Motto:

În această lume slută

Un strop de umor ajută!
(Ion Pribeagu)

ION PRIBEAGU – CASA CU DOUĂ BALCOANE

Pe strada Toamnei, unde,

Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă: – Clara!

Avea trup de crin, – şi gură

Roşie ca o muşcată,
Sânii, – doua crizanteme
Şi era şi măritată.

Soţul ei, Avram Barbulea

Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă,
Marţi şi joi, să se distreze
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti şi-n urmă,
Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,
Avea două apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai pe-o scară,

Care-aşa din construire,
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.
Iar alături şedea Sprinta
Cu bărbatul său, Haim-Malne,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara

Luminată de un bec,
Mă ştia când vin la Clara,
Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa

Şi destinul priveghea,
Să gustăm din fericirea,
Dragostei, – şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă distram,
Se aude paşi pe scară
Şi ea-mi spune: – Vine Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş,
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpată-i

De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt,
Şi-ntr-o clipă sunt alături
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă
Simt în creier un ciclon,
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?

Să sar jos – cu neputinţă

Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă şi pe moarte.

Şi deodată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare
Soţul Clarei, – personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă,
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul

Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fără-ndoială,
Că am fost surprins la Sprinta.

Şi întelegând din semne

Că-i cer milă ca un prost,
Mi-a dat mâna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grija uşa,

Nici un zvon să n-o alarme,
Şi, cu patos, i-a spus Clarei
Care se făcea că doarme:

– Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinta-i o stricată?
Uite, de-unde are blană,
Skong, cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă

Şi îţi jur pe Dumnezeu,
Că n-o să te ştie nimeni
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strâns în braţe,
Cu o oră înainte.
Şi când m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască inginerul
Care-a construit clădirea.

Fiindcă, ce faceam eu dacă,

Mă păştea un ghinion,
Şi aceasta casă-a Clarei
Avea numai un balcon?