Subiectul V

Acad.
Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
SUBIECTUL V. STATUL ÎN DOCTRINA DREPTULUI CONSTITUȚIONAL
Obiective:
- a defini conceptul de stat;
- a identifica trăsăturile statului;
- a defini conceptul de regim de guvernare, formă de guvernământ regim politic
- a determina caracteristicile structurii de stat
- a identifica elementele statale ale Republicii Moldova;
- a aprecia interdependenţa dintre următoarele noțiuni: stat social, stat de drept, stat laic, stat unitar;
- a defini conceptul principiilor de organizare şi funcţionare a statului;
- a determina principiile de organizare şi funcţionar a statului;
- a formula propuneri privind eficientizarea activităţii statului Republica Moldova.
V. 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE SOCIETATE
Societatea este o formă suprabiologică (socială) de organizare a indivizilor, ce se bazează pe

diferenţierea funcţională a organismelor, pe comunitatea de interese, pe stimuli ş.a.
Pornind de la conceperea societăţii ca pe un „fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe
care o are omul de semenii săi”, Giorgio Del Vecchio considera că omul are nevoie de a se asocia, de a
aparţine unei socităţi „chiar de la naştere, nu prin voinţă, ci din necesitate, când devine conştient de sine,
se găseşte deja înglobat într-o reţea multiplă de relaţii sociale”.
În sensul uzual, prin societate se subînţelege un grup cu o cultură specifică, care trăieşte ca entitate
socială. În literatura de specialitate prin noţiunea de societate se atestă un număr considerabil de definiţii,
cu „multiple sensuri şi întrebuinţări”. Astfel, în sens concis, societatea este concepută ca o etapă a istoriei
omenirii, ca o formaţiune social-economică. În sens extensiv, această noţiune este interpretată drept parte
a lumii materiale separată de natură care reprezintă forma activităţii vitale a omului pe parcursul evoluţiei
istorice.
Termenul de societate semnifică şi un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, ceea
ce presupune existenţa în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin permanente.
De aici conchidem că termenul este propriu nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii
din lumea animală. Etologia şi sociologia au confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii
inferioare, acestea îşi organizează comportamentul similar cu cel al familiei, proprietăţii, ierarhiei,
teritoriului comun, întrajutorării, altruismului.
Examinând societatea prin prisma unui model cibernetic al societăţii globale, vom face abstracţie
de relaţiile dintre naţiune şi restul lumii şi vom începe studierea modelului prin palierul de bază, care
reprezintă executorul social, adică totalitatea structurilor, mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi,
grupuri sau indivizi) care produc, schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau, în
general, exercită un asortiment de activităţi sociale, cu excepţia celor din palierul superior. Fluxul
reprezentativ al acestor activităţi, care constau în prestaţii succesive şi reciproce, este închis în el însuşi.
Unii autori insistă asupra noţiunii de societate umană. În viziunea acestora, societatea umană nu
poate fi “străină categoriilor de stat, drept, politică şi morală”, aceasta fiind determinantă pentru sensurile
şi scopurile celorlalte categorii, un “punct de plecare, dar şi de revenire pentru toate construcţiile sociale,
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
politice şi morale”. Astfel, societatea umană, spre deosebire de formele de comunitate din lumea animală,
se află într-un proces de evoluţie amplu, datorat unor împrejurări şi anume:
- capacităţii pe care o are doar omul de a reflecta lumea înconjurătoare, de a-şi imagina viitorul, de
a-şi programa activităţile, de a înmagazina şi a transmite experienţa acumulată etc.;
- relaţiilor statornicite dintre indivizi, prin care fiecare conştientizează apartenenţa la grupul din
care face parte;
- societăţii care slujeşte în beneficial indivizilor care o compun, pentru că fiecare individ nu este
doar un mijloc, ci şi un scop în sine.
Aşadar, noţiunea-cheie a societăţii este ”individul”, conceput ca subiect al vieţii sociale, care
influenţează activ procesul transformărilor sociale. Omul, „din momentul desprinderii de lumea animală,
îşi duce existenţa într-un sistem corelat de relaţii, care-l pun în contact, nemijlocit şi diversificat, cu
semenii săi”, ceea ce justifică faptul că omul nu poate vieţui izolat de societate. Altfel acesta ar trebui să
fie, precum afirma Aristotel, „cel lipsit de o cetate (natural şi nu prin accident) se află fie mai presus, fie
mai prejos de om, asemenea celui ponegrit de Homer: fără un neam, fără o lege şi fără un sălaş”.
Jean-Jaques Rousseau, în lucrarea sa Contractul social, menţiona că oamenii ”n-au alt mijloc de
autoconservare decât să formeze, prin agregare, o sumă de forţe în stare să învingă orice rezistenţă şi să le
pună în mişcare în vederea unui singur scop…”. Rousseau credea că ”această sumă de forţe nu se poate
naşte decât din unirea mai multor oameni”. În viziunea lui, soluţia unei asociaţii care să apere şi să
protejeze ”cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei,
unindu-se cu toţi, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte” este
contractul social. În opinia lui J. J. Rousseau, contractul social presupune că “fiecare din noi pune în
comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale şi primim in corpore pe
fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului”.
Literatura de specialitate evidenţiază unele particularităţi ale societăţii, printre care:
- Societatea umană, spre deosebire de formele de comunitate din lumea animală, se află într-un
proces de evoluţie amplu, care se datorează capacităţii pe care o are omul de a reflecta lumea
înconjurătoare, de a-şi imagina viitorul, de a-şi programa activităţile, de a înmagazina şi a transmite
experienţa acumulată etc.;
- Între indivizii care compun societatea sunt statornicite relaţii necesare, prin care fiecare
conştientizează apartenenţa la grupul din care face parte, solidaritate şi colaborare, realizarea unor scopuri
comune;
- Societatea, deşi are scopuri proprii vizând întreaga comunitate, slujeşte în beneficiul indivizilor
care o compun, întrucât fiecare individ nu este numai un mijloc, ci şi un scop în sine;
- În viaţa socială există nu doar o societate, ci mai multe societăţi, întrucât oamenii nu se grupează
într-o singură lume, conform unui criteriu unic, ci în diferite moduri, potrivit unei diversităţi de criterii ce
reies din condiţia lor bio-psiho-socială şi a intereselor lor.
Totodată, societatea este considerată drept cel mai „complex sistem, cea mai complicată şi
imprevizibilă entitate din câte există sau au putut fi imaginate de mintea omenească”.
Într-o aproximare teoretică, societatea este definită ca un „sistem de relaţii între fiinţele omeneşti,
care sunt nu numai individualităţi, dar şi animale sociale, în sensul că nici n-ar fi în acest sistem de
relaţii”. Societatea este definită şi ca un complex „al indivizilor transformaţi în fiinţe sociale, materialul
socialmente fasonat, aşa cum se desprinde el din întreaga lucrare a istoriei”.
2
De asemenea, Giorgio Del Vecchio considera societatea un complex „de relaţiuni sau de raporturi,
prin care mai multe fiinţe individuale trăiesc şi lucrează împreună, astfel încât formează o unitate nouă şi
superioară”. Acelaşi autor deosebea mai multe tipuri de societăţi:
- societăţile constituite prin rudenie de sânge, numite societăţi parentale, întemeiate pe relaţii de
descendenţă;
- societatea „alcătuită la locul de origine”, care are aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri etc., numită societatea
naţională;
- societăţile întemeiate după modul de producţie şi de distribuţie a bogăţiilor, adică după profesiunea şi
activitatea lor – societatea economică;
- societăţile formate după comunitatea de credinţe – societatea religioasă;
- şi cea mai importantă formă, societatea instituită prin legătura juridică, adică statul.
Studiul elaborat ne permite să evidenţiem următoarele elemente definitorii ale societăţii:
- este constituită din persoane dotate cu voinţă şi conştiinţă separate de la natură;
- interesele permanente ce îi leagă pe toţi membrii societăţii;
- satisfacerea nevoilor membrilor societăţii în interes comun şi conceperea necesităţii interacţiunii unora cu
ceilalţi;
- reglementarea comportamentului membrilor societăţii de însăşi societate prin intermediul unor norme
general obligatorii pentru toţi membrii săi. În acest context, C. Stere ne atenţiona: ca societatea să poată
exista … să fie în veşnic progres … să propăşească, trebuie ca viaţa acelei societăţi să fie asigurată prin
norme juridice;
- existenţa unei forţe organizate (putere), capabilă să asigure societăţii ordine internă şi securitate externă.
Astfel, societatea prin definiţie, este partea lumii materiale, o formă superioară de socializare,
constituită din persoane care conştientizează necesitatea de a interacţiona, având nevoi permanente şi
interese comune, care pot fi satisfăcute prin efortul lor conjugat.
Conştientizarea de către om a locului său în societate este, probabil, cel mai important element al
autodeterminării sociale. În sociologie, autodeterminarea socială este interpretată ca „recunoaşterea de
către individ a locului lui în structura socială a societăţii”. Prin structură socială se înţelege „...ceea ce
rămâne atunci când elementele se schimbă, este aranjamentul particular al elementelor unui ansamblu;
prin extrapolare, o structură socială este un aranjament de persoane, în relaţie unele cu altele”.
Pentru perceperea mai profundă a structurii societăţii ca sistem şi a relaţiilor dintre elementele
structurale ale acesteia, vom încerca să explicăm esenţa noţiunilor de element şi interacţiune.
În literatura de specialitate, noţiunea de element poate fi atribuită oricărui obiect, fenomen, proces,
însuşire care se află în interacţiune în cadrul unui sistem. La rândul său, noţiunea de interacţiune
semnifică: toate obiectele, fenomenele şi procesele sunt expresia unor legături, manifestate printr-o
influenţare, condiţionare sau acţiune reciprocă.
Sistemul social este interpretat ca o “agregare dintre două sau mai multe persoane care
interacţionează una cu alta într-o manieră structurată”.
În sensul său generic, sistemul social se poate referi la interacţiunea fiinţelor umane la orice scară,
în cadrul unui grup restrâns, într-o organizaţie complexă sau într-o societate în ansamblu. În literatura de
specialitate se menţionează: categoriile societăţii constituie un sistem de clasificare a faptelor sociale care
ne ajută să le analizăm mai bine şi să le înţelegem în profunzime. Ca orice diviziune a întregului, ele
permit o mai bună analiză, dar riscă să piardă din vedere totalitatea semnificativă.
3
Pornind de la criteriul organizaţional care asigură coeziunea oamenilor, în sociologie sunt

identificate două grupări umane: comunităţile şi colectivităţile.
Primele comunităţi constituite în ordine cronologică sunt identificate tocmai în perioada arhaică,
prestatală (hoardă, trib, gintă, clan etc.), precum şi în epocile ulterioare şi în societăţile tradiţionale
preindustriale (comunităţile tradiţionale: obştea sătească, diverse comunităţi confesionale, breslele).
O comunitate socială cuprinde aceiaşi oameni sau grupuri întrepătrunse de oameni, care instituie o
totalitate în baza unor semne şi principii comune. Comunitatea socială poate include câţiva oameni sau
zeci de milioane, poate exista pe parcursul unei perioade scurte sau poate fi stabilă în decursul a sute de
ani.
Astfel, după criteriul numeric, comunităţile sunt, de regulă, microgrupale, definite „printr-o mare
complexitate şi intensitate a relaţiilor interumane, instituite şi menţinute în mod direct …, precum şi
printr-o coerenţă şi o considerabilă unitate şi stabilitate a mentalului comunitar”. În sociologie, termenul
comunităţile socio-umane arhaice, preindustriale, inclusiv societăţile privite ca grupuri sociale micro,
medio şi macro, sunt cuprinse în conceptul de organizaţie, fiind recunoscută chiar existenţa unei ramuri
speciale, numită sociologia organizaţională.
În ce priveşte colectivităţile, acestea sunt recunoscute ca „grupări centrate pe motivaţii raţionale”.
Aceste motivaţii raţionale sunt enunţate în conţinutul unor reguli, norme, legi, acte normative care, prin
„presiunea şi imperativul sancţiunilor”, reglementează abaterile de conduită şi comportamentale al
membrilor grupurilor respective.
Din punctul de vedere al criteriului numeric, colectivităţile sunt clasificate în microgrupale,
mediogrupale şi macrogrupale.
Comunităţile sociale, ca forme de asociere cu obiective politice, profesionale, culturale, religioase,
morale, reprezintă nu doar un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, dar şi o
contrapondere în raport cu forţa statului.
Pe durata evoluţiei istorice a omenirii, sistemul social se modifică, se renovează structura societăţii
prin apariţia unor comunităţi sociale noi ori transformarea celor vechi. Din acest punct de vedere, noţiunea
de societate necesită o abordare sistemic structurală, prin care poate fi pusă în evidenţă calitatea acesteia
de sistem, având „o structură extrem de complexă, fiind alcătuită dintr-o multitudine de subsisteme,
fiecare cu o structură inerentă specifică (economic, politic, cultural, instituţional etc.)”.
Pentru stabilirea modificărilor din cadrul sistemului social, savanţii au elaborat teoria claselor şi
teoria stratificării sociale.
Teoria claselor. Reprezentanţii acestei teorii înaintează, caz elemente de bază ale structurii sociale
înaintează clasele. Acest termen a fost utilizat pentru prima dată în Roma antică (sec. VI î.e.n.) drept
criteriu censitar, care delimita pe acei care dispuneau de mijloace materiale suficiente pentru a se echipa
ca militari şi făceau astfel parte din “classis”, de cei lipsiţi de aceste mijloace şi care constituiau o altă
categorie socială, numită “infra classem”.
În Sparta, Constituţia lui Licurg conferea adunării cetăţenilor hopliţi dreptul de a alege magistraţii,
dreptul la exprimare în legătură cu treburile publice fiind extins la toţi cetăţenii care dispuneau de mijloace
necesare de a se echipa pentru a fi incluşi în falangă. Însă nu toţi cetăţenii dispuneau de mijloace pentru a
se echipa cu sabie, lance, cască şi scut. Mulţi erau prea săraci, iar metalul suficient de scump.
4
Aristotel constata că „toate cetăţile sunt alcătuite din familii, iar în această mulţime este necesar să
existe bogaţi, săraci şi alţii de condiţie medie”, că „demosul este compus din agricultori, negustori şi
artizani”.
Pornind de la faptul că în anul 440 la Roma se distingeau, după bogăţie, cinci clase, constatăm că
iniţial termenul în discuţie era utilizat pentru a diferenţia diverse niveluri de viaţă. Aristotel relata că
demosul, adică poporul, este compus din agrigultori, negustori şi artizani, ne utilizând termenul clasă. În
schimb, opera şi cu noţiunea de elită, considerând că între membrii acesteia există diferenţe, „atât după
bogăţie, cât şi după mărimea averii…”.
Societatea geto-dacilor, strămoşii noştri, era stratificată într-o pătură bogată ce se distingea prin
purtarea unei căciuli (pileus), posesorii ei fiind numiţi tarabostes ori pileati, şi o altă categorie formată din
comaţi, care umblau cu capul descoperit, numiţi şi capillati.
În literatura română, Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul care a menţionat despre
structura societăţii din timpurile sale, aplicând criteriul claselor (boierime-ţărănime), păturilor şi
categoriilor sociale („tagmele” boiereşti, profesii etc.). De exemplu, despre cei care formau tagma
„dintâi”, D. Cantemir afirma că aceştia ocupau „locul cel mai de frunte”. Cei din tagma a doua constituiau
„boierimea de gios a moldovenilor”, considerându-se că aceştia pe alţii „în primejdia morţii pot duce, pre
atât şi nu mai puţin de la alţii lor li să poată aduce”. A treia tagmă şi „cea mai de gios”, care „în scaune a
şedea nu se învrednicesc” erau cei care „în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce
pururea supuse şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii li se spândzură”. Micii boieri şi reprezentanţii
ţărănimii care făceau parte din această tagmă, erau invitaţi, conform obiceiului străvechi, să participe la
adunările pentru alegerea domnilor, dar, după cum spunea Cantemir, aceştia erau adunaţi doar pentru „ca
nu cumva vreuna să dzică că de cea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la
acea adunare neaflându-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles”.
În Descrierea Moldovei, Cantemir revine la descrierea stărilor sociale din Moldova medievală.
Astfel, în capitolul al VI-lea, Despre boierii din Moldova şi stările lor, în categoria de boieri sunt incluşi
cei care „stau alături de domn în divan”, sau cei care „împlinesc poruncile sale ca oblăduitori ai
ţinuturilor, slujesc curtea şi îi dau faima”. Pornind de la statutul de care se bucurau boierii, aceştia sunt
divizaţi în două categorii: boieri de sfat şi boieri de divan. La rândul lor, boierii de divan erau divizaţi în
trei stări. În afară de boieri, Cantemir scria că „moldovenii adevăraţi sunt … fie târgoveţi, fie ţărani”.
Târgoveţii erau consideraţi cei care „trăiesc prin cetăţi şi prin târguri”, iar ţăranii – „cei care locuiesc prin
sate.” Târgoveţii, toţi fiind meşteşugari, erau supuşi doar domnului, şi doar acestuia îi plăteau dăjdiile.
Ţăranii, cărora, după cum relata Cantemir, li se zice vecini, toţi, „de orice neam ar fi, sunt siliţi să
muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor”. Aceştia decid „câte zile trebuie să fie puşi la muncă”, dar nu
poate „să le ia cu sila banii sau dobitoacele”, „oricât de mare ar fi bogăţia pe care un ţăran şi-a agonisit-
o…”. Vecinii nu puteau fi omorâţi de boieri, în schimb puteau fi vânduţi, însă nu „în afara satului în care
acesta s-a născut”. Cantemir menţiona şi despre o categorie deosebită de locuitori, care „nu ţin de
boierime, dar nu sunt supuşi niciunui alt boier şi fac la un loc un fel de republică”. Aceştia erau localizaţi
în Câmpulung, ţinutul Suceava (vreo 15 sate), Vrancea din ţinutul Putnei (12 sate) şi Tigheciul, din ţinutul
Fălciului. Ultimii erau consideraţi „pavăza cea mai tare a Moldovei între Prut şi Basarabia”.
În secolul al XVIII-lea termenul de clasă este folosit pentru a divide societatea pe baza funcţiilor
îndeplinite de diferite grupuri sociale sau în funcţie de locul ocupat de acestea în circulaţia bogăţiilor.
5
Francois Quesney distingea “clasa producătorilor”, formată din agricultori exploataţi, “clasa
proprietarilor”, constituită în special din propietarii funciari, şi “clasa sterilă” (sau urbană), care cuprindea
meseriaşii, comercianţii şi profesiile liberale. Un secol mai târziu, David Ricardo  se referea la
muncitorii salariaţi, patronii capitalişti şi proprietarii funciari.
În ultimul capitol din volumul al treilea al Capitalului, intitulat “Clasele”, K. Marx menţiona
despre existenţa a trei clase mari ale societăţii, bazate pe modul de producţie capitalist: muncitorii
salariaţi, capitaliştii şi proprietarii funciari, adică „cei ce nu au o altă proprietate decât forţa lor de
muncă, împreună cu proprietarii capitalului şi proprietarii funciari, ale căror surse respective de venituri
sunt salariul, profitul şi renta funciară …”.
În aceeaşi ordine de idei, V. Lenin considera clasele drept grupuri mari de oameni, care se
deosebesc după raportul faţă de mijloacele de producţie, după rolul în procesul de organizare socială a
muncii şi după modul de participare la procesul de repartizare a plusvalorii. În conformitate cu definiţia
leninistă, societatea era constituită din clasa muncitorilor, ţărănime, burghezie şi intelectualitate ca pătură
socială.
În această viziune, clasa muncitoare era una dintre „clasele de bază ale societăţii contemporane,
principala forţă motrice a procesului revoluţionar de trecere de la capitalism la socialism şi comunism”.
Dacă în condiţiile capitalismului muncitorii formau o clasă a lucrătorilor salariaţi, care „neavând mijloace
de producţie proprii, îşi vând braţele de muncă şi sunt exploataţi de capital”, pe când în socialism,
muncitorii constituiau o „clasă a truditorilor de la întreprinderile socialiste, care formează un bun al
întregului popor, este forţa conducătoare a societăţii”.
Ţărănimea era definită ca o clasă care „participă la producţia agricolă şi care are în posesia sau în
folosinţa sa (pe baza unor anumite condiţii) mijloace de producţie necesare”. Se considera că în societatea
socialistă clasa muncitoare şi ţărănimea sunt „principalele clase truditoare prietene”. Se credea că, în
virtutea dreptului de „proprietate obştească colectivă”, ţărănimea poseda mijloacele de producţie necesare
în agricultură, dar pământul (atenţie - n.n.) nu îi era repartizat cu titlul de proprietate. Constituţia
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1977 (art. 12) stipula că „pământul ocupat de colhozuri
le este dat în folosinţă fără plată şi pe un termen nelimitat”. Constituţia admitea ca în folosinţa cetăţenilor
să se afle „loturi de pământ, puse la dispoziţia lor în modul stabilit prin lege pentru organizarea
gospodăriei auxiliare (inclusiv pentru creşterea vitelor şi păsărilor), pentru livezi şi grădini de legume,
precum şi pentru construcţia de case individuale”.
Intelectualitatea era considerată un grup social, format din oameni care prestează în mod
profesionist o muncă intelectuală. În componenţa intelectualităţii erau incluşi inginerii, medicii, avocaţii,
artiştii, învăţătorii şi oamenii de ştiinţă, precum şi cea mai mare parte din funcţionari. Atenţionăm că, în
această concepţie, intelectualii „n-au constituit niciodată şi nici nu pot constitui o clasă aparte, deoarece
recrutează din rândurile diverselor clase şi nu ocupă o poziţie independentă în sistemul producţiei
sociale”.

David Ricardo (1772 -1823), economist englez, reprezentant al Şcolii Clasice de Economie. S-a implicat pe cont propriu în
afaceri, reuşind să adune o avere de circa 40 de milioane de franci. Prima sa lucrare, Despre marele preţ al monedei ca probă a
deprecierii biletului de bancă, a fost publicată în 1810. În anul 1817, publică lucrarea Principiile de economie politică, care l-a
făcut celebru. În 1819 este ales în Camera Comunelor. Este considerat unul dintre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor
"Avuţiei naţiunilor" a lui Adam Smith.
6
În doctrina marxistă, „Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi
calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă
neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere
revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă”. “Istoria tuturor societăţilor de
pînă azi este istoria luptelor de clasă”. Această luptă era considerată istoria luptelor dintre o clasă
stăpânitoare, relativ puţin numeroasă, şi clasa mai numeroasă a celor exploataţi. Forma primară de
exploatare este economică: clasa exploatatoare expropriază parte din producţia celor exploataţi, sau, în
termeni marxişti, “îşi însuşeşte plusprodusul social” şi-l utilizează pentru a-şi satisface propriile nevoi de
consum. Clasa stăpânitoare este unificată de interesul ei comun pentru menţinerea poziţiei exploatatoare
pe care o ocupă şi pentru maximizarea plusprodusului care-i revine din exploatare. Ea nu renunţă
niciodată deliberat la puterea sau la venitul rezultat din exploatare. Din contra, orice pierderi de putere sau
de venit trebuie să-i fie impuse prin lupte, al căror rezultat depinde, în ultimă instanţă, de conştiinţa de
clasă a celor exploataţi, de măsura în care exploataţii sunt sau nu conştienţi de propriul lor statut şi se
aliază sau nu cu alţi membrii ai clasei din care fac parte, în opoziţie comună faţă de exploatare.
Există şi opinii conform cărora clasa socială este “elementul principal al structurii sociale de clase
a societăţii”.
Apariţia claselor este un proces de durată, dificil şi dureros. Engels evidenţia două moduri de
apariţie a claselor. Primul se refer la evoluţia internă a orânduirii gentilice, când, ca urmare a dezvoltării
forţelor de producţie, sporeşte bogăţia socială, o parte din care a început să fie însuşite de organele care
anterior reprezentau interesele tuturor membrilor ginţii. “Treptat forţele de producţie sporesc; creşterea
densităţii populaţiei generează uneori interese comune, alteori interese opuse între diferitele comunităţi,
iar gruparea acestora în unităţi mai mari generează, la rândul ei, o nouă diviziune a muncii şi crearea unor
organe pentru apărarea intereselor comune şi pentru a se apăra împotriva intereselor antagoniste. Aceste
organe, care prin simplul fapt că reprezintă interesele comune ale întregului grup, au faţă de fiecare
comunitate în parte o poziţie specială, uneori chiar antagonistă, capătă curând o autonomie şi mai mare,
datorită, în parte, eredităţii funcţiilor, care apare aproape ca ceva de la sine înţeles într-o lume în care totul
se petrece spontan, şi, în parte, datorită faptului că aceste organe devin tot mai indispensabile odată cu
înmulţirea conflictelor cu celelalte grupuri”.
Un alt mod de formare a claselor este asociat cu războaiele. Dezvoltarea forţelor productive a
condus la producerea a mai mult decât se consuma. Astfel apar posibilităţi de a întreţine mai multe
persoane care pot lucra. Dar în comunitate, din cauza grupului mic de membri, nu exista un număr
suficient de astfel de lucrători, care puteau fi aduşi la război. Dacă anterior prizonierii erau pur şi simplu
omorâţi, acum ei sunt transformaţi în sclavi.
În consecinţă, se atestă situaţa în care o singură clasă (minoritară) exploatează cealaltă
(majoritară). Exploatarea implică însuşirea muncii altcuiva. Cel care exploatează, este considerat clasa
exploatatoare, iar cei care sunt exploataţi – clasa exploataţilor.
Dominaţia de clasă se manifestă, în primul rând, prin aranjamente specifice privitoare la acordarea
drepturilor de proprietate sau, în termeni marxişti, prin “relaţii de producţie” specifice. În scopul de a
proteja aceste aranjamente sau relaţii de producţie, clasa stăpânitoare formează şi controlează statul, ca
aparat de constrângere şi coerciţie. Statul protejează şi stimulează reproducerea unei anumite structuri de
clasă, prin administrarea unei “justiţii de clasă” şi prin acordarea de asistenţă activităţii de producere şi
întreţinere a unei suprastructuri ideologice, menite să legitimeze domnia intereselor de clasă (class rule).
7
Dacă în procesul dezvoltării ar dispărea deosebirile de clasă şi întreaga producţie ar fi concentrată

în mâinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al
cuvântului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul,
în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca o clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă
dominantă şi, în acest sens, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcând uz de forţă, atunci el
desfiinţează, odată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale
claselor în general, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă. Locul vechii societăţi burgheze, cu
clasele şi antagonismele ei de clasă, îl preia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este
condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.
Totodată, conflictul dintre clasa asupritoare şi cea asuprită se încheie cu o luptă (revoluţie), care
înseamnă definitivarea unei epoci istorice. Ca rezultat, vechea clasă conducătoare “dispare în lada de
gunoi a istoriei; vechea clasă asuprită se impune drept noua clasă conducătoare”. În perspectiva în care
această supoziţie devine o realitate, ar însemna: contradicţiile dintre clase sunt un proces interminabil,
precum şi revoluţiile sociale, ceea ce, în viziunea noastră, este departe de realitate. Deşi am menţionat deja
că istoria societăţii de până acum este o “istorie a conflictelor, dar nu – sau, în orice caz, nu în mod
necesar – o istorie a luptelor de clasă”.
Constituirea unei clase stăpânitoare, împilând una exploatată de multe ori mai numeroasă, prin
coerciţie şi manipularea opiniei publice, prin instituirea unei conştiinţe de clasă erodate printre exploataţi,
îşi găseşte expresia fundamentală în crearea unui sistem de drept public, suprapus peste cel privat. Pe de o
parte, prin formalizarea operaţiunilor interne din cadrul aparatului de stat, ca şi a relaţiilor acestuia cu
populaţia exploatată, o constituţie creează o anumită stabilitate legală.
În anii ’80 ai secolului al XX-lea în doctrina marxist-leninistă a fost promovată o nouă idee,
numită “autoadministrarea obştească comunistă”, prin care se înţelegea un mod de organizare a societăţii
în condiţiile comunismului, care, în opinia promotorilor acestei idei, urma să fie impusă “odată cu
construirea societăţii comuniste dezvoltate”. În categoria condiţiilor necesare pentru instituirea
“autoadministrării obşteşti comuniste” erau considerate:
- crearea bazei tehnico-materiale a comunismului;
- dezvoltarea relaţiilor obşteşti comuniste şi formarea unui om nou;
- atingerea unui astfel de nivel înalt al conştiinţei tuturor membrilor societăţii, în care normele
juridice şi cele de morală se vor contopi în norme unice de comportare a membrilor societăţii comuniste.
În dezvoltarea acestei idei absurde, Constituţia URSS din 1977, în preambulul său, menţiona că
“scopul suprem al Statului Sovietic - construirea societăţii comuniste fără de clase, în care îşi va găsi
dezvoltare autoadministrarea obştească comunistă”. La rândul său, Constituţia RSSM din 1978 declara
(art. 19) că baza socială a republicii o constituie alianţa de nezdruncinat a muncitorilor, ţăranilor şi
intelectualilor. Statul era obligat să contribuie la “întărirea omogenităţii sociale a societăţii – la lichidarea
deosebirilor de clasă … dintre munca intelectuală şi cea fizică…”.
Se consideră că după anii ’90 ai secolului al XX-lea, pentru atingerea unor „scopuri calitativ noi a
stării societăţii” se intensifică procesul de constituire a grupurilor asemănătoare de clase. Astfel de
afirmaţii ne conving că analiza societăţii prin intermediul conceptului de clasă explică doar în parte
modificările ce au loc în structura socială a diferitor state.
8
Teoria stratificării sociale. Una dintre cele mai apreciate definiţii ale stratificării sociale este
considerată cea formulată de sociologul american de origine rusă, Pitirim Sorokin, în a cărui opinie acest
fenomen reprezintă „diferenţierea unei anumite comunităţi de oameni (populaţie) în clase, într-un rang
ierarhic”. În principiu, suntem de acord cu autorul privitor la faptul că stratificarea socială este un rezultat
al diferenţierii societăţii în anumite elemente constitutive, dar că acestea nu pot fi numite clase, deoarece
alunecăm pe tărâmul teoriei claselor, la care ne-am referit deja.
Conform acestei teorii, un element de bază al structurii sociale este stratul social. Dacă în teoria
claselor criteriul de bază a diferenţierii sociale sunt relaţiile de proprietate, atunci în teoria stratificării
diferenţierea societăţii în aşa-numitele straturi sociale se realizează în baza altor criterii (educaţia, profesia,
ocupaţia, venitul, religia, moralitatea, stilul de viaţă, şcoala copiilor, reputaţia familiei în societate ş.a.). În
procesul de structurare a societăţii, cunoscutul sociolog P. Sorokin opera cu următoarele criterii: rasă, sex,
vârstă, familie, statalitate, limbă, profesie, patrimoniu, drept, loc de trai, religie, partid, psihoideologie.
Sunt şi autori care, în aparenţă, sunt adepţi ai teoriei stratificării, dar în realitate, în procesul
structurării societăţii, operează cu criterii specifice teoriei claselor. Astfel, se atestă două straturi sociale:
unul constituit din membri care îşi menţin existenţa activând „în baza proprietăţii publice…”, şi un strat ai
cărui membri au la baza activităţii „proprietatea privată … şi mixtă …”.
În procesul de studiere a dinamicii modificărilor sociale, adepţii acestei teorii aplică formula
stratificării verticale (cele şapte niveluri: profesionaliştii de forţă, specialiştii tehnici de nivel mediu, clasa
comercială, mica burghezie, lucrătorii tehnici şi muncitorii cu funcţii de conducere, muncitorii calificaţi şi
muncitorii necalificaţi) şi a celei orizontale. Unii autori operează cu următoarele straturi sociale verticale:
stratul superior, constituit din elita politică, economică şi de forţă, funcţionarii de stat de rang superior şi
marii antreprenori; stratul superior-mediu care include funcţionarii de stat, antreprenorii mari şi medii,
managerii; stratul mediu, format din antreprenorii mici, lucrătorii calificaţi din sectorul financiar şi al
ramurilor orientate spre export, managerii din sferele de producţie, intelectualitatea superioară, militarii de
carieră; stratul de bază care cuprinde lucrătorii din sfera bugetară şi întreprinderile private,
intelectualitatea de masă, partea majoritară a muncitorimii, ţăranii, lucrătorii din comerţ şi servicii; stratul
inferior, compus din lucrătorii necalificaţi, persoanele aflate în şomaj îndelungat, pensionarii singuri, şi
stratul inferior de jos, care înglobează boschetarii, narcomanii, foştii deţinuţi. În alte cazuri, societatea
este prezentată ca o piramidă structurală, constituită din următoarele straturi: pătura superioară şi cea de
mijloc clasică; pătura specialiştilor-profesionişti de înaltă calificare; pătura specialiştilor, funcţionarilor şi
managerilor; pătura economic activă de bază; pătura economic neangajată de bază şi cea de jos.
Conform acestei teorii, omul pe parcursul vieţii sale poate evolua de la un strat social la altul prin
ameliorarea sau deteriorarea poziţiei sale sociale, mişcare cunoscută sub denumirea de mobilitate socială.
Prin mobilitate socială se înţelege “orice mişcare a individului sau a obiectului social (valoare),
adică a tot ce este creat sau modificat de activităţile umane, de la o poziţie socială la alta”, ori “deplasarea
unor grupuri sociale în cadrul aceleiaşi structuri sociale”.
Sunt distinse două tipuri de mobilitate socială: orizontală şi verticală. Mobilitatea orizontală
presupune un transfer al unei persoane dintr-un grup social în altul, aflat la acelaşi nivel. Un exemplu de
9
astfel de mobilitate poate fi dintr-o familie în alta, de la o întreprindere la alta, renunţul de la o cetăţenie şi
dobândirea alteia etc. Această mobilitate orizontală a existat dintotdeauna şi va exista şi în viitor.
Un interes mai sporit reprezintă mobilitatea verticală, prin care se subînţeleg “acele relaţii care
apar atunci când individul sau obiectul social se deplasează dintr-un strat social în altul”. P. Sorokin
distinge două tipuri de mobilitate verticală: ascendentă şi descendentă. Mobilitatea ascendentă este un gen
de alpinism (ascensiune) social, iar cea descendentă – coborâre socială. Ascensiunea socială este asociată
cu trecerea de la un strat social mai jos la unul mai de sus, şi descendenţa dimpotrivă – trecerea de la un
strat superior la unul inferior.
Într-adevăr, societatea modernă, în cadrul căreia, cel puţin formal, toţi sunt liberi, se pare că orice
individ, la dorinţă, poate realiza cele mai strălucite succese. De exemplu, un muncitor poate deveni
milionar sau şef de stat.
În viziunea noastră însă, o astfel de imaginaţie este o privire iluzorie a vieţii moderne, realitatea
demonstrând că tranziţia de la un strat social mai jos la unul superior este foarte dificil, şi, practic,
imposibil în conditiile contemporane. Într-adevăr, imaginaţi-vă că un individ dintr-un strat social inferior
doreşte să devină preşedinte al ţării. În mod abstract aşa ceva este posibil, dar de fapt este imposibil.
În primul rând, acesta trebuie să aibă studii universitare, care nu se obţin atât de simplu. În al
doilea rând, trebuie să dispună de suficiente resurse financiare pentru a participa în campania electorală. În
al treilea rând, trebuie să-şi asigure sprijinul unor cercuri financiare, industriale, comerciale şi de alt gen.
În al patrulea rând, trebuie să atragă de partea sa mass-media, formatoare de opinie publică, care se
preocupă de ratingul politicienilor. În al cincilea rând, este necesar şi sprijinul anumitor partide şi mişcări
politice. O astfel de listă de condiţii poate fi prelungită, dar cele menţionate de noi este suficient pentru a
demonstra inrealitatea unei ascensiuni sociale pentru cei care nu sunt fluenţi în societatea de astăzi.
În ce priveşte inferiorizarea socială, adică tranziţia la un strat social inferior, este mult mai simplă.
Este suficient să-ţi pierzi locul de muncă, să falimentezi, şi imediat ajungi chiar în straturile sociale
vulnerabile.
Unul dintre elementele stratificării sociale este diferenţierea socială, proces prin care sunt definite
poziţiile sociale, unele faţă de celelalte, atribuind fiecărui un rol sau un ansamblu de roluri specifice.
Diferenţierea socială se soldează cu inegalitatea socială, a nivelului de viaţă şi a culturii,
inegalitatea participării în sferele de conducere şi a distribuirii veniturilor între diverse grupuri sociale cu o
“dezintegrare fulgerătoare a grupurilor sociale … o pierdere a identităţii individului cu structurile,
valorile, normele precedente”, statul reducând din măsurile de protecţie socială. Aceste realităţi au generat
un nivel sporit al mobilităţii sociale, al marginalizării populaţiei şi migrării forţei de muncă.
Astfel, în urma analizei presei din Republica Moldova, s-a ajuns la concluzia că stratificarea
socială în ţara noastră este reflectată în baza “analizei situaţiei materiale a două categorii de populaţie
diametral opuse ale societăţii…”. Una dintre aceste categorii este cea social-vulnerabilă, formată din
bătrâni, săraci şi bolnavi, copii instituţionalizaţi, mame solitare, boschetari, cerşetori, reprezentanţi ai unor
etnii minoritare etc., cealaltă incluzând persoanele cu averi exorbitante şi funcţii de stat.
Iată de ce pentru societatea contemporană este specifică şi prezenţa unor mase sociale de periferie.
Noţiunea “mase de periferie” serveşte pentru a desemna periferiile sau intermedierile referitoare la unele
comunităţi sociale (clase, straturi, naţiuni, culturi).
Anterior consideram că „principalul aspect al stratului de periferie constă în faptul că persoana
pierde apartenenţa la o comunitate socială concretă, în calitate de exemplu fiind menţionaţi vagabonzii.
10
Diminuarea nivelului de trai real, şomajul, creşterea numărului de persoane aflate sub pragul oficial de
sărăcie, condiţiile deplorabile la locul de muncă, şansele mai mici pentru realizarea dreptului la sănătate
demonstrează o tendinţă de amploare care afectează tot mai multe persoane. Unii autori operează cu
noţiunea de „clasă inferioară”, a cărei apariţie este cauzată de existenţa unor „procese sistematice de
recrutare sau de limitare şi reliefare a comportamentului lor”. Semnele distinctive ale acestei categorii
sociale sunt: lipsa de calificări, condiţii mizerabile de locuit, dependenţa de ajutorul de stat. Dacă e să ne
referim la membrii acestui strat social inferior, se constată că majoritatea dintre ei aparţin minorităţilor
etnice, o altă parte trăiesc în familii despărţite. Se afirmă că aceştia manifestă o „tendinţă spre
comportament deviant”.
Aşadar, statul, prin definiţie, este obligat să întreprindă măsuri pentru a asigura o viaţă decentă
tuturor membrilor societăţii, astfel încât să fie exclusă prezenţa acestor straturi de periferie. În unele cazuri
această sarcină pe care o poartă statul în faţa societăţii derivă chiar din textul Legii Fundamentale.
În concluzie, o confruntare acerbă între teoria claselor şi cea a stratificării nu ar fi corectă,
deoarece ambele sunt fundamentate pe anumiţi factori, inclusiv de ordin economic şi diferă doar în
interpretarea modului în care acestea influenţează asupra structurii societăţii. Revizuirea teoriei claselor
precedate de reformele sociale din fostele ţări socialiste, precum şi necesitatea preluării unor postulate
marxiste de către adepţii teoriei stratificării generate de creşterea inegalităţii şi polarizarea socială în
societăţile contemporane, mai ales a celor occidentale, conduc la o convergenţă a acestor abordări şi
apariţia unui gen hibrid de cercetare. Ambele teorii recunosc necesitatea formării unei clase sau a unui
strat de mijloc ca cea mai importantă componentă de bază a reformelor sociale. Doar un stat, ale cărui
autorităţi beneficiază de sprijinul unui strat de mijloc, este cu adevărat puternic.
Într-adevăr, statul are nevoie de persoane egale în drepturi, care întrunesc trăsături similare, calităţi
ce se regăsesc cu precădere în stratul (clasa) de mijloc, iar statul care dispune de un asemenea element al
structurii sociale este mai bine guvernat.
De asemenea, aspectele ce ţin de anumite elemente din structura societăţii există şi în textele unor
constituţii. De exemplu, constituţiile socialiste, pentru care era specific „absolutizarea luptei de clasă şi
extinderea acesteia asupra tuturoro oponenţilor clasei muncitoare…”, conţineau referire la structura
societăţii, bineînţeles, prin prisma teoriei claselor.
Tradiţiile constituţionalismului socialist în acest context au fost preluate şi de alte state care
acceptase doctrina marxist-leninistă de organizare a statului. În Constituţia României din 1948, puternic
infuenţată de principiile constituţionalismului socialist, se pune accent pe rolul decisiv al clasei
muncitorilor, prin consacrarea în articolul 2 a faptului că Republica Populara Română a luat fiinţă prin
lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului. În
Constituţia României din 1952 (Preambul), Republica Populară Română era declarată un stat al oamenilor
muncii de la oraşe şi sate, care ”a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra
fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat
putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare
dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie
populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România”. În
conformitate cu Constituţia (art. 2), baza puterii populare era alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea
muncitoare, în care rolul conducător aparţinea clasei muncitoare. În Constituţia României din 1965, se
menţiona deja (art. 2) că puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strânsă
11
unire, clasa muncitoare - clasa conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de
oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile
trecerii la comunism. În acest sens, constituţionalismul din istoria României cunoscuse abordări diferite în
ce priveşte reflectarea structurii sociale în textul Legii Fundamentale. De exemplu, prin dispoziţiile
Constituţiei României din 1866 (art. 10) se statua că în stat nu există nicio deosebire de clasă, toţi românii
fiind declaraţi egali înaintea legii şi datori a contribui fără ”osebire la darile şi sarcinile publice”. Aceeaşi
dispoziţie este menţinută şi în Constituţiile României din 1923 (art. 8) şi, respectiv, din 1938 (art. 8).
Constituţia Vietnamului (art. 2) stabileşte că toată puterea de stat aparţine poporului, la baza căruia
stă uniunea dintre clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate.
Unele constituţii operează cu noţiunea de clasă în contextual promovării egalităţii în drepturi a
persoanelor, ori excluderii oricăror forme de discriminare pe motivul apartenenţei indivizilor la o anumită
categorie socială. De exemplu, Constituţia Belgiei (art. 10) menţionează, în cadrul statului, nu există nicio
distincţie de clasă. Constituţia Austriei (art. 7) interzice privilegiile în virtutea clasei.
În conţinutul normativ al unor constituţii sunt incluse dispoziţii care avantajează anumite categorii
sociale. În conformitate cu Constituţia Cubei (art. 4), puterea oamenilor muncii se bazează pe o alianţă
puternică a clasei muncitoare cu ţăranii şi alte pături ale truditorilor din oraşe şi sate, sub conducerea
clasei muncitoare. Constituţia mexicană (art. 28) dispune pedepsirea a tot ce este nedrept şi un avantaj
excepţional în favoarea uneia sau mai multor persoane şi în detrimentul intereselor societăţii sau unei
anumite clase sociale.
În preambulul Constituţiei Nepalului se menţionează că poporul ... având în vedere necesitatea de a
efectua restructurarea progresivă a statului pentru a rezolva problemele de clasă, de castă ... existente în
ţară, ... adoptă Constituţia.
Constituţia Turciei (art. 6) dispune că dreptul de a exercita suveranitatea nu ar trebui să fie deţinut
de către un anumit individ, grup sau clasă. Constituţia (art. 68) stabileşte că statutele, programele, precum
şi activitatea partidelor politice, nu trebuie să protejeze sau să instituie dictatura unei clase sau grup.
Reglementări ample privitor la structura societăţii există în Constituţia Indiei. Astfel, în articolul
16 din această Constituţie (Egalitatea de şanse în ocuparea forţei de muncă în instituţiile publice şi
întreprinderi) se stabileşte că nimic nu împiedică statul să emită hotărâri cu privire la rezervarea în
domeniul promovării la posturi în serviciul public, a unei anumite clase sau clase din cadrul castelor şi
triburilor enumerate în listele (Scheduled Castes, Scheduled Tribes), care, în viziunea statului, nu sunt
suficient reprezentate în serviciul public. Consacrând interzicerea muncii forţate, Constituţia (art. 23)
obligă statul ca, în procesul instituirii unor servicii obligatorii în scopuri publice, să nu recurgă la
discriminare pe motive de apartenenţă de clasă. În articolul 25, în care este reglementată libertatea
conştiinţei, Constituţia introduce orice interdicţie privind dreptul statului de a adopta legi prin care să se
asigure accesul la instituţiile religioase hinduse din domeniul public, tuturor claselor şi straturilor de
hinduşi.
Constituţia include un compartiment special (XVI), care conţine dispoziţii speciale referitor la
unele clase ale populaţiei. De exemplu, în articolul 340 din Constituţie este reglementat dreptul
Preşedintelui de a numi o comisie pentru examinarea condiţiilor de trai şi de muncă ale claselor înapoiate
din punct de vedere social şi cultural.
În viziunea noastră, succesul reformelor din Republica Moldova, în cele din urmă, va fi determinat
nu doar de oportunitatea şi caracterul raţional al transformării în curs de desfăşurare, dar, de asemenea, de
12
felul în care aceste reforme sunt acceptate şi susţinute de majoritatea populaţiei, măsura în care se reuşeşte
generarea unui strat social masiv, ai cărui membri să devină purtătorii ideologiei, moralităţii, condiţiilor
adecvate noilor solicitări ale timpului.
V.2. Conceptul, trăsăturile şi esența statului
În istoria gândirii universale au fost întreprinse nenumărate încercări de a formula o definiţie a

statului, de a indica cele mai distinctive trăsături ale sale, a-l evidenţia de alte fenomene sociale.
Majoritatea acestor surse se bazează pe demarcaţia dintre ”stat” şi ”societate” în domeniul intern şi pe
încercarea de a înţelege felul în care ele interacţionează.
Importanţa şi esenţa statului pentru orice societate, ca “sursa puterii care poate fi exercitată asupra
altor persoane”, au impus ca tocmai din antichitate să fie supuse unei examinări particularităţile vieţii
sociale şi ale sferei politice. Probabil că şi din aceste considerente statul este prezentat, mai întâi, ca
societate organizată, având un guvernământ autonom, ori acoperişul juridic al unui fenomen sociologic,
colectivitatea în întregime, denumită mai precis naţiune sau societatea politică care acoperă societatea
civilă.
În vorbirea curentă şi în diverse genuri literare pentru a exprima statalitatea sunt utilizate cuvintele
„stat”, „ţară”, „putere”, „patrie”. Deşi se creează impresia că în general aceste noţiuni au un sens
asemănător, totuşi, în realitate, de cele mai dese ori este vorba de fenomene diferite. Statele Unite ale
Americii sunt numite şi America, cu toate că acesta este un continent pe care se află zeci de state.
Denumirea răspândită a Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord este Anglia, deşi aceasta reprezintă
doar partea de sud-vest a insulei principale a Regatului.
Noţiunea de stat adesea este confundată cu cea de ţară (chiar şi în unele acte oficiale), dar şi
ultima, după cum am constatat, nu întotdeauna este utilizată corect. Ba mai mult, termenul ţară , utilizat în
diverse sintagme, asimilează noi conotaţii (ţara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă,)* ţara făgăduinţei
etc.).
Cuvântul „stat” este utilizat adesea când se face caracteristica unei anumite societăţi. Aşadar, când
se spune că SUA este un stat cu o industrie înalt dezvoltată, India este un stat cu nivel mediu de dezvoltare
capitalistă, iar Republica Ciad din Africa este un stat agrar înapoiat, de fapt este vorba nu despre stat, ci
despre societate. Şi doar constituţiile, referindu-se la stat, folosesc caracteristicile adecvate – democratic,
de drept, social etc.
Statul nu poate fi identificat cu societatea, deosebire constatată chiar şi în lucrările lui Aristotel, şi
în cele de mai târziu ale unor autori, deşi, de obicei, se consideră că această confuzie a fost depăşită
definitiv, după unele afirmaţii, în operele lui T. Hobbs (1588-1679), după altele – de J.-J. Rousseau (1712-
1778), iar după ultimele – în filosofia lui Hegel (1770-1831). Cu toate acestea, şi în prezent în unele
dicţionare şi în alte lucrări definiţia statului începe cu afirmaţia că statul este o societate sau o formă de
organizare a acestei. Astfel, profesorul Giorgio del Vecchio, renumit exponent al gândirii juridice italiene,
considera statul o formă de societate. În opinia sa însă, statul, “după cum nu e unica, tot aşa nu e nici cea
mai vastă formă de societate; sunt altele, de exemplu religiile, naţionalităţile, care cuprind un număr mult
mai mare de indivizi, aparţinând unor state diferite”.
*Conform DEX-ului - teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat.
13
Etimologic, cuvântul “stat” provine din latinescul “status rei publicae” care, pentru magistraţi şi
poporul roman, însemna “starea lucrărilor publice” sau “situaţia conducerii vieţii publice”.
Începând chiar cu formele incipiente de manifestare, statul a fost conceput într-o dublă ipostază: ca
teritoriu ce desemna şi identifica o continuitate socială şi ca formă superioară de organizare a societăţii.
La grecii antici, statul era definit prin noţiunea de polis - stat - cetate, fiind conceput ca aşezare
delimitată de alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale. O dublă abordare a noţiunii era
practicată şi de romani care foloseau două noţiuni distincte: “civitate”- stat cu sensul de teritoriu şi “res-
publica” - ca instituţie politică.
În literatura de specialitate se propune ca teoriile privitor la definiţia statului să fie consolidate în
cel puţin trei categorii:
- teorii care consideră statul ca o entitate printre altele existente în natură;
- teorii care concep statul ca un sistem diferit de o simplă totalitate a elementelor sale componente,
- teorii care percep statul ca un simplu produs al evoluţiei ideilor.
Profesorul Giorgio del Vecchio, renumit exponent al gândirii juridice italiene, considera statul o
formă de societate. În opinia sa însă statul, “după cum nu e unica, tot aşa nu e nici cea mai vastă formă de
societate; sunt altele, de exemplu religiile, naţionalităţile, care cuprind un număr mult mai mare de
indivizi aparţinând unor state diferite”. În virtutea faptului că statul este forma superioară de organizare a
unei societăţi anumite, chiar şi în cazul în care acesta nu reprezintă cea mai amplă formă de asociere după
numărul de indivizi şi specificul relaţiilor dintre aceştia, el rămâne într-adevăr “cea mai importantă şi cea
mai solidă” relaţie socială, deoarece “modelează mai energic şi determină în mod mai precis decât oricare
alta relaţiile vieţii comune”. Cât priveşte toate celelalte categorii de relaţii sociale, autorul citat era de
părere că acestea resimt în cel mai mare grad influenţa statului, “căci ele trebuie să se aşeze în cercul său
şi pe bazele sale”.
Ca orice fenomen complex, statul nu poate fi determinat în mod echivoc, fiind inevitabilă o
abordare polivalentă. Această noţiune cunoaşte o sumedenie de teorii însoţite de un număr impunător de
definiţii: “Statul este o instituţie care revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul unui teritoriu
determinat” (Max Weber). În continuare acelaşi sociolog german, Max Weber, susţine că statul deţine
monopolul exclusiv al constrângerii fizice legitime: ,,Orice mecanism de conducere ce presupune o
neîntreruptă administraţie trebuie, pe de o parte, să orienteze oamenii spre o stare de supunere faţă de cei
ce se pretind a fi exponenţii legitimi ai puterii, iar, pe de altă parte, să dispună real, tocmai în virtutea
acestei supuneri, de instrumentele necesare exercitării constrăngerii fizice, respectiv, de personalul
administrativ şi de mijloacele efective de administrare”.
Pentru Marx şi discipolii săi, statul nu este oricând şi oriunde o instituţie neutră, care să reprezinte
interesul general. Dimpotrivă, statul exprimă într-o chintesenţă maximă interesele clasei dominante;
regulile şi normele elaborate de mecanismele statale servesc interesele unei minorităţi în detrimentul
majorităţii dominante.
„Statul, scria Lenin, este produsul şi manifestarea caracterului de neîmpăcat al antagonismelor de
clasă. Statul apare acolo unde, atunci când şi în măsura în care, antagonismele de clasă nu pot fi obiectiv
împăcate, şi invers: existenţa statului dovedeşte că antagonismele de clasă sunt de neîmpăcat“.Statul este,
în momentul apariţiei sale, „un organ al dominaţiei de clasă, un organ al asupririi unei clase de către altă
clasă, el legalizează şi consolidează această asuprire, moderând conflictul dintre clase“.
14
Se poate aduce drept exemplu şi celebra expresie “Statul sunt eu”, atribuită regelui Ludovic al
XIV-lea (1638-1715), care a simbolizat caracterul patrimonial al monarhiei absolute, precum şi ecoul lui
Proudhon Pierre Joseph (1809-1865) de peste o sută cincizeci de ani mai târziu: “Statul suntem noi”, care
ilustra aspiraţia democratică a societăţii.
Credem că statul apare mai întâi ca o formaţiune organizată, având un guvernământ autonom. În
susţinerea acestei teze au fost propuse mai multe definiţii ale statului, printre care şi cea formulată de
Immanuel Kant: “Statul reprezintă reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice”.
Giorgio del Veccio afirma că statul este un “subiect al voinţei care stabileşte o ordine juridică”,
“subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor” sau “statul este coloana
vertebrală a societăţii, osătura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează
raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor”.
După Hans Kelsen, statul este “o ordine juridică bine organizată, cu organe specializate şi cu un
anumit grad de centralizare”.
Încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, Constantin Stere definea statul ca „o formă de cooperaţie
bazată pe organizaţia puterii de constrângere care s-a născut din organizaţia gentilică”. Constantin
Dissescu afirma determinat că statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un
teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor.
La G. Alexianu statul este o grupare de indivizi reuniţi printr-o legătură ă naţională pe un teritoriu
determinant şi fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale.
Profesorul T. Drăganu defineşte statul drept “o instituţie având ca suport o grupare de oameni
aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizată în
vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională”.
În opinia lui I. Deleanu, statul este un ansamblu de organe politice de guvernare şi că el
desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.
Cristian Ionescu opinează că: “indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi
autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt: forma de organizare politică a unei
colectivităţi umane, constituită istoric; localizarea geografică; existenţa unui grup conducător învestit cu
atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele poporului; prerogativa grupului
conducător de a stabili şi a apăra ordinea statală şi în cadrul acesteia, a celei juridice”.
Statul este definit şi ca organizare colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul
asigurării satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost exprimate, în mod
direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca şi în scopul asigurării respectării,
eventual prin constrângere, a acestor norme de către toate subiectele de drept intern.
Juristul francez M. Troper. În lucrarea Teoria juridică a dreptului el susţine că „statul este o ordine
juridică personificată”, că acesta este „un lucru pur abstract, ci nu fenomen fizic”. Anume de pe aceste
poziţii juriştii trebuie să studieze statul, iar în ce priveşte noţiunea de „stat social”, acesta este un cu totul
alt fenomen, afirma M. Troper. Acest punct de vedere este susţinut şi de alt autor francez – D. de
Bechillion. El releva că, după părerea unor jurişti francezi, „statul este întâi de toate o concepţie juridică”,
„personificare a ordinii juridice”. El „nu există în realitate”, este „un lucru pur abstract şi teoretic”, „o
instituţie abstractă, ci nu un fenomen fizic”.

Există opinii că Ludovic al XIV-lea n-a exclamat niciodată „L eatat c est moi!” „Statul sunt eu” în faţa preşedintelui Stărilor
generale din Paris în 1655. (A se vedea W. Cupyy, Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, Bucureşti, 2008.)
15
Potrivit unor savanţi, statul este definit prin combinarea unor caracteristici esenţiale ale acestuia.
De exemplu, britanicul S. F. Nadel considera că statul poate fi definit ca un sistem politic rezultat din
combinarea următoarelor elemente structurale: existenţa unei unităţi politice fondate pe suveranitatea
teritorială; instituirea unui aparat guvernamental specializat care ar deţine monopolul violenţei legitime şi
existenţa unui colectiv de conducători distinctivi prin procedura de formare a sa, statutul său diferit de
restul populaţiei şi monopolul acestuia asupra controlului politic. Autorul român N. Frigioiu afirma că
definiţia statului cuprinde patru caracteristici esenţiale ale acestuia: sedentarizarea populaţiei pe un anumit
teritoriu; instituţionalizarea şi centralizarea puterii politice; forma de organizare şi conducere a unei
comunităţi umane; existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare. Totuşi autorul
recunoştea că oricât de bună ar fi o definiţie, ea nu reuşeşte să “surprindă bogăţia determinaţiilor şi
conexiunilor din cadrul unui proces sau fenomen din care apare configurarea ideii”.
În opinia unor autori, statul este o “construcţie pe care toţi o invocă şi o solicit când viaţa,
libertatea sau averea lor sunt puse în pericol”, în sens strict juridic acesta fiind un “ansamblu sistematic de
organe de stat”.
Printre cei interesaţi de interpretarea conceptului de stat este promovată şi ideea unei definiţii ”de
tip ideal”, prin care statul este conceput ca ”o organizaţie cuprinsă din numeroase agenţii, conduse şi
coordonate de conducerea de stat (autoritatea executivă), care deţine capacitatea sau autoritatea de a face
şi a implementa reguli constructive pentru toţi oamenii, precum şi parametrii legiferării altor organizaţii
sociale într-un teritoriu dat, folosind forţa acolo unde este necesar pentru a-şi îndeplini scopurile”.
Analiza literaturii de specialitate referitoare la definiţiile statului ne face să credem că multitudinea
încercărilor de definire a acestui concept se soldează, uneori, cu promovarea unor interpretări nu prea
reuşite, unele incluzând tautologii sau pleonasme. Un exemplu în acest sens poate servi definirea statului
drept o “modalitate de organizare juridică a puterii politice a poporului sub forma puterii de stat în vederea
exercitării acestei puteri de către deţinătorul ei, poporul”.
În viziunea unor autori, statul modern este o formă de guvernare foarte specială, având următoarele
caracteristici:
- este o instituţie recognoscibilă separată sau un ansamblu de instituţii astfel diferenţiate de restul
societăţii, încât să creeze sfere publice şi private identificabile;
- este puterea suverană sau supremă în cadrul teritoriului său şi, prin definiţie, autoritatea
legislativă supremă, adică cea care emite legi, susţinute de sancţiuni coercitive;
- suveranitatea statului se extinde asupra tuturor indivizilor de pe teritoriul său şi se aplică în mod
egal chiar şi celor aflaţi în posturi de guvernare sau de legiferare;
- personalul statului modern este în majoritatea lui recrutat şi format pentru a conduce într-o
manieră birocratică;
- statul are capacitatea de a colecta de la populaţia sa venituri fiscale (prin impozitare), pentru a-şi
finanţa activităţile.
La etapa contemporană, statul mai este determinat ca un „paznic de noapte” sau un „stat minimal”,
rolul complex al acestuia fiind limitat la sarcina de a asigura protecţia juridică a cetăţenilor şi bunurilor,
inclusiv de a asigura funcţionarea neîngrădită a societăţii civile.
În literatura modernă de specialitate, state se consideră toate formele de organizare politică a
societăţii, care dispun de un anumit grad de independenţă. Doar în ştiinţa politică se păstrează tendinţa de
utilizare terminologică exactă: state se consideră, în mod tradiţional, doar statele-naţiuni (state naţionale),
16
celelalte forme de organizare politică a societăţii se referă la alte tipuri de organizare a puterii
teritorializate. În general, termenul stat a intrat în vorbirea uzuală ca denumire a formaţiunilor teritoriale
formal independente. Această problemă se referă cu prioritate la statele federative, cum ar fi, de exemplu,
Rusia. Nu întâmplător mulţi politologi din Occident, iar în ultimii ani şi cei din statele postsovietice, au
acordat URSS insistent titlul de „imperiu”: aceasta nu este o metaforă, deoarece, conform caracteristicilor
tipologice de bază, din cauza formei distincte de organizare a puterii politice, URSS a fost într-adevăr un
imperiu.
Aşadar, majoritatea filosofilor au conceput statul ca pe un atribut inevitabil al modernităţii, ca
“parte a peisajului tuturor acelor societăţi nebazate pe înrudire sau supunere feudală”. Considerând statul
ca fiind indispensabil unor societăţi complexe, ei îi atribuie calitatea de “factor de unitate în formarea
socială”, “distribuitor autoritar al valorilor”, “puterea publică” sau “Grundnom” (sursa supremă a
autorităţii etice).
Din punctul de vedere al teritoriului condus, statul reprezintă un caz particular de organizare şi
realizare a puterii publice, de aceea este necesară stabilirea iniţială a unui sens mai vast al conceptului de
sistem al administraţiei publice şi abia după aceasta să trecem la una din formele posibile de existenţă a
unui asemenea sistem.
Mai mult decât atât, definirea oricărui concept presupune utilizarea uneia (sau a mai multe) dintre
procedurile logice, care îi determină poziţia în raport cu celelalte noţiunii: fie prin evidenţierea
caracteristicilor specifice, fie prin raportarea la un concepţie mai vastă sau prin egalarea uneia similară.
V.3. ELEMENTELE STATULUI
V.3.1 Noţiuni generale. Studierea istoriei universale a popoarelor civilizate nu ne poate oferi un
exemplu de viaţă socială lipsită de organizare politică, oricît de rudimentară ar fi ea sau lipsită complet de
anumite reguli de conduită (fie un obicei, chiar primitiv, fie o normă juridică). Condiţiile juridice de
existenţă a statului consituie un element indispensabil al vieţii sociale, deoarece normele juridice, dreptul,
acordă societăţii un caracter definit şi coerent.
În compartimentul de faţă vom căuta răspunsul la întrebarea: cum asigură statul conducerea
politică a societăţii. Din această perspectivă vom şi aborda problematica elementelor constitutive ale
statului, ca mai apoi să cunoaştem diversele forme juridice ale acestuia.
În doctrina dreptului constituţional s-a încetăţenit ideea, că din punct de vedere juridic, putem
vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi o conducere
efectivă exercitată în numele statului – puterea sa asupra teritoriului şi populaţiei.
Dacă primele două elemente sînt de natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea
element este de natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important. Drept rezultat, statul ne
apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt, populaţia şi teritoriul, cu un element politico – juridic, adică
o putere publică reglementată din punct de vedere juridic.
V.3.2 Poporul. Termenul popor (în limba greacă: demos) este considerat “o comunitate etnică de
un tip deosebit ce se constituie nu pe baza relaţiilor de înrudire, ca cele precedente, ci pe descompunerea
lor, pe înlocuirea lor cu legături teritorial-economice (ca urmare a migraţiilor şi amestecului de
populaţii)”.
17
Termenul “popor” este utilizat de obicei în trei sensuri. În primul rând, acest concept se referă la
toţi oamenii care locuiesc într-o anumită ţară. În acest caz, conceptul de popor coincide cu noţiunea de
populaţie. În al doilea caz, noţiunea de popor include oamenii muncii – creatori de valori materiale şi
spirituale şi care nu-şi atribuie rezultatul muncii altora. În al treilea rând, poporul este o unitate închegată,
care dispune de o psihologie (mentalitate) unică, cultură, tradiţie, limbă, obiceiuri, teritoriu, relaţii
economice comune etc.
În opinia lui Rousseau, pentru popoare, ca şi pentru oameni, există ... o perioadă a maturităţii, care
trebuie aşteptată înainte ca ele să fie supuse legilor: dar, consideră el, „maturitatea unui popor nu este
întotdeauna uşor de recunoscut; dacă acţionezi înainte de vreme, încercarea dă greş”. Potrivit acestuia,
unele popoare sunt disciplinate încă de la naştere, altele însă nici peste zeci de secole. Drept exemplu este
invocat cazul ruşilor care, în viziunea lui, „nu vor avea niciodată cu adevărat o viaţă civică, pentru că au
început s-o aibă prea de timpuriu”.
În doctrina dreptului constituţional, poporul este considerat ca una dintre condiţiile juridice de
existenţă a statului (sau element constitutiv al statului), asupra căruia acesta îşi exercită suveranitatea sa
“ratione personae”. Deci, din punct de vedere juridic, indivizii, cu excepţia apatrizilor, sunt ataşaţi la stat
printr-o legătură care implică o serie de consecinţe. Din acest context se conturează mai multe probleme,
printre care una ce ţine de faptul că pentru existenţa acestui element constitutiv al statului, consideră
necesare anumite criterii numerice, adică existenţa unui minim necesar de indivizi (se menţionează cifra
de 10000 de indivizi).
Totodată, trebuie să apreciem justeţea autorilor care consideră asemenea afirmaţii drept “empirice
şi din punct de vedere raţional inadmisibile”, şi a celor care recunosc că “statul este o formă specifică de
constituire a unei societăţi umane, indiferent de numărul membrilor ei”. Suntem de acord cu autorii pentru
care „Fiecare popor este independent şi suveran, oricare ar fi numărul indivizilor care îl compun şi
mărimea teritoriului pe care îl ocupă…”.
În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem totuşi că este necesar un număr destul de mare de oameni
“pentru a permite mulţimii să aibă o organizaţie desăvîrşită şi o viaţă autonomă, independentă de puterile
externe, deoarece statul are în mod esenţial caracterul de autarhie, adică dreptul să fie suficient sie însuşi”.
Această ipoteză era confirmată şi de Rousseau, care susţinea că între numărul populaţiei (adică
numărul celor care constituie poporul - n.a.) şi teritoriul statului pe care sunt aşezaţi aceştia trebuie să
existe un „anumit raport convenţional, care asigură statului adevărata lui măreţie”.
Evident că popoarele care s-au perindat în istoria civilizaţiei au fost constituite în diferite
circumstanţe istorice.
În doctrina dreptului constituţional, poporul este recunoscut ca fiind cel mai important subiect al
dreptului constituţional. În majoritatea cazurilor, сategoria popor este menţionată în preambulul
constituţiilor. De exemplu, în Preambulul Constituţiei Albaniei se consacră următoarele: „Noi, poporul
Albaniei, pătrunşi de conştiinţa de sine şi sentiment de mândrie pentru istoria noastră ... pornind de la
aspiraţiile seculare ale poporului albanez de egalitate şi unitate naţională ... adoptăm această Constituţie”.
Într-un număr considerabil de constituţii, poporului i se atribuie calitatea de deţinător al
suveranităţii. Suveranitatea naţională aparţine poporului, declară Constituţia Republicii Moldova (art. 2).
Suveranitatea naţională aparţine poporului român, consacră Constituţia României (art. 2). Consituţia
Austriei (art. 1) dispune că suveranitatea acestui stat emană de la popor. Întreaga putere de stat provine de
la popor, declară Constituţia Bulgariei (art. 1), Constituţia Cehiei (art. 2). În Constituţia Croaţiei (art. 1) se
18
menţionează că puterea provine de la popor şi aparţine poporului, ca o comunitate de cetăţeni liberi şi

egali.
În unele constituţii se reliefează despre anumite caracteristici ale poporului. În acest sens,
Constituţia Republicii Moldova inserează faptul că statul are ca fundament unitatea poporului. Constituţia
noastră mai dispune că voinţa poporului constituie baza puterii de stat (art. 38).
În Preambulul unor constituţii categoria ”popor” este utilizată în contextul asumării de către acesta
a unor angajamente de perspectivă. Un exemplu elocvent la acest capitol este Constituţia Japoniei, în al
cărei conţinut se menţionează: ” Noi, poporul japonez ... hotărâţi să asigurăm pentru noi înşine şi pentru
urmaşii noştri roadele cooperării cu toate naţiunile şi binefacerile pe care libertatea le aduce pe tot
cuprinsul ţării noastre, decidem să nu se mai repete ororile războaielor ca urmare a acţiunii guvernanţilor
… adoptăm această Constituţie”; ” Noi, poporul japonez, dorim pacea pentru totdeauna …”; ” Poporul
japonez socoteşte ca o datorie de onoare a patriei să realizeze aceste idealuri şi face jurământ să
urmărească aceste scopuri nobile în toate strădaniile sale”.
Noţiunea în discuţie este utilizată în textul constituţiilor şi în cazurile în care acestea descriu
atribuţiile reprezentanţilor plenipotenţiari ai poporului. De exemplu, Constituţia Republicii Moldova
(preambul) consacră: ”Noi, reprezentanţii plenipotenţiari ai poporului Republicii Moldova, deputaţi în
Parlament … Pornind de la aspiraţiile seculare ale poporului … Avînd în vedere continuitatea statalităţii
poporului … adoptăm Constituţia Republicii Moldova …”.
În unele cazuri, noţiunea de popor este inclusă în jurământul şefului de stat, consacrat în textul
Constituţiei. De exemplu, în jurământul depus de regele Belgiei (art. 91 din Constituţie) este inclus
următorul text: ”Jur să respect Constituţia şi legile poporului Belgian …”. În Bulgaria, membrii Adunării
Naţionale, Preşedintele şi vicepreşedintele depun următorul jurământ: „Jur, în numele Republicii Bulgaria,
să respect Constituţia şi legile ţării şi, în toate acţiunile mele, să urmăresc interesele poporului …”.
V.3.3 Teritoriul. Dacă am mai putea admite că există teritorii fără stat (pămînturi virgine, corpuri
cereşti, care în virtutea tratatelor internaţionale nu pot fi apropriate de către vreun stat), existenţa vreunui
stat fără teritoriu este inemaginabilă.
Prin teritoriu, ca element natural al statului, se recunoaşte acea parte a globului pămîntesc, asupra
căruia un stat îşi exercită dominaţia sa publică. Acest spaţiu geografic este constituit din suprafeţe terestre,
acvatice şi maritime, din solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. În lipsa acestui element o
comunitate socială, oricît de numeroasă ar fi, n-ar putea constitui un stat. În această ordine de idei,
triburile nomade au fost considerate, în cel mai bun caz, “embrioane de state”, dar nicidecum state.
De la bun început trebuie să menţionăm că privitor la natura jurdică a teritoriului este cunoscută o
diversitate de concepţii, esenţa fiecăreia fiind determinată de anumite împrejurări istorice.
Primele teorii ce ţineau de natura juridică a teritoriului au fost numite patrimoniale. Născute în
perioada regimului feudal, se fundamentau pe ideea că puterea statului asupra teritoriului izvorăşte din
proprietatea exclusivă a monarhului asupra pămîntului, implicit asupra teritoriului. Seniorul politic
(monarhul) era în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire (Alaska) şi, în
rezultat, suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pămîntului.
La finele secolului XIX şi începutul secolului XX ideia de “dominium”, în care o autoritate de
ordin public era confundată cu raporturile private de proprietate predominantă în perioada feudalismului,
este substituită prin cea de "imperium". Aceasta din urmă a dat naştere unei noi teorii despre teritoriu,
19
teoria teritoriului-obiect, care trata teritoriul ca pe un obiect al dominaţiei statului, dominaţie, însă, nu se
mai confunda cu dreptul de proprietate.
În esenţa acestei teorii se susţinea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi:
a) al proprietarului, care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii sale în
corespundere cu legea;
b) al statului, care în virtutea dreptului îşi exercită suveranitatea asupra acestuia.
Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de
la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.
În secolul XX apare teoria “teritoriului limită”, conform căreia teritoriul unui stat a devenit
limitele competenţei sale, suprafaţa, înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor şi bunurilor ce se
găsesc aici.
Potrivit doctrinei actuale, teritoriul nu este privit ca “o simplă dimensiune de ordin geografic a
statului”, ci ca un element constitutiv al statului care reprezintă “spaţiul în care se exercită competenţa
statului şi în care se realizează organizarea lui politică şi juridică. Teritoriul este o condiţie indispensabilă
a independenţei puterii publice, care “înscrie naţiunea pe planul unei realităţi concrete”.
Marea majoritate a savanţilor contemporani consideră că teritoriul, ca o condiţie juridică de
existenţă a statului, este însoţit de următoarele caractere juridice:
1. Inalienabilitate.
2. Indivizibilitate.
În acest context se cere remarcat faptul că în Constituţia Republicii Moldova, art. 3, al.1, se
stipulează că “teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că “frontierele ţării sînt consfinţite prin
lege organică”.
În opinia profesorului T. Drăganu, principiul inalienabilităţii teritoriului presupune:
a) imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, care
s-ar putea realiza numai printr-o lege organică.
b) imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a
teritoriului statului nostru.
Principiul indivizibilităţii, ca caracteristică juridică a teritoriului, este prevăzut în art. 1 al
Constituţiei Republicii Moldova, în baza căruia republica este un stat "suveran, unitar şi indivizibil".
Evenimentele din stânga Nistrului ne conving de necesitatea includerii în Constituţia oricărui stat
a unor prevederi mai precise, categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta principiul
unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său.
Teritoriul oricărui stat este circumscris în anumite limite spaţiale numite “frontiere”.
Frontiera este linia sau zona, care delimitează teritoriul unui stat, în cadrul căreia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunile au dreptul său la autodeterminare.
Aşadar, solul planetei aparţine statelor care sînt separate prin aşa-numitele “dureroase cicatrice ale
istoriei”, al căror traseu poate fi contestat, dar care constituie hotarele juridice ale suveranităţii “raţionee
looci”.
Frontiera constă dintr-o linie trasată între diferitele puncte de pe suprafaţa globului, care despart
teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, în larg - de marea liberă, în înălţime - de spaţiul cosmic, iar în
adîncime -pînă la limitele unde mijloacele tehnice moderne permit exploatarea lui.
20
Noţiunea de frontieră ca “linie continuă şi fixă” este relativ recentă şi se poate manifesta în formă
de frontieră naturală sau geografică, geometrică şi astronomică.
Frontierele naturale sau geografice se fixează mai întîi pe hîrtie, apoi pe teren, de către o comisie
de frontieră, care instalează, întreţine şi verifică semnele (punctele) de frontieră, începînd de la limite
naturale, în general orografice, ţinînd cont de relief (crestele munţilor, în cazul Pirineilor; talvegul unui
rîu: Rhinul între Franţa şi Germania, Prutul între Republica Moldova şi România, linia Oder-Neisse între
Germania şi Polonia, Rio Grande sau Rio Bravo între SUA şi Mexic, de un lac (lacul Lanoux între Franţa
şi Spania, lacul Lemen între Franţa şi Elveţia, frontiera americano-canadiană la Marile Lacuri).
Frontierele geometrice rezultă din limite artificiale convenţionale, linii geometrice, drepte sau
curbe (Africa de Sud şi Africa de Nord).
Frontierele astronomice se fixează între două puncte cunoscute, meridiane sau paralele (paralela
38 între Coreea de Sud şi de Nord; paralela 17 între Vietnamul de Nord şi de Sud pînă la retragerea SUA).
Frontierele pot fi trasate şi conform teoriei "sectoarelor", cum ar fi, de exemplu, divizarea Arcticii
în patru zone aparţinînd statelor ce posedă ţărm în Oceanul Îngheţat de Nord (SUA, Rusia, Canada,
Norvegia şi Danemarca).
Referitor la noi, Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova (art.1) stabileşte că frontiera
de stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile
statelor vecine, iar pe plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Se stipulează,
totodată, că frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii
Moldova.
Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine în baza
totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de delimitare şi demarcare, şi se marchează pe teren cu semne de
frontieră clar vizibile.
Frontiera de stat a Republicii Moldova se trasează: pe uscat – pe liniile distinctive de relief, pe
sectoare fluviale – pe linia de mijloc a rîului, pe calea navigabilă principală sau pe talvegul rîului, pe lacuri
şi alte bazinuri de apă.
În cazul schimbării configuraţiei malurilor sau a nivelului apei, chiar şi atunci cînd rîul îşi schimbă
cursul, frontiera de stat a Republicii Moldova, care trece pe rîu, lac sau alt bazin de apă (numite ape de
frontieră), nu se deplasează.
Pe podurile şi digurile care trec peste apele de frontieră, frontiera de stat a Republicii Moldova se
stabileşte pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic, independent de felul cum este trasată frontiera de
stat pe apă.
Trasările frontierelor între state sînt însoţite uneori de contestări care trec deseori în incidente
aflate la baza conflictelor interstatale, fie locale, fie chiar mondiale. Drept exemplu pot fi aduse: conflictul
între URSS şi China legat de rîul Amur, războiul între Iran şi Irak de la delta Tigrului şi Eufratului,
controversele de frontieră între Etiopia şi Somalia, între Ciad şi Libia pentru Banda Aozou, între Mali şi
Burchina-Faso pentru Banda Agacher; sau pretenţiile mai multor ţări (Maroc, Algeria, Mauritania,
poporul Sahrahoui) asupra ex-Saharei spaniole, care trebuia să fie dezlegate de referendum în virtutea
“dreptului popoarelor la autodeterminare”.
În America de Sud există neînţelegeri de frontieră moştenite din războiul Pacificului (1879), între
Cili, Peru şi Bolivia faţă de trasarea frontierelor în zona amazoniană, între Argentina şi Cili faţă de canalul
Biglo şi trei insule strategice în Ţara de Foc la extrema sudică a continentului.
21
În Asia asemenea controverse au avut loc între URSS şi Japonia în legătură cu insulele Curile,
între China şi Vietnam faţă de insulele Spnaarleys din Marea Chinei meridionale ş. a.
Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor astfel trasate, relevă suveranitatea statului, şi datorită
acestui fapt ele sînt ocrotite de intervenţii ilegale.
V.3.4 Puterea publică. Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un
teritoriu şi o populaţie. Pe lîngă aceste două elemente este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere
publică, care devine astfel un element constitutiv esenţial al statului.
Notiunea de putere, inclusiv cea de putere sociala este extrem de vaga, de generala, fara a fi in
masura sa aiba niste delimitari clare, precise.
Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta comportamentul altora într-un fel dorit
şi care poate lua toate formele mecanismelor de influenţă. Aceste mecanisme înseamnă persuasiune
(influenţare fără a promite vreo recompensă ori fără a ameninţa cu pedeapsa din partea celui ce deţine
puterea) sau mici presiuni ori tratative (promisiune de recompensare, ameninţarea cu pedeapsa), mergînd
pînă la presiune extremă, forţă sau coerciţie (ameninţarea cu o pedepsire severă sau cu o pierdere). Deşi
"puterea" şi "influenţa" deseori sînt folosite ca sinonime, mulţi analişti consideră că "influenţa" este un
concept mai larg, iar puterea este o formă a influenţei ce derivă din ameninţarea cu o pedeapsă severă, în
caz de neascultare.
Orice societate, oricît de primitivă ar fi trebuie să depindă de o anumită organizare şi distribuire a
puterii, chiar şi pentru elementara funcţie de conservare a ei.
În acest sens, cercetătorul francez Balandier considera ca puterea va fi definită ca rezultînd din
necesitatea de a lupta împotriva voluntarismului care o ameninţă cu dezordinea.
Puterea apare ca o necesitate socială, utilitatea ce poate fi explicată, în primul rînd, din punctul de
vedere al importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne din orice societate.
Dar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin prisma faptului că orice
societate globală are legătură cu exteriorul, relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să
organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea.
Formele puterii pot fi variate, dar nu se poate imagina absenţa totală a oricărei forme de putere,
fără a presupune dezagregarea structurilor sociale.
Rolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor
structuri şi organisme ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul
acestora.
Argumentînd necesitatea puterii, Robert Bierstedt preciza "Trebuie să fie clar că este nevoie de
putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele...Pe scurt, puterea sprijină
ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele oricărei asociaţii
şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine".
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora,
de a determina supunerea sau subordonarea altora.
În sens sociologic puterea desemnează “o forţă pusă în serviciul unei idei, o forţă născută din
conştiinţa socială, destinată să conducă grupul în căutarea “binelui comun” şi capabilă, la nevoie, de a
impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă”.
22
În politologie puterea este tratată ca o capacitate de a afecta comportamentul altora într-un fel
dorit. În acest sens “puterea“ este considerată sinonim cu noţiunea de “influenţă”, avînd posibilitatea de a
îmbrăca toate formele mecanismelor de influenţă.
Drept sinonime ale noţiunii de “putere” sînt folosite, uneori, noţiunile de “influenţă”, “autoritate”
şi “coerciţie”. Pentru a evita orice confundare a acestor noţiuni devine evidentă şi necesară o interpretare
succintă a lor.
În literatura de specialitate prin influenţă se subînţelege capacitatea unei persoane de a afecta
comportamentul altora într-o manieră favorizată de ea. Unii analişti fac deosebire între influenţă şi putere,
limitînd influenţa la folosirea unor mijloace “indirecte sau intangibile”, în scopul modificării
comportamentului. O altă categorie de autori consideră puterea o formă de influenţă, care “ameninţă cu
pierderi majore în caz de neconformitate”.
Autoritatea este tratată drept o influenţă care derivă “din acceptarea voită din partea altora a
dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative, aşteptînd în schimb ascultare (supunere)”.
Coerciţia este “o formă de influenţă caracterizată printr-un grad înalt de constrîngere sau de
obligativitate”.
În cadrul acestor noţiuni puterea este o formă de influenţă care derivă din raportul de obligare,
adică ameninţarea cu o pierdere severă sau cu o privare de ceva, în caz de nonconformism şi care este
însoţită de următoarele trăsături:
- nu este o capacitate fizică a omului, în sens de putinţă;
- se manifestă numai în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara societăţii;
-are posibilitatea de a determina subordonarea altora.
În dreptul constituţional un rol primordial are analiza puterii în sensul de relaţie între două
"subiecte" inegale, relaţie în virtutea căreia un subiect, de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii
şi de a asigura îndeplinirea lor.
Puterea, evident, este necesară în orice colectivitate umană şi, pe cît de diverse sînt relaţiile sociale
din cadrul colectivităţii, pe atît de diferite pot fi şi formele puterii.
Astfel, în dependenţă de metoda de intervenţie a puterii în fenomenele sociale puterea poate fi:
- anonimă (se reflectă în societăţile primitive, dar şi în cele moderne, în formă de rezistenţă
colectivă, tulburarea opiniei publice);
- individualizată (este concentrată în persoana unui şef de stat sau a unei minorităţi şi se
reflectă în formă de tiranie sau monarhie);
- instituţionalizată (reprezintă rezultatul instituţionalizării puterii – fenomen, care “dă naştere
în mod artificial unei legături normativ-juridice între instituţiile care inserează în sine ideea juridică şi
omul care devine guvernant în virtutea statutului organic al acestei instituţii”.
Puterea se instituţionalizează în toate domeniile vieţii sociale: în familie (pater familias), la
întreprindere (consiliul de administraţie); la şcoală (profesorii); în societate (parlamentul, guvernul).
Astfel, distingem o diversitate de expresii ale puterii , cum ar fi: putere economică, putere militară, putere
spiritual-ideologică, putere legislativă, putere judecătorească, putere politică, putere publică etc.
Puterea, ca fenomen, presupune existenţa unei surse de autoritate şi se caracterizează prin
posibilitatea de a ordona, a impune obligaţia celui care primeşte ordinul, comanda de a se supune acestui
ordin.
23
Existînd din cele mai vechi timpuri, ea a fost personificată, la început, în şeful colectivităţii umane
respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care îşi impunea autoritatea semenilor săi prin calităţile sale.
Odată cu evoluţia relaţiilor sociale autoritatea s-a detaşat într-un fenomen separat de persoana celui care
deţinea puterea sau o exercita. În rezultatul acestor transformări apare un sistem organizat mai complex,
pe care astăzi îl numim stat, iar autoritatea începe a fi numită putere de stat (publică).
Rolul major al puterii publice în societate este motivat prin mai multe argumente:
a) lipsa unei conformităţi automate a indivizilor faţă de reguli şi legi, puterea fiind necesară pentru
a le face respectate;
b) toate societăţile au nevoie de o orientare spre anumite scopuri, puterea avînd funcţia de a le
dirija şi menţine în stare de funcţionare;
c) competiţia politică între indivizi şi grupuri sociale poate genera instabilitate, puterea fiind
mijlocul de menţinere a coeziunii societăţii şi ordinea stabilită;
d) existenţa în plan economic a inegalităţilor şi a injustiţiei sociale obligă puterea să intervină
pentru a păstra anumite proporţii şi a împiedica creşterea peste anumite limite a disimetriilor;
e) fiecare societate are relaţii cu alte societăţi, prietene ori ostile, puterea fiind necesară pentru
apărarea împotriva unei agresiuni posibile, dar şi pentru a desfăşura relaţii politice, economice, culturale
reciproc avantajoase.
Din diversitatea de expresii ale puterii, pentru ramura şi ştiinţa dreptului constituţional, un interes
deosebit îl prezintă puterea politică şi puterea publică.
După cum s-a menţionat mai sus, puterea este inerentă oricărei colectivităţi umane, inclusiv celor
primitive. Dar puterea exercitată de organele gentilico-tribale (şefii ginţii sau tribului, organele comune
ale uniunilor de triburi) nu purta un caracter politic, ea nu era încredinţată unui grup de oameni separat de
populaţie.
Această putere socială devine politică odată cu transformarea colectivităţii umane în societate,
“cînd cei care o alcătuiesc au, chiar şi în formă rudimentară, conştiinţa apartenenţei la acea colectivitate,
ceea ce presupune diferenţierea individului de grup.”
Pentru Franz Neuman "puterea politica este puterea sociala concentrata in stat".
O pozitie apropiata o are si G Burdeau, nici pentru el neexistand o delimitare clara intre puterea de
stat si cea politica "Prin intermediul politicului- apreciaza Burdeau- grupul releva constiinta pe care o are
despre sine, prin putere tinde s-o faca activa pentru a-si croi prin ea viitorul sau". Nu credem că ultima
afirmaţie este întocmai corectă. In viziunea noastră statul este numai o componentă a puterii, şi nu puterea
în totalitate. Nu trebuie să uităm că în sistemul puterii în afară de stat, intră si alte instituţii politice cu rol
important în derularea vieţii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernământ, regimul politic,
etc.
Suntem de acord cu ideia că statul concentreaza in cea mai mare măsură puterea politicăa, dar nu
in totalitate si nici in situatia de a se identifica cu ea, intrucat fiecare din aceste concepte acopera realitati
sociale distincte si, in acelasi timp, interconditionate.
Cât ne priveşte credem că în tentativa de definire a puterii politice trebuie să pornim de la faptul că
aceasta este în primul rând o noţiune ideologică, ce exprimă, interpretează şi fundamentează de pe
poziţiile şi din perspectiva intereselor unei forţe social-politice, realitatea politică.
Orice forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii, are o
anumita viziune despre societate si pe care si-o impune in practica prin putere. Acest fapt este valabil atat
24
in cazul societatilor totalitare unde exista o unica forta social-politica care prin putere, organizeaza si
conduce societatea, isi promoveaza interesele, cat si in societatile democratice. In cazul acestora din urma
unde intalnim forte politice aflate la putere si forte politice ale opozitiei si intr-un caz si in altul avem de-a
face cu o putere politica bazata pe aceleasi principii fundamentale, urmarind in esenta aceleasi scopuri si
interese, ceea ce le deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire, caile, mijloacele, ritmurile, intr-un
cuvant paradigmele doctrinare.
Componenta ideologica a puterii este data de emitentul politic, de cel care o detine si o exercita in
scopul sau. Rolul oricarei puteri politice este acela de a asigura corespunzator cu interesele claselor sau
categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si organisme, echilibrul
colectivitatilor ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara.
Aceasta calitate a puterii politice decurge din faptul ca orice putere este, in esenta ei, purtatoarea
intereselor comune ale unei comunitati, in cazul societatii democratice, a majoritatii. Prin urmare, ea
trebuie sa apere si sa promoveze interesele acestei majoritati, care, cel putin teoretic, exclude imixtiunea
din afara ei, intrucat in orice conditie, o eventuala forta de imixtiune se afla in contradictie cu majoritatea.
Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenta societatii, posibilitatea functionalitatii
acesteia.
Reputatul politolog Anton Carpinski considera ca puterea politica este "capacitatea de a-i obliga pe
actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca obligatiile pe care le impun obiectivele colective,
mobilizand resursele societatii in vederea asigurarilor obiectivelor propuse".
Din aceasta perspectiva am putea spune ca puterea politica este mijlocul prin care se constituie,
fiinteaza si dureaza o societate.
În literatura marxista romaneasca puterea politica era definita ca "o functie sociala generalizanta
care consta in luarea deciziei la nivelul intregii societati, in conformitate cu interesele clasei dominante si
in a le asigura indeplinirea prin autoritatea suverana, prin mijloacele fortei publice".
In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politica are urmatoarele trasaturi:
1. Caracterul integrator ce consta in capacitatea pe care puterea politica o are de a-si subordona
celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care sa-si
exprime propriile sale scopuri si interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de catre
puterea politica, este conditia esentiala a realizarii actului de conducere sociala. Nu exista fapt politic care
sa nu fie in acelasi timp un fapt social si, cu atat mai mult, nu exista procese si fenomene sociale care sa
nu fie susceptibile de a imbraca un caracter politic. Tocmai aceasta ingemanare intre social si politic
permite puterii politice sa-si subordoneze si sa-si foloseasca celelalte forme ale puterii sociale, in mai
multe situatii acestea fiind chiar forme ale miscarii si exprimarii politicului.
2. Caracterul suveran. Puterea politica este singura si unica instanta suprema dintr-o societate. În
aceasta calitate ea este singura care prin institutiile sale legitime are dreptul de a lua si aplica decizii, de a
exercita controlul fara amestecul sau influenta unei alte puteri din interior, cat mai ales din exterior. Altfel
spus puterea politica este suverana, unica, indivizibila, exclusiva si inalienabila.
3. In raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politica are un caracter imperativ,
obligatoriu si ierarhic atat pentru societate in ansamblul ei cat si pentru celalalte forme particulare ale
puterii sociale. Tocmai aceste calitati-imperativitatea si obligativitatea ii asigura impunerea, randamentul
si eficienta, elemente necesare oricarui act de conducere a societatii. Puterea politica se prezinta sub forma
unor centre si nuclee ale puterii.
25
4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si asimetric.

Infaptuirea puterii este o relatie sociala care impune cu necesitate cel putin doi parteneri:
conducatorii sau conducerea si condusii si supunerea, adica aceia asupra carora sa se impuna, sa se
realizeze in interiorul ei.
Relatia conducere-supunere, care formeaza cele doua loturi ale puterii, se realizeaza: "intre cei care
exercita puterea si ceilalti membri ai grupului se stabileste o relatie specifica; ea consta in comunicarea si
executarea hotararilor… a comunica o hotarare pentru executare inseamna a conduce. A raspunde acestei
comunicari, efectuand actiunile curente prin hotarare, inseamna a te supune"5.
5. In contextul oricarui sistem politic, statul reprezinta principalul instrument de realizare in
practica a puterii politice. Statul este este cel care, prin institutiile sale, elaboreaza deciziile, legile
(parlamentul), le pune in aplicare (guvernul), realizand astfel obiectivele si sarcinile puterii politice.
Tot acelasi stat infaptuieste si controlul modului de aplicare in practica a deciziilor si hotararilor
puterii politice.
Aceasta nu inseamna o identificare, confundare a statului cu puterea, intrucat acestea sunt elemente
distincte ale sistemului politic.
Fiecarei oranduiri sociale, societatii ii este specific un anumit tip de putere politica.
Forma pe care o imbraca puterea politica este determinata de o serie de factori, cum ar fi:
- natura si esenta sistemului politic. In cadrul acestuia un rol important il joaca clasa sau grupul
social pe care o reprezinta si ale caror interese, aspiratii si scopuri le fundamenteaza, legitimeaza, apara si
promoveaza;
- raportul de forte dintre clase, grupuri, partide si forte politice din societate la momentul dat;
- nivelul de dezvoltare al democratismului politic.
In decursul istoriei s-au constituit doua tipuri de puteri politice - puterea politica democratica si
puterea politica dictatoriala.
7. In societatile democratice, puterea politica se intemeiaza pe lege, pe drept. Ea exprima si
promoveaza vointa, aspiratiile interesele majoritatii cetatenilor. In societatile totalitariste, fundamentarea
pe lege este doar teoretica, in realitate ea este o incalcare a legii sub toate formele si aspectele ei.
Noţiunea de putere politică este folosită cel mai des ca sinonim al puterii de stat.
În opinia unor specialişti în materie de drept constituţional, noţiunile de “putere politică” şi “putere
publică” sînt identice.
În realitate, însă, noţiunea de putere politică este mai largă ca volum decît cea de putere publică.
Astfel, putem vorbi de puterea politică a unui partid, chiar dacă se află în opoziţie, dar nu putem considera
această putere ca fiind una de natură publică.
Mai mult decît atît, dacă privim statul ca un element central al puterii politice, care este
organizarea unei ordini sociale, prin intermediul “căruia sînt puse în valoare însuşirile sufleteşti şi
bogăţiile materiale ale unui popor”, diferenţa dintre noţiunile în discuţie devine şi mai evidentă.
Spre dosebire de mediul natural (populaţia şi teritoriul), statul a fost creat prin aplicarea forţei de
convingere şi constrîngere, care după făurirea lui s-a transformat din formă politică a puterii sociale în
putere publică sau de stat.
Puterea publică se distinge de alte forme ale puterii, inclusiv de cea politică, prin trăsăturile
specifice pe care le posedă şi anume:
26
a) puterea publică este o putere juridică, deoarece cei care o exercită sînt impuşi să exercite
puterea prin elaborarea şi aplicarea normelor de drept. Sau, după expresia altor autori, puterea publică are
caracter normativ.
b) puterea publică posedă calităţile de continuitate şi permanenţă, deoarece prerogativele sale
aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;
c) puterea publică pretinde să exprime interesul întregii societăţi, cu toate că uneori se află în
serviciul unei clase sociale sau a unui grup social restrîns (în dictatura de orice gen);
d) puterea publică este o putere organizată într-un mecanism numit mecanismul de stat,
elementele căruia sînt bine structurate şi echilibrate, sînt constituite dintr-un grup special de persoane
învestite cu atribuţii deosebite, mai ales cu posibilitatea de a recurge la forţa de constrîngere şi sînt
formate în modul prevăzut de legislaţia statului respectiv.
Astăzi, prin putere publică se are în vedere puterea politică a unui grup social (componenţa
numerică a căruia depinde de regimul politic din statul respectiv), prin intermediul căreia grupul expune în
realitate voinţa poporului, asigurînd realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului, tot
el deţinînd în acest scop monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrîngere.
Unii autori consideră puterea publică (de stat) drept “puterea organizată a unui grup (mai larg sau
mai restrîns, în funcţie de gradul atins în procesul de democratizare), care se exprimă în capacitatea
relativă şi variabilă a acestuia de a traduce voinţa poporului şi de a asigura realizarea acesteia prin
mijloace specifice organizării societăţii în stat, deţinînd în acest scop monopolul creării şi aplicării
dreptului”.
Într-un mod deosebit este tratată noţiunea de “putere publică” în doctrina franceză, unde puterea
publică este considerată o “forţă pusă în serviciul ideii, forţa creată de conştiinţa socială destinată
orientării unei comunităţi sociale spre realizarea binelui comun şi capabilă, în caz de necesitate, de a
impune membrii comunităţii să ocupe poziţia prescrisă de ea”. În aceeaşi concepţie se diferenţiază trei
aspecte ale puterii: puterea ca fenomen juridic, psihologic şi istoric, subliniindu-se că puterea publică este
determinată de aspectul juridic al puterii, care face ca puterea publică să nu devină monopol al oarecărui
regim politic deoarece ea “este specifică tuturor regimurilor”.
Puterea publică, aşadar, este o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi
permanenţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii societăţi, fiind organizată într-un mecanism
special, numit mecanismul de stat.
Pentru deţinătorii puterii este important de a cunoaşte că exercitarea puterii publice se întemeiază
pe următoarele principii:
- cunoaşterea realităţii;
- promovarea unui sistem de valori specifice societăţii respective;
- utilizarea efectivă a sprijinului oferit de cetăţenii care o acceptă;
- acordarea unor recompense susţinătorilor;
- menţinerea legalităţii, inclusiv prin aplicarea constrîngerii.
V.3.5. Suveranitatea puterii de stat. Statul este obişnuit să deţină monopolul "constrîngerii
organizate", deoarece este datoria lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, fie prin
convingere, fie prin forţa de constrîngere, atunci cînd aceasta este necesară. O atare prerogativă este
oficial organizată atît pe plan intern (poliţia, justiţia) cît şi pe plan extern (armata), ceea ce este o condiţie
a independenţei naţionale sau a suveranităţii.
27
Termenul de suveranitate a fost utilizat de gîndirea politico-juridică paralel cu constituirea

primelor formaţiuni statale.
Astfel, în Evul Mediu prin "superanus" se determina poziţia deosebită a monarhului plasat în
fruntea ierarhiei feudale.
Din cauza influenţei crescînde a religiei, unii doctrinari atribuiau această prerogativă primordială
papalităţii. Toma d"Aquino susţinea necesitatea subordonării individului monarhului şi a monarhului faţă
de biserică, fapt ce ducea la concluzia că şi suveranitatea aparţine ultimei.
Procesul de centralizare a statelor, însoţit de lupta pentru independenţă faţă de puterea papală, a
precedat fundamentarea principiului suveranităţii statale. Apare o nouă concepţie a suveranităţii, conform
căreia monarhul rămînea responsabil numai în faţa lui Dumnezeu şi, ca rezultat, independent în faţa
puterii papale.
Avînd ca poziţie iniţială ideea suveranităţii monarhului, s-a ajuns la ideea suveranităţii poporului,
idee dezvoltată în doctrina lui J.J.Rousseau. Reieşind din concepţia contractului social, legitimitatea
suveranităţii are ca sursă nu divinitatea, ci poporul.
Astfel, în concepţia lui J.J.Rousseau deţinătorul puterii de stat este poporul, iar conducătorii
statului nu sînt decît funcţionari temporari, care sînt instituiţi şi rechemaţi din post de popor.
În doctrina juridică pot fi indentificate mai multe modalităţi de definire a suveranităţii de stat.
Într-o opinie, suveranitatea statului este calitatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare
altă putere socială, existentă în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau
organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nici o
imixtiune din afară, scopul activităţilor sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are
de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectînd suveranitatea altor state şi normele dreptului
internaţional.
Într-o altă viziune suveranitatea este recunoscută ca acea trăsătură a puterii de stat, care se
exprimă prin dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele
interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fără nici o imixtiune, respectînd suveranitatea altor
state, precum şi normele dreptului internaţional.
Generalizînd ambele definiţii putem identifica două planuri în care se manifestă suveranitatea:
intern şi extern. Din aceste considerente unii autori fac deosebire între "suveranitatea internă" şi
"suveranitatea externă".
În doctrina juridică contemporană se vorbeşte de două laturi ale suveranităţii: supremaţia puterii
de stat şi independenţa puterii de stat, care formează o "unitate dialectică".
Prin supremaţia puterii de stat ca latură a suveranităţii se subînţelege calitatea acesteia de a fi
superioară oricărei forţe sociale din cadrul statului respectiv. Dacă unele organisme sociale(partide ,
organizaţii social-politice,cultele religioase) dispun de posibilitatea de a emite reguli şi de a constrînge
pentru a le asigura respectarea sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni, această constrîngere se aplică,
însă, numai atunci cînd este acceptată de stat şi în cadrul fixat de stat.
Prin independenţa puterii de stat ca latură a suveranităţii se presupune aptitudinea statului de a-şi
stabili în mod liber şi după bunul său plac, fără intervenţia altor state sau organisme internaţionale, politica
sa internă şi externă.
Această independenţă, însă, nu trebuie să afecteze suveranitatea altor state, de aceea statul este
obligat să respecte drepturile altor state şi normele dreptului internaţional.
28
Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente

constitutive ale suveranităţii şi anume:
- toate statele sînt egale din punct de vedere juridic;
- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sînt inviolabile;
- fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic şi
cultural;
- fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună credinţă de obligaţiile sale
internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.
În rezultat, suveranitatea poate fi apreciată ca o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe
teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică exprimată în
dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia respectării drepturilor
corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional.
Totuşi, este de datoria noastră să recunoaştem că unele atentate la suveranitatea statului pot avea
loc. Atentatele sînt justificate prin motive umanitare, fenomenul fiind apreciat ca "drept de asistenţă
umanitară" odată cu adoptarea de către Ansambleea Generală a O.N.U., la 8 decembrie 1988, a Rezoluţiei
43-131 referitor la "asistenţa umanitară a victimelor catastrofelor naturale şi situaţiilor de urgenţă de
acelaşi ordin".
Rezoluţia în cauză, "reafirmînd suveranitatea, integritatea teritorială şi unitatea naţională a statului
şi, recunoscînd că în fiecare stat e de datoria şefului de stat să aibă grijă de victimele catastrofelor ce se
produc pe teritoriul statului", cheamă pe toţi care necesită o asemenea asistenţă să beneficieze de ea.
Astfel, rezoluţia nominalizată justifică intervenţia urgentă a organismelor non - guvernamentale
sau a persoanelor fizice (medici,echipe de salvatori) în caz de catastrofe naturale sau altele (ajutorul
acordat victimelor cutremurelor de pămînt din Armenia, 1989, India, 1993, Afganistan, 1998, Republicii
Moldova în perioada conflictului armat declanşat de "liderii tiraspoleni"). Rezoluţia menţionată a fost
completată de Rezoluţia 45-100 din 14 decembrie 1990, privind crearea de “coridoare” umanitare pentru
favorizarea accesului la victime.
Ultima rezoluţie este, oricum, salutabilă, deoarece această avansare nu afectează suveranitatea
statelor teritorial interesate (cum a apreciat-o Institutul de Drept internaţional în Rezoluţia finală a
Congresului său de la Saint-Jacques-de-Compostelle, la 14 septembrie 1989: "oferirea de ajutoare
alimentare ori sanitare unui stat, a cărui populaţie e grav ameninţată, nu va fi considerată ca o intervenţie
ilicită în afacerile sale interne"). Ea îşi găseşte argumentări juridice solide atît în dreptul internaţional
general(articolele 17 şi 18 ale Convenţiei de la Montego Bax asupra dreptului mării din 1982, autorizînd
dreptul de ancorare în apele teritoriale ale unui stat "în caz de necesitate majoră sau de disperare, sau cu
scop de acordare a ajutorului internaţional umanitar persoanelor, navelor maritime, aeronavelor...", cît şi
în dreptul internaţional umanitar cu privire la conflictele armate (care cuprinde dreptul de asistenţă:
articolul 23 a celei de-a IV-a Constituţie de la Geneva din 12 august 1949, care impune toate părţile la
"acordarea trecerii libere mijloacelor sanitare, obiectelor de cult, lucrurilor indispensabile copiilor,
femeilor gravide ", articolul 59 care obligă toate puterile ocupante să "accepte acţiunile de ajutoare dacă
populaţia este insuficient aprovizionată". Articolul 70 al Protocolului adiţional Nr.1 din 1977 stipulează că
Părţile în conflict şi Părţile contractante vor autoriza şi facilita trecerea rapidă şi fără obstacole a tuturor
29
trimiterilor de echipament şi personal de ajutor, chiar dacă acest ajutor este destinat populaţiei civile a
părţii adverse. Articolul 1, comun celor patru Convenţii de la Geneva, impune semnatarii să respecte şi să
contribuie la respectarea obligaţiilor de curînd aprobate din aceste texte "prin toate presiunile diplomatice
sau economice").
Înţelegînd suveranitatea ca un atribut obligatoriu al statului, ca o putere absolută indivizibilă,
imprescriptibilă şi inalienabilă a statului, unii autori contemporani încep să considere suveranitatea drept
un obstacol în dezvoltarea relaţiilor internaţionale, considerînd că, prin renunţarea la suveranitate, se va
ajunge la "libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor". Alţi autori insistă asupra creării unei noi concepţii a
suveranităţii, care ar limita competenţele statelor în favoarea unor organisme internaţionale. A treia
categorie de autori, pornind de la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, susţin că "noţiunea
de suveranitate îşi pierde orice semnificaţie".
În interpretarea noţiunii de suveranitate rămînem la ideea autorilor care susţin că etapa
contemporană se caracterizează prin:
1) tentativa de internaţionalizare, de integrare economică, culturală, politică etc., fenomene
însoţite de crearea unor organisme interstatale, învestite cu atribuţii anterior aparţinînd statelor suverane;
2) tendinţa de dezmembrare a unor state (de regulă federale) şi de formare a unor state
independente noi.
Suveranitatea oricărui stat este subliniată, într-o măsură oarecare, de simbolurile de stat şi anume -
drapel, stemă şi imn.
Ca orice stat suveran Republica Moldova posedă drapel, stemă şi imnul său de stat (art.12 din
Constituţie).
Drapelul de Stat al Republicii Moldova este tricolor: culorile sînt dispuse vertical,în ordinea
următoare, începînd de la lance:albastru, galben, roşu. în centru, pe fîşia de culoare galbenă, este
imprimată Stema de Stat a Republicii Moldova.
În ştiinţa heraldică sau a blazonului, culorile acesteia (albastru, galben şi roşu) au o semnificaţie
aparte.
Astfel, albastru (sau azuriu) înseamnă dreptate, cinste, frumuseţe, bună reputaţie, galben înseamnă
credinţă, forţă, statornicie şi bogăţie, iar roşu înseamnă curaj, vitejie.
Culorile Drapelului de Stat al Republicii Moldova îşi au istoria sa.
Astfel, în Regulamentul organic al Valahiei, găsim relatarea că trupele de călăreţi purtau suliţe de
lemn cu vîrful de metal şi aveau steguleţe în culorile albastru şi galben, iar în Regulamentul organic al
Moldovei, găsim că aceste steguleţe erau de culorile albastru şi roşu.
Convenţia de la Paris din 7 august 1858, prin art. 45 spune că oştirile ambelor ţări vor avea
steagurile lor actuale, dar aceste steaguri vor purta în viitor o banderolă de culoare albastră.
După ce Cuza Vodă reuşeşte să facă din Principatele Unite un Stat unitar, România, la 1862, şi
după ce această unire a fost admisă de puterile garante, la 19 martie 1863 el adoptă un decret prin care
stabileşte un drapel unic pentru ambele principate.
În decret nu se vorbeşte despre culorile drapelului. Dar, cînd distribuie drapelele la 1 septembrie
1863, Domnitorul, adresîndu-se trupelor, a declarat: "Azi primiţi din mîinile mele drapelul care reuneşte
culorile provinciilor surori, după cum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul meu, coroanele ambelor
ţări".45
30
Prin urmare, Domnitorul însuşi, înmînînd trupelor armate drapelul cu culorile roşu, galben şi
albastru, situate perpendicular pe pînză, arăta că acest steag provenea din unirea celor 2 drapele , albastru
şi galben al Munteniei şi albastru şi roşu al Moldovei.
Modul de folosire a Drapelului de Stat al Republicii Moldova este reglementat de Regulamentul
cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Moldova, adoptat la 12 mai 1990. În conformitate cu acest
Regulament, Drapelul de Stat este simbolul oficial al suveranităţii de stat a Republicii Moldova.
Drapelul de Stat al Republicii Moldova se arborează:
- pe clădirile în care au loc sesiunile Parlamentului sau consiliilor locale;
- pe clădirile Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului, primăriilor;
- pe clădirile ministerelor, departamentelor şi altor organe de stat şi obşteşti din Republica Moldova, pe
clădirile, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi pe casele de locuit în zilele de sărbătoare şi
memorabile;
- la ceremoniile organizate de către organele de stat şi obşteşti, de către întreprinderi, instituţii,
organizaţii.
Stema de Stat a Republicii Moldova reprezintă un scut tăiat pe orizontală, avînd în partea
superioară cromatica roşie, în cea inferioară - albastră, încărcat cu capul de bour, ce poartă între coarne o
stea cu opt raze.
Capul de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în stînga - de o semilună
conturnată. Toate elementele reprezentate în scut sînt de aur (galbene).
Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale, purtînd în cioc o cruce de aur(acvila cruciată) şi
ţinînd în gheara dreaptă o ramură verde de măslin, iar în cea stîngă un sceptru de aur.
Stema de Stat a Republicii Moldova se plasează:
- pe clădirile Sediului Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului Republicii Moldova,
Guvernului Republicii Moldova, pe edificiile judecătoriilor şi tribunalelor Republicii Moldova,
organelor aministraţiei publice locale, reprezentanţelor diplomatice şi ale instituţiilor consulare ale
Republicii Moldova;
- în cabinetul de serviciu al Preşedintelui Republicii Moldova, al Preşedintelui Parlamentului
Republicii Moldova, în birourile de serviciu ale preşedinţilor consiliilor locale, în sălile în care se
desfăşoară:
- şedinţele Consiliului Prezidenţial;
- şedinţele Parlamentului, Guvernului;
- sesiunile consiliilor locale;
- şedinţele organelor judecătoreşti;
- înregistrarea, într-un cadru solemn, a căsătoriilor şi a nou-născuţilor;
- în cîmpul matricelor sigilare şi pe formularul documenteor Preşedintelui Republicii Moldova, ale
Parlamentului, ale Prezidiului Parlamentullui, ale Guvernului Republicii Moldova, ale
ministerelor, departamentelor, ale altor organe subordonate Guvernului Republicii Moldova;
- în sigiliile şi formularele documentelor judecătoriilor şi tribunalelor Republicii Moldova, organelor
administraţiei publice locale, ale birourilor Notariatului de Stat, ale întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor cărora, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, li se acordă acest drept.
V.4. STRUCTURA DE STAT

31
Ca şi orice ansamblu constituit din elemente legate organic între ele, statul posedă o structură
proprie, numită "structura de stat" sau "structura şi organizarea statelor moderne" (T.Eleiner, I.F.Aubert).
Doctrina dreptului constituţional se caracterizează printr-o diversitate de opinii în privinţa definirii
conceptului de "structură de stat".
Astfel, în una din opiniile încetăţenite, noţiunea puterii de stat desemnează "organizarea puterii de
stat" în anumite limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se consituie între
elementele care alcătuiesc ansamblul statal (unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale),
precum şi legăturile specifice dintre "întreg şi "părţile" lui componente".
Există opinii conform cărora structura de stat este "organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul" şi care ne indică dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Fără să diminuăm importanţa şi valoarea ştiinţifică a definiţiilor expuse mai sus, considerăm că
structura de stat este o caracteristică esenţială a formei de stat, care desemnează organizarea puterii de stat
în teritoriu, precum şi raporturile dintre elementele teritoriale ale ansamblului statal.
În literatura de specialitate structura de stat începe a fi substituită prin noţiunea de organizare
teritorială a statului , prin care se subînţelege "sistemul relaţiilor dintre puterea centrală a statului şi
elementele teritoriale constitutive".
Problema structurii de stat sau a organizării teritoriale a statului a apărut concomitent cu
extinderea considerabilă a teritoriului statului, care, depăşind cadrul oraşului-cetate-stat, a condiţionat
instituirea unor organisme speciale pentru administrarea periferiilor.
În perioada incipientă, divizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale era realizată
de puterea centrală de stat în persoana monarhului, care numea totodată şi persoanele responsabile de
administrarea acestor unităţi (prefecţi, guvernatori, pîrcălabi etc.).
Dar chiar şi în cadrul absolutismului, divizarea teritoriului statului în unităţi teritoriale era
realizată în dependenţă de anumiţi factori şi anumite scopuri, cum ar fi: densitatea populaţiei, apărarea
integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice, perceperea impozitelor etc.
Revoluţiile burghezo-democratice, soldate cu limitarea sau distrugerea unor monarhii, au introdus
în verigile teritoriale primare (oraşe şi sate) regimul de autoadministrare locală.
În aceeaşi perioadă devin mai frecvente cazurile de asociere a statelor sau de anexarea unor state
mai "slabe" la statele "puternice", cu păstrarea unor semne de independenţă ale statelor anexate. Astfel,
structura administrativ-teritorială a statului începe a se transforma în politico-teritorială. Din aceste
considerente, noţiunea de "structură de stat" pare a fi mai reuşită decît cea de "organizare teritorială".
În explicarea noţiunii de structură de stat este necesar să menţionăm că şi aici sînt vizibile unele
dificultăţi atît de ordin teoretic, cît şi practic. Aceste dificultăţi în studierea şi sistematizarea statelor, în
funcţie de structura de stat, sînt determinate de evoluţia tipurilor de stat, datorită tendinţelor de dezvoltare
a proceselor interne. Astfel, pînă nu demult (unii autori rămînînd “fideli” acestei erori grave pînă în
prezent) se considera drept formă a structurii de stat şi confederaţia, pe cînd actualmente în cadrul
formelor structurii statului sînt cuprinse numai statele unitare şi federative, alte forme fiind încadrate într-
o categorie aparte, numită “asociaţii de state”.
V.4. 1. Statele unitare. Statul unitar se consideră a fi cea mai răspîndită formă a structurii de stat.
Statul cu o formă unitară sau simplă a structurii de stat se caracterizează prin existenţa unei singure
formaţiuni statale pe teritoriul cuprins de frontierele acestui stat. În statele care fac parte din această
categorie suveranitatea, ca o caracteristică a puterii publice, se realizează pe întreg teritoriul şi asupra
32
întregii populaţii printr-un singur cadru de autorităţi publice, create la nivel naţional (Parlament, şef de
stat, guvern, organ suprem jurisdicţional). Asemenea state au un sistem de acte normative cu aceeaşi sursă
de provenienţă (organele indicate mai sus), conţinutul lor normativ fiind în strictă conformitate cu unica
lege fundamentală a statului - Constituţia.
Continuînd caracterizarea statului unitar, enunţăm că în cadrul lui indivizii pot avea, de regulă, o
singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este realizată în aşa mod, încît organele
administraţiei publice locale se bucură de acelaşi statut juridic faţă de autorităţile publice, instituite la
nivel naţional.
În relaţiile internaţionale statul unitar acţionează ca subiect plenipotenţiar de drept internaţional.
Analizînd statele unitare, unii autori le clasifică în state unitare simple şi state unitare complexe.
Statul unitar simplu este tratat drept "un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale", un
stat subordonat în întregime principiului unităţii.
Cu toate că statele unitare sînt acelea în care există un singur sistem de drept, aplicabil pe întreg
teritoriul, ele pot fi mai mult sau mai puţin centralizate.
Administraţia centralizată a unui stat înseamnă, că toate relaţiile sociale, economice, culturale şi
politice sînt dirijate de puterea centrală. Dar se zice că "o administraţie total centralizată în cadrul căreia
toate deciziile vor fi luate de una şi aceiaŞi autoritate, fără nici o posibilitate de delegare, va conduce
repede la "apoplexie în centrul sistemului şi la atrofiere la periferie", cu decizii întotdeauna tîrzii,
îndepărtate şi înapoiate".
În scopul evitării fenomenelor negative de genul celor menţionate, statele unitare centralizate au
fost nevoite să se desconcentreze, adică să atenueze principiul centralizării, delegînd autorităţilor publice
locale unele atribuţii ale puterii centrale, cu competenţă de a lua un număr oarecare de decizii.
Esenţa statului unitar complex este determinată de faptul, că statul unitar îşi întemeiază
administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale pe principiile descentralizării şi autonomiei
locale. Aceasta presupune recunoaşterea autonomiei şi competenţei de decizie, în anumite limite, organele
fiind constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului (regiuni, provincii, judeţe, raioane, comune, sate
etc.).
Dacă desconcentrarea se explică prin motive de ordin tehnic, descentralizarea se justifică prin
motive politice.
Distincţia dintre deconcentrare şi descentralizare este făcută în baza următoarelor criterii:
1. Coexistenţa personalităţilor juridice distincte de cele de stat (colectivităţile locale dispun de
buget propriu, pot apela la justiţie);
2. Originea democratică a autorităţilor alese în baza votului universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, şi nu desemnate de către autorităţile publice centrale.
3. O oarecare autonomie faţă de puterea centrală, care nu exercită asupra autorităţilor
administraţiei publice locale decît o simplă putere de tutelă.
4. Distincţia dintre afacerile naţionale şi locale.
În literatura de specialitate sînt puse în discuţie două modalităţi de descentralizare:
- Descentralizarea exclusiv administrativă.
- Descentralizarea completă.
Descentralizarea exclusiv administrativă. Presupune constituirea unor organe locale în unităţile
administrativ-teritoriale, recunoaşterea autonomiei relative ale acestor unităţi în sensul unei autogestiuni
33
economico - financiare, inclusiv dreptul de decizie în problemele de nivel local, fără ca aceste prerogative
să afecteze interesele naţionale.
Descentralizarea completă. Acordă unităţilor administrativ – teritoriale o autonomie, care face ca
statul, rămas în principiu unitar, să admită un sistem asemănător statului federativ.
Astfel, conform art.115 din Constituţia Italiei din anul 1947, regiunile sale sînt declarate
"organisme autonome".
În Belgia, în perioada anilor 1970 - 1980, a fost realizată o descentralizare bazată pe principii
etnice şi lingvistice, în rezultatul căreia au fost instituite 3 regiuni politico-administrative, 4 regiuni
lingvistice şi 3 comunităţi culturale.
Unii autori disting descentralizarea tehnică sau prin servicii şi descentralizarea teritorială.
Indiferent de modalitatea de descentralizare, pretutindeni şi oricînd vor fi prezente două elemente
obligatorii, şi anume: autonomia locală şi supravegherea ierarhică, exercitată de către autorităţile publice
de talie naţională.
Pornind de la modul de organizare a puterii publice, unii specialişti în materia dreptului
constituţional divizează statele unitare în: descentralizate relativ, descentralizate şi centralizate.
În categoria statelor descentralizate sînt incluse state care, prin legile lor fundamentale,
delimitează anumite atribuţii între autoritatea publică centrală şi unităţile administrativ-teritoriale de rang
superior.
Drept exemplu se face trimitere la art.117 din Constituţia Italiei, în conformitate cu care regiunea
(unitatea administrativ-teritorială de rang superior) adoptă dispoziţii legislative în limitele principiilor
fundamentale, fixate de legislaţia statului, cu condiţia ca aceste dispoziţii să nu fie în contradicţie cu
interesul naţional şi cel al altor regiuni în următoarele probleme: organizarea birourilor şi corpurilor
administrative regionale, poliţie locală, urbană şi rurală, tîrguri şi pieţe, asistenţa publică, asistenţă sanitară
şi spitalicească, instruire artizanală şi profesională, asistenţa şcolară, urbanism, turism şi industrie
hotelieră, tramvai şi linii de autobuze de interes regional, drumuri, apeducte şi lucrări publice de interes
regional, navigaţie şi porturi pe lac, ape minerale şi termale, cariere şi turbării, vînătoare, pescuit în apele
interioare, agricultură şi păduri, artizanat, precum şi alte sectoare indicate în legile constituţionale.
În categoria statelor relativ descentralizate sînt incluse statele, în cadrul cărora unităţile
administrativ-teritoriale de rang superior posedă un caracter pur administrativ, iar dreptul de
autoadministrare este acordat doar unităţilor teritoriale primare. O asemenea stare de fapt este sesizată în
Bulgaria, în conformitate cu Constituţia căreia sînt interzise orice formaţiuni teritoriale autonome (art.2,
al.1), iar calitatea de unitate administrativ teritorială de bază este atribuită comunei (art.136, al.1).
Statele unitare centralizate sînt considerate statele care nu recunosc principiul descentralizării Şi
autonomiei locale, administrarea în teren fiind realizată de către autoritatea publică centrală. De obicei, în
categoria statelor unitare centralizate sînt incluse statele cu regim politic autoritar.
V.4. 2. Statele federale. "Mare descoperire a ştiinţei politice, federalismul constituie o noţiune un
pic încurcată, foarte des prezentat ca un fel de remediu capabil de a uni ceea ce este prea divizat (uniunea
făcută cu forţa) şi să disperseze ceea, ce este prea unit sau uniform". Criza suferită de unele state federale
(URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, India, Canada) ne convinge, totuşi, că acest mecanism juridic de
repartizare a competenţelor statale nu este în stare să funcţioneze satisfăcător, decît dacă există
minimumul necesar de identitate sau voinţă comună a populaţiilor cointeresate.
În plan filosofic, ideea federalismului a fost aplicată în serviciul unificării şi centralizării puterii.
34
Din punct de vedere juridic, federalismul se prezintă ca un mod de organizare mai avansat decît
simpla descentralizare realizată într-un stat unitar.
Noţiunea acestei forme a structurii de stat provine din limba latină, în care “foedus” înseamnă
uniune. Drept rezultat, în literatura de specialitate s-a cristalizat opinia, conform căreia statul federativ
reprezintă uniunea de drept constituţional a două sau mai multe state - membre (federate), din care ia
naştere o nouă formaţiune statală, care este subiect unitar de drept.
Astfel, statul federativ apare în urma unui proces de unire, numit proces de federalizare şi care se
realizează prin una din următoarele modaliţăţi:
- prin unirea mai multor state (federalism prin agregare: S.U.A., Elveţia);
- prin fărîmiţarea mai multor state (federalism prin segregare).
Sînt şi opinii care lansează ideea că federalismul este divizat în federalism de origine contractuală
şi de origine constituţională.
Statele federative mai sînt numite şi uniuni, cum ar fi în cazul Uniunii Sovietice, Republicii
Unionale Iugoslave etc..
Prin esenţa sa, statul federativ reprezintă o formă mai democratică de organizare a puterii publice
în teritoriu decît statul unitar, deaceea în marea majoritate pentru statele federative este tradiţională forma
republicană de guvernămînt. Spunem că acest fenomen are loc în marea majoritate, deoarece există şi state
federative - monarhii: Emiratele Arabe Unificate, Malazia, Belgia, Canada, Australia.
Analizînd raportul dintre statele federate şi statul federat (federal), putem constata că statul
federativ este determinat, în esenţa sa, de următoarele caracteristici:
1. Instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale (legislative, executive, judecătoreşti),
la nivelul statului federativ şi la nivelul fiecărui stat federat.
2. Existenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prin Constituţia statului federativ şi
preluate de statele federate în constituţiile lor.
3. Existenţa unui sistem integral de drept, constituit din norme juridice, adoptate de organele cu
competenţă normativă de nivel federal, obligatorii pe întreg teritoriul statului federativ şi din norme emise
de organele competente ale statelor federate, obligatorii doar pe teritoriul statelor respective.
4. Persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţin două cetăţenii: cetăţenia statului
federativ şi cetăţenia statului federat.
5. Statele federative sînt subiecte de drept internaţional, iar statele - membre - doar subiecte de
drept intern, cu unele excepţii. Astfel, în perioada sistemului socialist, pe lîngă URSS, membre ale O.N.U.
erau două state federate ale acesteia: Ucraina şi Belarusi.
6. Organul legislativ al statului federativ este de obicei bicameral, deoarece structura bicamerală
(o cameră este constituită din reprezentanţii statelor federate, iar cea de-a doua - din reprezentanţii întregii
federaţii) asigură, în condiţiile determinate de constituţia statului federativ, participarea statelor federate la
stabilirea unei legislaţii comune şi la luarea deciziilor de nivel federativ.
Cercetînd statul federativ ca modalitate a structurii de stat, apare necesitatea identificării
subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie care sînt elemente constitutive.
Subiectele de federaţie sînt considerate numai statele - membre ale federaţiei, adică statele în urma
unirii cărora a luat naştere federaţia.
35
Numărul subiectelor de federaţie diferă de la stat la stat. Dacă în Iugoslavia şi Insulele Canare
există cîte doi subiecţi de federaţie, atunci în Belgia - trei, în Australia - şase, în Emiratele Arabe - şapte,
în
Austria - nouă, în Canada - zece, în Germania - şaisprezece, în Elveţia - 23, în India - 25, în S.U.A.
- 52.
Caracterul statal al unităţilor teritoriale, ce constituie statul federativ şi se bucură de calitatea de
subiect de federaţie, este determinat de faptul că acestea îşi au propriile constituţii, de regulă organul său
reprezentativ şi organul executiv, uneori - organe judecătoreşti şi formaţiuni militare, deseori - cetăţenia şi
simbolurile sale de stat şi în toate cazurile - reprezentanţii săi în organul reprezentativ al federaţiei.
În afara subiectelor federale, în cadrul statului federativ mai pot fi întîlnite şi aşa numitele teritorii
federale.
Teritoriile federale nu se bucură de statutul de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit
autorităţilor publice centrale.
În categoria teritoriilor federale sînt incluse districtele federale (S.U.A., Mexic, Australia etc.),
unde sînt amplasate capitalele acestor state, unele forme de autonomie fiind determinate de necesitatea
rezolvării unor probleme naţionale. Astfel, întîlnim ca forme de autonomie în federaţie: republici
autonome, regiuni autonome, districte naţionale, provincii autonome. În dependenţă de coraportul dintre
statul federativ şi subiectele de federaţie (statele federate), federalismul poate avea un caracter dualist sau
de cooperare.
Federalismul dualist presupune un echilibru între statul federativ şi subiecţii de federaţie, ultimii
fiind dotaţi cu o anumită competenţă, iar relaţiile între ei întemeindu-se pe principiul neamestecului intern.
Federalismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale între federaţie şi subiecţii de
federaţie, cu repartizarea echitabilă a atribuţiilor între federaţie şi subiecţii săi.
Cu toate acestea, federaţia este un stat suveran, care acordă o atenţie sporită caracterului său
unitar. Astfel, practic nici o constituţie federală în vigoare nu recunoaşte dreptul subiectelor federative de
a ieşi din componenţa federaţiei.
Foarte convingătoare în acest sens este Constituţia S.U.A., care în secţiunea 10 consacră restricţii
privind atribuţiile statelor - membre şi anume: statele - membre nu pot încheia tratate, alianţe sau
confederaţii; nu pot elibera scrisori de capitulare şi represalii; nu pot bate moneda de aur sau de argint; nu
pot adopta legi retroactive ori legi ce prevăd pierderea drepturilor civile, sau legi care ar afecta
obligativitatea contractelor, nu pot conferi titluri nobiliare.
Statele - membre nu pot stabili, fără consimţămîntul Congresului, impozite sau taxe vamale pe
importuri sau exporturi, cu excepţia cînd acestea sînt necesare pentru aplicarea legilor de verificare.
Statele - membre nu pot, fără consimţămîntul Congresului, să stabilească taxe pe tonaj, să întreţină
trupe sau vase de război în timp de pace, să încheie acorduri sau înţelegeri cu alte state sau cu puteri
străine ori să intre în război, cu execepţia cazului cînd sînt efectiv invadate sau într-un pericol iminent care
nu admite nici o întîrziere.15
Etapa modernă supune statul federativ la două tendinţe care se manifestă diferit în funcţie de
esenţa statelor, de rezolvarea unor probleme cu caracter economic şi naţional, de fundamentul ideologic al
statului ş.a. Una din aceste tendinţe este cea de centralizare, prin trecerea la structura unitară a statului, iar
alta ţine de decentralizare, de menţinere a federaţiei.
36
Forma federativă a structurii de stat este acceptată de a noua parte din statele lumii, în care trăiesc
şi activează circa o treime din populaţia Terei.16 Printre statele federative întîlnim state industriale gigant
(S.U.A.), state industriale mici (Belgia) şi state cu teritorii relativ mici (Elveţia).
Se consideră că structura federativă a statelor este determinată în marea lor majoritate, de
principiul teritorial (S.U.A., Brazilia, Mexic, Australia, Germania, Austria, etc.). Unele state, însă, au
acceptat structura federativă pornind de la alte principii, cum ar fi cel naţional, etnic, lingvistic,
apartenenţă religioasă (Canada cu 9 provincii anglolingviste şi o provincie francolingvistică (Cvebec);
Belgia cu un subiect federativ francolingvistic, unul niderlandolingvistic şi unul mixt).
Actualmente, federaţiile au început să fie clasificate în simetrice şi asimetrice.
Federaţia simetrică ideală este constituită din subiecte ale federaţiei avînd acelaşi statut juridic.
Federaţia asimetrică se manifestă în trei forme:
- federaţia asimetrică structurală: se caracterizează prin faptul că pe lîngă subiectele federaţiei,
statul federativ cuprinde şi alte formaţiuni teritoriale: teritoriile federale, districtul federal (de regulă, de
unul singur), coloniile federale, iar unele state - chiar şi "state asociate".
Pentru acest model de federaţie asimetrică este specifică inegalitatea statutului juridic al
subiectelor federaţiei şi nesubiecţilor prin reducerea drepturilor ultimilor.
Al doilea model de federaţie asimetrică este constituit numai din subiecte ale federaţiei, dar
neidentice. Ca model tipic de asemenea model de federaţie serveşte Rusia, care, fiind constituită din 89 de
subiecte ale federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuni autonome, districte autonome, două
oraşe de importanţă federală (Moscova, Sanct-Peterburg). Conform Constituţiei Rusiei (art.5), subiectele
federaţiei sînt declarate egale în drepturi, în realitate însă, acest principiu al federaţiei nu se respectă.
Drept dovadă serveşte faptul că republicile sînt considerate "state", au constituţii şi cetăţenie proprie, pe
cînd restul subiecţilor de federaţie sînt deposedate de asemenea caracteristici.
Al treilea model de federaţie asimetrică, "asimetria camuflată", este constituită din subiecte de
federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea între ele nu se respectă în unele domenii (adică sînt reprezentate
neproporţional în adunarea parlamentară, dependentă de numărul de populaţie din cadrul fiecărui subiect).
Exemplu de asemenea federaţie servesc Emiratele Arabe, unde şapte subiecţi de federaţie sînt reprezentaţi
în Adunarea Naţională de un număr diferit de deputaţi (de la 4 la 8).
Generalizînd analiza formelor structurii de stat, constatăm că forma unitară sau federativă a
statului nu este determinată:
- nici de suprafaţa teritorială;
- nici de densitatea sau numărul locuitorilor;
- nici de existenţa mai multor naţionalităţi;
- nici de regimul politic sau forma de guvernămînt.
V.4. 3. Asociaţiile de state. Spre deosebire de statele federative care în esenţa lor sînt uniuni de
drept constituţional, asociaţiile de state sînt considerate uniuni de drept internaţional.
Principalele forme ale asociaţiilor de state, care nu constituie o formă a structurii de stat, ci o
formă a uniunilor internaţionale, un fenomen al vieţii internaţionale, care au evoluat pe parcursul istoriei,
sînt următoarele:
1. Confederaţiile de state.
2. Uniunile de state.
37
1. Confederaţiile de state. Reprezintă o uniune de state care, păstrîndu-şi suveranitatea şi

calitatea de subiect al dreptului internaţional, îşi unesc eforturile pentru promovarea unor interese comune
(economice, politice, militare, financiare, diplomatice etc.). În scopul realizării intereselor devenite
comune atît pe plan intern, cît şi extern, confederaţia îşi instituie un organ al asociaţiei (parlament,
congres, adunare confederală, dietă), constituit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre.
Confederaţia mai este definită ca o asociaţie politico-juridică între statele doritoare să-şi menţină
securitatea de atentatele agresorilor exteriori şi să conserveze pacea în raporturile lor mutuale,
administrînd în comun unele interese.
După J.J.Rousseau, confederaţiile permit de a "reuni puterea unui mare popor cu poliţia şi ordinea
unui mic stat".
Printre caracteristicile de bază ale confederaţiei am putea numi următoarele:
1. Spre deosebire de statul federal (Bundestaat), confederaţia de state (Staatenbund) se bazează pe
un tratat internaţional (numit pactul confederal) şi nu pe o constituţie.
2. Confederaţia este o uniune de drept internaţional, formată pe principii benevole, în cadrul căreia
statele - membre, păstrîndu-şi suveranitatea, soluţionează unele probleme comune pentru ele.
3. Confederaţia este o asociaţie de state, în cadrul căreia se respectă şi se asigură dreptul acestora
de a ieşi din cadrul asociaţiei, cu condiţia respectării dispoziţiilor pactului confederal.
4. Confederaţia reprezintă o asociaţie de state cu un organ de dirijare, constituit din reprezentanţii
statelor membre, cu o competenţă limitată de dispoziţiile pactului confederal, actele normative ale căruia
devin obligatorii numai după ratificarea lor de către organele competente ale statelor confederate.
5. Organul comun al confederaţiei funcţionează conform principiului unanimităţii, şi nu după cel
al majorităţii.
6. Confederaţia nu devine niciodată stat, nu obţine personalitate juridică şi nu este subiect de drept
internaţional, cu toate că în unele cazuri, confederaţia a constituit fenomenul care a generat state
federative. Astfel, Confederaţia statelor americane (1778 - 1787) s-a transformat în federaţie, confederaţia
germană, organizată în urma tratatului de la Viena (1815) prin Constituţia Germaniei din 1871, se
transformă într-un stat federativ, confederaţia elveţiană (1815 - 1848), cu toate că şi-a păstrat denumirea,
la fel a devenit un stat federativ.
Printre exemplele istorice de confederaţii de state menţionăm:
- Confederaţia elveţiană. Este recunoscută drept cea ma veche confederaţie, avîndu-şi dreptul încă
în timpul "Ligii cantoanelor", datată cu 1291. Avînd iniţial trei cantoane în componenţa sa, la 21
decembrie 1481 Confederaţia elveţiană este proclamată oficial în componenţa a zece cantoane, iar
independenţa ei este recunoscută în anul 1648 prin tratatul de la Westfalia. La început Napoleon I (1803),
iar mai tîrziu Congresul de la Viena (1815) i-au dat forma definitivă împreună cu principiile de
neutralitate şi inviolabilitate teritorială. Puţin mai tîrziu, după represiile de la Sonderburg, cauzate de
rebeliunea susţinută de şapte cantoane catolice, Constituţia din 12 septembrie 1848 va consacra
transformarea Elveţiei într-un stat federal, păstrînd denumirea de "Confederaţie elvetică", reluată şi de
Constituţia din 29 mai 1874, rămasă în vigoare pînă astăzi.
- Confederaţia celor treizeci de colonii engleze vechi din America de Nord (Constituită în anul
1776 în baza "Articolelor federaţiei" şi care s-a menţinut, cu mari dificultăţi, pînă în anul 1787) a
organizat între noile state independente un fel de alianţă perpetuă, fiecare conservîndu-şi "suveranitatea,
libertatea şi independenţa". Confederaţia avea instituit un organ unic, Congresul, care întrunea
38
reprezentanţii statelor membre şi care lua decizii prin unanimitate, iar în chestiunile legate de război,
tratate şi alianţe, monedă şi împrumuturi, efectiv de trupe, anexiunea altor colonii etc., printr-o majoritate
de 9/13 voturi.
În realitate, obiectul Confederaţiei ţinea în cea mai mare parte de asistenţa mutuală şi apărarea
comună, precum şi relaţiile cu statele străine. Confederaţia nu dispunea deo putere fiscală proprie, nu
poseda nici un organ executiv sau judiciar comun, nu putea impune executarea deciziilor. După Madison,
"în virtutea Articolelor Confederaţia nu este nimic mai mult decît un tratat de alianţă, prietenie şi comerţ
între state independente şi suverane".
- Confederaţia germană, creată în anul 1815, ca în anul 1866, după zdrobirea Austriei de către
Prusia în Bătălia de la Sadowa, a fost transformată într-o Confederaţie a Germaniei de Nord, care a existat
pînă la
formarea Imperiului (Reihul) federal în anul 1871.
- Commonweath-ul (Comunitatea de Naţiuni, denumită pînă în 1947 "Comunitatea Britanică de
Naţiuni") este considerat o "confederaţie extrem de suplă, dar în schimb extrem de slabă", o asociaţie de
state independente ieşite din imperiul Britanic (dominioanele), dotate cu un minimum de organe comune:
Coroana şi Conferinţele periodice ale şefilor de guvern.
- Comunitatea instituită conform prevederilor art.1 şi ale titlului XII din Constituţia franceză din 4
octombrie 1958 între Franţa şi popoarele teritoriilor sale de peste mare, care s-au decis să-şi aleagă
calitatea de membri ai comunităţii.
Exemplificările făcute mai sus ne fac să observăm că acest fel de confederaţie se prezintă (mai
ales din punct de vedere istoric) ca o formă de tranziţie spre statul federal.
Tendinţa, însă, pare pornită a se inversa în unele state din Europa de Est, unde criza comunismului
este însoţită de o criză a federalismului (URSS, Cehoslovacia etc.).
2. Uniunile de state. Aceste forme de agregare interstatală sînt constituite prin asocierea a două
sau mai multe state, guvernate de acelaşi suveran. Dispărută la etapa actuală, această formă deosebită de
asociere a statelor s-a manifestat în două aspecte:
A. Uniunile personale, care sînt o formă temporară de asociere între două state, caracterizate prin
existenţa unui singur monarh şi absenţa altor organe comune. În cadrul uniunii personale, fiecare stat -
membru îşi conservă existenţa proprie, fără a-şi menţine, însă, independenţa. Monarhul comun nu
acţionează decît "în virtutea unui fel de dedublare funcţională, mai degrabă, ca şef al altuia".
Existenţa unui monarh comun pentru două state era determinată fie de consecinţa legilor
succesorale la tron, fie de rezultatul unor "combinaţii matrimoniale dinastice". La titlul exemplelor istorice
de acest gen vom cita Uniunea personală, realizată în secolul XV între regatul Poloniei şi marele ducat al
Lituaniei, ca urmare a căsătoriei ducelui Lituaniei cu regina Poloniei; Uniunea personală a Angliei Şi
Hanovrei, începînd cu venirea la tron a lui George I de Hanovria la 1714, pînă la înlăturarea acestuia de
către regina Victoria în anul 1873; Uniunea personală a Belgiei şi Congo din 1815, cînd regele Leopold II
devine conducător al acestei uniuni cu titlul de proprietate personală pînă în 1908, cînd are loc anexarea
colonială, realizată într-o formă foarte simplă de către Belgia; Uniunea personală, considerată efemeră,
realizată de Simon Bolivar între Peru (1813), Columbia (1814), Venezuela (1816); Uniuniea personală a
celor trei ţări româneşti a lui Mihai Viteazul.
Istoria cunoaşte şi cazuri cînd uniunile personale erau create în virtutea unor decizii luate de
organe statale naţionale sau organisme internaţionale.
39
Astfel, Uniunea personală dintre Prusia şi Neuchatel, între anii 1707 – 1857, a fost fondată prin
decizia unui tribunal elveţian; Uniunea personală dintre Ţările de Jos şi Luxemburg a fost înfiinţată pe
baza tratatelor adoptate la Congresul din Viena din 1815.
B. Uniunile reale
Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală este o asociaţie de state legate nu numai prin
intermediul unui singur monarh sau şef de stat, dar şi prin crearea multor organe comune. Din aceste
considerente, se discută despre plasarea uniunilor reale în categoria formelor structurii de stat. Astfel se
susţine că, "în cazul uniunilor reale s-a putut vorbi cu drept cuvînt de o formă a structurii de stat, nu numai
pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat, dar şi
ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decît şeful statului".24
Acest tip de uniune, calificat uneori "confederaţie", 25 era ceva mai potrivit decît uniunea
personală, deoarece identitatea monarhului sau a şefului de stat depindea nu numai de legile de succesiune
la tron sau alte "jocuri" dinastice, dar şi de un act juridic expres, formulat în conţinutul unui tratat
interstatal, în virtutea căruia statele asociate conveneau să exercite în comun unele competenţe. În marea
majoritate a cazurilor, însă, acest tip de uniune nu era decît un paravan al expansionismului, exercitat de
cel mai dinamic stat în detrimentul celuilalt.
În categoria exemplelor istorice de uniuni reale se înscriu: Uniunea Norvegiano-Suedeză, care a
existat în perioada anilor 1815 - 1905; Uniunea Islando-Daneză - între anii 1918 - 1944; Uniunea
Moldovei şi Munteniei, cunoscută sub denumirea de "Principatele Unite"; Uniunea Austro-Ungară, care a
durat din anul 1867 pînă în anul 1916 şi care era dotată cu numeroase organe comune (şef de stat, miniştri
de externe, de război şi de finanţe), precum şi un organ reprezentativ mixt, format din două delegaţii,
aparţinînd respectiv parlamentelor austriac şi ungur.
Din cadrul uniunilor de state trebuie să excludem uniunile inegale", organizate pe principiul
vasalităţii, uniunile de tip mandat sau protectorat, în cadrul cărora un stat îl domină pe altul, exercitînd în
locul lui atribuţiile cu caracter internaţional, precum şi unele atribuţii interne.
V.5 FORMA DE GUVERNĂMÂNT
V.5.1 Conceptul formei de guvernămînt

Forma de guvernămînt, ca noţiune şi mai apoi ca instituţie juridică de drept constituţional, are o
inportanţă deosebită întru reglementarea normativă a relaţiilor, ce ţin de buna organizare şi funcţionare a
statutlui.
Noţiunea în discuţie ni se prezintă drept un instument efectiv, care ne permite să pătrundem în
esenţa unui sau altui mecanism de stat, consfinţit în constituţiile statelor respective.
În doctrina contemporană a dreptului constituţional forma de guvernămînt este interpretată сa o
modalitate de constituire şi funcţionare a autorităţilor publice legislative şi executive centrale, vizînd în
special instituţia şefului de stat în raport cu autoritatea legislativă.
Spre deosebire de literatura de specialitate mai veche, cunoscută în spaţiul ex-sovietic, în care
forma de guvernămînt era recunoscută ca element al formei de stat, în literatura de similară din Occident,
practic a încetat să figureze problema teoretică a formei de guvernămînt, atenţia majoră fiind acordată
regimurilor politice.
40
Luînd în consideraţie faptul, că în doctrina naţională problema formei de guvernămînt persistă şi

este utilizată chiar în textul Constituţiei în vigoare (art.1,al.2), vom realiza în continuare o interpretare
tradiţională a noţiunii abordate.
S-a menţionat deja că primii care au iniţiat problema formei de guvernămînt, încercînd chiar să
clasifice varietăţile de manifestare ale acesteia, au fost istoricul antic Herodot şi filosofii Platon şi
Aristotel.
În afirmaţia lui Platon există următoarele forme de guvernămînt:
- aristocraţia (considerată forma ideală de guvernămînt);
- timocraţia (guvernămîntul celor avizi de bogăţii, ambiţioşi şi care generează din aristocraţie);
- oligarhia (o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind realizată de cei mai bogaţi);
- democraţia (admite accesul poporului la guvernare);
- tirania (poate fi şi este deja instituită în urma abuzului de libertăţi democratice);
Aristotel, la rîndul său, propunea trei tipuri ale formei de guvernămînt:
- monarhia, pentru care era specifică concentrarea puterii în mîinile unei singure persoane. În
opinia celebrului filosof, monarhia putea genera uşor în tiranie sau despotism.
- oligarhia, în cadrul căreia puterea aparţine mai multor indivizi (diarhia, triumviratul,
decemviratul) sau mai restrînse după caz (clasă socială, castă militară).
- democraţia, în care deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.
Într-o manieră deosebită formele de guvernămînt au fost abordate
în opera lui Ş. L. Montesquieu, care distingea:
- republica, în care puterea aparţinea fie unei categorii sociale distincte (republică
aristocratică), fie întregului popor (republică democratică);
- monarhia, în cadrul căreia puterea aparţinea monarhului care o exercită conform unor legi
relativ exacte şi stabile;
- despotismul, unde puterea se exercita în afara oricăror reguli prestabilite.
La etapa contemporană cei care împărtăşesc punctul nostru de vedere despre conceptul formei de
guvernămînt, consideră că cea mai generală şi probabil, cea mai perfectă este clasificarea formelor de
guvernămînt în monarhie şi republică.27
V.5.2. Monarhia. Monarhia (în traducere din limba greacă înseamnă din proprie autoritate, sau
putere personală) este forma de guvernămînt în cadrul căreia puterea publică este individualizată, fiind
prerogativa excepţională a monarhului.
Fiind cea mai matură, monarhia este considerată şi cea mai răspîndită formă de guvernămînt. În
evoluţia sa monarhia s-a realizat într-o formă sau alta, datorită cărui fapt astăzi putem discuta despre
monarhia absolută şi monarhia limitată.
Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat în persoana
monarhului care, pe lîngă faptul că este unicul legislator, dirijează nemijlocit cu administrarea publică şi
este instanţa judiciară supremă.
Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernămînt, monarhia absolută a fost specifică pînă la
Revoluţia franceză.
La etapa contemporană monarhia absolută a devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia
din Arabia Saudită şi Oman. Pe lîngă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sînt şi conducători
41
religioşi. Dar, trebuie să recunoaştem că puterea acestor monarhi, totuşi, nu este absolută, ea putînd fi
limitată de către familia regală, care decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să
abdice.28
Monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute
a monarhului prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv.
În literatura de specialitate monarhia limitată (constituţională) este divizată, la rîndul său, în -
monarhie dualistă şi monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate (constituţionale), în cadrul căreia
puterea de stat se realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor legislative şi
executive.
Astfel, puterea legislativă aparţine, în fond, parlamentului ales de către un cerc mai larg sau mai
restrîns de supuşi (în dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă
este încredinţată monarhului, care o exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el. Cea de a
treia ramură a puterii de stat aparţine la fel monarhului.
Este de datoria noastră să menţionăm faptul că în cadrul monarhiei dualiste separarea puterilor în
stat poartă, de obicei, un caracter limitat şi poate chiar formal. Astfel, legile adoptate de către Parlament
intrau în vigoare numai cu condiţia aprobării acestora de către monarh, care se bucura de dreptul la veto.
Pe lîngă acestea monarhul era în drept să adopte decrete cu putere de lege şi chiar să dizolve parlamentul,
transformînd astfel, într-o manieră destul de simplă, monarhia dualistă în monarhie absolută.
Ca exemplu convingător ne poate servi Constituţia României, promulgată la 27 februarie 1938 şi
intrată în istorie sub denumirea de “Constituţia lui Carol al II-lea”. Această constituţie declara regele
României “cap al statului” (art.30), incluzînd în competenţa acestuia dreptul de a elabora decrete cu putere
de lege, de a iniţia legi şi de a iniţia revizuirea constituţiei (art. 31, al.7 şi art. 97), precum şi dreptul de
sancţiune a legilor (dreptul la veto), refuzul de a le sancţiona fiind nelimitat şi liber de orice control. Pe
lîngă convocarea şi închiderea şedinţelor parlamentului, regele era în drept de “a dizolva ambele adunări
(ambele deodată sau numai una din ele)”, Constituţia nu stabilea un termen pentru convocarea noilor
alegeri.
O asemenea situaţie s-a creat şi în Iordania unde, după dizolvarea parlamentului în anul 1974,
alegerile noului parlament au fost organizate doar în anul 1989.
Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului, miniştrii fiind consideraţi
funcţionari ai acestuia. În acest mod, guvernul nu poartă responsabilitate politică în faţa parlamentului,
miniştrii purtînd răspundere politică numai faţă de monarh.
Astăzi această formă monarhică de guvernămînt, caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în
viaţa politico-statală, mai poate fi întîlnită în Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Nepal.
Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate (constituţionale), cu o divizare expesă a
puterilor în stat, divizare care asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul avînd mai mult
un caracter simbolic, exercitînd, de regulă, atribuţii de ordin protocolar.
Deşi că în cadrul monarhiei parlamentare puterea de stat este organizată în baza principiului
separării acesteia, se asigură o poziţie ierarhică superioară a parlamentului, mai ales în raport cu
executivul. Poziţia de vîrf a parlamentului se explică prin faptul că guvernul (de obicei numit de către
monarh) necesită votul de încredere al parlamentului (uneori a camerei inferioare a acestuia), iar monarhul
42
este obligat să numească în fruntea guvernului liderul partidului (liderul unui bloc de partide), care a
obţinut majoritatea mandatelor în parlament (sau în camera inferioară a acestuia).
Se spune că în cadrul aceastei forme de monarhie limitată (constituţională) monarhul domneşte,
dar nu guvernează, deoarece atribuţiile monarhului sînt limitate pînă la zero. Actfel, dreptul său de veto
asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în genere, sau este aplicat atunci cînd o cere
guvernul. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el intră în
vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful guvernului sau ministrul respectiv, care şi poartă
responsabilitatea deplină pentru acest act, deoarece monarhul este “inviolabil şi scutit de răspundere”.
O trăsătură importantă a monarhiei parlamentare o constituie formarea guvernului în baza
majorităţii parlamentare, situaţie soldată cu răspunderea politică a gunernului faţă de parlament pentru
întreaga sa activitate, desfăşurată pe plan imtern şi extern.
Monarhia parlamentară contemporană este forma de guvernămînt acceptată în Anglia, Japonia,
Niderland, Suedia, Canada, Belgia, Olanda, Australia ş.a.
V.5.3. Republica. Republica este forma de guvernămînt cu origine etimologică latină (res-
publica), în cadrul căreia autorităţile publice centrale (şef de stat, parlament) sînt constituite din
funcţionari aleşi pe un anumit termen de către cetăţenii statului respectiv prin vot universal, egal, secret şi
liber exprimat în mod direct sau indirect.
Datorită procedurii de instituire a acestor autorităţi publice, Republica se consideră cea mai
democratică formă de guvernămînt, deoarece poporul, fiind deţinătorul puterii, încredinţează exerciţiul
acesteia reprezentanţilor aleşi.
În condiţiile actuale această formă de guvernămînt, devenită clasică, poate îmbrăca nişte forme
specifice, care o fac să difere de la stat la stat, ceea ce ne face să distingem: republici prezidenţiale,
republici parlamentare şi republici mixte (numite semiprezidenţiale sau semiparlamentare).
Republica prezidenţială. Este forma republicană de guvernămînt, instituită pentru prima dată în
SUA, avînd ca model iniţial monarhia dualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea
separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi o serie de contrabalanţe care, în esenţa lor, asigură
colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri.
În cadrul unei asemenea forme de guvernămînt, atît puterea legislativă (Parlamentul), cît şi cea
executivă (şeful statului) sînt alese de către popor, legitimitatea lor devenind echivalentă.
În republica prezidenţială funcţia şefului de stat este exercitată de către preşedintele statului care,
în acelaşi timp, este şi şeful executivului. Guvernul, ca organ colegial, de obicei nu se formează, miniştrii
fiind numiţi în funcţie de către şeful statului, în subordinea căruia se află pe tot parcursul activităţii sale.
Drept rezultat, guvernul republicii prezidenţiale nu funcţionează ca un organ colegial, membrii săi purtînd
răspundere individuală în faţa şefului de stat. Din aceste considerente rezultă că, realmente, caracteristica
de bază a republicii prezidenţiale constă în lipsa oricărei forme de responsabilitate politică a guvernului în
faţa parlamentului.
În categoria contrabalanţelor şi a măsurilor de intervenţie reciprocă, care asigură colaborarea
efectivă a puterilor, îndeosebi a legislativului şi executivului, se înscriu:
- imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de către alta. Impicimentul
(destituirea din funcţie a membrilor executivului şi judecătorilor) poate fi aplicat de către parlament numai
în cazul în care persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave.
43
- şeful statului intervine în activitatea parlamentului, avînd dreptul de veto suspensiv (numit şi
veto de buzunar) faţă de legile adoptate de parlament, pentru înlăturarea căruia este necesar votul calificat
al ambelor camere parlamentare.
- şeful statului necesită acordul camerei parlamentare superioare la numirea în funcţie a unor
funcţionari publici (miniştri, judecători) sau la ratificarea unor tratate internaţionale .
- puterea judiciară, pe lîngă activitatea judecătorească, exercită şi controlul constituţionalităţii
actelor normative adoptate de către parlament şi şeful de stat, asigurînd, astfel, respectarea legalităţii în
activitatea acestor autorităţi publice.
Pe lîngă faptul că această formă de guvernămînt este “aplaudată”, ea nu este lipsită şi de
caracteristici depreciative, mai ales prin pericolul transformării executivului într-un organ omnipotent.
Această stare de fapt, numită “republică superprezidenţială” sau “prezidenţialism”, 29 se caracterizează prin
concentrarea tuturor atribuţiilor de bază ale puterii în competenţa şefului de stat. Prezidenţialismul a fost
cunoscut mai ales în America Latină şi Africa de Nord.
Republica parlamentară. La fel ca şi republica prezidenţială este fundamentată pe concepţia
separării puterii de stat şi presupune autonomia funcţională a legislativului, executivului şi justiţiei.
Datorită faptului că parlamentul este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, iar şeful statului este ales de către parlament sau un colegiu electoral, în componenţa căruia, pe
lîngă parlament, intră membri ai organelor reprezentative ale subiectelor de federaţie, poziţia
parlamentului în cadrul mecanismului de stat este superioară.
Trăsătura acestei forme de guvernămînt, care o face să difere de altele, este responsabilitatea
politică a guvernului în faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin “punerea în minoritate” sau
prin “vot de neîncredere”.
Spre deosebire de republica prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură
bicefală prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.
Atribuţiile şefului statului, care în conformitate cu constituţia pot fi destul de vaste, sînt exercitate,
de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează
actele şefului statului. În rezultat, şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, întreaga
responsabilitate revenind guvernului. Cu atît mai mult această răspundere deseori este solidară, datorită
cărui fapt votul de neîncredere, acordat unui membru, dar mai ales şefului guvernului, atrage după sine
demisia întregului guvern. În calitate de contrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului
statului, dizolvarea parlamentului şi fixarea noilor alegeri.
Republica parlamentară este forma actuală de guvernămînt a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei,
Cehiei, Slovaciei, Estoniei etc.
În decursul evoluţiei istorice acest tip de guvernămînt s-a realizat în circumstanţe istorice şi
constituţionale diferite, datorită cărui fapt şi astăzi se vorbeşte despre două tipuri de manifestare ale
acestei forme de guvernămînt: regimul parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa
parlamentului, şi în faţa şefului statului) şi regimul parlamentar monist (guvernul este responsabil numai
în faţa parlamentului).
Republica semiprezidenţială. Este forma de guvernămînt, care înglobează caracteristici specifice
atît republicii prezidenţiale, cît şi republicii parlamentare.
Astfel, şeful statului, astfel, (preşedintele republicii) se alege de către popor prin vot universal,
egal, secret şi liber, exprimat în mod direct sau indirect, ca şi în republicile prezidenţiale, dar cu anumite
44
atribuţii proprii, unde există şi guvern în frunte cu un prim-ministru, ca şi în republicile parlamentare, care
se sprijină pe majoritatea parlamentară şi care este responsabil din punct de vedere politic în faţa
parlamentului.
În republica semiprezidenţială raporturile dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern pot fi diferite, în
funcţie de evoluţia politică, regulile constiuţionale şi voinţa electoratului.
V.6 REGIMUL POLITIC
V.6.1. Consideraţii generale cu privire la regimul politic

Tradiţional s-a considerat că regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor,
procedeelor şi mijloacelor, prin care se realizează puterea politică în societate.
Trebuie să recunoaştem că definirea regimului politic preocupă nu numai juriştii, dar şi politologii,
politicienii, dar şi cetăţenii de rând. În viziunea noastră interesul pe careîl manifestă societatea faţă de
această înstituţie este determinat de importanţa teoretică şi mai ales practică acordată acestui element al
vieţii statale contemporane.
Din punct de vedere al apartenenţei profesionale ne bucură faptul că primele încercări de definire a
regimului politic au fost întreprinsede reprezentanţii ştiinţei dreptului constituţional. În mare parte aceste
definiţii erau fundamentate pe disjungerea funcţiei legislative, de cea executivş şi pe argumentarea
posibilităţii de coexistenţă paşnică între ele. Este de menţionat că o asemenea manieră de definire a
regimului politic nu este una constructivă, ea fiind în opinia politologului francez M. Duverger, o difiniţie
''auxiliara care vizează tipurile de structuri guvernamentale».
Un alt politolog M. Lesage, promova ideiea că în perspectiva definirii regimului politic ar trebui
aplicate două metode:
- prima metodă presupune luarea drept punct de plecare constituţia şi legile juridice (de pe pozitiile
cercetarii constitutionalistilor, nu este satisfacatoare) ;
- cea dea doua metodă urmăreşte studierea practicii şi analiza interioară a dreptului scris în relaţia
sa cu practica…ori după cum seexprimă M. Lesage ...« cel mai bine este sa se inceapa tocmai de la
practica".
Daca constituţionalişti se limitau doar la o analiză teoretică şi în esenţă, numai la instituţiile de stat,
politologii extind cadrul cercetării la toate instituţiile existente în cadrul societăţii, accent ul fiind pus pe
cele politice, îmbinând cercetarea teoretică cu realitatea vietii practice.
În acest sens M. Duverger scria următoarele : ''Cel ce cunoaşte dreptul constituţional şi ignoră rolul
partidelor politice - are o imagine falsă despre regimurile politice contemporane . Rămânând un adept
ferm al poziţiei institutionaliste de definire a regimului politic, M.Duverger susţine că ''Totalitatea
institutiilor politice, care functioneaza in tara respectiva, intr-o anumita perioada, constituie regimul
''politic.
La fel şi G.Burdeau spune: "In zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care functioneaza in stat
nu trebuie sa ne mai intrebam pe ce baza - parlamentara sau prezidentiala - se infaptuieste diviziunea
puterilor, ci trebuie mai intai lamurita calitatea partidelor, structura lor si scopurile lor". Pentru G.Burdeau,
regimul politic se defineşte prin "totalitatea normelor, adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara
respectivă cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor".
45
Un alt adept al concepţiei instituţionaliste este şi M.Lesage, în opinia căruia "definirea si studirea
regimului politic reprezinta studirea relatiilor existente intre toate categoriile de institutii, in procesul
adoptarii deciziilor politice".
Un alt curent de politologi având ca lider pe R.Aron nu recunosc argumentele instituţionalismului
pur, exclusivist. Astfel, în viziunea lui R.Aron "regimul politic nu se reduce la simpla combinare de
institutii". În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, acest savant consideră că trebuie luate
în calcul nu numai "legatura dintre institutii si modalitatile de functionare a lor, ci si formele
interdependentelor sale cu infrastructura, rolul si locul pe care-l ocupa administratia in cadrul
regimului,contextul istoric in care actioneaza regimul".
Pornind de la aceste considerente, in legatura cu definirea, cu continutul si esenta regimului politic,
putem aprecia urmatoarele:
- Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare a sistemului politic si in
consecinta, prin regim politic se intelege modul concret de organizare, institutionalizare si functionare a
sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in cadrul unei comunitati
sociale sau a unui istem social global;
- Desi in cadrul regimului politic institutiile si organele puterii de stat au rol important in
constituirea si in functionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma la acestea, ci el cuprinde,
organizational si functional, intregul sistem politic;
- Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii sociale este rezultatul raportului de
forte dintre clase, grupuri sociale, partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni, organizatii,
dintre acestea si societatea civila si politica;
- Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare. Forma de guvernare
desemneaza modul concret de formare si organizare a organelor puterii de stat, caracteristicile si
principiile lor, raporturilor dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a raporturilor dintre ele si
celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul politic inseamna materializarea
expresa a unor operatiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor, in general, a valorilor politice, in
special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-o oarecare masura si sub anumite
aspecte, cu cele ale formei de guvernamnt sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva
identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii ale regimului politic. Cu exceptia monarhiilor
absolute unde se nasc regimuri dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic,
ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul raportului dintre aceasta si cetateni.
Clasificarea regimurilor politice
În literatura de specialitate o atenţie deosebită se acordă nu numai definirii regimului politic, dar şi
problemei clasificării acestotra.
Una dintre clasificările tradiţionale ale regimurilor politice este cea dată de M.Prelot; care
divizează regimurile politice în anumite categorii pornind de la numărul conducatorilor. Dupa acest
criteriu, el deosebeste următoarele regimuri politice: democraţia, monocraţia, oligarhia şi regimul mixt.
În viziunea autorului democraţia este acel regim politic "in care în majoritate poporul determină în
mod liber orientarea şi îşi asumă controlul conducerii şi legislaţiei".
"Monocraţia în viziunea lui Prelot este regimul politic în care conducerea este realizată de către o
persoană. Acest termen, însă, este deosebit de cel clasic-monarhie, care desemnează ''numai moştenirea
46
funcţiilor şefului statului'', pe când monocraţia are un dublu aspect de deţinere a puterii şi de a formula
ideologia.
Regimurile oligarhice sunt, dupa M.Prelot, conducerea politica a societatii de catre o parte a
populaţiei. În cadrul regimurilor oligarhice, el distinge mai multe tipuri de conducere:
-conducerea de catre clasa privilegiata-aristocratia;
-conducerea de catre indivizi instariti-plutocratia de cens;
-conducerea de catre unul sau cateva partide-particratie .
În ce priveşte regimurile politice mixte, M.Prelot le consideră a fi cele care ocupă un loc
intermediar între democraţie şi monocraţie.
Acestea pot fi de doua feluri:
-regimul mixt, inclinat spre democratie;
-regimul mixit, inclinat spre monocratie.
De remarcat, ca in cadrul regimurilor mixte cu tendinte monocratice el include fostele regimuri
comuniste
G.Vedel este de părere că din punct de vedere politic trebuiesc distinse două tipuri de regimuri:
-regimurile în care puterile legislativă şi executivă sunt doar diferite ramuri ale activitatii unui
partid politic;
-regimurile in care absenta partidului majoritatii sau a disciplinei de partid nu permit sa se
infaptuiasca simpla unire a puterilor legislativa si executiva.
O clasificare de altă natură este cea facută de M.Duverger. Acesta pune la baza clasificării
regimurilor politice patru criterii: baza puterii politice; problema alegerii şi structurii conducatorului;
formarea organelor de conducere; relatiile dintre acestea etc.
Pornind de la aceste criterii, M.Duverger distinge doua grupuri fundamentale de regimuri:
-regimurile liberal-democratice;
-regimurile autoritare;
În cadrul regimurilor liberal-democratice sunt incluse regimurile prezidentiale si cele parlamentare.
Regimurile autoritare sunt impartite in: regimuri comuniste, fasciste si regimurile politice ale tarilor in
curs de dezvoltare.
O clasificare mai deosebită a regimurilor politice este propusă de G.Burdeau, care pornind de la
trei criteriide bază: originea şi baza puterii, scopul regimului şi tipul de societate; sistemul de organizare a
organelor puterii de stat şi de repartizare a competentelor intre ele, distinge doua mari tipuri de regimuri
politice: "autoritare si democratice".
Regimul politic autoritar - precizează autorul menţionat- se caracterizează prin dominaţia şefului
statului şi limitarea libertăţilor politice" G.Burdeau consideră că toate regimurile politice autoritare sunt
dictaturi şi că ele provin "nu atât din teoria politică cât şi din criza socială".
Cât priveşte regimurile democratice, G.Burdeau evidenţiază:
- regimuri ale "democratiei conduse" (poporul este condus de sus). Asemenea regimuri au fost cele
ale democratiilor liberale clasice din secolul al XIX-lea. In acest tip de regimuri politice democratice
conduse, sunt incluse si fostele regimuri comuniste ;
- regimuri ale "democraţiei care conduce" (asigura posibilitatea poporului de a exercita o influenta
directa asupra infaptuirii puterii de stat).
47
În acest ultim tip de regimuri politice, G.Burdeau include tarile burghezo-democratice

contemporane.
Raymond Aron porneşte în clasificarea regimurilor politice de la numărul partidelor politice ce
conduc în societate, distingând urmatoarele tipuri de regimuri politice:
- regimurile politice monopartidiste, considerate prin continutul si esenta lor regimuri
nedemocratice, totalitare (regimurile fasciste si cele din tarile foste comuniste);
- regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin caracterul lor.
Privitor la această categorie de regimuri politice, R.Aron consideră că este "imposibil sa se faca o
clasificare consecventa a lor".
Desigur, o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigida si nu poate epuiza marea
varietate de forme si manifestari pe care acestea le pot imbraca in viata politica reala, practica a fiecarei
societati.
Trecerea de la o forma de regim politic la alta, este astazi o realitate si este rezultatul unor
modificari in planul raportului de forte, de combinatii politice ce pot aparea in peisajul politic al unei
societati. Un exemplu elocvent il constituie prabusirea regimurilor politice comuniste din Europa
rasariteana si centrala si angajarea lor spre regimuri democratice.
În viziunea noastră -la baza tipologizarii regimurilor politice, trebuie să pornim de la relaţia: stat-
societate-individ. Orientînd vizorul spre locul şi rolul individului în procesul de realizare a puterii de stat,
vom deosebi trei categorii de regimuri politice: democraţia, regimul liberal şi antidemocraţia.
Democraţia. Cuvîntul “democraţie” îşi are originea etimologică în limba greacă. Format din două
rădăcini, “demos” (poporul) şi “cratos” (puterea), acest cuvînt semnifică literalmente “puterea poporului”
ori “poporul la putere”, “guvernarea poporului de către el însuşi” sau, după expresia ce aparţine
preşedintelui SUA Lincoln (19 noiembrie 1863 în timpul vizitei sale pe cîmpul de luptă de la Gettysburg),
“guvernarea poporului prin popor”.
Rămînînd a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice, democraţia este
afectată de unele imperfecţiuni, numite “paradoxuri ale democraţiei”. Datorită acestora în cadrul societăţii
îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea democraţiei, sau la înlocuirea acesteia cu un regim
antidemocratic, autoritar. La capitolul unor asemenea imperfecţiuni am putea cita contradicţiile între
diferite laturi ale democraţiei: consens şi conflict; reprezentativitate şi guvernabilitate; legitimitate şi
eficacitate.
Democraţia reprezintă un proces istoric care, pe măsura evoluţiei sale istorice, a căpătat noi
expresii cantitative şi calitative. Pornind de la aceasta, R. Dahl distinge trei etape de dezvoltare a
democraţiei:
- faza democraţiei antice, limitată în spaţiu la dimensiunile statului-cetate (democraţia ateniană,
democraţia spartană, democraţia corintiană). Democraţia antică era guvernată de principiile libertăţii,
egalităţii şi majorităţii;
- faza democraţiei moderne, specifică statului contemporan, caracteristică prin apariţia şi
evoluţia reprezentativităţii;
- faza democraţiei viitorului, nucleul căreia se fundamentează pe consideraţia că democraţia va
evolua în două direcţii: în plan transnaţional (Comunitatea europeană) şi în cadrul intern al statelor, prin
promovarea crescîndă a autonomiei locale şi a descentralizării.
48
În viaţa cotidiană democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi relaţii, prin care membrii
societăţii acţionează fie direct, ca autoritate elaboratoare a deciziilor cu caracter obligatoriu, fie prin
intermediul unor reprezentanţi, care elaborează aceste decizii în numele celor care i-au ales, ceea ce duce
la două tipuri de regimuri democratice: democraţia directă şi democraţia semi - directă.
Democraţia directă. Este o formă a regimului politic, în cadrul căruia deciziile de interes public
sînt luate direct de populaţie, şi nu indirect, prin intermediul unor reprezentanţi desemnaţi prin alegeri.
Fundamentul teoretic al democraţiei directe este teoria suveranităţii populare, ceea ce înseamnă că
guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi, exprimată în condiţii egale pentru toţi
cetăţenii.
“Cînd în Republică, poporul are putere suverană, remarca Montesquieu, aceasta e democraţie”.
Teoria în cauză a fost dezvoltată şi bine argumentată de către J.J. Rousseau în “Contractul social” prin
care, după el, “fiecare dîndu-se tuturor nu se dă nimănui” şi la sfîrşitul căruia “ în locul persoanei
particulare, a fiecărui contractant, acest act de asociere produce un corp moral şi colectiv compus din atîţia
membri cîte locuri are adunarea reprezentanţilor” şi unde “asociaţii capătă colectiv numele de Popor”. În
cadrul societăţilor în care domneşte principiul suveranităţii poporului, fiecare individ formează o porţiune
egală de suveranitate. “Să presupunem ca statul să fie compus din 10 mii de cetăţeni, insista J.J. Rousseau,
suveranul nu poate fi considerat decît colectiv, iar fiecare particular, în calitate de subiect, este deţinătorul
a zecea miime parte din autoritatea suverană”. Fiecare cetăţean dispune, deci, de un drept propriu,
originar, să participe la exerciţiul suveranităii, adică de a fi şi legislator şi supraveghetor al procesului de
executare a legilor, dacă e posibil direct sau, în caz de imposibilitate, prin intermediul unor reprezentanţi
aflaţi permanent sub control.
S-a constatat că democraţia directă a fost recunoscută şi aplicată în Grecia antică, unde cetăţenii se
convocau la Atena într-o adunare (Agora), pentru a discuta propunerile privind legile şi alte aspecte ale
vieţii publice. Participarea cetăţenilor la conducerea cu treburile publice nu se limita doar la participarea la
adunări, fiind însoţită chiar şi de ocuparea de funcţii oficiale pe un timp limitat, dar numai o dată în viaţă.
Istoria ne mărturiseşte, însă, că între ideal şi realitate a existat o anumită distanţă. Astfel, viaţa politică din
Atena a fost dominată de anumite familii, relaţiile de rudenie fiind factorul determinant în luarea
deciziilor. Adversarii erau îndepărtaţi din viaţa publică printr-o procedură numită “ostracizare” (formă de
judecată a adunării poporului în vechea Atenă, prin care un cetăţean, considerat primejdios pentru
securitatea şi libertatea regimului, era exilat pe un termen de pînă la zece ani). Demosul nu se identifica cu
întreaga populaţie a unei cetăţi, limitîndu-se doar la cei calificaţi să conducă cu treburile publice. Din
categoria demosului erau excluse mai multe categorii de persoane adulte: femeile, metecii, sclavii şi cei
consideraţi nedemni de a participa la viaţa politică a cetăţii. În concepţia grecilor, corpul cetăţenilor cu
drept de participare la conducere trebuie să fie mic, pentru a se evita eterogenitatea prea avansată a
opiniilor, şi, ca urmare, apartiţia divergenţelor între membrii demosului. Este clar, că limitele restrînse ale
demosului permiteau practicarea democraţiei directe.
În evul mediu democraţia directă s-a practicat în cadrul adunărilor orăşeneşti, unde numărul redus
al populaţiei la fel permitea participarea bărbaţilor la dezbaterea problemelor publice şi luarea deciziilor.

Denumire dată în antichitate pieţei publice din cetăţile greceşti. Deoarece în agora se adunau cetăţenii pentru a dezbate şi
vota hotărîrile privind viaţa lor, astăzi termenul este sinonim cu dezbaterea publică a problemelor, cu exprimarea democraţiei
directe.
49
În societatea modernă, pentru care este specifică creşterea considerabilă a numărului populaţiei,
imposibilitatea acesteia de a consacra mai mult timp participării la viaţa politică, complexitatea relaţiilor
sociale, soldată cu necesitatea de politicieni profesionişti şi alte condiţii, exercitarea democraţiei directe ca
formă a regimului politic s-a redus considerabil, devenind practic imposibilă. Există însă un proiect, rămas
discutabil, de realizare a democraţiei directe, cu titlul de “teorie a revoluţiei tehnocratice”, chintesenţa
căreia constă în transmiterea deciziei fiecărui alegător prin intermediul unor vectori tehnico-electronici.
Cu toate acestea, democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei
democraţia directă se practică în cadrul unor comunităţi sociale mici (în unele cantoane elveţiene, în
adunările orăşeneşti din Noua Anglie). La nivel naţional, democraţia directă este aplicată în cadrul
referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea de a-şi exprima, prin intermediul votului, poziţia sa în
problemele sociale de o importanţă majoră pentru societate în ansamblu şi pentru fiecare cetăţean în parte.
Democraţia semi - directă. Suprafaţa considerabilă a teritoriului şi componenţa numerică a
populaţiei cu apartenenţă la state aduc după sine imposibilitatea reuniunilor permanente a tuturor
cetăţenilor, pentru a delibera asupra problemelor de ordin statal. În aceste condiţii suveranitatea populară
se reduce la un sufragiu universal, fiecare persoană fiind nevoită să delegheze cota parte de suveranitate,
al cărei deţinător originar este, în virtutea dreptului electoral. “Nimic, prevenea J. J. Rousseau, nu poate
lua cetăţenilor dreptul de a vota în toate actele suveranităţii”. 34 În aceste condiţii între alegători şi cei aleşi
are loc un raport juridic, născut din dreptul de sufragiu, care se înscrie într-un veritabil contract de
“mandat”. În virtutea acestui mandat, însă, deputaţii nu sînt decît “puri mandatari”, plasaţi în funcţie în
dependenţă de voinţa alegătorilor şi subordonaţi voinţei poporului, care este singurul generator de acte de
suveranitate.
Bazîndu-se pe teoria suveranităţii populare, democraţia semi -directă, ca formă a regimului politic,
presupune instituirea unor mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul de guvernare. Printre
aceste mijloace de “democraţie pură”, în literatura de specialitate, se menţionează:
a) Iniţiativa populară. Este o etapă a procesului de legiferare, cînd o lege este obţinută la
iniţiativa poporului.
b) Veto-ul popular. Acordă corpului electoral dreptul de a se opune, printr-o petiţie colectivă,
validării unei legi adoptate de către organul direct reprezentativ, ceea ce atrage după sine imposibilitatea
intrării în vigoare a legii. În acest sens Constituţia franceză din 1793 acorda organului legislativ, instituit
conform dispoziţiiloir constituţionale, doar dreptul de a “propune legi”, iar dreptul de ratificare a celor
consfinţite de legislatori era rezervat naţiunii.
c) Revocarea. Ţine de dreptul cetăţenilor de întrerupere a mandatului înainte de expirarea
termenului acestuia. Astfel, încă în Constituţia Franţei din 1793 s-a confirmat că “funcţiile publice sînt
esenţial temporare” prin asigurarea că “delictele mandatarilor poporului şi ai agenţilor săi nu trebuie să
rămînă niciodată nepedepsite”, şi prin inserarea unui drept la opresiune, de fiecare dată cînd “Guvernul
violează drepturile poporului”.
d) Referendumul. Fiind considerată cea mai semnificativă caracteristică a democraţiei semi -
directe, referendumul este o procedură prin care poporul este chemat să decidă în probleme majore de
interes general, de regulă pentru textul Constituţiei, în alegerea formei de guvernămînt sau în probleme de
autodeterminare ca stat, ca naţiune.
În rezultat, teoria suveranităţii populare formează, deci, un ansamblu coerent de idei şi principii,
care duce la democraţia directă, fie prin convocarea întregului popor într-o adunare legislativă, fie prin
50
organizarea unor consultaţii referendare sau prin delegarea drepturilor suverane ale poporului deputaţilor
săi, care sînt puşi sub control (termenul limitat al mandatului, dreptul de revocare).
În literatura de specialitate această concepţie a democraţiei (guvernarea poporului prin el însuşi)
este considerată ca “bazată pe o iluzie”. În opinia specialiştilor din domeniul dreptului constituţional,
democraţia directă rămîne a fi doar o “idee generoasă” a promovatorilor ei, o “curiozitate istorică”, 35 o
“metaforă a retoricii, nu un fapt social realizabil.”
Caracterul iluzoriu al acestei concepţii mai este argumentat şi prin afirmaţiile că “contractul
social”, despre care ne vorbeşte J. J. Rousseau, “n-a existat şi nu va exista niciodată”; că “este contra
ordinii naturale ca numărul mare să conducă şi numărul mic să fie condus”, că “această democraţie
etimologică ideală se întîlneşte mai mult în cărţile făcătorilor de sisteme sau în textele constituţionale,
decît pe teren concret”.
Unii doctrinari văd în democraţia directă chiar un pericol pentru libertatea individului. “A fonda
puterea pe suveranitatea poporului conduce la a justifica absolutismul în opoziţie oricărui Stat de Drept”,
susţin aceştia şi drept exemplu fac trimiteri la regimurile conduse de Stalin, Polpot, care “au perpetuat
tocmelile lor cu atît mai uşor, cu cît asigurau că acţioneză în numele poporului”.
Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politic este considerată mai superioară şi
mai puţin periculoasă pentru libertate, decît democraţia.
Pornind de la ideea, că orice putere “îşi iese din minte “ şi conduce la abuzuri, mai ales dacă ea
este exercitată “în numele poporului”, liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mult ca un mod de
limitare a puterii, decît de exercitare a ei. “Democraţia, scria filosoful radical Alain, nu poate fi
instituţionalizată, ea rămîne în masele populare şi poporul pierde în mod absolut puterea sa de rezistenţă
din momentul din care încetează s-o exercite.” Sau, “ceea ce distingem de numele democraţiei este
organizarea rezistenţei împotriva puterilor redutabile. Şi cum nu putem aduna tot poporul pentru a decide
dacă puterea abuză sau nu, această rezistenţă pusă la cale se exercită prin reprezentanţii aleşi”.39 Cu alte
cuvinte, adepţii regimului politic liberal pledează nu pentru o democraţie directă, dar pentru o democraţie
reprezentativă.
Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează nu pe suveranitatea populară, dar pe
suveranitatea naţională, care îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a drepurilor omului şi cetăţeanului
(art.3), în conformitate cu care “principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în naţiune. Nici un corp,
nici un individ nu poate exercita autoritatea care nu-i este proprie expres”. Născută din nevoia de a
justifica luarea puterii monarhului “divin”, fără ca aceasta să nimerească în mîinile poporului,
suveranitatea naţională este totalmente opusă suveranităţii populare.
Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranităţii naţionale, “unică şi indivizibilă”,
exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai consideră deţinători ai suveranităţii,
deoarece suveranitatea nu poate fi decît în naţiunea întreagă sau în reuniunea delegaţilor. Într-adevăr,
naţiunea este o entitate care cuprinde nu numai toţi cetăţenii ce trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei
ce sînt morţi şi urmează să se nască. În aceste condiţii naţiunea are nevoie de anumite organe, care ar
exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa.
Deoarece suveranitatea rezidă în naţiune, aceste organe se completează cu reprezentanţi ai
naţiunii, care execută această suveranitate în virtutea unui mandat dat de aceasta, şi acest regim politic
poartă titlul de democraţie reprezentativă.
51
Democraţia reprezentativă. Partizanii acestei forme de democraţie atrag atenţia asupra faptului că
populaţia unei ţări are o idee clară asupra scopurilor, dar posedă idei imprecise asupra mijloacelor
necesare pentru a le realiza. Reprezentanţii aleşi ai naţiunii, care se consideră că ar fi “cei mai luminaţi”
cetăţeni, au rolul de a delibera asupra căilor de realizare a scopurilor stabilite. Reprezentanţii individuali,
desemnaţi de naţiune, devin reprezentanţii generali ai acesteia, concepută ca entitate colectivă şi abstractă,
devenind deţinătorii unor “mandate de drept public” cu caracter general, liber, revocabil.
Fiind o instituţie a epocii moderne, democraţia reprezentativă este rezultatul dezvoltării unor
instituţii medievale, cum au fost adunările conduse de monarh la care, însă, erau reprezentate interese
sociale diferite (ale aristocraţilor, orăşenilor, comercianţilor).
Regimul politic al democraţiei reprezentative presupune un sistem electoral, o adunare a
reprezentanţilor poporului şi funcţionarilor oficiali (guvernul) aleşi şi responsabili în faţa acestei adunări.
Democraţia reprezentativă implică, însă, şi posibilitatea apariţiei unor fenomene negative, cum ar
fi îndepărtarea reprezentanţilor de popor, de cetăţenii care i-au ales ori încercările unei oligarhii de a lua
decizii “în spatele uşilor închise,” situaţie numită ultra - reprezentativism”.
Democraţia semireprezentativă. Reprezntă rezultatul tentativelor de atenuare a consecinţelor
negative ale “ultra - reprezentativismului” şi este guvernată de următoarele caracteristici:
a) Ţinînd cont de faptul că asupra deputatului persistă ameninţarea electoratului de a nu-l alege
pentru un nou mandat, în caz de exercitare nesatisfăcătoare a atribuţiilor constituţionale, legăturile
deputatului cu corpul său electoral constituie o practică constantă”.
b) În procesul alegerilor, alegătorii se pronunţă nu numai asupra candidaţilor care sînt incluşi în
listele electorale, dar şi asupra unui “program politic de guvernare.”
c) Este aplicat pe larg principiul publicităţii vieţii parlamentare, care asigură o oarecare
supraveghere a activităţii parlamentarilor din partea alegătorilor.
d) Durata mandatului reprezentativ este redusă.
e) Este consacrată din punct de vedere legislativ imposibilitatea dobîndirii succesive de către
aceeaşi persoană a mai mult de două mandate.
Antidemocraţia. Este regimul care constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul
unei persoane sau al unui grup social restrîns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Istoria ne-a pus la dispoziţie mai multe tipuri de regimuri antidemocratice. Din punct de vedere al
diversităţii de manifestare, se disting - dictaturi personale, care sînt rezultatul activităţii unui individ şi
care în marea majoritate a lor nu-l supravieţuiesc (Bocassa, Idi Amin ş.a.) şi dictaturile instituţionale care,
fiind mai anonime, sînt, cu regret, mai durabile din punct de vedere a duratei de existenţă. Din categoria
dictaturilor instituţionale fac parte, la rîndul său, dictaturile militare, guvernate de principiul subordonării
puterii militare puterii civile, sub pretextul restabilirii ordinii sau combaterii corupţiei, precum şi aşa -
numitele dictaturi partizane, determinate prin prezenţa unui singur partid în cadrul sistemului politic al
statului respectiv, cum ar fi partidele marxist-leniniste sau cele din lumea a treia. Pornind de la acelaşi
criteriu (diversitatea de manifestare), se face deosebirea dintre dictaturile autoritare şi dictaturile totalitare.
Dictaturile autoritare se caracterizează prin faptul că voinţa guvernanţilor este impusă prin forţă
(Pinocet în Chile). Acest regim limitează libertatea, dar nu o anulează, acceptînd, în anumite limite,
existenţa societăţii civile. În procesul de exercitare a puterii unele regimuri autoritare pot recurge la
52
violenţă sistematică, iar altele pot folosi o represiune minimă. Aplicarea în viaţă a programelor politice se
face mai mult cu mijloace forte, decît folosind persuasiunea şi convingerea populaţiei cu mijloace
democratice. Recrutarea conducătorilor acestor regimuri se face în majoritatea cazurilor prin cooptare, şi
nu în cadrul unei concurenţe electorale. Dacă, însă, se recurge la alegeri, acestea poartă un caracter pur
formal.
În practică regimurile autoritare îmbracă diverse forme: regimurile militare din America Latină
sau Asia de sud-est, guvernările teocratice din lumea islamică, regimurile cu partid unic din unele ţări ale
lumii a treia eliberate de sub dominaţia colonială etc.
Dictaturile totalitare, spre deosebire de cele autoritare, influienţează puternic asupra indivizilor,
avînd drept scop depersonalizarea din copilărie pentru a crea un”om nou”, care ar fi un “robot” pus în
serviciul puterii şi care să nu-şi aparţină sie însuşi.
Particulariăţile regimului totalitar se exprimă prin următoarele:
a) Dizolvarea unor relaţii specifice societăţii civile prin dezorganizarea sistematică a
multiplelor asociaţii, cluburi, grupuri profesionale sau confesionale;
b) Existenţa monopolului conducerii societăţii de către partidul unic;
c) Fuziunea puterilor prin nerecunoaşterea principiului separării puterilor în stat;
d) Unitatea puterii se identifică cu puterea personală a conducătorului;
e) Centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii social-economice şi culturale;
f) Exercitarea controlului maselor printr-o poliţie politică;
g) Realizarea unui consens total în rîndul cetăţenilor care, practic, este echivalent unei
supuneri necondiţionate;
h) “Teatralizarea” la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor,
reconstruirea trecutului glorios).
Din punct de vedere a obiectivelor se deosebesc: dictaturi recunoscute, dictaturi nerecunoscute şi
dictaturi “democratice”.
Dictaturile recunoscute, în cazul cînd sînt reacţionare, adică aplică forţa pentru a supraveghea cu
orice preţ valorile sociale promovate sau pentru a proteja valorile ameninţate, sînt numite conservatoare.
Dacă dictaturile recunoscute pretind să instaureze o “nouă ordine”, mai pot fi numite şi revoluţionare.
În categoria dictaturilor nerecunoscute se înscriu democraţiile liberale, transformate în dictaturi
pentru a supraveghea privilegiile unor reprezentanţi ai maselor. Aşa sînt democraţiile socialiste,
transformate în regimuri, fondate pe un partid unic condus de o singură persoană (Iosif V. Stalin).
Printre dictaturile democratice sînt citate dictaturile, prevăzute să intervină pentru a păstra
“democraţia”, în criză sau în cursul normal al instituţiilor statale (puterea în criză).
Oricare ar fi modalitatea de exprimare a dictaturii, orice dictatură se naşte dintr-o situaţie de criză.
Această criză poate fi de ordin conomic, precum cea din 1929, ecourile europene ale căreia au contribuit
la victoria fascismului şi nazismului. Criza poate fi şi de ordin moral, criză a valorilor tradiţionale,
totalmente legate de democraţie şi visul întoarcerii la un trecut mitologic sau la o revanşă. Se vorbeşte şi
de o criză politică, legată, de exemplu, de succesul mişcărilor extremiste, care se întăresc mutual
(mişcarea comunistă după 1917, care a “alimentat” doctrina lui Hitler şi Musolini, care, la rîndul său, a
contribuit la faptul ca unii, dimpotrivă, să se unească cu comuniştii).
Pe lîngă alte trăsături comune, unitatea dictaturilor este determinată şi de metodele aplicate în
scopul atingerii obiectivelor trasate. Este vorba, mai întîi, de recursul la violenţă, fie tolerat ca un mijloc,
53
printre altele, în serviciul unui final superior (dictatura proletariatului din doctrina marxist-leninistă), fie
exaltat pentru ea însăşi prezentată ca regeneratoare indivizilor şi societăţilor. În categoria metodelor
aplicate de către dictaturi intră şi recursul la tehnici moderne de represie (tortura “medicalizată”) şi de
propagandă, numită şi “viol al mulţimilor”.
În încheiere, putem constata că toate dictaturile se caracterizează printr-un fenomen de degradare
a regulii dreptului, cu un fel de “sedimentare” a regimurilor de excepţie, completate unele cu altele, pentru
a complica perceperea adevăratei legi în vigoare la momentul respectiv.
V.7 CARACTERISTICILE STATULUI REPUBLICA MOLDOVA
– stat social, stat de drept, stat laic, stat unitar, stat democratic.
54

Subiectul V

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiectul V

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL V. STATUL ÎN DOCTRINA DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

V. 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE SOCIETATE

Societatea este o formă suprabiologică (socială) de organizare a indivizilor, ce se bazează pe

Pornind de la criteriul organizaţional care asigură coeziunea oamenilor, în sociologie sunt

Dacă în procesul dezvoltării ar dispărea deosebirile de clasă şi întreaga producţie ar fi concentrată

V.2. Conceptul, trăsăturile şi esența statului

În istoria gândirii universale au fost întreprinse nenumărate încercări de a formula o definiţie a

V.3. ELEMENTELE STATULUI

menţionează că puterea provine de la popor şi aparţine poporului, ca o comunitate de cetăţeni liberi şi

4. Puterea politica in exercitarea atributiilor sale are un caracter relational si asimetric.

Termenul de suveranitate a fost utilizat de gîndirea politico-juridică paralel cu constituirea

Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente

V.4. STRUCTURA DE STAT

1. Confederaţiile de state. Reprezintă o uniune de state care, păstrîndu-şi suveranitatea şi

V.5 FORMA DE GUVERNĂMÂNT

V.5.1 Conceptul formei de guvernămînt

Luînd în consideraţie faptul, că în doctrina naţională problema formei de guvernămînt persistă şi

V.6 REGIMUL POLITIC

V.6.1. Consideraţii generale cu privire la regimul politic

În acest ultim tip de regimuri politice, G.Burdeau include tarile burghezo-democratice

V.7 CARACTERISTICILE STATULUI REPUBLICA MOLDOVA

S-ar putea să vă placă și