Lică Sămădău era  

trecut prin multe afaceri, unele nu  foarte cinstite,

cunoscuse mulți oameni și era cunoscut ca un om de care trebuie să te
ferești, pe care trebuie să-l ocolești, sau dacă nu, pe care nu trebuie să-l
superi cu nimic, pentru că iute se aprindea,  și-apoi era jale...
Jandarmul Pintea era de mult pe urmele acestui aventurier, dar nu se
dădu niciodată-n vileag. Doar Ghiță știa că libertatea lui Lică se va sfârși
curând. Uneori Ana, frumoasa nevastă a lui Ghiță, se oprea cu privirea
asupra lui Lică, ofta și se gândea la tinerețea ei, atunci când alt bărbat
nu-i mai răsărise-n cale în afară de Ghiță, pe care-l iubise sincer..., dar
acum parcă și-ar fi dorit altceva, să plece departe, să vadă ce e în
lumea largă. Vedea,  tot mai mult, că Lică ar fi  omul care s-o
scoată din pâcla zilelor, acea pâclă a treburilor istovitoare, mereu și
mereu mai multe, care-i încleșta sufletul și -ndepărta de  pe
fața ei, cândva senină,  ultimile tresăriri ale zâmbetului.
Lică ajunsese să simtă, tot mai mult,   misterioase chemări către
femeia care-l iscodea îndelung cu privirea. Dar, tăria lui de om
încercat de amarăciunile și bucuriile vieții îl ținea mândru și neînduplecat
în fața acestor tentații, socotindu-le nedemne, sau chiar ușuratice.
Într-o seară, când ceața întunericului venise parcă mai devreme, Ghiță
se apropie de masa unde Lică Sămădău bea tăcut rachiul de secară,
se așeză pe scaunul din fața acestuia și-i zise șoptit, dar răspicat :
"Au venit să te ia, sunt pe la grajduri..."
Lică se ridică, fără grabă, puse pe masă pistolul de care nu se
despărțea niciodată, mai trase un gât de rachiu, se scutură ușor,
apoi zise rar: "N-au să mă prindă, le simt demult mișcările." Răsturnă
încet tașca de piele ce-o ducea mereu pe umărul stâng, iar masa se
umplu de teancuri de bani, hârtii mai mari și mai mici, înfășurate-n
șnururi galbene și verzi, iar la sfârșit se rostogoliră, cu zornăit
înfundat, câteva șiruri de podoabe din aur.
"Sunt ale tale toate, ai fost un om ascultător, potrivit treburilor mele.
Spune-i lui Pintea că-l aștept,  peste exact o lună, la Verona, casa Bertoldo.
Acum am să plec...".
Se îndreptă sigur pe el spre ușița de sub scară, ce dădea în grădină,
se mai întoarse și zise repede,  privind în lungul scării: "Mută-te la oraș, ai
o femeie vrednică, merită s-o faci fericită." Apoi dispăru ca o umbră.
Ghiță adună banii într-un coș prăfuit,  ce-l avea atârnat de o grindă,
privi lung pistolul lăsat de Sămădău, iar când era chiar să-l atingă, cu
degetele tremurânde, pe ușă năvăli Pintea cu oamenii lui, să fi fost
vreo zece.
" Să nu faci greșeli", strigă Pintea, iar Ghiță se depărtă infiorat de masa
pe care era așezat pistolul și își pironi ochii în pământ.
"Unde e ...?" întrebă Pintea, fluturînd în fiecare mână câte un pistol
militar. "Unde e bandituuu..., unde e mă ?"
Ghiță zise doar atât : "S-a cam dus", iar apoi se pomeni tras de guler
și târât printre mese și scaune de Pintea. Deasupra umărului drept se-
aprinse o lumină scurtă, ce pornise din pistolul unuia dintre oamenii lui
Pintea. "Spune mă..., spune ce știi..., spune !" răcni Pintea, cu ochii
bulbucați și fire de salivă alunecându-i pe bărbie.
Ghiță se lăsă moale, șimțind o căldură ce-i încolăcea trupul, iar
sângele din umărul lui drept picura pe podeaua prăfuită.
Atunci apăru Ana, care coborî iute scările, se repezi la Ghiță și izbucni
în plâns. Câteva clipe lungi se auzi doar vaietul femeii..., undeva,
atârnat de grindă, coșul plin cu bani, numai de Ghiță știut, păru că se mișcă
ușor. "Plecați ..., plecați că mi l-ați omorât'' strigă Ana, ridicând mâinile
pline de sânge, de sângele lui Ghiță. Afară un câine lătra prelung, sfâșietor,
urla de singurătate, urla a pustiu.
Pintea-și adună oamenii, ce se dedaseră la sticlele cu rachiu de secară,
îi goni spre ușă, iar el se apropie de Ana o apucă de braț și zise scurt:  
"Nu mor caii când vor câinii..., e zgâriat un pic, spală-i rana cu rachie..."
Dădu să plece, pentru că oamenii lui erau tot mai  agitați, afară,
cu sticle de băutură în mână, vorbind tare și fără noimă.
Ana privea lung după el, sau privea ușa care urma să se închidă
în urma lui. Iar Pinte zise: "Unde, unde s-a dus, nenorocitul ?"
Ana se ridică, luă o sticlă mare de rachie, îi rupse scurt cămașa lui Ghiță,
lăsă apoi tăria să spele sângele, și sângele curgea, amestecat cu rachiul de
secară, în timp ce un ușor și de departe icnet se repeta din pieptul lui Ghiță.
Când să se-nchidă ușa, cu ochii larg deschiși, Ana -i strigă lui Pintea:
"E la Verona, casa Bertoldo, fix peste o lună". Pentru câteva clipe, cei de
afară încetară brusc larma. Pintea se întoase calm, se duse la masa unde
rămăsese uitat pistolul lui Sămădău, luă arma cu mâna stângă, o îndreptă
mecanic în sus și trase, trase spre podul hanului, scrijelind grinzile de
stejar, și cu un rânjet lacom șuieră printre dinți " Peste o lună fix..."
Trânti ușa tare, la ieșire, iar cuiul din grindă se frânse, îngăduind să se
prăvale coșul prăfuit, coșul cu bani și lănțuguri de aur.
(Sfârșit)