Noţiunea activităţii de întreprinzător

Aceste cuvinte (din motto) au fost scrise de marele economist Adam Smith acum mai bine de 200 de ani. De
atunci, cea mai mare parte a lumii a cunoscut o perioadă de prosperitate nemaiîntâlnită. Astăzi, în ţările
industrializate, oamenii pot cumpăra mult mai multe produse decât cele strict necesare traiului (alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă). Încălţămintea sport de calitate superioară, maşinile de spălat la preţuri rezonabile,
transporturile aeriene rapide în orice parte a lumii sunt exemple ale unei uimitoare diversităţi de bunuri şi
servicii care au devenit componente ale vieţii noastre zilnice. O creştere rapidă a nivelului de trai au înregistrat,
în ultimii ani, şi ţările în curs de dezvoltare.

Această prosperitate generală a adus, oare, o viaţă fericită şi îndestulată pentru toţi locuitorii ţărilor bogate?
Nicidecum. Majoritatea oamenilor se luptă încă să-şi îmbunătăţească starea materială. Firmele se luptă între ele
pentru a-şi face clienţi, creând produse noi şi mai ieftine. Muncitorii concurează pentru locurile de muncă,
pentru obţinerea unor titluri universitare şi pentru perfecţionarea pregătirii profesionale, în speranţa că vor
beneficia astfel de un avantaj pe piaţa muncii. Chiar şi naţiunile concurează, aplicând politici macroeconomice
şi comerciale care să le ofere un avantaj economic concurenţial.

De fapt, concurenţa s-a intensificat. Trăim în era pieţelor globale, în care banii şi mărfurile circulă mai uşor
peste graniţele naţionale. În trecut, concurenţii se găseau în josul străzii şi în oraşul vecin, acum ei se pot găsi
în cealaltă parte a lumii, în Malaezia, China sau Brazilia. Pentru prima oară în istorie, toată lumea respectă
aceleaşi reguli: regulile economiei globale de piaţă.

Este foarte uşor să spui că economia funcţionează de la sine. Când mergi la cumpărături, produsele pe care le
doreşti – pâine, carne sau banane – se află pe rafturile magazinelor. Plăteşti, mergi acasă şi consumi. Ce poate
fi mai simplu?

Privind lucrurile cu mai multă atenţie, vei vedea, însă, vasta reţea de activităţi economice ce trebuie să se
desfăşoare pentru ca mărfurile să ajungă pe rafturi. Produsele alimentare pot trece printr-un număr de 5-10
verigi până să ajungă la cumpărător. „Călătoresc” luni în şir de la un capăt al lumii la altul, trecând pe la
diverşi producători, fabrici de prelucrare sau ambalare, transportatori, angrosişti şi detailişti. Este aproape o
minune că alimentele sunt produse în cantităţile corespunzătoare, că sunt transportate la locul potrivit şi ajung
în forma adecvată pentru a fi servite la masă. Adevărata minune este că acest sistem funcţionează fără
constrângerea sau controlul nimănui. În schimb, milioane de firme şi consumatori se angajează efectiv în
operaţiuni comerciale, acţiunile şi scopurile acestora fiind coordonate în mod invizibil de către un sistem de
preţuri şi pieţe. Nimeni nu decide câţi pui trebuie să se producă, unde să fie dusă marfa sau care magazin să fie
deschis. Şi, totuşi, alimentele se găsesc în magazin atunci când doreşti să le cumperi.

Nu este vorba aici numai de alimente: pieţele fac minuni similare pretutindeni în jurul nostru, în fiecare clipă –
trebuie numai să avem grijă să observăm modul cum funcţionează economia.
În orice moment există oameni care cumpără şi oameni care vând; firmele creează produse noi, în timp ce
guvernele adoptă legi referitoare la cele vechi; companiile străine deschid fabrici la noi în ţară, în timp ce
firmele noastre îşi vând produsele în străinătate. Şi, totuşi, în mijlocul acestui tumult, pieţele rezolvă în mod
constant problema ce, cum şi pentru cine se vinde.

Este vorba de noţiunile „nevoi” şi „resurse”, deoarece anume aici se formează orice activitate economică.
„Activitatea economică, una din formele activităţii umane, are drept scop final crearea bunurilor economice,
necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale, sociale şi spirituale ale omului. Ea stă la însăşi temelia
existenţei şi evoluţiei societăţii”.

Pentru dreptul comercial , noţiunea activitate economică este prea largă, deoarece prin ea se subînţelege şi

activitatea de consum a bunurilor. Pe noi, însă, ne interesează numai activitatea de dobândire a bunurilor
materiale prin acţiuni social-utile de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor,
numită activitate de întreprinzător sau afacere.

Activitatea de întreprinzător reprezintă una din principalele instituţii şi forţa esenţială de dezvoltare a

economiei de piaţă, iar întreprinzătorul este subiectul dominant al acestei activităţi. Activitatea de
întreprinzător, în sensul actual al acestei noţiuni, reprezintă fenomenul istoric, apărut la o anumită etapă a
dezvoltării societăţii, ce coincide cu perioada de formare a capitalismului.

Se consideră că baza teoriei afacerilor, în general, şi a întreprinzătorului şi a activităţii de întreprinzător, în

particular, a fost pusă de economistul englez R. Cortilion (1680-1734) şi francezul J.-B. Say (1760-1832).
Cortilion considera întreprinzătorul o persoană care, spre deosebire de salariat şi funcţionarul public care
primesc un salariu stabil, activează pe propriul risc pentru un beneficiu instabil. El (întreprinzătorul) realizează
procesele de producere şi schimb, procură mărfurile la un preţ cu intenţia de a le revinde la altul mai ridicat.

Spre deosebire de R. Cortilion, J.-B. Say punea pe primul plan faţă de comerţ activitatea de producere a
mărfurilor. În accepţiunea sa „întreprinzătorul este persoana care pe propriul risc şi cont şi pentru profitul
personal produce un anumit bun”.

Economistul austriac I. Şumpeter (1883-1950) „considera activitatea de întreprinzător, alături de alţi factori de

producţie: capitalul, munca şi pământul, drept un factor economic special”.

Specialiştii americani K. Makonell şi S. Brew tratează activitatea de întreprinzător ca o activitate specifică ce

întruneşte un şir de cerinţe şi condiţii:
 Întreprinzătorul îşi asumă iniţiativa cumulării resurselor de pământ, capital şi muncă într-un proces
unic – producerea mărfurilor şi serviciilor.
 Întreprinzătorul poartă responsabilitate pentru hotărârile luate care decid soarta activităţii
întreprinderii.
 Întreprinzătorul este un inovator, persoana care tinde să aducă pe piaţă produse noi, noi tehnologii de
producere şi chiar forme noi de organizare a afacerilor.
 Întreprinzătorul este persoana care îşi asumă un risc deosebit, deoarece el riscă nu doar cu timpul,
munca şi reputaţia personală, dar şi cu mijloacele sale investite sau ale partenerilor de afaceri ori
acţionarilor.

Definiţie. Prin activitatea de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricare a producţiei, de executare a

lucrărilor şi de prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din
propria iniţiativă, în numele şi cu riscul propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei
surse de venituri permanente (Legea nr. 845/1992, art. 1).

În calitate de întreprinzător, după cum reiese din definiţia legală, poate activa o persoană fizică sau juridică,
care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă de lege, precum ar fi: producerea bunurilor
materiale, intermedierea comercială, activitatea de comerţ (vânzarea-cumpărarea), operaţiile cu valorile
mobiliare etc.

Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfăşura activitatea dată, dacă:
 a obţinut patenta de întreprinzător;
 a înregistrat o întreprindere individuală;
 a înregistrat o gospodărie ţărănească.

Codul civil clasifică persoanele juridice în persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice cu scop
nelucrativ (art. 55), dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător având-o cele cu scop lucrativ (societăţile
comerciale, societăţile cooperatiste, întreprinderile de stat şi municipale).

Luând în considerare importanţa acestei activităţi, statul permite practicarea ei numai după înregistrarea
oficială. Prin înregistrare se urmăresc mai multe scopuri, dintre care cele mai importante sunt: efectuarea unui
control asupra persoanei care practică activitatea de întreprinzător, contracararea activităţii ilegale, ţinerea unei
evidenţe statistice în vederea reglementării economiei, promovarea politicii de impozitare, informarea
publicului asupra identităţii şi capacităţii persoanelor înregistrate.

Activitatea independentă presupune libertatea întreprin-zătorului în alegerea obiectului viitoarei activităţi şi a

metodelor de lucru, inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Întreprinzătorul activează din propria
voinţă şi în interesul său propriu.

Activitatea independentă a întreprinzătorului are, totuşi, anumite limite, astfel că nu putem vorbi de libertate
totală. Independenţa lui poate fi limitată de actele normative, dar numai în măsura necesară asigurării
securităţii statului, ordinii publice, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor legale ale altor persoane etc.

Activitatea din proprie iniţiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit de întreprinzător şi propria
ingeniozitate. Iniţiativa trebuie să fie raţională, întemeiată, reală şi legală. Nimeni nu poate fi obligat să
practiceactivitatea de întreprinzător.

Activitatea în nume propriu este desfăşurată de întreprinzător sub denumirea de firmă proprie, dacă este
persoană juridică cu scop lucrativ, iar de întreprinzătorul individual sub numele său, care trebuie să fie inclus
în denumirea de firmă. Denumirea de firmă şi numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.
Activitatea pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială proprie . Riscul activităţii de întreprinzător, spre
deosebire de alte noţiuni juridice ale riscului, poate fi definit ca activitatea acestuia pe piaţă, în condiţiile
incerte referitoare la posibilul câştig sau pierdere, când cel care ia decizia, nefiind în stare să prevadă faptul
dacă va obţine profit sau va suferi pierderi, trebuie, totuşi, să opteze pentru una din deciziile optime.

Răspunderea materială a întreprinzătorului este diversă, în funcţie de forma organizatorico-juridică, şi intervine

atunci când activitatea sa este ineficientă sau când nu şi-a onorat obligaţiile.

Activitatea în scopul asigurării unei surse de venit permanent. Activitatea de întreprinzător presupune

obţinerea sistematică a unei surse de venit, ca rezultat al unei activităţi continue, şi nu ocazionale.

Genurile activităţii de întreprinzător pot fi deduse din definiţia dată la art.1 al Legii nr. 845/1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. În definiţie
nu a fost indicată cea mai răspândită activitate – comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte
genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, operaţiunile cu valorile
mobiliare, de asigurare etc.

În legislaţia altor state acţiunile întreprinse de agenţii economici în procesul activităţii lor sunt denumite acte
sau fapte de comerţ (Franţa, România).

Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care are ca obiect
transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Executarea lucrărilor  este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă să îndeplinească, într-un
termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt
lucrări de construcţii, montaj.

Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii necesităţilor persoanelor fizice
şi juridice prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de transport, de asigurare, de deservire socială etc.

Comercializarea mărfurilor şi produselor . Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general,
consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin
magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie).

Rolul statului în activitatea de întreprinzător

Într-o economie de piaţă ideală, toate bunurile şi serviciile s-ar schimba în mod voluntar pe bani, la preţul
pieţei. Un asemenea sistem exploatează la maximum resursele de care dispune societatea, fără intervenţia
statului. În realitate, însă, nici o economie nu poate funcţiona exclusiv pe baza principiului „mâinii invizibile”.
Mai mult, orice economie suferă de imperfecţiuni, care determină apariţia unor fenomene negative, cum ar fi
poluarea, şomajul sau sărăcia şi bogăţia extremă.

Din această cauză, nici un stat din lume, indiferent cât de conservator ar fi, nu-şi „ia mâinile” în totalitate de pe
economia naţională. În economiile moderne, statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile
apărute în mecanismul de funcţionare a pieţei. Activităţi sociale utile, precum exploatarea spaţiului cosmic sau
cercetarea ştiinţifică, beneficiază de susţinere financiară din partea statului. Statul este cel care reglementează
unele activităţi, în cazul nostru – activitatea de întreprinzător sau le subvenţionează (agricultura). În sfârşit,
însă nu în ultimul rând, statul impozitează veniturile cetăţenilor, redistribuind o parte a acestora către cei
vârstnici şi nevoiaşi.

Într-o ţară industrializată modernă, statul se implică în toate sferele vieţii economice. Instrumentele pe care
acesta le utilizează, cu scopul de a influenţa activitatea economică privată, se pot împărţi în trei mari
categorii :
 Impozitele , care reduc veniturile şi, prin urmare, cheltuielile cu caracter privat (oamenii cumpără mai
puţine maşini sau mănâncă mai rar la restaurant), furnizând resursele necesare sectorului public (pentru
construcţia de poduri, drumuri etc.).
 Cheltuielile, care determină firmele sau lucrătorii să producă bunuri şi servicii (serviciile educaţionale,
protecţia din partea poliţiei) şi transferurile de la buget (pentru asigurările sociale şi ajutorarea persoanelor
defavorizate), care asigură veniturile unei părţi a populaţiei.
 Reglementările sau măsurile de control , care permit sau nu oamenilor să desfăşoare anumite activităţi
economice (de pildă, reglementările referitoare la limita în care este admisă poluarea, la condiţiile de
muncă sau la obligativitatea tipăririi pe ambalajele produselor alimentare a informaţiilor privind conţinutul
nutritiv).

Putem vorbi aici şi de reglementările în domeniul activităţii de întreprinzător prin care statul stabileşte anumite
obligaţii agenţilor economici, iar aceştia sunt obligaţi să le execute pe toată durata activităţii lor.

Obligaţiile întreprinzătorilor
Obligaţia întreprinzătorilor de a obţine licenţe pentru activităţile supuse licenţierii. Din momentul înregistrării
de stat, întreprinderea poate să desfăşoare orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Este
prevăzută o listă a tipurilor de activitate a căror practicare este permisă doar întreprinderilor de stat, de
exemplu, tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor naţionale, tipărirea valorilor mobiliare, confecţionarea
ordinelor şi medaliilor. Mai sunt şi genuri de activitate pentru practicarea cărora este nevoie de obţinerea unor
acte suplimentare, cum este licenţa.

Ca instituţie juridică, licenţierea este o intervenţie a statului în activitatea economică, o limitare a dreptului
la activitatea de întreprinzător şi o restrângere a capacităţii civile a subiectelor. Fiind o activitate a statului,
licenţierea nu numai că autorizează întreprinzătorul să practice o anumită activitate economică, dar şi exercită
faţă de el o funcţie de control, asigurând astfel respectarea legalităţii, protecţia drepturilor, intereselor şi
sănătăţii cetăţenilor, apărarea şi securitatea statului, ocrotirea moştenirii culturale a poporului şi a altor interese
publice.

Licenţa este un act oficial, emis de organul de licenţiere, ce confirmă dreptul titularului licenţei de practicare a
genului de activitate indicat în aceasta pe parcursul unui termen stabilit şi în condiţiile respectării obligatorii a
condiţiilor licenţei.
Formularul licenţei este un document de evidenţă strictă. Licenţa conţine următoarele date:
 denumirea autorităţii de licenţiere;
 seria, numărul şi data eliberării licenţei;
 denumirea, forma juridică şi de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă;
 data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii, codul fiscal al acesteia;
 genul de activitate pentru care se eliberează licenţa;
 termenul de valabilitate a licenţei;
 semnătura conducătorului organului de licenţiere, autentificată prin aplicarea ştampilei acestui organ.

Camera de Licenţiere este organul de stat abilitat cu eliberarea licenţelor. Ea efectuează următoarea
activitate :
 eliberează, reperfectează, suspendă, reînnoieşte şi retrage licenţele, recunoaşte nevalabilitatea lor,
eliberează copiile şi duplicatele de pe acestea;
 stabileşte condiţiile de licenţiere a genurilor de activitate concrete, întocmeşte lista documentelor
suplimentare prezentate de solicitanţi pentru un anumit gen de activitate;
 organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere;
 ţine dosarele de licenţiere şi registrul unic al licenţelor;
 are alte atribuţii.

În plus, autorităţi de licenţiere sunt primăria şi prefectura localităţii de domiciliu, dar numai pentru licenţierea
comerţului cu amănuntul al produselor alcoolice şi al transportului de călători, intermunicipal, orăşenesc
(inclusiv în raza municipiului) şi în localităţi de periferie cu mijloace de transport, inclusiv taxiuri.

Legislaţia Republicii Moldova nominalizează şi alte autorităţi de stat, în ale căror atribuţii intră eliberarea
licenţelor speciale, pentru anumite genuri de activitate, care nu neapărat sunt activităţi de întreprinzător:
 Ministerul Justiţiei – licenţele acordate notarilor şi avocaţilor;
 Banca Naţională a Moldovei – licenţele acordate instituţiilor financiare;
 Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare – licenţele acordate participanţilor profesionali la piaţa
valorilor mobiliare;
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică – licenţele pentru activitatea în domeniul
energeticii;
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Domeniul Telecomunicaţiilor şi Informaticii – licenţele din
domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii,
 Consiliul Coordonator al Audiovizualului – licenţele în domeniul audiovizualului.

Procedura de obţinere a licenţei.  Pentru obţinerea licenţei se va depune o cerere la Camera de Licenţiere, care
trebuie să conţină următoarele date: denumirea completă a întreprinderii (numele, prenumele, adresa şi codul
fiscal al persoanei fizice), adresa juridică, codul fiscal, genul de activitate supus licenţierii, sediul filialelor
(dacă există), lista actelor anexate la cerere, care confirmă abilitatea de a desfăşura un anumit gen de activitate.

La cererea de obţinere a licenţei se anexează următoarele acte:

 Copia certificatului de înregistrare a întreprinderii (a buletinului de identitate al persoanei fizice)
autentificată la notar;
 Adeverinţa în original (sau copia autentificată notarial), eliberată de organul teritorial fiscal, ce
confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul consolidat şi bugetul de stat al asigurării sociale;
 Alte acte în original (sau copia autentificată notarial), în funcţie de condiţiile de licenţiere a unui sau
altui gen de activitate.

Camera de Licenţiere nu este în drept să ceară prezentarea altor acte decât cele prevăzute de lege şi cele ce
depind de condiţiile de licenţiere.

Camera poate refuza acceptarea cererii, dacă:

 cererea este depusă sau semnată de o persoană care nu are atribuţiile respective;
 actele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor legislaţiei.

În cazul neacceptării cererii de eliberare a licenţei, persoana ce a depus cererea (solicitantul) este informat în
scris, indicându-se motivele refuzului. O nouă cerere poate fi depusă doar după înlăturarea cauzelor care au
servit temei pentru refuz.

Decizia de eliberare a licenţei sau de refuz a eliberării ei se ia de Camera de licenţiere în termen de cel mult 15
zile lucrătoare de la data depunerii cererii de eliberare a licenţei. Legea privind licenţierea unor genuri de
activitate nr. 451/2001 prevede doar două temeiuri privind respingerea cererii de eliberare a licenţei:
 neautenticitatea datelor din documentele prezentate de solicitant;
 neîncadrarea solicitantului de licenţă în condiţiile de licenţiere.

Dacă refuzul a fost dat având la bază primul temei, o nouă cerere poate fi depusă nu mai devreme de trei luni
de zile după data adoptării deciziei privind refuzul de eliberare a licenţei.

Dacă refuzul de eliberare a licenţei are ca motiv neîntrunirea condiţiilor de licenţiere, o nouă cerere de
eliberare a licenţei poate fi depusă după înlăturarea cauzelor care au dus la primirea refuzului.

Sfera de acţiune a licenţei . Licenţele eliberate de Camera de Licenţiere sunt valabile pe întreg teritoriul R.M.,
iar licenţele eliberate de autorităţile administraţiei publice locale sunt valabile pe raza jurisdicţiei lor. În afara
hotarelor R.Moldova licenţa este valabilă în corespundere cu acordurile internaţionale la care Moldova este
parte.

Termenul de valabilitate al licenţei . Licenţa se eliberează pe un termen de un an, pentru următoarele genuri de
activitate:
 activitatea legată de jocurile de noroc: organizarea şi desfăşurarea loteriilor, întreţinerea cazinourilor,
exploatarea automatelor de joc cu câştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive;
 importul alcoolului etilic, importul şi (sau) comercializarea angro a producţiei alcoolice şi a berii
importate;
 comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice şi (sau) a berii;
 importul şi (sau) prelucrarea tutunului, fabricarea şi comercializarea angro a produselor din tutun şi
(sau) comercializarea angro a tutunului fermentat şi a produselor din tutun;
 comercializarea cu amănuntul a produselor din tutun.

Licenţa se eliberează pe un termen de 3 ani pentru acti-vităţile de:

 fabricarea alcoolului etilic, producţiei alcoolice, berii sau păstrarea, comercializarea angro a alcoolului
etilic, a producţiei alcoolice şi a berii produse de producătorii autohtoni;

Licenţa se eliberează pe un termen de până la 25 ani pentru activităţile de:

 producerea şi (sau) furnizarea, transportarea, distribuirea energiei electrice;
 furnizarea şi (sau) transportarea, distribuirea gazelor naturale.

Pentru toate celelalte genuri de activităţi licenţele se eliberează pe un termen de cinci ani.

Suspendarea şi retragerea licenţei. Camera de licenţiere este în drept să suspende licenţa, dar pe un termen ce
nu depăşeşte 6 luni de zile, doar în cazul:
 Nerespectării de către titularul de licenţă a prescripţiei privind lichidarea încălcării condiţiilor de
licenţiere în termenul stabilit;
 Pierderii parţiale sau temporare de către titularul de licenţă a capacităţii de a desfăşura genul de
activitate licenţiată.

Drept temeiuri de retragere a licenţei de către Camera de licenţiere pot servi:

 cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;
 lichidarea întreprinderii;
 neachitarea de către titularul de licenţă a impozitelor;
 depistarea unor date neautentice în documentele prezentate pentru obţinerea licenţei;
 stabilirea faptului de transmitere a licenţei altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate
stipulat în licenţă;
 nu au fost înlăturate, în termenul stabilit, cauzele care au dus la suspendarea licenţei;
 nerespectarea repetată a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere.

După retragerea licenţei, titularul căruia i s-a retras licenţa poate depune o nouă cerere de eliberare a licenţei
pentru acelaşi gen de activitate doar după expirarea a 6 luni de la data deciziei de retragere a licenţei.