primii săi adepţi hajj pelerinajul anual la Mecca; acesta trebuie
făcut de fiecare credincios o dată în viaţă,
93
Ghidul creştinului în religia islamică
dacă este posibil din punct de vedere financiar hajji sau hadji persoană care a făcut pelerinajul la Mecca
hijab
hijrah
Iblis id-ul-adha
id-ul-fitr iftar
ijma
ijtihad
imam
94
în traducere literală, „separare" sau „perdea";
obiceiul izolării femeilor; folosit adeseori cu
referire la învelitoarea capului unei femei, care
îi ascunde acesteia gâtul, părul şi uneori faţa
călătoria lui Mahomed de la Mecca la Medina
în anul 622 d.Cr., folosită ca şi punct de pornire
pentru calendarul islamic
unul din numele diavolului
sărbătoarea jertfei, la şaptezeci de zile după
încheierea postului Ramadanului
sărbătoarea de la sfârşitul lunii Ramadan
masa de seară de la sfârşitul fiecărei zile de post
din timpul Ramadanului
consensul permanent al autorităţilor religioase
recunoscute cu privire la interpretarea şi
aplicarea învăţăturilor Coranului în orice situaţie
specifică
în traducere literală, „efort"; deducţie logică
referitoare la o întrebare juridică sau teologică
pusă de un mujtahid, spre deosebire de ijma,
care reprezintă opinia colectivă. Musulmanii
Sunni cred că „uşa pentru ijtihad s-a închis", în
vreme ce musulmanii Shiah cred că ijtihad mai
poate fi încă practicată.
liderul unei moschei (în Islamul Shiah, „imam"
este termenul folosit pentru liderul comunităţii
musulmane mondiale.)
Vocabular de termeni islamici
iman credinţa acceptată şi mărturisită
Injil revelaţia lui Allah pentru Isus; cuvântul apare
de zece ori în Coran. în sens strict, el descrie
doar cele patru Evanghelii, dar uneori este
folosit cu referire la întregul Nou Testament isha rugăciunea de noapte (a cincea rugăciune de
peste zi) janna în traducere literală, „grădină"; termen folosit
pentru a descrie paradisul jihad în traducere literală, „un efort de luptă"; război
religios; înţeles uneori ca şi luptă spirituală jinn duh creat de Allah. Există şi astfel de duhuri
bune, însă cele mai multe sunt rele. jizya taxă plătită de dhimmi, ca semn al supunerii lor
faţă de musulmani
jumma vineri, ziua sfântă a musulmanilor
Kaba templul în formă de cub de la Mecca
kabira păcatele „mari"
kalima în traducere literală, „cuvânt"; crez islamic
khutba cuvântare (predică) în ziua de vineri, înaintea
rugăciunii de la amiază
kismat este partea mea (expresie a fatalismului)
kitab (pi. kutub) carte maghrib apus, rugăciunea de seară (a patra rugăciune de
peste zi) Mahdi în traducere literală, „cel drept călăuzit", a cărui
întoarcere este aşteptată de musulmanii Shiah. maktub este scris (expresie a fatalismului)
malaikah îngeri maqdur este hotărât (expresie a fatalismului)
95
Ghidul creştinului în religia islamică
marabout
mihrab
miraj
mizan
muezzin Muharram
mujahed (pi mujtahid
ijtihad. mullah
muta
nabl
pir
purda
96
lider religios care stăpâneşte anumite puteri oculte. Termenul este folosit mai ales în Africa de nord şi de vest.
nişă în peretele unei moschei care indică direcţia în care trebuie făcută rugăciunea (spre Mecca) călătorie miraculoasă nocturnă a
lui Mahomed în rai
talerele pe care sunt cântărite faptele bune şi cele rele
cel care adresează chemarea la rugăciune prima lună din anul islamic; în primele zece zile ale lunii se comemorează moartea lui
Hussain, în mod special de către musulmanii Shiah mujahedin) persoană care participă la jihad; războinic islamic
în traducere literală, „cel care se luptă pentru a obţine o poziţie şi o învăţătură înaltă"; învăţător religios foarte bine educat, unul
care practică
învăţător religios. Termenul este folosit mai mult în Pakistan şi India în traducere literală, „plăcere"; căsătorie încheiată pentru o
perioadă de timp limitată, ca
de exemplu pe timp de jihad sau de pelerinaj;
caracteristică a Islamului Shiah
profet
om cu viaţă sfântă sau sfânt
în traducere literală, „perdea"; separarea
femeilor
Vocabular de termeni islamici
qara a citi, a recita
qibla direcţia în care se aşază un musulman pentru
rugăciune, adică spre Mecca
qiyas analogie
Coran cartea sfântă a musulmanilor
rakah rakaat) segment de rugăciune rituală
(pi.
Ramada luna a noua din calendarul islamic, luna de post
n
rasul apostol, mesager, unul căruia i-a fost revelată o
carte inspirată
riba dobândă la un împrumut
sadaqa darurile voluntare făcute la id-ul-fîtr
saghira păcatele „mici"
salah rugăciune rituală musulmană recitată de cinci
ori pe zi
salam în traducere literală, „pace"; cuvânt folosit ca
şi urare sau salut
sawm actul de a posti
shahada crezul islamic
Shariah legea religioasă islamică. Termenul în limba
urdu este Shariat
Shaytan unul din numele diavolului
sheikh bătrân, lider, şef
Shiah secta musulmană care crede că succesorul de
drept al lui Mahomed a fost Aii, rudenia sa cea
mai apropiată
shirk asocierea unei alte fiinţe lui Allah ca şi
dumnezeu. Cel mai grav păcat din Islam.
sirat pod foarte îngust care trece peste flăcările
iadului
97
Ghidul creştinului în religia islamică
Sufi sunna
Sunni
surah
takbir talaq
taqdir taqiya
tasbih Taurah
tawaf tayammum
ulama ummah
98
mistic
în traducere literală, „cărare bătută"; obiceiurile
lui Mahomed şi ale primilor săi adepţi care l-au
cunoscut personal
în traducere literală, „unul al cărării"; islamul
ortodox; majoritatea celor care îi urmează pe
succesorii lui Mahomed prin alegere
în traducere literală, „rând sau serie"; folosit în
mod exclusiv cu referire la capitolele Coranului
atribuirea măreţiei lui Allah
cuvânt folosit de un bărbat pentru a divorţa de
soţia lui. El trebuie să-i spună acesteia de trei
ori: „Divorţez de tine. Divorţez de tine. Divorţez
de tine."
doctrina predestinării
în traducere literală, „a te păzi"; doctrina prin
care un musulman Shiah se justifică atunci când
neagă una sau mai multe din credinţele sale
religioase cu scopul de a scăpa de persecuţie;
conform acestei doctrine, minciuna este permisă
în anumite situaţii.
carte de rugăciuni
Tora, legea lui Moise, primele cinci cărţi din
Vechiul Testament, „taurat", în limba urdu
înconjurarea templului Kaba de şapte ori
curăţire cu nisip sau pământ (atunci când apa
nu este disponibilă)
grup de teologi
întreaga comunitate a Islamului, totalitatea
Vocabular de termeni islamici
musulmanilor
Wahabi membrii unei mişcări reformiste puritane din
rândul Islamului Sunni, mişcare fondată în secolul al optsprezecelea d.Cr. Ei reprezintă astăzi majoritatea în Arabia Saudită
wudu/wazu/wuzu spălarea mai superficială, deosebită de ghusl
yawm al-akhirah în traducere literală, „ultima zi"; ziua judecăţii
Zabur Psalmii
zaka milostenia obligatorie pentru fiecare musulman;
în limba urdu, zakat
ziyara vizitarea mormântului lui Mahomed de la
Medina; mai nou, cuvântul descrie vizitarea oricărui mormânt al unui sfânt musulman
zuhr rugăciunea de la amiază (a doua rugăciune de
peste zi)
99
ANEXE ANEXA I: Cronologia vieţii Iui Mahomed
Cercetătorii nu au reuşit să ofere numeroase date considerate exacte. Spre exemplu, naşterea lui Mahomed este plasată pe data de
20 august 570 de către Caussin de Perceval, pe 20 aprilie 571 de către Sprenger şi Mahmud Pasha Falki, şi pe 22 aprilie 571 în
cronologia următoare. Cercetările de ultimă oră sugerează că majoritatea informaţiilor cu privire la viaţa lui Mahomed sunt
învăluite în incertitudine. Musulmanii propun următoarea cronologie a vieţii lui Mahomed:
Viaţa la MECCA
Naşterea 12 Rabi il-awwal (luni, 22 aprilie, 571 d.Cr.)
Tatăl, Abdullah, decedat înainte de naşterea sa 6 ani Moartea mamei, Aminah
8 ani Moartea bunicului, Abdul Mutalib
12 ani Prima călătorie de afaceri în Siria
25 de ani Căsătoria cu Khadijah 40 de ani Devine profet (anul 610 d.Cr.) Primul an ca profet Rugăciunile fajr şi asr, de
două rakaat
fiecare Anii 1-3 Predicarea în secret a Islamului
100
Sfârşitul
Anii 3-5 Anul 5 Anul 6 Anii 7-9 Mecca Anul 10
Anul 13
ANEXE
anului 3 Chemarea publică la Islam pe muntele Safa, lângă Mecca
Ostilitatea necredincioşilor din Mecca Plecarea musulmanilor în Abisinia [Etiopia] Umăr îmbrăţişează Islamul Ostilitatea
continuă a necredincioşilor din
Anul întristării - moartea unchiului, Abu Talib, şi a primei soţii, KhadijahAfira/ [călătoria nocturnă a lui Mahomed în rai], 27
Rajabîn timpul mJrq/'-ului primeşte porunca referitoare la cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii Călătoria spre Medina, 27 Safar
(anul 622 d.Cr.)
Viaţa la MEDINA
1 d.H. (primul an) după hijrah)

Sosirea la Quba, în data de 8 Rabi al-awwal Sosirea la Medina. întemeierea primului stat islamicTratatul cu evreii
2 d.H. Porunca referitoare la jihad, 12 SafarSunt
iniţiate adhan şi zafazRevelaţia cu privire la modificarea direcţiei de rugăciune, luni, 15 ShabanPorunca referitoare la postul din
luna Rumaddnld-ul-fitr, 1 ShawalBătălia de la Badr, 17 RamadanCăsătoria lui Aii cu Fatimah, după bătălia de la Badr
101
Ghidul creştinului în religia islamică
3d.H.
4d.H.
5d.H.
7d.H.
8d.H.
9d.H.
10 d.H.
11 d.H.
102
Prima revelaţie prin care se restrânge consumul de vin. Bătălia de la Uhud, 5 ShawalPrima revelaţie referitoare la riba
(dobândă)Revelarea legilor privitoare la orfani, după UhudRevelarea legilor privitoare la moştenire Revelaţia cu privire la
obligaţia separării femeilor. Revelaţia cu privire la interzicerea consumului de vin.
Bătălia de la Dumatul Jandal şi cea de la Banu al-Mustaliq. Revelarea legilor privitoare la adulter şi calomnieBătălia de la Ahzab
Trimiterea de scrisori către conducătorii diferitelor ţări, inclusiv către împăraţii roman şi persan. Bătălia de la Khibar. Revelarea
legilor privitoare la căsătorie şi divorţ Bătălia de la Mutah. Cucerirea oraşului Mecca, 20 Ramadan. Bătălia de la Hunain. Asediul
asupra oraşului Taif. Revelaţia finală cu privire la interzicerea dobânzii. Bătălia de la Tabuk. Revelaţia cu privire la taxa jizya
pentru minorităţile nemusulmane. Instituirea pelerinajului anual la Mecca
Cuvântarea de rămas bun, 9 Dhul hijjah Moartea, 12 Rabi al-awwal, probabil la vârsta de 63 de ani (în 632 d.Cr.)

ANEXA II: Evoluţia istorică a sectelor islamice


PROFETUL MOHAMED Primul Calif: Abil Bakr 632-634 d. Cr. Al doilea Calif: .Umăr 634-644 d. Cr. Al treilea Calif: 'Uthman 644-656 d. Cr.
h
SUNNIS
Al patrulea Calif: Aii + Fatimah 644-656 d. Cr.
KHARUIS
Hassan
AHS iissair
SHIAHS
Hussain Aii as Saiad
al 5 -lea Imam: Muhammad al Baqir Zaid al 6 -lea Imam: Jafar as Sadiq a murit 765
-------1--------------------1 ZAIDIS
al 7 -lea Imam: Musa al Kazim a. m. 799 Ismail
ISMAILI (CEI ŞAPTE) al 11-lea Imam.Al Husan al Askari a. m. 874 |
LNUSAIRIS(ALAWIS) uhammad al Muntazar (a dispărut în 873) CEI DOISPREZECE pRUIZII
Al Mustansir a. m. 1094
Nizar NIZÂRIS
KHOJAISMAILIS
Al Mustali BOHAR ISMAILIS JMUSTALIANII)
Mirza Hussain Aii a murit 1891 Baha UUah (1856)
BAHAIS
ISMAILI (URMAŞI AI LUI AGHA KHAN)
103
Bibliografie
Bibliografie
Aii, Abdullah Yusuf. The Meaning ofthe Holy Quran. Ediţie
nouă cu traducere revizuită şi comentariu, Beltsville,
Maryland, Amâna Publications, 1995 Aii, Ameer. The Spirit of Islam: a Shi 'ite Vww of Islam. Londra,
Oxford University Preş, 1967 Anderson, Norman. Islam in the Modern World: a Christian
Perspective. Leicester, Apollos, 1990 Arberry, A.J. Sufism: an account ofthe Mystics of Islam.
Londra, George Allen & Unwin, 1979 Beck, Lois şi Keddie Nikki (redactori). Women in the Muslim
World. Londra, Harvard University Press, 1978 Cooper, Anne (culegător). Ishmael my Brother: a Biblical
Course on Islam. Ediţie revizuită. Tunbridge Wells,
MARC, 1993 Gilchrist, John. îs Muhammadforetold in the Bible? Sheffield,
FFM Publications, 1979 Gilchrist, John. Origins andSources ofthe Gospel ofBarnabas.
Sheffield, FFM Publications, 1979 Goldsmith, Martin. Islam and Christian Witness. Ediţie
revizuită. Bromley, Send the Light, 1991 Gospel ofBarnabas (Evanghelia lui Barnaba). Traducere de Lonsdale şi Laura Ragg.
Oxford, Clarendon Press, 1907
104

Hughes, Thomas Patrick. A Dictionary of Islam. Lahore, Kazi


Publications, republicare modernă a ediţiei din anul 1885 Iliff, Frances P. Salam Alekum: Understanding Muslim Culture
to make Friends. Londra, Interserve, 1995 Jeffery, Patricia. Frogs in a Well: Indian Women in Purdah.
Londra, Zed Press, 1979 Masood, Steven. The Bible and The Qur'an: a Question of
Integrity. Carlisle, OM Publishing, 2001 Masood, Steven. Into the Light: a Young Muslim's Searchfor
Truth. Carlisle, OM Publishing, 1986 Miller, William, The Baha'i Faith: Its History and Teaching.
Pasadena, William Carey Library, 1974 Moucarry, Chawkat Georges. Islam and Christianity at the
Crossroads. Oxford, Lion, 1988
Musk, Bill A. Passionate Believing: the "Fundamentalist" Face of Islam. Tunbridge Wells, Monarch Publications/
MARC, 1992 Musk, Bill A. The Unseen Face of Islam: Sharing the Gospel
with Ordinary Muslims. Crowborough, Monarch
Publications/MARC/EMA, 1989 Nicholson, R.A., The Mystics of Islam: Sufism. Londra,
Routledge & Kegan Paul, 1979 Rodinson, Maxime. Muhammad. A doua ediţie în limba
engleză, tradusă de Anne Carter. Harmondsworth,
Penguin, 1996 Stacey, Vivienne. Women in Islam. Londra, Interserve, 1995
105