Draga lui cu ochii mari; Tristă-i toată ceainăria, Tristă-i strada Mămulari. Era blândă şi frumoasă, Albă ca un trandafir... Jale-a fost la Şmil, acasă; Jale-a fost la cimitir. Toţi plângeau: – Aşa o damă, Şmil o să-şi găsească greu. (Un portret de pus în ramă!) Şi-a luat-o Dumnezeu! Zece ani de căsnicie Nu-s o lună, nu-s un an! Ca femeie şi soţie ... Ea era în primul plan. Cui amarul să şi-l spună? Cui durerea care-l roade? Când era atât de bună Şi atât de cumsecade? Se-ntâmpla, câteodată, Să se certe-ntr-adevăr! Şi Raşela-nfuriată Chiar să-l scuture de păr! Ba, în clipe de văpaie, Ea avea atât lipici, Încât Şmil primea bătaie De la mâinile ei, mici. Dar era atât de mică Şi atât o respecta Că de dragu-i, Şmil, adică Bun la suflet, o ierta! ........................... De la cimitir spre casă Rudele s-au risipit Şi pe strada neguroasă Numai Şmil venea mâhnit. Nu ştia unde se duce, Mintea-i rătăcea hai-hui; Nu-ntâlnea nicio răscruce Pentru chinurile lui. Cine, mâine dimineaţă, Va veni să-i ceară lei? Tristă o să-i fie viaţa Fără zâmbetele ei! ........................... Şi, trecând lâng-o clădire Ce se înălţa, proţap, Deodată, din neştire-i Cade-o cărămidă-n cap! Şmil rămâne mut în stradă, De emoţie răpus, Nici nu ştie ce să creadă Şi ridică ochii-n sus. Vede zarea, vede schela Şi, mirat de-acest mister Şmil întreabă: – Ce, Raşela, Ai ajuns deja în cer?