Tema 2.

Bazele luptei moderne de arme întrunite

Şedinţa 1. Esenţa şi trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de

arme întrunite. Cerinţele luptei moderne de arme întrunite faţă de
trupe. Mijloacele de lovire a inamicului şi caracteristicile lor. Formele
luptei de arme întrunite şi caracteristicile concise ale lor. Metodele de
constituire a dispozitivelor subunităţilor şi caracteristicile lor concise.
Procedeele de ducere a luptei de arme întrunite. Principiile de bază ale
luptei moderne de arme întrunite.
Principalele noţiuni, definiţii şi termeni tactici.
Apărarea, ofensiva, marşul, lupta de întâlnire, staţionarea,
siguranţa (de marş, de staţionare, de luptă). Raionul, aliniamentul,
punctul iniţial, itinerarul de marş, halta, dirijarea, coordonarea. Armele
(nucleară, de precizie înaltă, chimică, biologică, incendiară, obişnuită).
Lovitura, focul (asupra obiectivelor izolate, concentrat, foc de baraj
fix şi mobil, foc frontal, foc de flanc, foc încrucişat), manevra (învăluire,
ocolire, retragere), urmărirea.
Lupta, atacul, misiunea de luptă, frontul, flancul, joncţiunea,
intervalul, limita dinainte, dispozitivul de marş, dispozitivul
premergător de luptă, dispozitivul de luptă.
Lucrările de fortificaţie şi barajele (poziţie, poziţie de tragere, locaş,
şanţ de comunicaţie, adăpost, punct de sprijin, obstacol, baraje,
distrugeri, câmp de mine, culoar, zonă contaminată, raioane incendiate,
inundate.

1. Esenţa, tipurile şi cerinţele prezentate către

lupta modernă de arme întrunite

1. 1. Esenţa luptei moderne de arme întrunite.

Prin esenţa luptei moderne de arme întrunite trebuie de înţeles

sensul ei, principalul prin ce se deosebeşte de alte fenomene şi procese
a luptei armate, şi în primul rând de luptele care se duceau în
războaiele trecute.
Din timpurile străvechi, până la apariţia armelor de foc, esenţa
luptei era înzestrarea corp la corp a luptătorilor, înarmate cu arme
speciale.
Odată cu apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de foc un
element de mare însemnătate devine focul, care a dat posibilitatea
părţilor beligerante de a duce lupta la distanţă, neintrând în contact
nemijlocit (dar nici excluzând aceasta) şi în acest mod s-a mărit
amploarea spaţială, suprafaţa de acţiuni, care la fel a fost esenţială
pentru evoluţia societăţii şi domeniului militar.
Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere,
întrebuinţarea tancurilor şi aviaţiei a adus la aceea, că succesul pe
câmpul de luptă a devenit posibil în rezultatul eforturilor concordate,
comune ale subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi a tuturor
genurilor de arme care participă în luptă. Lupta a început să capete
trăsături de luptă de arme întrunite, amploarea spaţială suprafaţa
(teritoriul) de acţiuni a ei s-a mărit şi mai mult.
Lupta – confruntarea armată şi organizată a subunităţilor şi
unităţilor dintre părţile beligerante (luptătoare sau opuse) pentru
obţinerea victoriei. Ea este forma de bază a acţiunilor tactice a trupelor
şi prezintă lovituri, foc şi manevră, care sânt coordonate după scop, loc
şi timp, în scopul nimicirii (distrugerii) inamicului sau luarea
prizonierilor lui, cucerirea raioanelor importante (aliniamentelor,
obiectivelor) în ofensivă, sau menţinerea lor în apărare, precum şi
îndeplinirea altor misiuni tactice.
Esenţa ei constă în provocarea (producerea) unei lovituri de foc
inamicului, şi în ruperea apărării de poziţie cu dezvoltarea ulterioară a
succesului în lupta de ofensivă, sau în provocarea loviturii de foc
inamicului care înaintează în combinare cu menţinerea trainică a
poziţiilor ocupate în apărare.

1. 2. Tipurile luptei de arme întrunite.

Aşa, cum în dotarea forţelor armate a tuturor statelor, sunt diferite

tipuri de tehnică modernă, armament puternic, lupta poate să se
desfăşoare în diferite condiţii: pe uscat, pe apă şi în aer.

De aceea lupta poate fi:

- aeriană - care se desfăşoară în aer cu mijloacele
aeriene;
- antiaeriană - care se duce cu mijloacele antiaeriene
împotriva ţintelor aeriene a inamicului;
- maritimă - care se desfăşoară pe apă (mare, râu,
ocean) cu mijloacele maritime;
- de arme întrunite - care se desfăşoară cu
întrebuinţarea diferitor genuri de arme.
Lupta modernă a trupelor de uscat este lupta de arme întrunite,
aşa cum, în ea participă subunităţile şi unităţile tuturor genurilor de
armă şi armă specială, aviaţia, iar în apropiere de litoral şi trupele
maritime.
Scopul luptei este nimicirea sau capturarea personalului
inamicului, distrugerea sau capturarea armamentului şi tehnicii de
luptă şi înfrângerea voinţei lui de a opune rezistenţa mai departe.

El se atinge prin:
- executarea unor lovituri puternice a tuturor tipurilor
de arme;
- acţiunile active şi hotărâtoare a subunităţilor şi
unităţilor în îmbinare cu efectuarea unei manevre îndrăzneţe
(curajoase);
 - încordarea deplină a eforturilor morale şi fizice a
efectivului, gradului lui de închegare (coeziune) de luptă şi voinţei de a
obţine victoria (de a învinge).

1. 3. Din anii 50 odată cu introducerea în dotarea unui şir de

state a armei nucleare, iar apoi şi a rachetelor, caracterul luptei de
arme întrunite esenţial s-a schimbat. De aceea lupta modernă de arme
întrunite poate să se desfăşoare în condiţiile:
- cu întrebuinţarea armei nucleare şi altor mijloace de nimicire
în masă;
- cu întrebuinţarea numai armei obişnuite.

În condiţiile de întrebuinţare a armelor obişnuite (clasice) metoda

de bază de ducere a luptei este nimicirea (distrugerea) consecutivă a
grupărilor inamicului.

Aici o deosebită importanţă au:

- eficienţa loviturii cu foc a inamicului concomitent cu
acţiunile asupra rezervelor lui şi obiectivelor importante în adâncime
(din spatele lui);
- concentrarea la timp a mijloacelor şi forţelor pentru
menţinerea poziţiilor şi raioanelor importante şi acumularea eforturilor
pentru dezvoltarea succesului în direcţia principală.

1. 4. Componentele principale ale luptei moderne de arme

întrunite sânt:
- lovitura;
- focul;
- manevra.

1. 4. 1. Lovitura – nimicirea concomitentă a grupărilor de trupe şi

obiective a inamicului prin acţiuni puternice asupra lor cu toate
mijloacele şi trupele.

Tipurile de lovitură:
1. După tipul de armament folosit şi forţele participante:
- nucleare;
- de foc;
- lovituri cu trupe.

2. După mijloacele de transportare:

- de rachete;
- de artilerie;
- de aviaţie.

3. După cantitatea mijloacelor ce participă şi obiectivelor de

nimicire:
 - masate;
- grupate;
- izolate.
1. 4. 2. Focul – constituie mijlocul principal a subunităţilor
pentru nimicirea inamicului. Focul înseamnă nimicirea inamicului din
diferite tipuri de arme. El se execută cu scopul nimicirii, neutralizării şi
hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor acestuia şi îndeplinirea
misiunii de luptă de către subunităţi. Eficacitatea focului în timpul
luptei se realizează prin mascarea lui, executarea prin surprindere,
precizie şi conducerea iscusită cu dânsul.
Rolul focului în lupta modernă de arme întrunite esenţial a crescut.
Focul pregăteşte şi însoţeşte lovitura trupelor, asigură dezvoltarea ei
rapidă, creează condiţiile necesare pentru executarea manevrei.
Puterea acţiunii prin foc constă în întrebuinţarea concordată a
focului artileriei, loviturilor aviaţiei, elicopterelor de luptă, rachetelor cu
încărcătură obişnuită, precum şi a focului subunităţilor de tancuri şi
infanterie motorizată. Posibilităţile sporite ale mijloacelor de foc permit
ducerea luptei de foc îndepărtată. La rândul său, tendinţa creşterii
rolului luptei de foc îndepărtat are o mare influenţă caracterul luptei de
arme întrunite şi procedeele de ducere a ei.

Focul se clasifică:
a) după misiunile tactice ce le îndeplineşte:
- de nimicire;
- de neutralizare;
- de extenuare;
- de distrugere;
- de fumizare (orbire).

b) după categoriile de armament:

- foc de arme cu glonţ (de infanterie);
- din tancuri;
- din ML;
- din TAB;
- foc de artilerie;
- foc de aruncătoare de mine;
- complexe (instalaţii) de rachete antitanc dirijate;
- alte tipuri de arme şi rachete.

c) după procedeele de executare:

- prin ochire directă;
- prin ochire semidirectă;
- prin poziţiile de trageri acoperite (ochire indirectă).

d) după intensitatea tragerii:

- cu tiruri (împuşcături) izolate;
- cu rafale scurte şi lungi;
 - foc pumnal;
- foc de vijelie;
- foc metodic;
- foc de salve, ş.a.
e) după direcţia tragerii:
- frontul;
- de flanc;
- încrucişat.

f) după metodele de executare:

- de pe loc;
- din opriri;
- din mers, ş.a.

g) după tipul de executare:

- asupra unei ţinte izolate;
- concentrat;
- de baraj, ş.a.

1. 4. 3. Manevra – este mişcarea organizată a unităţilor şi

subunităţilor în timpul luptei într-o direcţie nouă cu scopul ocupării
unei poziţii mai avantajoase faţă de inamic şi crearea (realizarea) unei
grupări de forţe şi mijloace necesare în locul şi la timpul stabilit,
precum şi transportarea (schimbul) direcţiei (mascarea, repartiţia)
loviturilor şi focului pentru nimicirea mai eficace a inamicului,
respingerea acţiunilor lui sau ieşirea de sub loviturile acestuia.
La baza manevrei trebuie să fie folosirea, exploatarea la timp şi cât
mai completă a rezultatelor nimicirii (distrugerii) prin foc a inamicului.
Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia
eşalonului superior, să corespundă misiunii primite şi să se execute în
ascuns, la timp şi prin surprindere.

Astfel, din această definiţie se trage concluzia că manevra poate fi:

- cu subunităţile (cu forţele şi mijloacele);
- cu focul;
- cu loviturile.

Cele mai simple tipuri de manevră cu subunităţile sânt:

- învăluirea;
- ocolirea;
- îmbinarea lor;
- retragerea.

De obicei învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuează în

timpul luptei de ofensivă (luptei de întâlnire, contraatacului).
Retragerea, de obicei în lupta de apărare, şi numai cu permisiunea
comandantului superior.
 Manevra de învăluire este o manevră realizată de trupe cu scopul
ieşirii şi lovirii inamicului în flanc. Ea se realizează într-o cooperare
strânsă a focului şi acţiunilor tactice.
Manevra de ocolire este o manevră mai adâncă ce se realizează cu
scopul ieşirii şi lovirii inamicului din spate. Ea se realizează printr-o
cooperare tactică cu subunităţile, care acţionează din faţă (front) şi
desantul tactic.

Manevra de retragere se efectuează cu scopul scoaterii trupelor

sale de sub loviturile inamicului şi ocupării unei poziţii mai
avantajoase.

Pentru executarea manevrei se folosesc rezultatele nimicirii cu foc a

inamicului, flancurile deschise, intervalele, cutele de teren, căile de
acces ascunse, aerosolii (fumurile), iar în apărare, în afară de aceasta,
tranşeele şi şanţurile de comunicaţie.
Executarea bruscă a manevrei se realizează prin organizarea ei în
termen scurt, deplasarea rapidă a unităţilor, trecerea din mers a
diferitor obstacole şi puncte de rezistenţă a inamicului prin folosirea
trupelor pe calea aerului, prin asigurarea multilaterală calitativă şi
oportună.

Manevra cu focul se foloseşte pentru nimicirea mai eficace a

inamicului.
Există următoarele tipuri de manevră cu focul:
- concentrarea focului asupra unui obiectiv important;
- transferarea focului;
- repartizarea (distribuirea) focului.

Concentrarea focului se foloseşte pentru distrugerea mai eficace,

într-un timp cât mai scurt a unei ţinte (a unui obiectiv) periculoase sau
importante şi se realizează cu toate mijloacele subunităţilor sau cu o
bună parte din ele asupra unei ţinte importante sau asupra
personalului ce se află pe o suprafaţă limitată. Concentrarea focului se
efectuează la comanda comandantului subunităţii.
Transferul focului constă în mutarea oportună a acestuia asupra
unui nou obiectiv important. Asupra obiectivelor indicate de eşalonul
superior, transferul focului se execută imediat.
Transferul focului se foloseşte în cazul necesităţii schimbării
direcţiei de ducere a focului sau distanţei pentru nimicirea altei ţinte.
Repartizarea (distribuirea) focului se foloseşte în cazul necesităţii
ducerii focului simultan asupra câtorva ţinte.
Repartizarea focului constă în stabilirea obiectivelor şi procedeelor
de tragere pentru executarea concomitentă a focului de către mai multe
mijloace de foc din cadrul subunităţilor asupra câtorva obiective. La
repartizarea focului prioritate se va da nimicirii blindatelor artileriei şi
rachetelor dirijate antitanc.
Pentru executarea focului asupra fiecărui obiectiv e necesar de
numit acele mijloace de foc, care vor asigura nimicirea într-o măsură
mai mare.
1. 5. Cerinţele luptei moderne de arme întrunite.

Cerinţele luptei moderne de arme întrunite prezentate către trupe

provin din caracteristicile ei şi sânt următoarele:
1. Executarea permanentă a observării şi cercetării.
2. Folosirea eficientă a armamentului, tehnicii militare, mijloacelor de
protecţie şi de mascare.
3. Mobilitatea înaltă şi nivelul înalt de organizare.
4. Încordarea deplină a tuturor eforturilor fizice şi morale.
5. Voinţa neclintită de a învinge inamicul.
6. Disciplina militară fermă.
7. Nivelul înalt al închegării de luptă.
8. Starea gata a armamentului şi tehnicii.
9. Executarea acţiunilor prin surprindere şi prevenirea surprinderii.
10. Organizarea şi conducerea cu componenţa acţiunilor de
luptă.
11. Aprovizionarea completă şi la timp a subunităţilor cu toate
cele necesare.

Aceasta se obţine:

- prin menţinerea permanentă a nivelului stării pregătirii în vederea

luptei;
- prin cunoaşterea multilaterală a inamicului şi devansarea lui în
acţiuni;
- prin nimicirea oportună (la timp) a mijloacelor de nimicire în masă;
- prin nimicirea eficientă cu foc a inamicului;
- prin concentrarea cu pricepere (cu iscusinţă) a eforturilor principale
a trupelor pe direcţia principală;
- prin cooperare precisă (exactă) a tuturor forţelor şi mijloacelor;
- printr-o protecţie (apărare) antiaeriană a trupelor sigure;
- prin producerea loviturii cu rapiditate pe toată adâncimea
dispozitivului de luptă a inamicului;
- prin executarea cu iscusinţă a manevrei cu forţele şi mijloacele;
- prin surprindere;
- prin continuitatea ducerii acţiunilor de luptă;
- prin iniţiativă şi modul de acţiuni creator;
- prin dispersarea trupelor şi folosirea judicioasă a posibilităţilor de
protecţie a terenului;
- prin iscusinţa creată dispozitivelor de marş şi dispozitivelor
premergătoare de luptă;
- prin organizarea bine chibzuită a conducerii subunităţilor şi
asigurării acţiunilor de luptă a lor;
- prin îndeplinirea conştiincioasă de către toţi militarii a datoriei
militare;
- prin fermitate, dârzenie, vitejie, curaj şi voinţă neclintită de a învinge
inamicul în orice condiţii;
- prin cunoaşterea de către comandanţi a subordonaţilor săi;
- prin contactul personal cu ei, atenţia către nevoile şi cerinţele lor,
greutăţile din viaţă în situaţia de luptă;
- prin exigenţa înaltă către subordonaţi.

2. Condiţiile de ducere şi trăsăturile caracteristice

ale luptei moderne de arme întrunite

2. 1. Lupta modernă de arme întrunite poate să se ducă în

condiţiile:
- de folosire numai a armei obişnuite (clasice);
- de folosire a armei nucleare şi altor mijloace de nimicire.

Metodele de ducere a luptei moderne sau ordinea de întrebuinţare a

forţelor şi mijloacelor pentru îndeplinirea misiunilor puse depind de
condiţiile situaţiei şi tipurile de armament întrebuinţat.
Metoda de bază a ducerii luptei cu folosirea numai armei clasice
(obişnuite) este nimicirea succesivă a subunităţilor inamicului.
În aşa mod o importanţă deosebită va avea:
- nimicirea sigură cu foc a inamicului care opune rezistenţă,
totodată şi acţiunea de foc asupra rezervelor inamicului şi obiectivelor
importante din adâncime;
- concentrarea la timp a forţelor şi mijloacelor pentru
menţinerea raioanelor importante, poziţiilor şi acumularea eforturilor
pentru dezvoltarea succesului pe direcţia principală;
- gătinţa de luptă permanentă a trupelor pentru
acţiunile în condiţiile de folosire a ANM.

2. 2. Trăsăturile caracteristice ale luptei moderne de arme

întrunite.
Fiecare luptă, dusă în una şi aceeaşi operaţie şi în acelaşi timp, are
particularităţile caracteristice numai ei, determinate de condiţiile
concrete ale situaţiei. Cu toate acestea, luptei de arme întrunite, ca un
fenomen al luptei armate, indiferent de tipul şi condiţiile desfăşurării, îi
sânt caracteristice şi unele particularităţi unice.
Dotarea trupelor cu armament modern, tehnică nouă a creat
condiţii noi pentru acţiunile de luptă, a produs schimbări radicale în
desfăşurarea luptei, în rezultatul cărora au apărut trăsături
caracteristice în lupta de arme întrunite, care o deosebesc de luptele
războiului trecut.
 Lupta modernă de arme întrunite se caracterizează prin:
- hotărârea acţiunilor de luptă;
- dinamism şi manevrabilitate înaltă;
- încordarea (intensitatea) înaltă a acţiunilor de luptă;
- durata scurtă a acţiunilor;
- schimbări rapide şi bruşte ale situaţiei;
- diversitatea de forme şi procedee de luptă;
- desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pământ şi în aer, pe un front
larg, la o adâncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid.

1. Hotărârea acţiunilor de luptă este determinată de hotărârea

scopurilor politice şi militare, de calităţile morale şi de luptă a
efectivului, de folosirea mijloacelor moderne puternice de luptă. Din
punct de vedere tactic hotărârea acţiunilor de luptă se determină dintr-
o parte prin posibilităţile mijloacelor noi de luptă, iar pe de altă parte se
determină prin cerinţele strategiei şi artei militare, de exploatarea
(folosirea) maximală a rezultatelor întrebuinţării acestor mijloace pentru
îndeplinirea cu succes a misiunilor ce rezultă din scopurile politice a
luptei armate.
Hotărârea se manifestă prin scopurile luptei şi procedeele de
realizare a ei, prin capacităţile comandanţilor de a lua hotărâri dârze şi
de a le înfăptui perseverent în viaţă, prin acţiunile energice, active, pline
de spirit şi sacrificiu ale trupelor, prin tendinţa dârză şi voinţa neclintită
de a îndeplini misiunea de luptă în orice condiţii.

2. Dinamismul şi capacitatea mare de manevră a luptei

moderne este rezultatul folosirii mijloacelor puternice de distrugere
(nimicire), creşterea mobilităţii unităţilor de arme întrunite, datorită
motorizării totale şi nivelului înalt de mecanizare, lipsei frontului
neîntrerupt în apărare şi în ofensivă.

3. Încordarea înaltă a acţiunilor de luptă se datorează

tendinţelor şi posibilităţilor părţilor beligerante de a duce acţiuni de
luptă hotărâtoare cu obiectivul bine determinat.

4. Durata scurtă a luptei moderne este determinată de puterea

mijloacelor contemporane de distrugere folosite, acţiunea lor
fulgerătoare, capacitatea trupelor de a produce distrugeri hotărâte
inamicului, de a ataca din mers şi de a termina zdrobirea lui în urma
loviturilor de foc într-un ritm rapid şi de a dezvolta succesul în
adâncime.

5. Schimbările rapide şi bruşte ale situaţiei sânt determinate de

timpul în care se petrec schimbări radicale ale situaţiei, stării şi
caracterul acţiunilor trupelor părţilor beligerante şi depind de
capacitatea mijloacelor de distrugere să distrugă sau să nimicească
unele obiective ale inamicului într-un timp scurt, precum şi de viteza
deplasării trupelor.
(Schimbările bruşte ale situaţiei sânt determinate de timpul în care
se petrec schimbări radicale ale situaţiei, stării şi capacităţii mijloacelor
de distrugere, să distrugă sau să nimicească unele mijloace ale
inamicului).
Schimbările bruşte ale situaţiei sânt determinate (condiţionate) de
schimbările calitative ale componenţei grupărilor trupelor proprii şi ale
inamicului, raportului forţelor şi mijloacelor, situaţiei radioactivă şi
chimică, apropierea rapidă a rezervelor, debarcarea desantului, lovituri
puternice şi prin surprindere ale elicopterelor de luptă şi ca urmare a
schimbului brusc a procedeelor de acţiuni, trecerea de la o formă de
luptă la alta.
6. Vorbind despre formele şi procedeele de luptă se are în vedere
ordinea folosirii forţelor şi mijloacelor la îndeplinirea misiunilor puse.
Metodele de ducere a luptei se schimbă neîntrerupt şi se perfecţionează
pe măsura dezvoltării bazei materiale. Ele de asemenea depind de
misiunile trupelor, condiţiile de îndeplinire a lor, posibilităţile de luptă
ale unităţilor, componenţa şi caracterul acţiunilor inamicului, condiţiile
terenului.

7. Desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pământ şi în aer, pe un

front larg, la o adâncime mare şi ducerea lor într-un ritm rapid a
devenit posibilă datorită creşterii bruşte a posibilităţilor de luptă a
trupelor la distanţe mari de tragere, eficacităţii mijloacelor de
distrugere.
Creşterea posibilităţilor de luptă a unităţilor, schimbarea
caracterului de apărare, a metodelor de înaintare, necesitatea
dispersării trupelor au contribuit la sporirea măsurile privind luarea
hotărârilor speciale, precum şi ritmului desfăşurării luptei moderne.

3. Forţele şi mijloacele luptei moderne de arme întrunite.

Mijloacele pentru nimicirea inamicului şi caracteristicile lor.

3. 1. În noţiunea “Forţe şi mijloace” intră efectivul şi armamentul

subunităţilor şi unităţilor destinat pentru ducerea şi asigurarea
acţiunilor de luptă.
Mijloacele de luptă armată influenţează cel mai mult asupra
caracterului luptei şi metodelor de acţiunile a trupelor. Apariţia
armamentului nou întotdeauna duce la schimbări în tactica trupelor.
În lupta modernă de arme întrunite se folosesc atât armele clasice
(obişnuite) cât şi armele de nimicire în masă. Dar în ultima perioadă
pericolul folosirii ANM considerabil a scăzut şi conform opiniilor multor
politicieni şi militari occidentali, practic este egal cu zero.
Însă armele clasice (obişnuite) contemporane care posedă o forţă,
este norma de distrugere (nimicire).
 Din cele mai răspândite arme clasice (obişnuite) fac parte:

1. Artileria (obuziere, tunuri, aruncătoare de mine, RATD,

artileria respectivă).
2. Tancurile (uşoare, medii şi grele).
3. Mijloacele antitanc (RATD).
4. Maşinile de luptă de infanterie (TAB) MLD.
5. Mijloacele apărării antiaeriene.
6. Armele de foc de infanterie (cu glonţ).
7. Forţele şi mijloacele de neutralizare radioelectronică.
8. Aviaţia.

Armele clasice sânt constituite din toate mijloacele de foc şi de şoc

(lovire), care folosesc muniţii de artilerie, aviaţie, cu glonţ, de geniu,
rachete cu amorsă (încărcătură) obişnuită, incendiare şi amestecuri
incendiare.

3. 2. Artileria. Rolul artileriei, ca un mijloc de luptă în condiţiile

contemporane, se determină de necesitatea şi posibilitatea folosirii sale
largi pentru lupta cu mijloacele tactice de lovire nucleare, pentru
nimicirea artileriei, tancurilor, mijloacelor antitanc şi de foc, personalul
punctelor de conducere, mijloacelor antiaeriene, mijloacelor
radioelectronice, pentru distrugerea lucrărilor de fortificaţie a
inamicului în apropierea trupelor sale şi a numeroaselor obiective din
adâncime.
Artileria de câmp contemporană este reprezentată de obuziere,
tunuri, aruncătoare de mine, rachete antitanc dirijate şi de artileria
reactivă.
Obuzierele au unele superiorităţi faţă de tunuri. Ele au greutate
mai mică, un proiectil mai mare şi respectiv, sânt capabile să realizeze
misiunile de foc cu o mai mare eficacitate.
O calitate de mare importanţă a tunurilor o constituie bătaia cu o
distanţă a loviturii directe mare. În afară de aceasta tunurile în toate
condiţiile sânt un mijloc de luptă de mare siguranţă cu tancurile.
Un tip important al armamentului de artilerie sânt aruncătoarele de
mine. Ele sânt simple după construcţie, au o greutate comparativă mică
şi permit utilizarea minelor fugase (explozive) cu o greutate mare a
încărcăturii explozive şi asigură distrugerea pe o suprafaţă mare, la
executarea focului cu minele cu schije şi cu minele cu efect prin schije
şi suflu.
În legătură cu creşterea focului tancurilor în luptă, îmbunătăţirii
caracteristicilor sale tactico – tehnice, un mare rol, în condiţiile
contemporane, îi revine artileriei antitanc, dezvoltarea căreia se
efectuează în câteva direcţii.
Cel mai eficace mijloc de luptă cu tancurile şi alte blindate ale
inamicului sânt rachetele antitanc dirijate. Prioritatea lor faţă de alte
sisteme de artilerie antitanc este în distanţa mare a focului eficace, a
preciziei şi a capacităţii perforante mari, manevrabilitatea şi simplitatea
în deservire.
O mare dezvoltare a primit artileria reactivă de câmp. Prioritatea
principală a ei este capacitatea de a duce un foc masiv şi capacitatea
mare de manevre. Perfecţionarea sistemelor reactive de foc în salve se
efectuează în direcţia lărgirii domeniului de utilizare, despre ce ne
mărturiseşte faptul elaborării pentru acest sistem a muniţiilor cu casete
pentru lupta cu tancurile, minării la distanţa a terenului, precum şi a
muniţiilor cu explozie în volum pentru nimicirea personalului,
mijloacelor de foc şi deminarea suprafeţelor minate.

3. 3. Tancurile. Rolul tancurilor în lupta contemporană a crescut

considerabil, deoarece ele au o capacitate mare de rezistenţă la
loviturilor atomice ale inamicului, posibilitatea de a desfăşura acţiuni
de luptă cu succes pe o suprafaţă infectată, cum ziua, aşa şi noaptea,
într-un ritm rapid.
Tancurile moderne posedă o putere de foc cu mult mai mare decât
tancurile din perioada celui de-al doilea război mondial. Acesta se
dătoreşte folosirii tunurilor de calibru mare, cu viteza iniţială mare a
proiectilelor, unor sisteme de ochire mai performante, precum şi
mecanizării încărcării.
Tancurile se înzestrează cu stabilizatoare şi armament în două
planuri. Sunt dotate cu telemetru cuantic, aparat de ochire pe timp de
noapte cu raze infraroşii, sisteme de protecţie antiatomică şi
antichimică, aparat pentru stingerea automată a incendiului, ş.a.
O mare atenţie se acordă ermetizării tancurilor, care e legată de
necesitatea trecerii obstacolelor acvatice pe albia acestora fund şi
asigură protecţia echipajului împotriva armelor de nimicire în masă.
Blindajul turelei tancurilor moderne atinge până la 500 mm şi mai
mult. Însă ea se sparge de către mijloacele antitanc moderne existente.
De aceea se duc lucrări în diferite domenii cu scopul ridicării
capacităţilor de protecţie a tancurilor, cum sânt:
- căutarea unor materiale noi pentru blindaje;
- construirea blindajului din mai multe straturi;
- micşorarea înălţimii şi siluetei tancului;
- ridicarea capacităţii de manevră pe câmpul de luptă, ş.a.

În funcţie de greutate, armament şi întrebuinţarea lor tancurile se

divizează în:
- tancuri uşoare (până la 20 t, recunoaştere);
- tancuri medii (20 – 40 t, tipul de bază);
- tancuri grele (n-au respingere).

Cele mai răspândite mijloace antitanc sânt rachetele antitanc

dirijate.
1. Prima generaţie – 400 – 1000 m.
2. A doua generaţie - 25 – 6000 m.
 Probabilitatea loviturii = 90%.
Capacitatea perforantă până la 600 mm.
Densitatea mijloacelor antitanc ajung până la 50 buc/1 km de
front, iar pe direcţia concentrării eforturilor principale până la 100
buc/1 km de front.

3. 4. Maşinile de luptă (ML) considerabil şi-au mărit posibilităţile

de manevră, puterea (forţa) de lovire, puterea de foc şi capacităţile de
protecţie blindată a infanteriei. ML moderne au o protecţie blindată cu
siguranţă contra armelor cu glonţ (de infanterie) şi schijelor
proiectilelor, o accesibilitate înaltă (urcă o pantă de 30') viteza de
deplasare 60 – 75 km/h, ele pot fi transportate cu avionul şi pot
traversa cursurile de apă cu V = 6 – 7 km/h.
Majoritatea ML au motor diesel cu puterea 260 – 600 c/p.
Perfecţionarea ML este orientată la ridicarea puterii de foc şi
întărirea capacităţii de protecţie.
Prima problemă se rezolvă prin majoritatea calibrului
armamentului de bază, mărirea puterii muniţiilor, stabilizarea
armamentului şi aparatelor de ochire în două şi chiar în trei planuri,
precum şi prin înzestrarea ML cu rachete antitanc dirijate.
Pentru întărirea capacităţii de protecţie a ML se preconizează
folosirea pe larg a materialelor noi, planşelor blindate de construcţii
speciale (blindajul ecranat, combinat şi importat).

3. 5. Mijloacele de apărare antiaeriene.

Pentru lupta cu inamicul aerian în sistemul de apărare antiaeriană

se folosesc diferite tipuri de rachete şi mijloace radiotehnice. În afară de
aceasta pentru lupta cu ţintele aeriene la înălţime mică se foloseşte
focul armelor cu glonţ.
Un mijloc mai eficace al apărării antiaeriene sânt rachete dirijate.
Ele au o viteză mare, înălţimea şi distanţa de zbor de câteva zeci de
kilometri, precizie şi de lovitură, care este obţinută datorită dirijării
rachetelor de zbor.
Dirijarea zborului rachetelor şi orientarea ei spre ţintă, se
efectuează de pe staţiile de dirijare terestră. În afară de aceasta
rachetele pot avea sistemul de auto dirijare care asigură o precizie în
distrugerea ţintelor aeriene.
Sistemul de artilerie antiaeriană se împarte în artilerie de calibru
mic (20 – 60 mm), mediu (60 – 100 mm) şi mare (peste 100 mm).
Unităţile de rachete sânt dotate cu staţii de radiolocaţie şi sistemele
automate de dirijare a focului. Ele permit depistarea inamicului aerian
la distanţe mari şi determinarea coordonatelor sale în orice timp a zilei
şi nopţii şi diferite condiţii climatice.
Rachetele. Există diferite tipuri de rachete dirijate şi ne dirijate:
tactice, operativ – tactice şi strategice.
 În dependenţă de locul aflării startului şi ţintei toate tipurile de
rachete se pot clasifica în patru clase:
1. Sol – sol.
2. Sol – aer.
3. Aer – aer.
4. Aer – sol.
Cele mai răspândite sânt rachetele sol – sol.
Aviaţia de front şi de trupe este destinată pentru acţiuni comune cu
trupele de uscat, dar pot îndeplini şi misiuni independente. Rolul
aviaţiei în acţiunile de luptă ale trupelor de uscat se termină îndeosebi
de aşa calităţi de luptă ca capacitatea mare de manevrare, capacitatea
de a-şi concentra repede forţele într-o direcţie oarecare, de a transfera
lovitura de la un obiectiv la altul, combinarea cercetării de sine
stătătoare cu nimicirea spontană a obiectivelor descoperite şi
determinarea rezultatelor loviturii.
Aviaţia este un mijloc eficace a apărării antiaeriene, al
recunoaşterii, al nimicirii ţintelor mici şi mobile. Are un mare rol în
transportarea, desantarea trupelor şi a mijloacelor materiale.

3. 6. Armele de precizie înaltă.

La aceste arme se referă aşa sisteme de arme, în care precizia

determinării coordonatelor ţintei, timpul reacţiei armei şi calitatea
ochirii asigură nimicirea ţintei cu prima lansare (împuşcătura) cu o
probabilitate nu mai mică de 0,6 într-o scară reală de timp. Aceasta se
asigură cu o rapiditate mare şi perfecţiune tehnică a mijloacelor
automate ale recunoaşterii şi folosirea muniţiilor şi rachetelor dirijate
sau auto dirijate.

Către armele de precizie înaltă se atribuie:

- complexele de recunoaştere şi lovire;
- sisteme automate de dirijare a focului;
- complexul de rachete de câmp;
- rachete dirijate de diferite clase;
- rachete antiradiolocaţie;
- bombe de aviaţie dirijate şi casete.

Complexele de recunoaştere şi lovire (foc) sânt cele mai eficace

tipuri al armelor de mare precizie. Mijloacele de recunoaştere şi de
distrugere de precizie înaltă sânt reunite într-un sistem automatizat de
dirijare, ce permite îndeplinirea misiunilor de recunoaştere şi nimicire
practic în scara reală a timpului.

Complexele includ de obicei o îmbinare a patru elemente de

bază:
1. Sistemul de recunoaştere şi ochire automatizată (sistemul
automat de dirijare a focului).
 2. Centrul de dirijare terestru mobil (punct de dirijare a focului).
3. Mijloacele de distrugere de precizie înaltă.
4. Sistemul de determinare precisă a dislocaţiei elementului
complexului.

Unele din aceste elemente pot coincide.

Mijloacele de recunoaştere se pot afla pe elicoptere şi la punctele de
dirijare terestră. Centrul de dirijare terestru mobil include mijloace automate
de adunare, prelucrarea informaţiei din recunoaştere şi elaborarea
comenzilor pentru orientarea proiectelor (rachetelor) în ţintă. Aparatajul se
instalează în câteva autovehicule speciale. Punctul de dirijare a focului
complexului de recunoaştere şi foc, folosind sisteme automatizate, elaborează
datele de luptă, bateriile de artilerie şi rachete de obicei se află împreună cu
punctele de comandă ale brigăzilor.

Mijloacele de distrugere de precizie înaltă sânt:

- rachetele dirijate şi autodirijate de clasa sol – sol şi aer – sol;
- bombe de aviaţie dirijate cu elemente de luptă autodirijate;
- muniţii de artilerie dirijate cu raza laser (o rachetă T-22 (CR “Lans-2”) sau
T-16).

„Patriot” poate nimici până la 10 obiective pe o suprafaţă cu raza de 120

m.
Armele cu glonţ rămân armele de masă (de bază) ale formaţiunilor de
infanterie. Ele au o utilizare largă în lupta apropiată.

Particularităţile armelor cu glonţ sânt:

- automatizarea completă;
- comoditatea folosirii în timpul tragerii din mers, din ML, TAB şi alte maşini
blindate;
- nivelul înalt de unificare;
- manevrabilitatea înaltă;
- construcţia simplă;
- sânt simple în exploataţie;
- sânt sigure în lucru;
- sânt universale;
- ş.a.

Un tip important de armament al unităţilor de infanterie motorizată sânt

şi aruncătoarele de grenade pe afet (SPG-9). D = 400 – 1300 m. Sparge
blindajul de până la 300 m şi nimiceşte forţa vie a inamicului.
Un tip de armament a efectivului sânt grenadele de mână.

La rând cu dezvoltarea mijloacelor de luptă examinat în ultimii ani s-au

atins succese mari în dezvoltarea tehnicii de geniu, mijloacelor de
transmisiuni, recunoaştere, conducere, mijloacele de transportare a trupelor.
Schimbările calitative a mijloacelor de luptă, apariţia unor tipuri noi de
arme şi tehnică de luptă, precum şi posibilităţile crescute ale trupelor au
impus schimbări radicale în caracterul luptei de arme întrunite modernă.