Diferenta dintre blues si rhythm and blues

Berti Barbera,

In 1903, W.C.Handy motaia intr-un tren care traversa Mississippi, cand a fost trezit de
un tip in gara Tutwiler care tragea de corzile chitarei si canta ceva despre o intersectie
de cai ferate.

Cu hainele ponosite, cu degetele iesindu-i din pantofi, cu figura abatuta adunand

tristetea intregii lumi, omul folosea un cutit pe care-l trecea de-a lungul corzilor, asa
cum mai faceau chitaristii hawaiieni. Se spune ca omul din acea gara era Henry Sloan,
un batran de pe plantatia Dockery care l-a invatat chitara pe Charley Patton. Ce stim
mai clar este ca W.C. Handy, dupa ce a auzit ,,Where the southern cross the dog",
expresie repetata de trei ori pe o forma de 12 masuri, a ramas marcat de "cea mai
ciudata muzica auzita vreodata" si inspirat sa scrie blues-ul cu care-l tinem minte ca pe
unul dintre primii autori ai genului. ,,Memphis Blues", ,,St.Louis Blues" dar si ,,Yellow
Dog Blues", inspirata direct din cantecul auzit in acea gara in 1903 sunt doar cateva din
titlurile care-l pun pe Handy in primul capitol al povestii.

Totusi, nu cred ca vom sti vreodata cine a scris primul cantec de blues. Pana si
denumirea e pierduta in timp. De fapt, nimeni nu l-a scris, blues-ul s-a dezvoltat dintr-o
complexa traditie orala, evoluand rapid in ultimii 40 de ani ai secolului XIX. Nu e de
mirare ca Mamie Smith s-a dovedit a nu fi prima persoana care a inregistrat blues. Nici
macar a doua sau a treia. Prima piesa care a avea cuvantul ,,blues" in titlu a aparut in
1908, ,,I got the blues", publicata de Anthony Maggio. A doua a fost ,,Dallas Blues" in
1912 si asa mai departe. Pana in 1920, s-au facut mai multe inregistrari sub numele de
,,blues".

Si inca una, pe scurt: Ma Rainey facea un turneu prin Missouri in 1902 si la un moment
dat, o fata a intrat in cortul ei cantand un cantec despre baiatul care a parasit-o. Atrasa
de emotia piesei, Ma a intrebat-o "ce muzica e asta" iar fata a raspuns: "The Blues".

La 100 de ani de la momentul ,,Where the southern cross the dog", Congresul American
a declarat anul 2003 ca an al bluesului, pentru a celebra acel punct de referinta in
istoria muzicii. Ce s-a petrecut in acesti 100 de ani reprezinta cea mai complexa
experienta din istoria muzicala, cea mai diversa si ramificata dezvoltare a unui limbaj
pornit dintr-o platforma definita.

Oricum ne orientam in lista preferintelor muzicale, dam de blues, sau de tot felul de
muzici care au iesit sub acest nume, in mii de culori si o singura forma, insufletita de
traire si talent. Jazz, soul, rock'n'roll, heavy metal, toate au ceva de acolo, fie gama
specifica, pentatonica, fie improvizatia, forma, starea, un riff, un ritm sau o poveste.  
Mai auzim si alte denumiri atasate fenomenului, cum ar fi ,,rhythm and blues" si nu
distingem diferenta dintre genul de baza si aceste derivate. Este evident vorba de o
evolutie care a implicat adaugarea unor termeni de distingere. Pentru ca exista
diferente de componenta, de structura a grupului, de sonoritate, de atitudine, de modul
in care muzica a fost scrisa si cantata in functie de origini, dar si de momentul pe care-l
reprezinta, il reflecta. Blues-ul a descris intotdeauna vremurile prin acelasi limbaj
limitat, onest dar si imbogatit in timp. Diferenta dintre blues si rhythm and blues poate
fi usor perceputa, prin identificarea unor elemente esentiale si a unor exemple bune.
Folclorul adus la oras poate crea o catastrofa culturala. Incercarea fortata de a
moderniza ceva autentic, urbanizarea cu orice chip a unei traditii muzicale duce de cele
mai multe ori la kitsch, simtim asta pe propriile urechi, in combinatiile balcanice. Unele
moduri de articulare pur si simplu nu se pot asocia, nu pot fi compatibile, daca ne
respectam putin simturile. Din fericire America ne-a oferit cel mai bun exemplu in care
bluesul luat de pe plantatie, purtat prin sate si carciumi, a ajuns pe autostrazi in marile
orase, preluandu-le natural starea, pastrand forma muzicala, emotia, adaugand exact ce
trebuia, ritm si electricitate, adaptandu-se si evoluand. Doar acolo se putea intampla
asta, e singurul loc care a intrunit toate datele, bazate pe un melanj cultural. Difuzat la
radio sub denumirea de ,,race records", acest gen devenit din ce in ce mai ascultat si
cerut, avea nevoie de dreptate, de un nume care sa-l desprinda de judecata politica.
Asadar, in 1949, Jerry Wexler, editor la revista Billboard, inlocuieste ,,race records" cu
termenul denumit ,,rhythm and blues".

Blues-ul e o poezie purtata de muzica, incepe cu o soapta, un mormait si creste in

intensitate, ajunge la strigat de dor si dorinta, sugerand ca ceva sau cineva i-a facut un
rau celui care canta. O sticla, o femeie, seful sau diavolul. Agonia are de obicei ca
fundal o gara, un drum prafuit sau un rau care duce la Memphis sau New Orleans. ,,I'm
a motherless child, and I don't know right from wrong." ,,Early this morning, when you
knocked on my door / And I said, 'Hello Satan, I believe it's time to go.' " ,,Treat me
lowdown and dirty, any old way you do" sau ,,Woke up singing a dead man's song".
Dupa 1910, blues-ul, cu radacini intr-un trecut si mai indepartat, incepe sa devina
cunoscut ca o muzica a afro-americanilor din sud, o combinatie de cantec de camp,
muzica country, gospel si altele. O alternanta intre sugestia dramei unei vieti traite in
opresiune si violenta, exprimata prin tensiuni tanguite si viata cumsecade, reflectata in
linistea pastorala, in cantecul soptit pe veranda. O muzica profana cantata cu
religiozitate, care odata cu terminarea celui de-al doilea razboi mondial s-a extins catre
orasele industrializate. Ajuns in asemenea locuri agitate, galagioase, blues-ul nu s-a
putut face auzit decat adaugandu-si saxofon, tobe, pian si ulterior chitara amplificata in
grup, totul preluat de un sistem care sa faca muzica adresabila unui public mai larg,
intr-o dinamica adaptata. Astfel amplificat, blues-ul, acum devenit rhythm and blues, a
devenit distractia tinerilor cu ceva bani in buzunar. Louis Jordan si Big Joe Turner erau
foarte diferiti de Sleepy John Estes sau Robert Johnson, chiar daca legatura muzicala
dintre ei era evidenta. Putem face si noi diferenta ascultand, alternate, piese cu cei mai
sus mentionati.

Exista cateva diferente clare intre blues si rhythm and blues. Diferenta principala
consta in intensitate acustica. Blues-ul provine din cantul neamplificat, popular, pe cand
orasele au dezvoltat blues-ul electrificat, mai antrenant si mai comercial, dar strans
legat de radacini. Mai e diferenta in randul textelor si a modului de a scrie muzica.
Piesele de blues au in general o structura de 12 masuri, in rhythm and blues se
foloseste mai mult structura de 8, 16 sau chiar 32 de masuri. Din acest punct de vedere,
rhythm and blues-ul e mai apropiat de pop. Pentru ca inregistrarile de rhythm and blues
foloseau pachete de suflatori si trupe mai numeroase, existau mai multe concerte in
cluburi, publicul cerea mai mult asa ceva pentru divertisment, in schimbul blues-ului
popular, in care de obicei artistul se acompania singur. Piesele de rhythm and blues
beneficiau de orchestratii scrise, cel putin partial, ceea ce la blues se intampla rar.
Piesele blues foloseau ocazional refrene, dar rareori in forma lor completa, asa cum se
folosea la rhythm and blues, care, asa cum spuneam, se apropia de pop prin scriitura si
productie, se adaugau mai multe elmente de structura si texte care spuneau o poveste
coerenta. Autorii de rhythm and blues nu preluau texte gasite in alte piese, nu culegeau
folclor, preferau ca totul sa fie original, in timp ce artistii de blues imprumutau versuri
din filonul traditional pentru a-si completa cantecele. Cu toate astea, exista piese
rhythm and blues bazate pe bluesul popular, cum ar fi ,,Stagerlee" sau ,,Move to
,,Kansas City". Daca bluesul canta in mare parte despre amor si de-ale inimii, rhythm
and blues-ul canta numai despre amor. Luati ca exemplu "Move to Kansas City" si
ascultati-o in doua variante, blues si rhythm and blues, mai exact Sonny Terry - "Move
to Kansas City" si Junior Wells - ,,I'm gonna move to Kansas City". Apoi putem continua
cu alte exemple prin care alternam stilurile, pentru a le identifica mai clar: Blind Willie
McTell - "Statesboro blues" si Magic Sam - "Mama talk to your daughter", Walter
Horton - "West winds are blowing" si Robert Cray - "Smoking gun", Eddie Boyd - "Third
degree" si Taj Mahal - "She caught the Caty", Eric Bibb - "Move from door to door" si
Ray Charles - "I want to know", Jimmy Rogers - "Chicago bound" si Etta James - "Tell
mama".

La fel de bine putem spune ca istoria blues-ului e impartita in doua, cea de dinaintea
celui de-al doilea razboi mondial si cea de dupa. Pre-war blues si post-war blues. Ceea
ce s-a cantat dupa razboi, odata cu preluarea bluesului de catre orase prin cluburi,
orchestre si instrumente amplificate se poate numi rhythm and blues. E drept ca
denumirea a cuprins ulterior un cadru mult mai ramificat, descriind artistii de soul care
semnau cu Atlantic, Stax sau Motown, pierzand total legatura cu blues-ul odata cu
intrarea in secolul XXI, dar sun aceeasi emblema "r'n'b". Noi ne rezumam la ce are
legatura cu radacinile din Mississippi. Un excelent exemplu il putem gasi pe un singur
album, cel lansat de Buddy Guy in 2013, intitulat "Rhythm and Blues", impartit
conceptual in doua parti: "Rhythm" (cu piese moderne de rhythm and blues si soul) si
"Blues", conturat pe traditie, exprimat intr-un stil modern, dar care ne lasa sa distingem
clar intre cele doua stiluri, cu sunetul zilelor noastre. Nimeni nu ne putea explica mai
clar. Buddy Guy a facut asta toata viata si e unul dintre  ultimii mari artisti de blues in
viata care cuprinde tot ce inseamna acest fenomen.

Stilurile vocale din rhythm and blues sunt mai variate decat cele din blues. Spre
exemplu, multi din artistii originari din Los Angeles si alte orase mari de pe Coasta de
Vest foloseau un stil derivat din amprenta lui Nat King Cole, in comparatie cu vocile de
blues care erau ori liniare ori mai relaxate, fara a fi tributare unei anumite estetici.
Altii, cum ar fi Lonnie Johnson, pendulau intre aceste doua tendinte. Rhythm and blues-
ul a aratat in permanenta o puternica influenta gospel, prin folosirea strigatelor, a
falsetto-ului sau a altor sunete specifice. Desigur, au existat bluesmeni care isi strigau
cantecele, adica foloseau vocea intr-un mod mai expresiv, cum ar fi Jimmy Rushing sau
Joe Turner, dar in general solistii de blues nu foloseau aceste stiluri vocale. Sa nu uitam
ca blues-ul a pornit din etos nu din nevoia de divertisment. La imbogatirea expresivitatii
au contribuit si microfoanele mai bune si sistemele de amplificare. Charlie Patton si alti
cativa artisti de blues erau cunoscuti si prin felul in care se manifestau pe scena,
cantand cu chitara la spate sau sarind de pe scaun, dar prin rhythm and blues s-a ajuns
la ideea de show la un alt nivel. Uneori, aceste idei sporeau calitatea unui concert,
alteori il transformau in circ. Sa nu uitam prostul obicei de a aduce dansatori cu orice
chip, care uneori ocupau  mai mult spatiu decat muzicienii sau momentele in care
Screaming Jay Hawkins era adus pe scena intr-un sicriu. Un alt aspect de referinta
legat de rhythm and blues, care a influentat masiv viitorul muzical il reprezinta
improvizatia instrumentala, "solo"-ul prin care iesea in evidenta fiecare muzician, cu
aceeasi forta de expresie pe care o avea textul cantat. Dupa titlu, ritm, text si voce,
piesele se disting prin ceea ce ofera instrumentul in momentul de maxima atractie.
Pianul, muzicuta, dar mai ales chitara s-au dezvoltat ca voci distincte in show-ul de
rhythm and blues. Se pare ca creatorul soloului de chitara, cantat nota dupa nota, cu o
pana, devenit atractie principala in blues, jazz, country si rock este Lonnie Johnson.
Doar Nick Lucas a inregistrat ceva asemanator doar cu cateva luni inaintea lui Lonnie.
Django Reinhardt si Charlie Christian s-au inspirat de la el cand au creat chitara
moderna in jazz. T-Bone Walker si B.B. King, echivalentul acestora in rhythm and blues,
au recunoscut tot timpul influenta stilului sau. Robert Johnson ii folosea numele ca si
cum ar fi fost fratele lui. Henry Townsend sau Skip James i-au copiat stilul si repertoriul
cu mai multe ocazii.
 Intrebat de diferenta dintre cele doua genuri, Eric Bibb, un interpret modern al
bluesului vechi, a spus: ,, E adevarat ca rhythm and blues-ul vine dintr-o lume mai
zgomotoasa, dar pentru mine, muzica e ca un rau. E conectata la o sursa, curge, se
realimenteaza, ia diferite forme si directii iar limitele pe care noi incercam sa i le
impunem nu rezista. Altfel, blues-ul e in esenta o muzica bazata pe voce, in timp ce
rhythm and blues-ul sta mai mult pe instrumente, dar pana la urma cel mai drept e sa
simt ca e o piesa buna sau nu".

Putem ramane cu vorbele lui Eric Bibb atunci cand ne apropiem de orice gen de muzica
sau putem sa ne formam propria definitie, bazata intotdeauna pe acele cateva elemente
esentiale care ne ajuta inainte de toate sa evitam confuzia, sa percepem realitatea cu
un simt aprofundat al distinctiei. Se pare ca exista un fir care leaga tot ceea ce ne place
iar daca il urmarim, gasim tot mai multe motive de bucurie. Cu cat stim mai mult, cu
atat ne place mai mult.