Topografie An I

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
“Ion Ionescu de la Brad” din IAŞI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
SPECIALIZAREA: Horticultură
Prof. univ. dr. ing. Şef lucr. dr. ing.

VALERIU MOCA CRISTIAN HUŢANU
TOPOGRAFIE
CADASTRU ŞI
DESEN TEHNIC
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
2014
9
Partea I-a
TOPOGRAFIE
U.I. I
NOŢIUNI FUNDAMENTALE
● Cuprins U.I. I
I.1. Obiectul măsurătorilor terestre
I.2. Rolul şi importanţa lucrărilor topografice
I.3. Unităţi de măsură folosite în topografie
I.3.1. Unităţi de măsură pentru lungimi
I.3.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe
I.3.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri
I.4. Elemente topografice ale terenului
I.4.1. Puncte şi linii caracteristice ale terenului
I.4.2. Elemente liniare şi unghiulare măsurate în plan vertical
I.4.3. Elemente unghiulare măsurate într-un punct de staţie
I.5. Calcule topografice
I.5.1. Sisteme şi axe de coordonate rectangulare plane
I.5.2. Orientarea unei direcţii de pe teren
I.5.3. Calculul coordonatelor rectangulare plane
I.5.4. Calculul coordonatelor plane polare
I.6. Scări topografice
I.6.1. Scări numerice
I.6.2. Scări grafice
I.7. Hărţi şi planuri topografice
I.7.1. Definiţii şi caracteristici ale hărţilor şi planurilor
I.7.2. Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice după scara numerică
I.8. Noţiuni asupra măsurărilor şi erorilor
I.8.1. Clasificarea generală a măsurărilor topografice
I.8.2. Definiţii şi clasificarea erorilor în topografie
10 TOPOGRAFIE, CADASTRU ŞI DESEN TEHNIC
● Obiective U.I. I
- Cunoaşterea ramurilor măsurătorilor terestre;
- Însuşirea rolului topografiei în măsurătorile terestre;
- Folosirea unităţilor de măsură în topografie;
- Formarea unei opinii asupra elementelor topografice ale terenului;
- Cunoaşterea şi aplicarea operaţiilor de calcul în topografie;
- Însuşirea noţiunii de scară numerică şi scară grafică;
- Definirea şi clasificarea hărţilor şi planurilor;
- Evaluarea noţiunilor de bază asupra erorilor de măsurare în topografie.
I.1. OBIECTUL MĂSURĂTORILOR TERESTRE

Ştiinţa măsurătorilor terestre are ca obiect de studiu totalitatea operaţiilor
de teren şi de calcul, ce sunt efectuate în vederea reprezentării pe un plan sau pe o
hartă a suprafeţei terestre într-o anumită proiecţie cartografică şi la o scară
topografică. Conţinutul măsurătorilor terestre a evoluat de-a lungul timpului în
strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii, în funcţie de realizarea obiectivelor
legate de activitatea economică şi, respectiv, a unui scop ştiinţific legat de
determinarea formei şi dimensiunilor Pământului.
Efectuarea măsurătorilor pe teren, prelucrarea datelor şi reprezentarea
corectă pe planuri şi hărţi a elementelor de planimetrie şi a formelor de relief ale
terenului, se bazează pe folosirea instrumentelor topografice şi geodezice, a
mijloacelor de calcul şi de raportare grafică, care necesită cunoaşterea unor
noţiuni teoretice şi practice din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel,
pentru folosirea practică a instrumentelor topografice şi geodezice, în vederea
măsurării exacte a unghiurilor şi distanţelor sunt necesare cunoştinţe de optică
geometrică, mecanică fină, rezistenţa materialelor şi altele. Pentru prelucrarea
rezultatelor măsurătorilor din teren sunt necesare metode de calcul, ce se bazează
pe noţiuni de geometrie, trigonometrie, algebră, analiză matematică şi informatică.
Întocmirea şi execuţia grafică a planurilor şi hărţilor, presupune folosirea
cunoştinţelor de desen topografic şi cartografic, cu ajutorul cărora se reprezintă
diferitele obiecte şi forme geometrice ale terenului, printr-o proiecţie ortogonală,
pe un plan orizontal. Ştiinţa măsurătorilor terestre cuprinde o serie de ramuri
principale, ce se diferenţiază între ele atât prin obiectul activităţii, cât şi prin
metodele şi instrumentele folosite în procesul de măsurare, fiind menţionate cele
mai reprezentative:
Noţiuni fundamentale 11
¾ Geodezia, se ocupă cu studiul, măsurarea şi determinarea formei şi
dimensiunilor Pământului sau a unor părţi întinse din suprafaţa acestuia, precum
şi cu determinarea poziţiei precise a unor puncte fixe de pe teren, ce formează
reţeaua geodezică de sprijin pentru măsurătorile topografice. În cadrul
măsurătorilor geodezice, care se execută pe suprafeţe mari, se ţine seama de
efectul de curbură al Pământului.
¾ Topografia, se ocupă cu studiul, măsurarea şi reprezentarea pe planuri şi
hărţi a terenului cu toate formele de planimetrie şi de relief existente. În cadrul
măsurătorilor topografice, ce se execută pe suprafeţe relativ mici, nu se ţine seama
de efectul de curbură al Pământului.
¾ Fotogrammetria, se ocupă cu înregistrarea, măsurarea şi reprezentarea
obiectelor sau fenomenelor în spaţiu şi timp, cu ajutorul imaginilor fotografice ale
acestora, ce poartă denumirea de fotograme. Ridicările fotogrammetrice au o largă
utilizare în prezent datorită randamentului superior al procesului de culegere şi
prelucrare a datelor, precum şi a metodelor rapide de întocmire a planurilor
topografice sub formă analogică şi mai recent, sub formă digitală.
¾ Teledetecţia, cuprinde un ansamblu de tehnici şi tehnologii elaborate în
vederea teleobservării resurselor naturale ale Pământului, ale planetelor, precum şi
a spaţiului aerian şi interplanetar, ce se efectuează cu ajutorul sateliţilor artificiali.
¾ Cartografia, se ocupă cu studiul proiecţiilor cartografice folosite la
reprezentarea în plan a suprafeţei curbe a Pământului sau a unor porţiuni din
această suprafaţă, în vederea întocmirii, editării şi multiplicării planurilor şi
hărţilor topografice.
¾ Cadastru, cuprinde totalitatea lucrărilor necesare pentru identificarea,
măsurarea şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a bunurilor imobile de pe
întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Prin introducerea
cadastrului, se realizează cunoaşterea şi furnizarea, în orice moment, a datelor
cadastrale din punct de vedere cantitativ, calitativ şi juridic a bunurilor imobile
din cuprinsul unei unităţi administrativ-teritoriale.
¾ Sistemul informaţional geografic, cunoscut şi sub denumirea de G.I.S.
(Geographical Information System), se bazează pe utilizarea tehnicii electronice
de calcul, necesară pentru achiziţia, stocarea, analiza şi afişarea datelor geografice
ale suprafeţei terestre, sub formă de rapoarte grafice şi numerice. Sistemele
informaţionale geografice realizează organizarea informaţiei pe criterii spaţiale
(geografice) şi pe diferite nivele (straturi) de informaţie (planuri tematice).
I.2. ROLUL ŞI IMPORTANŢA LUCRĂRILOR TOPOGRAFICE

Lucrările topografice sunt utilizate la nivelul întregii economii naţionale, în
vederea întocmirii planurilor şi hărţilor topografice necesare pentru elaborarea
studiilor şi proiectelor de execuţie din cele mai variate domenii de activitate din
industrie, construcţii, transporturi, agricultură, silvicultură şi altele.
În agricultură şi horticultură, lucrările topografice, se folosesc în faza de
ridicare topografică a teritoriului agricol, în vederea proiectării diferitelor lucrări
inginereşti de organizarea şi amenajarea teritoriului, precum şi a introducerii
cadastrului tehnic şi calitativ, pe teritorii cadastrale.
În faza de aplicare pe teren a proiectelor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii,
desecări, combaterea eroziunii solului); de organizarea teritoriului agricol; de
sistematizare a localităţilor rurale; de înfiinţare a plantaţiilor pomicole şi viticole;
de modernizare a drumurilor agricole şi altele, se realizează trasarea topografică în
plan şi pe verticală a axelor şi punctelor caracteristice ale lucrărilor proiectate.
În lucrările de întreţinere a cadastrului, se efectuează măsurători
topografice periodice necesare pentru actualizarea planurilor cadastrale şi pentru
evidenţierea sistematică a tuturor modificărilor intervenite în evidenţa cadastrală a
terenurilor agricole şi neagricole.
I.3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ FOLOSITE ÎN TOPOGRAFIE

În România se foloseşte, în mod oficial, Sistemul Internaţional de Unităţi
de Măsură (SI), ce se bazează pe următoarele unităţi fundamentale: metrul,
kilogramul, secunda, amperul, gradul Kelvin şi candela.
I.3.1. Unităţi de măsură pentru lungimi

În sistemul internaţional de unităţi de măsură pentru distanţe, unitatea
fundamentală este metrul, care este definit ca fiind a 299 792 458 – a parte a
distanţei parcurse de lumină, în vid, într-o secundă.
La măsurarea distanţelor se foloseşte metrul cu submultiplii: decimetrul (dm);
centimetrul (cm) şi milimetrul (mm):
1 m = 10 dm = 100 cm = 1 000 mm ;
şi, respectiv, cu multiplii: decametrul (dam); hectometrul (hm) şi kilometrul (km):

1 m = 0,1 dam = 0,01 hm = 0,001 km .
Până la introducerea sistemului metric (15/27 septembrie 1864) sub domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, au fost utilizate şi alte unităţi de măsură pentru
lungimi, care în prezent nu mai sunt folosite.
• În Muntenia, s-a folosit: palma, stânjenul şi prăjina, cu dimensiunile
1 palmă Şerban Vodă = 0,246 m;
1 stânjen Şerban Vodă = 8 palme = 1,97 m;
1 prăjină Şerban Vodă = 24 palme = 3 stânjeni = 5,90 m.
• În Moldova, s-a folosit: stânjenul şi prăjina, cu dimensiunile
1 stânjen moldovenesc = 2,23 m;
1 prăjină moldovenească = 4 stânjeni moldoveneşti = 8,92 m.
• În Ardeal, Banat şi Bucovina, s-a folosit: stânjenul vienez sau Klafterul.
1 stânjen vienez = 6 picioare = 1,89 m.
I.3.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

Unitatea fundamentală de măsură pentru suprafeţe este metrul pătrat (m2)
cu submultiplii: decimetrul pătrat (dm2); centimetrul pătrat (cm2) şi milimetrul
pătrat (mm2) şi multiplii: arul (ar); hectarul (ha) şi kilometrul pătrat (km2):
1 m2 = 100 dm2 = 10 000 cm2 = 1 000 000 mm2 ;
1 ar = 100 m2 ;
1 ha = 10 000 m2 = 100 ari ;
1 km2 = 1 000 000 m2 = 10 000 ari = 100 ha .
Dintre unităţile de măsură vechi folosite la măsurarea suprafeţelor şi care

sunt înregistrate în evidenţa cărţilor funciare din documentele cadastrale existente,
sunt menţionate următoarele:
• În Muntenia, s-au folosit următoarele unităţi de măsură:
1 stânjen pogonesc = 3,8670 m2;
1 prăjină pogonească = 54 stânjeni pătraţi = 208,82 m2;
1 pogon = 1296 stânjeni pătraţi = 144 prăjini pătrate = 5 011,78 m2 .
• În Moldova, s-a utilizat următoarele unităţi de măsură:
1 stânjen fălcesc = 4,9729 m2
1 prăjină fălcească = 36 stânjeni pătraţi = 179,02 m2
1 falce = 2880 stânjeni pătraţi = 80 prăjini fălceşti = 14 321,90 m2 .
• În Ardeal, Banat şi Bucovina, s-au utilizat unităţile:
1 stânjen vienez pătrat = 3,59 m2;
1 jugăr mic = 1 200 stânjeni pătraţi = 4 316 m2 = 0,43 ha;
1 jugăr cadastral = 1 600 stânjeni pătraţi = 5 754,64 m2 = 0.58 ha.
I.3.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri

În ridicările topografice, unghiurile orizontale şi verticale se măsoară în
grade, minute şi secunde în sistemul sexagesimal sau centesimal.
¾ În sistemul sexagesimal, cercul este divizat în 360 părţi (3600), gradul în
60 minute (10=60’), iar minutul în 60 secunde (1’=60’’).
¾ În sistemul centesimal, cercul este divizat în 400 părţi (400g), gradul în
100 minute (1g=100c), iar minutul în 100 secunde (1c=100cc). Sistemul centesimal
prezintă avantajul că, valoarea unui unghi β = 47g.54c.97cc se poate scrie şi sub
formă de fracţie zecimală β = 47g,5497, ceea ce facilitează o serie de avantaje în
procesul de prelucrare a datelor cu ajutorul calculatoarelor electronice.
În sistemul internaţional (SI), unitatea de măsură pentru unghiuri este radianul,
care reprezintă ca unghiul la centru cercului ce corespunde unui arc de cerc egal cu
raza cercului (R). Deci, cercul are 2π radiani, iar 1 radian = 57017'45'' = 63g.66c 20cc.
I.4. ELEMENTE TOPOGRAFICE ALE TERENULUI

La reprezentarea grafică a elementelor topografice ale terenului, se aleg
punctele şi liniile caracteristice de planimetrie şi/sau de altimetrie.
I.4.1. Puncte şi linii caracteristice ale terenului

Punctele caracteristice ale terenului sunt considerate toate punctele de detaliu,
care raportate la o anumită scară numerică pe planuri redau în mod fidel formele
de planimetrie şi de altimetrie ale suprafeţei topografice. Prin alegerea punctelor
caracteristice se realizează o geometrizare a diferitelor parcele, cu sau fără
construcţii, care uşurează atât reprezentarea lor pe plan.
a. Schimbările de aliniament ale limitelor unei parcele (fig. I.1.a).
b. Conturul geometric al suprafeţei la sol a diferitelor clădiri (fig. I.1.b).
c. Schimbările de direcţie ale căilor de comunicaţie (fig. I.1.c).
d. Axul drumurilor şi podurilor (fig. I.1.d).
e. Schimbările de pantă ale unui traseu de pe un versant (fig. I.1.e).
f. Secţiunea verticală printr-un curs de apă (fig. I.1.f).
a. b.
d.
c.
e. f.
Fig. I.1 – Puncte şi linii caracteristice ale terenului
I.4.2. Elemente liniare şi unghiulare măsurate în plan vertical

În vederea determinării poziţiei planimetrice şi altimetrice a punctelor
topografice ale terenului să efectuează operaţiile de măsurare şi de calcul asupra
următoarelor elemente liniare şi unghiulare, în condiţiile unei secţiuni verticale
între punctele A şi B, materializate în teren prin ţăruşi (fig. I.2).
• Aliniamentul AB este direcţia materializată pe teren, în plan vertical
între două puncte A şi B, iar în plan orizontal este o linie dreaptă AB’, care
reprezintă proiecţia orizontală a liniei sinuoase rezultate din secţiunea suprafeţei
topografice a terenului cu un plan vertical;
• Distanţa înclinată (diAB) este linia care uneşte punctele A şi B;
• Distanţa redusă la orizont (doAB) este proiecţia ortogonală a distanţei
înclinate (diAB) pe un plan orizontal;
• Unghiul vertical de pantă (αAB) este format de planul orizontal al
punctului considerat cu linia terenului;
• Unghiul vertical zenital (ZAB) este format de planul vertical al punctului
considerat cu linia terenului;
• Diferenţa de nivel (∆ZAB) este distanţa măsurată pe verticală între planul
orizontal ce trece prin punctul B şi planul orizontal al punctului A;
• Cota absolută (ZA) este distanţa măsurată pe verticală între planul
orizontal care trece prin punctul A şi până la suprafaţa de nivel zero;
• Profilul topografic al terenului între punctele A şi B este linia sinuoasă
rezultată din intersectarea suprafeţei terenului cu un plan vertical.
Fig. I.2 – Distanţe şi unghiuri măsurate pe teren, într-o secţiune verticală
I.4.3. Elemente unghiulare măsurate într-un punct de staţie

Ridicarea topografică a terenului se bazează pe lângă măsurarea distanţelor
şi pe măsurarea unghiurilor orizontale şi a unghiurilor verticale.
Pe teren, se staţionează în punctul de staţie S, din care se vizează semnalele
din punctele A şi B, în vederea măsurării unghiului orizontal (β); a unghiurilor
verticale de pantă (αA) şi (αB) şi/sau a unghiurilor verticale zenitale (ZA) şi (ZB).
Se consideră cele două planuri verticale V1 şi V2, care conţin două direcţii
de vizare SA şi SB, şi planul orizontal (H) din punctul dat (fig. I.3).
• Unghiul orizontal (β) dintre două direcţii de vizare SA şi SB este unghiul
diedru format de planurile verticale V1 şi V2, măsurat în planul orizontal (H).
• Unghiul vertical de pantă ale direcţiei SA (αA) sau al direcţiei SB (αB)
este determinat de proiecţia ei orizontală cu direcţia înclinată, fiind pozitiv când
direcţia este deasupra planului orizontal şi negativ când direcţia este sub acesta.
• Unghiul vertical zenital (Z) ale direcţiilor SA (ZA) şi SB (ZB) este format
de verticala locului cu direcţia înclinată.
Fig. I.3 – Unghiuri orizontale şi verticale măsurate într-un punct de staţie
Cele două unghiuri verticale de pantă (α) şi, respectiv, zenital (Z) sunt
unghiuri complementare, a căror sumă este egală cu 100g, în sistemul de
gradaţie centesimal, de care se poate obţine valoarea unghiului (Z) sau a
unghiul (α), cu următoarele două relaţii: Z = 100g - α şi α = 100g - Z
I.5. CALCULE TOPOGRAFICE

Poziţia punctelor din teren se determină prin coordonatele rectangulare (x, y),
care se calculează într-un sistem general de axe, în cazul folosirii unei proiecţii
cartografice sau local, în cazul unor ridicări pe suprafeţe relativ mici.
I.5.1. Sisteme şi axe de coordonate rectangulare plane

Planurile topografice utilizate în cadastru şi în lucrările de proiectare se
întocmesc în sistemul oficial al proiecţiei azimutale perspective, stereografice,
oblice, conforme, pe planul secant unic – 1970. Originea sistemului de axe
rectangulare plane în cazul proiecţiei stereografice – 1970 este reprezentată de
imaginea plană a punctului central al terenului României Q0 (ϕ0 = 460 Nord şi
λ0 = 250 Est), fiind situat la nord de oraşul Făgăraş. În sistemul proiecţiei
stereografice – 1970, axa absciselor XX' este reprezentată de meridianul de
longitudine (λ0 = 250), iar axa ordonatelor YY' de tangenta geometrică la
imaginea plană a paralelului, de latitudine (ϕ0 = 460).
Pentru pozitivarea valorilor negative ale coordonatelor plane din cadranele
topografice: II (-X; +Y); III (-X; -Y) şi IV (+X; -Y) s-a realizat translarea originii
sistemului de axe rectangulare din punctul O (X0 = 0,000 m; Y0 = 0,000 m), cu
câte 500 000 m spre sud şi, respectiv, cu 500 000 m spre vest, obţinându-se
originea translată din punctul O' (fig. I.4).
Fig. I.4 – Sistemul general de axe al proiecţiei Stereografie-1970
Din punct de vedere practic, se folosesc, în cazul unor ridicări topografice

care sunt executate pe suprafeţe relativ mici şi sisteme locale de axe de
coordonate rectangulare plane. Axa absciselor (XX') este orientată pe direcţia
meridianului magnetic Nord-Sud, iar axa ordonatelor (YY') este orientată pe
direcţia Est-Vest sau invers (fig. I.5).
Fig. I.5 – Sisteme locale de axe de coordonate rectangulare plane

I.5.2. Orientarea unei direcţii de pe teren

În vederea cunoaşterii expoziţiei versanţilor, a construcţiilor şi a altor detalii
topografice, faţă de direcţiile punctelor cardinale, se consideră direcţia de
referinţă, care este reprezentată de direcţia nordului. Deoarece printr-un punct
oarecare (A) de pe suprafaţa globului terestru trece atât un meridian geografic,
de poziţie fixă (ANg), cât şi un meridian magnetic, de poziţie variabilă în timp
(ANm), se consideră ca direcţie de referinţă paralela la meridianul geografic al
punctului central Q0 (ϕ0 = 460 ; λ0 = 250) al proiecţiei stereografice-1970, trasată
prin punctul considerat (ANgo), în cazul sistemului general de axe al teritoriului
României (fig. I.6).
În funcţie de imaginile plane ale celor trei meridiane (ANg, ANm şi ANgo),
care trec prin punctul A, se definesc următoarele trei orientări ale direcţiei AB.
• Azimutul sau orientarea geografică (θgAB) este unghiul format de
direcţia meridianului geografic al punctului dat (ANg) cu direcţia AB;
• Orientarea magnetică (θmAB) este unghiul format de direcţia
meridianului magnetic al punctului dat (ANm) cu direcţia AB din teren (fig. I.6);
• Orientarea topografică a direcţiei AB (θAB) este unghiul format de
paralela la meridianul geografic al punctului central al proiecţiei stereografice –
1970 (ANgo) cu direcţia AB din teren, ce se măsoară în sensul direct al mişcării
acelor unui ceasornic (fig. I.6).
Fig. I.6 – Orientarea unei direcţii pe teren

Trecerea de la o orientare la altă orientare se face în funcţie de mărimea
unghiului de convergenţă a meridianelor (γ) şi a unghiului de declinaţie
magnetică (δ), cu ajutorul relaţiilor:
θAB = θgAB - γ sau θAB = θmAB – (γ + δ) , unde:
θAB - orientarea topografică a direcţiei date AB;
θgAB - orientarea geografică a direcţiei date AB;
θmAB - orientarea magnetică a direcţiei date AB;
γ - unghiul de convergenţă a meridianelor în planul de proiecţie este format
de imaginea plană a meridianului punctului considerat (ANg), cu dreapta dusă
prin acel punct (AX'), paralelă la proiecţia meridianului central (ANgo),
care reprezintă axa absciselor (XX') a sistemului de coordonate;
δ - unghiul de declinaţie magnetică este format de meridianul magnetic al
punctului dat (ANm) cu meridianul geografic (ANg) al punctului respectiv.
Din punct de vedere practic, orientarea direcţiei considerate (θAB) poate
lua valori pozitive de la 0g la 400g, în sistemul de gradaţie centesimală şi de la 00
la 3600, în sistemul de gradaţie sexagesimală.
În lucrările de calcul topografic se foloseşte, atât noţiunea de orientare
directă a unei direcţii, ce se măsoară în sensul direct de executare a măsurătorilor
pe teren (θAB), cât şi noţiunea de orientare inversă a unei direcţii, dar măsurată în
sens invers (θBA). Între cele două orientări (θAB , θBA) care diferă între ele cu o
jumătate de cerc (200g sau 1800), se poate scrie următoarea relaţie de legătură:
θBA = θAB ± 200g sau θBA = θAB ± 180º
I.5.3. Calculul coordonatelor rectangulare plane

Orientarea unei direcţii oarecare (θAB) de pe teren se măsoară sau se
calculează în raport cu paralela la proiecţia în plan a meridianului geografic al
punctului central al proiecţiei stereografice – 1970, care reprezintă originea
sistemului de axe de coordonate. Deoarece poziţia planimetrică a punctelor se
determină pe cale trigonometrică, a fost necesar să se înlocuiască cercul
trigonometric (fig. I.7.a) cu cercul topografic (fig.1.7.b).
În cazul cercului topografic, originea de măsurare a orientărilor este dată de
direcţia nordului geografic a meridianului punctului central al proiecţiei
stereografice – 1970, în sensul de creştere de la stânga la dreapta. Legile de bază
ale trigonometriei sunt valabile şi în cazul cercului topografic.
Fig. I.7 – Cercul trigonometric (a) şi cercul topografic (b)
Pentru determinarea poziţiei planimetrice a unui punct B, în cadrul

sistemului general de axe de coordonate al proiecţiei stereografice – 1970, se
consideră cunoscute coordonatele absolute ale punctului A şi coordonatele plane
polare ale punctului B (fig. I.8).
Fig. I.8 – Calculul coordonatelor rectangulare plane, în sistemul general de axe
În topografie, această problemă mai este cunoscută şi sub denumirea de

“problemă directă”, care se rezolvă, după cum urmează:
• Se exprimă, în funcţie de coordonatele polare ale punctului B, măsurate
în teren (θAB şi doAB), în raport cu poziţia punctului A, coordonatele rectangulare
relative ∆XAB şi ∆YAB pe cale trigonometrică:
∆X AB = do AB ⋅ cos θ AB şi ∆YAB = do AB ⋅ sin θ AB
unde: doAB - distanţa redusă la orizont dintre punctele A şi B;
θAB - orientarea topografică a direcţiei AB.
• Se determină coordonatele rectangulare absolute ale punctului nou (B),
cu ajutorul coordonatelor absolute ale punctului cunoscut (A) şi ale coordonatelor
relative (∆XAB şi ∆YAB), care leagă cele două puncte:
X B = X A + ∆X AB şi YB = YA + ∆YAB
• Din punct de vedere practic, coordonatele rectangulare relative (∆X şi ∆Y)
au atât valori pozitive, cât şi valori negative, funcţie de orientarea direcţiei considerate,
care poate fi situată în unul din cele patru cadrane ale cercului topografic.
I.5.4. Calculul coordonatelor plane polare

În operaţiile topografice, se calculează şi coordonatele plane polare, în
funcţie de coordonatele rectangulare absolute ale punctelor considerate, fiind
cunoscută şi sub denumirea de “problema inversă”.
a. Calculul orientării unei direcţii
¾ Se consideră ca fiind cunoscute coordonatele rectangulare absolute ale
punctelor A (XA ; YA) şi B (XB ; YB), cu ajutorul cărora se calculează, mai întâi,
coordonatele relative (∆XAB şi ∆YAB), cu relaţiile:
∆X AB = X B − X A şi ∆YAB = YB − YA
¾ Se determină orientarea direcţiei AB, considerându-se triunghiul
dreptunghic plan AB'B (fig. I.8.), în care se exprimă funcţia trigonometrică tgθAB
pentru cazul când ∆Y < ∆X şi funcţia trigonometrică ctgθAB , în cazul când
∆X < ∆Y, cu formulele:
∆YAB YB − YA ∆X AB X B − X A
tgθ AB = = sau ctgθ AB = =
∆X AB X B − X A ∆YAB YB − YA
∆YAB ∆X AB
de unde se obţine: θ gAB = arc tg şi θ gAB = arc ctg .
∆X AB ∆YAB
¾ La extragerea din calculator a valorii unghiulare (θ gAB ) , se obţine, mai

întâi, valoarea unghiului de calcul redus la primul cadran (βI; βII; βIII şi βIV), în
funcţie de poziţia orientării direcţiei considerate (θAB) în unul din cele patru
cadrane ale cercului topografic, din cadrul sistemului general de axe de
coordonate al proiecţiei stereografice – 1970 (fig. I.9).
Fig. I.9 – Calculul coordonatelor polare (θ, do), în sistemul general de axe
¾ Valoarea orientării direcţiei (θAB) din cele patru cadrane ale cercului
topografic, în funcţie de mărimea unghiului de calcul βI; βII; βIII şi βIV, unde
indicele I, II, III şi IV, arată cadranul în care se află direcţia considerată, se obţine
pe baza următoarelor relaţii de calcul (tab. I.1):
• cadranul I NE (βI) ⇒ θ AB = β I ;
• cadranul II SE (βII) ⇒ θ AB = 200 g − β II ;
• cadranul III SV (βIII) ⇒ θ AB = 200 g + β III ;
• cadranul IV NV (βIV) ⇒ θ AB = 400 g − β IV .
Tabelul I.1
Stabilirea cadranului şi calculul orientării
Coordonate Cadran Determinarea unghiului de calcul din cele patru Orientarea
relative topo- cadrane topografice direcţiei
∆X ∆Y grafic | ± ∆X | > | ± ∆Y | | ± ∆X | < | ± ∆Y | θ
+ ∆X + ∆Y I θ AB = β I
± ∆Y ± ∆X
tgβ i = ctgβ i =
- ∆X + ∆Y II ± ∆X ± ∆Y θ AB = 200 g − β II
- ∆X - ∆Y III β i = arctg ± ∆Y / ± ∆X β i = arc ctg ± ∆X / ± ∆Y θ AB = 200 g + β III

i = I, II, III, IV i = I, II, III, IV
+ ∆X - ∆Y IV θ AB = 400 g − β IV
b. Calculul distanţei orizontale
Pentru calculul distanţei orizontale dintre cele două puncte A şi B, se aplică
relaţiile de mai jos:
∆YAB ∆X AB
do AB = = .
sin θ AB cos θ AB
În cazul când se calculează orientarea direcţiei AB, se recomandă folosirea
formulelor care utilizează funcţiile trigonometrice sin şi cos, deoarece egalitatea
celor două mărimi doAB reprezintă controlul de calcul al orientării θAB. Dacă se
cere numai mărimea distanţei orizontale doAB se foloseşte formula de calcul:
do AB = ∆X 2AB + ∆YAB
2
.
I.6. SCĂRI TOPOGRAFICE

Lungimile măsurate pe teren şi reduse la orizont se reprezintă pe hărţi şi pe
planuri prin reducerea lor la scară de un număr de ori.
Scara topografică este raportul constant dintre o distanţă măsurată pe hartă
sau pe plan şi corespondenta distanţei orizontale din teren, ambele fiind exprimate
în aceeaşi unitate de măsură. Din punct de vedere practic, scările topografice se
clasifică în două mari categorii şi anume: numerice şi grafice.
I.6.1. Scări numerice

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub
forma unei împărţiri (1 : N). La scările de micşorare folosite în topografie,
numărătorul este întotdeauna egal cu o unitate, iar numitorul (N) este un număr
întreg şi pozitiv, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai mari
decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe harta sau pe plan. Cu alte
cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren
pentru a fi transpuse pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N) este mic, scara
planului este mare şi invers. Scările numerice folosite la redactarea planurilor şi
hărţilor topografice, sunt obţinute pe baza următoarelor fracţii ordinare:
1 1 1 1
; ; ; , în care n este un număr întreg şi pozitiv.
10 2 ×10 2.5 ×10 5 × 10 n
n n n
În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol s-au folosit o serie de

planuri cadastrale vechi, întocmite la scările 1: 1 440, 1: 2 880; 1: 7 200,
corespunzătoare unor rapoarte diferite dintre unităţile de măsură vechi folosite pe
teren şi pe planuri înainte de anul 1919, în aceste provincii.
Planurile topografice şi cadastrale de bază se întocmesc la scările
numerice: 1 : 10 000; 1 : 5 000; 1 : 2 000, iar pentru proiectarea unor micro-ferme,
plantaţii viticole şi pomicole, parcuri şi/sau construcţii agricole se întocmesc o
serie de planuri de situaţie, la scările 1 : 1 000 şi 1 : 500.
d 1
Formula generală a scării este dată de proporţia: = în care:
D N
d - distanţa grafică de pe plan sau hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont;
N – numitorul scării numerice
Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni necunoscuţi,
dacă se cunosc ceilalţi doi termeni, cu relaţiile alăturate:
d = D / N, D = d × N, N = D/d .
Pentru distanţa măsurată pe teren D = 150 m, se raportează pe un plan
topografic la scara 1: 5 000, distanţa grafică d = 150 : 5 = 30 mm.
Pentru distanţa grafică d = 62 mm, care s-a măsurat pe o hartă topografică
la scara 1 : 200 000, se determină următoarea distanţă teren, pe baza relaţiei de
mai sus de forma: D = d x N= D = 62 x 200 = 12 400 m = 12,4 km.
I.6.2. Scări grafice

a. Scara grafică simplă fără talon se reprezintă sub forma unei linii
divizate în intervale egale, numerotate progresiv începând de la zero, în sensul de
la stânga la dreapta (fig. I.10).
Fig. I.10 – Scara grafică simplă fără talon
Valoarea unei diviziuni numită bază a scării, corespunde cu mărimea acelei

distanţe de pe teren, redusă la orizont. Se recomandă ca lungimea în centimetri a
unui interval corespunzător bazei din teren, să se calculeze prin împărţirea a 10
cm la primele cifre ale numitorului scării, adică la 10; 5; 2,5 sau 2. Precizia scării
grafice simple fără talon este redusă deoarece valorile mai mici decât baza scării
se iau în mod aproximativ.
b. Scara grafică simplă cu talon se construieşte în funcţie de scara
numerică şi de baza scării, la care în stânga originii, se reprezintă talonul, adică
o bază a scării împărţită într-un număr de diviziuni egale, iar în dreapta originii se
reprezintă scara grafică simplă corespunzătoare bazei numerice (fig. I.11).
Fig. I.11 – Scara grafică simplă cu talon
Pentru scara numerică 1: 5 000 şi baza grafică a scării de 2 cm, care pe

teren reprezintă 100 m se realizează construcţia grafică care cuprinde talonul din
stânga al diviziunii zero, format din 10 diviziuni de câte 2 mm lungime grafică şi
scara propriu-zisă, din dreapta diviziunii zero, formată din 5 diviziuni de câte 2 cm.
Pentru determinarea unei distanţe dintre două puncte, de pe un plan
topografic, la scara 1: 5 000, se foloseşte unu distanţier, cu ajutorul căruia se
cuprinde între braţele acestuia distanţa grafică. Un braţ al distanţierului se fixează
într-un punct al bazei scării (de exemplu = 500 m), iar celălalt braţ trebuie să
intersecteze talonul, care în cazul considerat, a fost obţinută distanţa orizontală
corespunzătoare din teren de 590 m.
I.7. HĂRŢI ŞI PLANURI TOPOGRAFICE

Hărţile şi planurile topografice sunt reprezentări grafice convenţionale, pe
care se prezintă elementele de planimetrie şi de relief ale suprafeţei terestre, în
mod generalizat sau detaliat, funcţie de scara de redactare şi de alte criterii.
I.7.1. Definiţii şi caracteristici ale hărţilor şi planurilor

• Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei
suprafeţe terestre mari, la care se ţine seama de forma curbă a Pământului, pe baza
folosirii unei proiecţii cartografice. Hărţile topografice redau în mod generalizat
detaliile planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite semne
convenţionale. Se menţionează că numărul scărilor folosite pentru reprezentarea
unei porţiuni din suprafaţa terestră poate fi nelimitat, dar sunt utilizate numai
scările de bază: 1 : 25 000; 1 : 50 000; 1 : 100 000; 1 : 200 000; 1 : 500 000 şi
1 : 1 000 000, la care se adăugă şi planurile directoare, la scara 1 : 20 000.
• Planul topografic este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe
de teren mai restrânse, care se întocmeşte la scări mai mari sau egale cu 1 : 10 000,
unde proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, iar efectul de
curbură al Pământului se neglijează.
Pe planurile topografice întocmite la scările: 1 : 10 00; 1 : 5000; 1 : 2 000;
1 : 1000 şi 1 : 500 se reprezintă în mod fidel forma geometrică şi dimensiunile
elementelor de planimetrie, precum şi relieful terenului.
I.7.2. Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice după scara numerică

Hărţi la scări mici, (≤ 1 : 1 000 000).
Hărţi la scări medii, (1 : 50 000; 1 : 100 000; 1 : 200 000 şi 1 : 500 000).
Hărţi la scări mari, (1 : 25 000 şi 1 : 20 000)
Planuri topografice de bază, la scările 1 : 10 000; 1 : 5 000 şi 1 : 2 000.
Planuri cadastrale de bază, la scările 1 : 10 000; 1 : 5 000 şi 1 : 2 000.
Planuri topografice de situaţie, la scările 1 : 2 000 sau 1 : 1 000.
Planuri topografice urbane, la scările 1 : 1 000 şi 1 : 500.
Planuri de detaliu la scările 1 : 200; 1 : 100 şi 1 : 50.
I.8. NOŢIUNI ASUPRA MĂSURĂRILOR ŞI ERORILOR

Operaţia de măsurare reprezintă un proces experimental de obţinere a
unei informaţii sub forma unui raport numeric dintre valoarea mărimii fizice
măsurate, denumită “măsurand” (Q) sau (M) şi valoarea unei alte mărimi (q) sau
Q M
(m), considerată drept unitate de măsură, fiind dată de relaţia: n = sau n = .
q m
I.8.1. Clasificarea generală a măsurărilor topografice

¾ În funcţie de modul de prezentare a măsurărilor efectuate asupra unei
mărimi, se deosebesc următoarele categorii:
• măsurări directe, în cazul când mărimea fizică măsurată (lungime,
suprafaţă), se compară direct cu unitatea de măsură;
• măsurări indirecte, în cazul când măsurătorile efectuate contribuie la
determinarea altor mărimi, care nu se măsoară direct, fiind legate de cele măsurate
direct prin relaţii matematice;
• măsurări condiţionate, reprezintă măsurătorile directe legate prin
anumite relaţii de condiţie. De exemplu, suma unghiurilor măsurate direct într-un
triunghi plan trebuie să fie egală cu 200g sau 1800.
¾ În funcţie de condiţiile de executare a măsurătorilor se disting:
• Măsurări de aceeaşi precizie, în cazul când măsurătorile sunt efectuate
de acelaşi operator, care utilizează aceleaşi instrumente şi metode şi aceleaşi
condiţii de mediu, fiind considerate de aceeaşi încredere.
• Măsurări de precizie diferită sunt atunci când unul din factorii de mai
sus diferă, iar în acest caz rezultatele nu se mai bucură de aceeaşi încredere.
I.8.2. Definiţii şi clasificarea erorilor în topografie
a. Definiţii generale
• Prin eroare se înţelege, diferenţa algebrică, pozitivă sau negativă, dintre
valoarea unei mărimi rezultate din măsurare şi o valoare de referinţă, de precizie
superioară primei valori.
• Prin eroare adevărată, se înţelege eroarea, la care valoarea de referinţă
este mărimea adevărată, care reprezintă o noţiune teoretică.
În practica măsurărilor, se obţine, în mod obişnuit, o valoare apropiată de
valoarea adevărată a unei mărimi, iar gradul de apropriere dintre acestea exprimă
precizia măsurării. În locul valorii adevărate a unei mărimi s-a introdus
noţiunea de valoare cea mai probabilă, fiind considerată valoarea mărimii pentru
care suma pătratelor este minimă. Deoarece eroarea adevărată reprezintă o noţiune
teoretică, s-a înlocuit cu eroarea aparentă sau reziduală.
Pentru exemplificare, se consideră că, asupra unei mărimi s-au executat “n”
măsurări directe de aceeaşi precizie şi s-a obţinut următorul şir de valori
individuale: x1 , x2 , x3 , … , xn .
Din punct de vedere teoretic, nu se cunoaşte mărimea adevărată, dar se
poate determina valoarea cea mai probabilă a acestei mărimi, adică media
aritmetică a şirului de valori individuale:
x 1 + x 2 + x 3 + .... + x n [x i ] 1 n
X= = = ∑ xi
n n n i =1
( )
În funcţie de valoarea cea mai probabilă X , se calculează erorile aparente
v1 , v2 , …., vn , cu ajutorul relaţiilor:
(
± v1 = x 1 − X )
± v2 = (x 2 − X)
....................
(
± vn = x n − X )
• Eroare aparentă este diferenţa algebrică dintre valoarea unei mărimi
rezultate din procesul de măsurare şi valoarea cea mai probabilă a acelei mărimi.
• Ecartul (∆) este diferenţa dintre două valori oarecare din şirul de
măsurători: x1 , x2 , x3 , … , xn , efectuate asupra aceleaşi mărimi.
• Ecartul maxim (∆max) reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi
valoarea minimă a şirului de valori obţinute: x1 , x2 , x3 , … , xn .
• Toleranţa (T) este ecartul maxim admisibil pentru o eroare, fiind stabilit
prin normele tehnice de execuţie a măsurătorilor topografice.
• Corecţia totală (C) reprezintă mărimea egală şi de semn contrar, în raport
cu eroarea de măsurare (C = - E).
b. Clasificarea erorilor de măsurare

¾ După mărime, erorile se clasifică în următoarele trei categorii:
• Erori grosolane (greşeli) sunt erorile care depăşesc mărimea toleranţei
(∆ > T şi ∆max > T), care denaturează rezultatele măsurării, fiind eliminate din
calculul valorii celei mai probabile, iar uneori prin repetarea măsurătorilor.
• Erori sistematice sunt erorile de valori mici cu acţiune unilaterală şi
efect cumulatoriu (∆ ≤ T şi ∆max ≤ T). Din punct de vedere practic, se cunoaşte
efectul erorilor sistematice asupra măsurărilor care se elimină prin corecţiile ce se
aplică sau prin adoptarea unor metode speciale.
• Erori aleatorii sau aparente sunt erorile de valori mici şi semne
diferite, care se produc datorită unor cauze întâmplătoare şi care nu pot fi
eliminate decât parţial, prin perfecţionarea aparatelor şi a metodelor folosite.
¾ După modul de exprimare matematică, se deosebesc:
• Eroarea absolută (E) sau eroarea propriu-zisă, fiind dată de diferenţa
algebrică dintre valoarea unei măsurări (xi) a şirului de date: x1 , x2 , x3 , … , xn şi
( )
valoarea cea mai probabilă X , dată de relaţia: ± E i = ( x i − X) .
• Eroarea relativă (Er) este raportul dintre eroarea absolută (E) şi
( )
valoarea cea mai probabilă a mărimii X , stabilită de relaţia: E r =
E
X
.
• Eroarea raportată (ER) reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi o

anumită valoare stabilită prin anumite specificaţii, din care, se menţionează:
intervalul de măsurare şi limita superioară a intervalului.
● Teste de autoevaluare U.I. I
1. Enumeraţi şi descrieţi ramurile ştiinţei măsurătorilor terestre.
2. Ce este topografia?
3. Care sunt unităţile de măsură pentru lungimi, suprafeţe şi unghiuri?
4. Care sunt elementele topografice ale terenului?
5. Prezentaţi elementele liniare şi unghiulare măsurate pe teren.
6. Caracterizaţi sistemul general şi local de axe de coordonate rectangulare plane.
7. Definiţi cercul trigonometric şi cercul topografic.
8. Exprimaţi orientarea unei direcţii de pe teren.
9. Operaţiile de calcul ale coordonatelor rectangulare plane.
10. Operaţiile de calcul ale coordonatelor polare plane.
11. Care este formula de bază a scării numerice?
12. Ce este scara grafică?
13. Enumeraţi principalele caracteristici ale hărţilor şi planurilor topografice.
14. Enumeraţi scările numerice standard pentru hărţi şi planuri.
15. Cum se clasifică măsurările după condiţiile de executare a măsurătorilor?
16. Care sunt erorile de măsurare în ridicările topografice?
● Lucrare de verificare U.I. I

Calculul coordonatelor rectangulare plane (X, Y), în funcţie de coordonatele
polare plane (θ, d0) şi invers, în sistemul general de axe al teritoriului României.
● Rezumatul U.I. I
Noţiunile fundamentale ale topografie înglobează toate principiile teoretice
care sunt folosite în procesul de măsurare, de calcul şi de reprezentare a unei
suprafeţe de teren pe planuri şi pe harţi topografice într-o anumită proiecţie
cartografică şi la o scară numerică standard.
Prin competenţele dobândite pe parcursul acestei unităţi de învăţare se asigură
realizarea obiectivelor necesare pentru efectuarea propriu-zisă a operaţiilor tehnice
de măsurare a unui teritoriu dintr-o unitate administrativ-cadastrală.
● Bibliografie U.I. I
Boş N., Iacobescu O. – Topografie modernă. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Leu I. N., Budiu V., Moca V., Ritt C., Ciolac Valeria, Ciotlăuş Ana,
Negoescu I. – Topografie generală şi aplicată – Cadastru. Editura Universul,
Bucureşti, 2003
31
U.I. II
INSTRUMENTE ŞI APARATE TOPOGRAFICE
● Cuprins U.I. II
II.1. Generalităţi
II.2. Marcarea şi semnalizarea punctelor
II.2.1. Marcarea punctelor topografice
II.2.1.1. Marcarea provizorie sau temporară
II.2.1.2. Marcarea permanentă sau definitivă
II.2.2. Semnalizarea punctelor topografice
II.2.2.1. Semnalizarea provizorie sau temporară
II.2.2.2. Semnalizarea permanentă
II.3. Măsurarea distanţelor
II.3.1. Aliniamente. Jalonarea aliniamentelor
II.3.2. Instrumente clasice pentru măsurarea directă a distanţelor
II.3.2.1. Instrumente de precizie mică (expeditive)
II.3.2.2. Instrumente de precizie medie
II.3.2.3. Instrumente de precizie mare
II.3.3. Tehnica de măsurare directă a distanţelor cu panglica de oţel
II.3.4. Instrumente de măsurare a distanţelor prin unde
II.4. Măsurarea unghiurilor
II.4.1. Instrumente şi aparate pentru măsurarea unghiurilor
II.4.2. Părţile componente ale teodolitelor-tahimetre clasice
II.4.2.1. Schema şi părţile componente ale teodolitului-tahimetru clasic
II.4.2.2. Anexele teodolitelor şi tahimetrelor clasice
II.4.3. Axele şi mişcările unui teodolit-tahimetru de tip clasic
II.4.4. Dispozitive de citire ale unghiurilor
II.4.5. Aşezarea teodolitului în punctul topografic de staţie
II.4.6. Vizarea semnalelor topografice pentru măsurarea unghiurilor
II.4.7. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale
II.4.8. Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda simplă
II.4.9. Măsurarea unghiurilor verticale zenitale
● Obiective U.I. II
- Cunoaşterea modului de trasare a aliniamentelor;
- Însuşirea metodelor şi tehnicilor de măsurare a distanţelor;
- Cunoaşterea conţinutului operaţiilor folosite la măsurarea unghiurilor;
- Atingerea deprinderilor practice de măsurare a unghiurilor;
- Sesizarea diferenţelor dintre tehnica de măsurare a unghiurilor orizontale şi a
celor verticale zenitale.
II.1. GENERALITĂŢI
Planimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul aparatelor,
instrumentelor şi metodelor folosite pentru determinarea poziţiei în plan a
punctelor caracteristice ale detaliilor topografice.
Din punct de vedere principial ridicarea planimetrică a punctelor de detaliu
trebuie să se sprijine pe o reţea de puncte, determinate anterior, numită reţeaua
punctelor de triangulaţie geodezică, iar în lipsa acesteia, se va realiza mai întâi o
reţea de sprijin locală, numită reţea de triangulaţie topografică locală.
Punctele vechi din reţeaua geodezică de sprijin şi cele noi determinate prin
metode topografice, se folosesc pentru ridicarea de noi puncte. Orice operaţie de
măsurare va face legătura dintre punctele cunoscute şi punctele noi ce urmează să
fie determinate. Deoarece planul topografic se obţine printr-o proiecţie ortogonală,
distanţele înclinate măsurate pe teren trebuie să fie reduse la orizont.
II.2. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA PUNCTELOR

Toate punctele reţelei de sprijin şi de ridicare, precum şi cele noi de îndesire
trebuie să fie marcate şi semnalizate pe teren, pe baza cărora urmează să fie
efectuate toate măsurătorile necesare pentru determinarea punctelor noi.
II.2.1. Marcarea punctelor topografice

Prin marcarea punctelor se înţelege materializarea acestora pe teren, în vederea
determinării poziţiei lor planimetrice şi a altor puncte, precum şi a stabilirii
legăturii dintre plan şi teren. Punctele topografice se marchează în mod provizoriu
sau definitiv, atât în funcţie de importanţa lor, cât şi de natura reţelei de sprijin.
II.2.1.1. Marcarea provizorie sau temporară
Se aplică în cazul punctelor de drumuire care se execută în extravilane şi în
intravilane. Dintre mijloacele de marcare provizorie a punctelor topografice, se
menţionează: ţăruşi din lemn, picheţi din fier, borne din beton de format mic.
Instrumente şi aparate topografice 33
Ţăruşii din lemn se confecţionează din lemn de esenţă tare (stejar, carpen,
ulm) cu lungimea de 20 – 40 cm, în secţiune rotundă ( ∅ = 5 ÷ 8 cm) sau pătrată,
cu capătul interior ascuţit, iar cu capătul superior prevăzut cu o teşitură, unde se
înscrie numărul topografic (fig. II.1).
Fig. II.1 – Ţăruşi din lemn
II.2.1.2. Marcarea permanentă sau definitivă

Se aplică în cazul punctelor de triangulaţie ce se marchează la sol cu borne
confecţionate din beton simplu, beton armat sau piatră cioplită, în formă de
trunchi de piramidă cu secţiune pătrată. Dimensiunile bornelor din beton armat
sunt reglementate prin diferite STAS-uri, după cum urmează:
- pentru triangulaţie geodezică de ordinul I, II, III, IV se folosesc borne din
beton armat cu dimensiunile de 17 x 23 x 80 cm;
- pentru triangulaţie topografică de ordinul V se folosesc borne din beton
armat cu dimensiunile de 15 x 20 x 70 cm pentru terenuri cu sol obişnuit şi de
20 x 30 x 30 cm pentru terenuri cu sol din pietriş.
La partea superioară a bornei se încastrează mărci sau buloane din metal,
care materializează punctul matematic la suprafaţa terenului.
Operaţia propriu-zisă de bornare cuprinde şi marcarea punctului la subsol,
ce se execută cu dale de beton sau cărămidă, în care se încastrează mărci de fontă
sau se gravează repere. La bornarea punctelor pe teren trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii tehnice de execuţie a acestor lucrări:
- axa de simetrie a bornei şi a dalei din subsol trebuie să coincidă cu
verticala locului, care reprezintă verticala punctului de staţie;
- reperul de la sol şi cel de la subsol trebuie sa fie pe aceeaşi verticală,
neadmiţându-se o abatere mai mare de până la 1 cm;
- între marca de la subsol şi bornă se aşează un strat semnalizator, cu o
grosime de 3-5 cm, din cărămidă sfărâmată sau zgură, care are rolul de a atenţiona
apropierea de dala de la subsol (fig. II.2).
Fig. II.2 – Bornarea punctelor
Pentru fiecare punct bornat se întocmeşte o schiţă de reperaj şi descrierea

topografică, care va cuprinde: numărul sau denumirea punctului, trapezul geodezic
cu încadrarea cartografică, modul de materializare, indicaţii orientative şi altele.
II.2.2. Semnalizarea punctelor topografice

Prin operaţia de semnalizare se asigură identificarea şi vizarea de la distanţă
a verticalei punctului matematic marcat la sol. Semnalizarea este necesară în diferite
ridicări şi trasări topografice, din care, se menţionează: măsurarea aliniamentelor;
măsurarea unghiurilor, trasarea construcţiilor şi altele.
II.2.2.1. Semnalizarea provizorie sau temporară
În cazul punctelor de drumuire sau de radiere se folosesc semnale portabile,
pentru semnalizarea punctului topografic pe o durată de timp relativ scurtă, fiind
menţionate: jaloane, mire topografice şi semnale moderne.
• Jalonul este confecţionat din lemn uşor (brad, molid sau tei), cu
lungimea de 2 m, grosimea de 3-4 cm şi cu secţiune octogonală, hexagonală şi
uneori triunghiulară sau rotundă.
Jalonul este prevăzut la un capăt cu sabot metalic care asigură înfigerea şi
fixarea jalonului prin apăsare şi rotire în teren. În cazul localităţilor verticalizarea
se face cu ajutorul unor trepiede metalice sau jalonul este ţinut în poziţie verticală
pe punctul topografic de către operator. Pentru a fi vizibil şi uşor de identificat
jalonul este vopsit în culori alternative, în alb şi roşu, sau alb şi negru pe sectoare
de câte 20 cm (fig. II.3.a).
Fig. II.3 – Jalonul topografic (a), mira topografică (b) şi reflectorul cu prismă (c)
• Mira topografică este utilizată, ca semnal portabil, în vederea observării

unor puncte în cazul ridicărilor planimetrice şi de nivelment (fig. II.3.b).
• Reflectorul cu prismă este utilizat, ca semnal portabil, în vederea vizării
poziţiei din teren a punctelor topografice faţă de staţia totală (fig. II.3.c).
II.2.2.2. Semnalizarea permanentă
Punctele topografice din reţeaua de triangulaţie geodezică de sprijin sunt
semnalizate cu ajutorul balizelor topografice, a piramidelor la sol şi a
piramidelor cu poduri, construite din lemn şi mai rar din metal, cu forme şi
înălţimi diferite. Tipul de semnal ce urmează să fie construit se alege în funcţie de
înălţimea necesară şi de distanţa de la care trebuie să fie vizat.
II.3. MĂSURAREA DISTANŢELOR

Distanţele dintre punctele topografice, se măsoară pe cale directă sau
indirectă cu o serie de instrumente clasice şi moderne. În vederea măsurării
corecte a distanţelor pe cale directă, trebuie să fie îndeplinite condiţiile de
accesibilitate şi de vizibilitate între cele două capete ale unui aliniament. În cazul
unor măsurători de precizie a distanţelor se recomandă pichetarea prealabilă a
unor puncte intermediare pe aliniament.
II.3.1. Aliniamente. Jalonarea aliniamentelor

Prin aliniament se înţelege linia care rezultă din intersecţia suprafeţei
topografice a terenului cu un plan vertical care trece prin cele două puncte de
capăt, materializate şi semnalizate pe teren.
¾ În plan vertical, aliniamentul se reprezintă, în general, printr-o linie
sinuoasă, prin care se evidenţiază relieful terenului pe anumite direcţii, prin:
• linie frântă, cu mai multe tronsoane de pantă diferită (fig. II.4.a);
• linie înclinată, cu pantă continuă şi relativ uniformă (fig. II.4.b);
• linie orizontală, în cazul terenurilor relativ plane (fig. II.4.c).
¾ În plan orizontal, aliniamentul se reprezintă printr-un segment de
dreaptă, care este egal cu proiecţia orizontală a liniei cuprinse între extremităţile
acestuia din planul vertical (fig. II.4.a, b, c).
Fig. II.4 – Aliniamente cu pante diferite (a), cu o pantă continuă (b) şi pe teren plan (c)
Jalonarea unui aliniament constă în fixarea de jaloane pe direcţia cuprinsă

între cele două extremităţi ale aliniamentului, în vederea măsurării pe cale directă
a distanţelor, şi/sau pentru aplicarea pe teren a proiectelor de parcelare.
Prin operaţia de jalonare se înţelege materializarea pe teren a unui număr
de puncte intermediare, care să fie situate în planul vertical ce trece prin cele două
extremităţi A şi B ale unui aliniament, marcate prin ţăruşi sau borne (fig. II.5).
Fig. II.5 – Jalonarea unui aliniament cu pantă continuă şi uniformă

Din punct de vedere practic jalonarea constă din fixarea jaloanelor intermediare
(1, 2, 3, …), la distanţe între ele aproximativ egale, începând din punctul îndepărtat
(B), către punctul apropiat (A), prin vizarea de către operatorul din punctul A pe o
direcţie tangentă la cele două jaloane din capetele aliniamentului. Verificarea
alinierii jaloanelor se face de către operatorul din punctul A, prin vizarea pe
direcţia tangentă pe ambele părţi ale jaloanelor intermediare. În aceste puncte
intermediare ajutorul de operator, va ţine un jalon în poziţie cât mai verticală şi va
privi către operatorul din punctul A, care în acel timp îi semnalizează cu mâna sensul
în care trebuie să deplaseze jalonul, pentru ca acesta să fie adus pe direcţia
aliniamentului considerat A – B.
În funcţie de lungimea aliniamentelor şi de forma reliefului terenului jalonarea
se poate face cu ochiul liber, cu ajutorul unui binoclu, cu teodolite clasice şi/sau
moderne. Dintre cazurile cele mai des întâlnite în lucrările de jalonare sunt menţionate:
- prelungirea unui aliniament, în exteriorul celor două puncte de capăt;
- jalonarea unui aliniament dintre două puncte inaccesibile, cu vizibilitate
reciprocă între ele;
- jalonarea unui aliniament peste o formă pozitivă de relief (movilă), fără
vizibilitate reciprocă între cele două extremităţi;
- jalonarea unui aliniament peste o vale adâncă sau peste o râpă / ravenă;
- determinarea pe teren a punctului de intersecţie a două aliniamente.
II.3.2. Instrumente clasice pentru măsurarea directă a distanţelor

Pentru măsurarea pe cale directă a distanţelor s-au folosit de-a lungul
timpului, o mare varietate de instrumente şi, respectiv, tehnici propriu-zise de măsurare.
În funcţie de precizia de măsurare a distanţelor pe cale directă au fost
diferenţiate următoarele trei grupe de instrumente: de precizie mică (expeditive),
de precizie medie, care s-au folosit în măsurătorile topografice şi de precizie mare,
folosite în măsurătorile geodezice pentru măsurarea bazelor de triangulaţie.
II.3.2.1. Instrumente de precizie mică (expeditive)
În această grupă sunt cuprinse o serie de instrumente caracterizate printr-o
precizie redusă, care este de până la ± 5% din lungimea reală măsurată. Cele mai
utilizate instrumente din această grupă sunt: pasul omenesc; compasul de lemn
cu deschidere la bază de 2 m; roata care permite numărarea circumferinţelor
parcurse pe teren între două puncte; lanţul cu zale cu lungimea de 10 sau 20 m;
ruleta de pânză de 5, 10 şi 20 m armată cu fire metalice.
II.3.2.2. Instrumente de precizie medie

În grupa instrumentelor de precizie medie au fost incluse: panglica de oţel,
ruleta de oţel şi firul de oţel, care asigură o precizie de ± 3 cm / 100 m.
Trusa sau echipamentul de măsurare a distanţelor cu panglica de oţel
de 50 m este formată din instrumentul propriu-zis şi o serie de anexe.
- Panglica de oţel este o bandă de oţel cu grosimea de 0,2-0,6 mm,
prevăzută la ambele capete cu inele ce servesc la întinderea panglicii. Reperele
extreme pentru diviziunea de 0 şi 50 m sunt marcate fie pe cele două inele de
întindere, fie pe panglica de oţel. Diviziunile cele mai mici ale panglicii de oţel
sunt marcate din 10 în 10 cm prin mici orificii, iar în continuare au fost marcate
jumătăţile de metru prin nituri şi, respectiv, metrii prin plăcuţe pătrate sau
circulare din alamă, numerotate în ambele sensuri sau într-un singur sens. Pe
unele panglici, marcarea diviziunilor s-a realizat din 5 în 5 m prin plăcuţe mai
mari sau de formă elipsoidală. În timpul transportului sau în perioadele în care nu
se execută măsurători panglica este înfăşurată pe un cadru metalic.
- Fişele metalice, sunt confecţionate din sârmă de oţel cu lungimea de 20-30 cm

şi grosimea de 5-6 mm, fiind fixate pe două inele care formează o trusă de câte
11 bucăţi, fiind utilizate la marcarea provizorie pe teren a extremităţilor panglicii.
- Întinzătoarele, sunt bastoane confecţionate din lemn sau din fier cu

lungimea de 1,00 – 1,20 m, şi cu o grosime convenabilă, prevăzute cu un capăt
ascuţit care se introduce în inelele panglicii de oţel. Cu ajutorul celor două
întinzătoare se întinde panglica de oţel de 50 m pe direcţia de măsurare a unui
aliniament, cu valoarea tensiunii de etalonare.
- Dinamometrul este utilizat în timpul măsurătorilor de precizie a unei

distanţe pe cale directă. Prin folosirea dinamometrului în timpul procesului de
măsurare se asigură verificarea pe teren a tensiunii de etalonare, cu aceeaşi
valoare de 10 Newtoni.
- Termometrul se foloseşte în cazul unor măsurători considerate de înaltă

precizie, pentru cunoaşterea riguroasă a temperaturii la nivelul solului, în raport cu
temperatura de etalonare de ± 20°C.
- Firul cu plumb serveşte în timpul măsurătorilor la verticalizarea

jaloanelor şi, respectiv, a fişelor metalice folosite în procesul de măsurare.
II.3.2.3. Instrumente de precizie mare
Firul de invar este confecţionat dintr-un aliaj format din oţel (64%) şi
nichel (36%), având un coeficient de dilatare practic neglijabil. Lungimea firului
de invar este în mod obişnuit de 24 m şi / sau de 48 m, fiind prevăzut la ambele
capete cu câte o rigletă gradată în milimetri, care din punct de vedere practic asigură o
precizie de măsurare a distanţelor de ± 1 mm / 1000 m.
II.3.3. Tehnica de măsurare directă a distanţelor cu panglica de oţel

Pentru măsurarea distanţelor pe cale directă trebuie ca, în prealabil, să fie
asigurate condiţiile necesare de vizibilitate şi accesibilitate pe traseul
aliniamentului. În acest scop se efectuează curăţirea traseului aliniamentului de
eventualele obstacole (vegetaţie, pietre şi altele), iar în continuare se procedează la
marcarea şi semnalizarea celor două extremităţi. Dacă este necesar se poate
efectua atât jalonarea aliniamentului considerat cât şi pichetarea acestuia cu ţăruşi.
Măsurarea pe cale directă a distanţelor se efectuează de către o echipă
formată din 2 – 4 operatori, care în procesul de măsurare execută toate operaţiile
necesare, pentru determinarea lungimii aliniamentului A-B (fig. II.6):
Fig. II.6 – Măsurarea lungimii unui aliniament, pe teren orizontal
- Se desfăşoară panglica de oţel de 50 m pe direcţia de măsurare în sensul

considerat direct de la punctul A la punctul B;
- Se introduc întinzătoarele în cele două inele de capăt ale panglicii de oţel
de 50 m, care este desfăşurată pe direcţia aliniamentului A-B;
- Operatorul din punctul A, considerat operatorul din urmă faţă de sensul de
măsurare (A-B), fixează reperul zero al panglicii pe punctul de plecare (A),
marcat la sol printr-un ţăruş sau bornă;
- Se dirijează operatorul considerat în sensul înainte faţă de direcţia de
măsurare (A-B) şi se efectuează alinierea cât mai exactă a panglicii de oţel de
50 m, pe direcţia aliniamentului care urmează să fie măsurat;
- Se întinde panglica de oţel pe aliniamentul dat, cu o tensiune de 10 N, iar
operatorul respectiv considerat în sensul înainte va fixa pe verticala reperului de
50 m al panglicii o fişă metalică în punctul 1 (fig. II.6);
- Se deplasează echipa de măsurare pe direcţia traseului aliniamentului dat
până când operatorul din urmă ajunge la fişa metalică din punctul 1;
- Se repetă în mod identic fazele de măsurare între punctele intermediare
1 şi 2, iar la finalizarea acestora se scoate fişa metalică din punctul 1 de către
operatorul din urmă, pe care o fixează pe un inel metalic;
- Se repetă în acelaşi mod, operaţiile de măsurare între punctele intermediare
2 şi 3, funcţie de lungimea aliniamentului, până când de la ultimul punct considerat
(3) şi până la punctul de capăt (B) rămâne o distanţă (R), care este mai mică decât
lungimea instrumentului de măsurare (R < 50 m);
- Se citeşte lungimea restului (R) dintre punctul 3 şi punctul de capăt (B),
în metri cu două zecimale (R = 38,57 m).
Lungimea aliniamentului măsurat pe cale directă cu panglica de oţel de 50 m,
în condiţiile unui teren relativ plan, se determină cu relaţia:
DA-B = (L • n) + R = (50 • 3) + 38,57 m = 188,57 m ,
în care: D – distanţa măsurată pe teren între punctele A şi B;
L – lungimea panglicii de oţel, în metri;
n – numărul fişelor metalice folosite la măsurarea aliniamentului;
R – restul distanţei măsurate pe ultimul tronson, în metri.
Măsurarea distanţelor pe cale directă se face ambele sensuri ale unui
aliniament, considerate dus şi întors. Dacă diferenţa dintre cele două măsurători se
încadrează în toleranţă atunci rezultatul este dat de media aritmetică.
II.3.4. Instrumente de măsurare a distanţelor prin unde

Instrumentele de măsurare a distanţelor prin unde au fost grupate după
conceptul de realizare în următoarele trei categorii generale:
- lasermetre / distomate sau telemetre laser utilizate numai pentru măsurarea
pe cale indirectă a distanţelor;
- sisteme modulare alcătuite dintr-un dispozitiv propriu-zis de măsurare şi
un carnet electronic de teren;
- tahimetre electronice sau staţiile totale de măsurare.
Cu ajutorul lasermetrelor se măsoară numai distanţe cuprinse între 60 m,
fără placă reflectorizantă şi până la 200 m, cu placă reflectorizantă.
Dintre cele mai cunoscute instrumente de măsurare a distanţelor prin unde,
care sunt utilizate în măsurătorile topografice curente sunt evidenţiate cele realizate
în ultimii ani de firma Leica Geosystems.
¾ Leica DISTO D2 permite măsurarea distanţelor de până la 60 m.
¾ Leica DISTO D3 şi Leica DISTO D3a sunt instrumente multi-funcţionale,
care asigură măsurători simple, rapide şi de precizie. Distanţele măsurate pe teren
şi/sau în spaţii închise sunt cuprinse între limitele de la 0,05 şi până la 100 m,
fiind determinate cu o precizie de ± 1-2 mm/distanţă.
¾ Leica DISTO D5, oferă o vizualizare facilă a punctului vizat, având un
ZOOM de 4X şi un display color de 2,4''. Cu senzorul integrat se asigură
măsurarea pantelor de până la ± 45°. Cu ajutorul senzorului de pantă lasermetrul
calculează distanţa orizontală. Tehnologia înglobată de lasermetru permite
măsurarea de distanţe de până la 100 m, fără placă reflectorizantă şi până la 200
m, cu placă reflectorizantă.
¾ Lasermetru Leica DISTO A6 cu măsurare în bandă vizibilă a spectrului
cuprinde următoarele componente de bază: instrumentul propriu-zis care include,
un ocular, nivela torică încorporată, interfaţa Bluetooth şi software DistoTM pentru
transferul datelor, 2 baterii, husa de protecţie, iar ca accesorii sunt menţionate:
trepiedul telescopic şi set plăcuţe reflectorizante.
Principalele caracteristici tehnice ale lasermetrului Leica DISTO A6 sunt:
• Precizia de măsurare a distanţelor: ± 1,5 mm;
• Distanţa minimă de măsurare: 0,05 m;
• Distanţa maximă de măsurare fără plăcuţă reflectorizantă: 100 m;
• Distanţa maximă de măsurare cu plăcuţă reflectorizantă: 200 m;
• Măsurători directe de distanţe şi indirecte de arii şi volume;
• Memorie de stocare a datelor: 20 măsurători.
Pentru efectuarea măsurătorilor de distanţe, instrumentul Leica DISTO A6
dispune de o tastatură, care permite efectuarea următoarelor comenzi (fig. II.7):
1. ON / DIST – pornire / măsurare distanţe;
2. 2nd – funcţia dublă a tastelor;
3. [+] – plus;
4. TIMER – timpul de funcţionare;
5. [=] – egal;
6. ARIA / VOLUM;
7. Stocare;
8. Reper de măsurare;
9. CLEAR / OFF – ştergere caracter / oprire;
10. MENU – meniu;
11. Iluminare display;
12. Măsurare indirectă / Funcţie Pitagora;
13. [–] – minus; Fig. II.7 – Tastatura Leica
14. BLUETOOTH – interfaţă transfer date. DISTO A6
II.4. MĂSURAREA UNGHIURILOR

Pentru determinarea poziţiei în spaţiu a punctelor caracteristice de pe suprafaţa
topografică, se impune măsurarea unghiurilor orizontale formate de aliniamente şi
a unghiurilor verticale formate de fiecare aliniament cu verticala locului la geoid.
• Unghiurile orizontale se folosesc la determinarea poziţiei planimetrice a
punctelor topografice, prin exprimarea coordonatelor rectangulare.
• Unghiurile verticale se folosesc atât la determinarea poziţiei altimetrice a
punctelor topografice, prin calculul cotelor absolute faţă de un plan de referinţă,
cât şi pentru reducerea distanţelor înclinate la orizont.
II.4.1. Instrumente şi aparate pentru măsurarea unghiurilor

Instrumentele cu ajutorul cărora se măsoară unghiurile orizontale si verticale
poartă denumirea generală de „goniometre”, iar cele folosite în geodezie şi
topografie au fost denumite teodolite şi tahimetre.
• Teodolitele sunt aparate folosite numai pentru măsurarea unghiurilor
orizontale şi verticale, cu o precizie de citire mare (± 2cc - 10cc) şi până la foarte
mare (± 0 cc, 2). Principalele tipuri de teodolite optico - mecanice şi electronice
(digitale) care s-au folosit de-a lungul timpului în ridicările geodezice şi
topografice sunt cele realizate de următoarele firme: Zeiss – Jena şi Oberkochen
(Germania); Wild – Leica, Heerbrugg (Elveţia); Sokkia (Japonia) şi altele, din
care sunt menţionate cele mai cunoscute:
- Zeiss Theo 010 şi Zeiss Theo 010A;
- Wild T2,T3 şi T4; Kern DKM 3; MOM TE-B1;
- Sokkia T 60E; T S6 şi TS 20A;
- Elta - Zeiss seria E.
• Tahimetrele sunt aparate folosite atât pentru măsurarea unghiurilor
orizontale şi verticale, dar cu o precizie mai redusă (20cc…1c), cât şi pentru
măsurarea indirectă a distanţelor, pe cale optică, cu o precizie de ± 30 cm/100 m
şi pe cale electrooptică, cu o precizie superioară, de ± 3 – 10 mm, în funcţie de
distanţa măsurată şi de alţi factori. Dintre cele mai cunoscute tipuri de tahimetre
clasice folosite în lucrările topografice sunt citate:
- Zeiss Theo 030; 020; 020A; 020B; 080; 080A;
- Wild T 1A; Wild T16; MOM T-D2; Freiberger, Meopta, Salmoyraghi;
- Zeiss Rec Elta – 5; Rec Elta – 15; Rec Elta – 13C.
II.4.2. Părţile componente ale teodolitelor-tahimetre clasice
Cu toată diversitatea tipurilor constructive de teodolite şi tahimetre, se
consideră că schema generală de construcţie şi principalele părţi componente sunt,
în general, aceleaşi dar cu deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte tehnologia de
realizare şi caracteristicile constructive. În acest sens, se menţionează utilizarea
tipurilor de teodolite clasice care s-au folosit în lucrările de triangulaţie, cu puterea
de mărire a lunetei de 40 X-60 X. În lucrările topografice curente s-au folosit
tipuri de teodolite şi tahimetre, cu puterea de mărire a lunetei de 25 X-30 X.
II.4.2.1. Schema şi părţile componente ale teodolitului-tahimetru clasic
În construcţia unui teodolit-tahimetru de tip clasic sunt incluse următoarele
părţi componente principale şi auxiliare (fig. II.8).
Fig. II.8 – Secţiune schematică printr-un teodolit-tahimetru de tip clasic

LEGENDA:
1. Ambaza sau construcţia inferioară, detaşabilă de aparat;
2. Limbul sau cercul orizontal gradat;
3. Alidada cercului orizontal, care susţine construcţia superioară;
4. Furcile sau braţele de susţinere ale lunetei;
5. Eclimetrul sau cercul vertical gradat;
6. Alidada cercului vertical;
7. Luneta topografică, care permite apropierea semnalelor vizate;
8. Nivela torică de calare a limbului în plan orizontal, cu axa DD’;
9. Nivela zenitală de calare în plan orizontal a cercului vertical;
10. Lupe sau microscoape fixate pe cercul orizontal;
11. Lupe sau microscoape fixate pe cercul vertical;
12. Şurubul de blocare al mişcării generale;
13. Şurubul de blocare a mişcării înregistratoare sau a alidadei;
14. Şurubul de blocare a mişcării lunetei în plan vertical;
15. Şuruburi de calare ale aparatului în plan orizontal;
16. Şurubul de fixare al aparatului pe măsuţa trepiedului;
17. Măsuţa sau platforma trepiedului, pe care se fixează aparatul.
¾ Ambaza (1) este realizată sub forma unei prisme triunghiulare care se
sprijină pe şuruburile de calare (15), cu rol de susţinere şi fixare a aparatului pe
măsuţa trepiedului cu ajutorul şurubului (16).
¾ Limbul sau cercul orizontal (2) este un disc metalic al cărui perimetru
este argintat şi divizat în grade sexagesimale sau centezimale. Mişcarea limbului
este realizată cu şurubul de blocare al mişcării generale (12) prin intermediul unui
ax cu care face corp comun.
¾ Alidada cercului orizontal (3) este un disc metalic, concentric cu
limbul, fiind susţinut de axul plin ce intră în axul tubular al limbului. Discul
alidadei este prevăzut cu două deschideri diametral opuse unde sunt fixate
dispozitivele de citire(10), fiind acţionat de şurubul (13).
¾ Furcile de susţinere ale lunetei (4) sunt două piese metalice, fixate cu un
capăt pe alidadă, cu care face corp comun, iar prin celălalt capăt se sprijină
dispozitivul de susţinere al axei de rotaţie a lunetei. Pe una din cele două furci este
fixat şurubul de blocare al mişcării lunetei (14) şi cel de mişcare fină, iar pe cealaltă
este fixată o nivelă torică zenitală (9).
¾ Eclimetrul sau cercul vertical (5) este confecţionat din metal, fiind
gradat în acelaşi sistem sexazecimal sau centezimal, ca şi cercul orizontal.
¾ Alidada cercului vertical (6) este un disc metalic, concentric cu
eclimetrul prevăzut cu două deschideri diametral opuse pe care s-au gravat, două
verniere de citire a unghiurilor verticale.
¾ Luneta topografică (7) este un dispozitiv optic ce serveşte la vizarea de la
distanţă a semnalelor topografice, care asigură mărirea şi apropierea obiectelor vizate.
II.4.2.2. Anexele teodolitelor şi tahimetrelor clasice
Teodolitele şi tahimetrele clasice includ în echipamentul de măsurare
propriu-zis pe lângă părţile principale şi o serie de anexe şi accesorii, din care,
sunt menţionate următoarele:
Trepiedul şi firul cu plumb asigură fixarea aparatului pe măsuţa
trepiedului, iar firul cu plumb serveşte la centrarea aparatului pe verticala
punctului matematic de staţie.
Busola magnetică indică direcţia Nordului magnetic (Nm) şi se foloseşte la
măsurarea pe teren a orientărilor magnetice ale unor direcţii vizate pe teren.
Declinatorul este alcătuit dintr-un ac magnetic montat într-un tub sau într-o cutie
dreptunghiulară. Declinatorul şi luneta sunt orientate pe direcţia Nordului magnetic
(Nm) atunci când cele două capete ale acului magnetic sunt aduse în coincidenţă.
II.4.3. Axele şi mişcările unui teodolit-tahimetru de tip clasic

În schema de principiu a unui teodolit-tahimetru de tip clasic se disting
următoarele trei axe principale şi două mişcări de rotaţie (fig. II.9).
Fig. II.9 – Axele şi mişcările unui teodolit de tip clasic
• Axa principală sau verticală (VV') este axa ce trece prin centrul
limbului, fiind perpendiculară pe acesta VV' ⊥ aa'. În jurul axei VV' se roteşte
aparatul în plan orizontal (rotaţia r1), iar în timpul măsurătorilor de teren , axa VV'
trebuie să coincidă riguros cu verticala punctului topografic de staţie.
• Axa secundară sau orizontală (OO') este axa ce trece prin centrul
eclimetrului, fiind perpendiculară pe aceasta (OO' ⊥ ee'). În jurul axei orizontale
OO', se roteşte în plan vertical luneta împreună cu eclimetrul (rotaţia r2).
• Axa de vizare a lunetei (LL') este axa ce trece prin centrul optic al
obiectivului şi intersecţia firelor reticulare, care permite vizarea riguroasă a
punctelor matematice ale semnalelor topografice.
Pe lângă cele trei axe constructive, fiecare nivelă torică sau sferică a
teodolitului dispune de o axă sau directrice, care prin operaţia de calare a nivelei
este adusă într-o poziţie orizontală. Condiţiile teoretice pe care trebuie să le
îndeplinească cele trei axe constructive sunt definite, după cum urmează:
- axa principală să fie perpendiculară pe axa secundară (VV' ⊥ OO'),
pentru ca luneta să se rotească în plan vertical;
- axa de vizare a lunetei să fie perpendiculară pe axa secundară (LL' ⊥ OO'),
care asigură rotaţia în plan vertical a lunetei;
- cele trei axe trebuie să se intersecteze într-un singur punct denumit
punctul matematic al aparatului.
● Mişcarea în plan orizontal (rotaţia r1) este mişcarea aparatului în jurul
axei principale VV' fiind evidenţiate două aspecte ale folosirii practice:
- mişcarea generală, când limbul se roteşte împreună cu alidada, fiind
acţionat de un şurub macrometric (12) şi de un şurub micrometric;
- mişcarea înregistratoare, când limbul este fix şi se mişcă doar alidada cu
dispozitivul de citire, fiind acţionat de şurubul macrometric (13) şi de un şurub micrometric.
● Mişcarea în plan vertical (rotaţia r2), când se mişcă doar luneta împreună
cu eclimetrul, în jurul axei secundare (OO'), fiind acţionată de un şurub de blocare
(14) şi de un şurub de fină mişcare.
II.4.4. Dispozitive de citire ale unghiurilor

Cercurile gradate ale teodolitelor-tahimetre sunt divizate până la nivelul
unităţilor de grade sau zeci de minute. Pentru mărirea preciziei de citire a
unghiurilor au fost realizate o serie de dispozitive de citire, care asigură estimarea
precisă a unei fracţiuni din cea mai mică diviziune de pe cercul gradat, până la
valoarea minutelor (1c, 5c, 10c) şi a secundelor (2cc, 5cc).
În funcţie de conceptul de realizare a dispozitivelor de citire ale unghiurilor
se disting următoarele trei categorii de tipuri constructive.
• Dispozitive mecanice: vernierul circular;
• Dispozitive optice: microscop cu reper; microscop cu scăriţă;
microscop de precizie cu coincidenţă;
• Dispozitive electronice: microscop cu înregistrare internă;
a. Microscopul cu scăriţă al teodolitului-tahimetru Zeiss Theo 020
Din punct de vedere constructiv, pe o placă de sticlă, fixată în câmpul
microscopului sunt dispuse două scăriţe divizate în câte un număr de 100 părţi
egale pentru sistemul de gradaţie centezimală şi, respectiv, 60 diviziuni pentru
sistemul de gradaţie sexagesimală.
Imaginile celor două scăriţe apar în mod independent, în două ferestre
aferente cercului orizontal gradat (Hz) şi, respectiv, a celui vertical (V). Prin
construcţie, imaginea fiecărei scăriţe se proiectează exact peste o diviziune de pe
cercul gradat, care reprezintă mărimea unui grad centesimal sau sexagesimal.
Din punct de vedere principial are loc o suprapunere a imaginilor celor două
scăriţe, ce rămân în mod permanent fixe, cu imaginile diviziunilor limbului (Hz)
şi ale eclimetrului (V), care se modifică în timpul operaţiilor de măsurare ale
unghiurilor (fig. II.10).
Fig. II.10 – Microscopul cu scăriţă al teodolitului-tahimetru ZEISS THEO – 020
b. Modul de citire a unghiurilor pe cercul orizontal şi pe cercul vertical

• Precizia de citire: p=D/n, unde: D=100c şi n=100 diviziuni; p= 100c/100=1c.
• Citirea pe cercul orizontal: C = PI + PII = 352g00c00cc+0g93c50cc=352g93c50cc
PI = 352g 00c 00cc - citirea directă pe cercul orizontal (Hz);
PII = 0g 93c50cc - citirea prin estimare pe scăriţa cercului orizontal
• Citirea pe cercul vertical: C = PI + PII =128g00c00cc+0g03c00cc=128g03c00cc
PI = 128g 00c 00cc - citirea directă pe cercul vertical (V)
PII = 0g 03c 00cc - citirea prin estimare pe scăriţa cercului vertical (V).
II.4.5. Aşezarea teodolitului în punctul topografic de staţie

Pentru măsurarea unghiurilor şi a distanţelor se fixează aparatul în punctul
topografic de staţie, pe baza parcurgerii următoarelor etape şi operaţii specifice.
a. Instalarea teodolitului în punctul de staţie
- Se fixează trepiedul deasupra punctului de staţie, la o înălţime corespunzătoare
înălţimii operatorului, cu platforma trepiedului în poziţie orizontală (fig. II.11);
- Se scoate teodolitul-tahimetru din cutia de transport şi se fixează cu
ajutorul şurubului pompă pe măsuţa trepiedului fără o strângere definitivă a acestuia;
- Se suspendă firul cu plumb de cârligul existent în ambază şi se aduce în
mod aproximativ pe verticala reperului punctului matematic de staţie, marcat la
sol printr-un ţăruş sau printr-o bornă.
b. Centrarea teodolitului în punctul de staţie
- Se urmăreşte din ochi ca măsuţa trepiedului să fie aproximativ orizontală,
după care se face o primă operaţie de calare provizorie a instrumentului în staţie;
- Se fixează picioarele trepiedului în sol prin apăsare pe saboţii acestora,
verificându-se atât stabilitatea acestuia, cât şi modul de strângere a şuruburilor de
fixare a celor trei braţe ale trepiedului;
- Se aduce firul cu plumb pe verticala punctului topografic de staţie,
reprezentat de centrul ţăruşului sau de reperul bornei;
- Se definitivează centrarea aparatului, prin slăbirea şurubului pompă şi
deplasarea teodolitului pe măsuţa trepiedului până când se aduce firul cu plumb pe
reperul de la sol, după care se strânge din nou şurubul pompă (fig. II.11).
c. Calarea aparatului în punctul de staţie
- Se roteşte alidada, până când nivela torică se aduce în poziţia I-a (A - B),
care este paralelă cu direcţia dată de şuruburile de calare notate cu 1 şi 2;
- Se acţionează simultan şi în sens invers de cele două şuruburi de calare
(1 şi 2), până când bula nivelei torice este adusă între cele două repere;
- Se roteşte alidada cu circa 100g, aducându-se nivela torică în poziţia a
II-a (B - A), care este perpendiculară pe poziţia I-a (A - B);
- Se acţionează numai de şurubul de calare 3 şi se aduce bula nivelei
torice între reperele acesteia;
- Se repetă cele două operaţii de calare, din poziţia I-a şi din poziţia a II-a
de două-trei ori până când bula nivelei rămâne între repere, în orice poziţie de
rotire în plan orizontal a teodolitului (fig. II.12).
Fig. II.12 – Calarea teodolitului

Fig. II.11 – Centrarea teodolitului
- În cazul când bula de aer a nivelei torice nu rămâne între repere, se

efectuează operaţia de rectificare a deplasării acesteia faţă de cele două repere.
II.4.6. Vizarea semnalelor topografice pentru măsurarea unghiurilor

Prin operaţia de vizare a semnalelor topografice, în vederea măsurării
unghiurilor, se aduce intersecţia firelor reticulare peste imaginea semnalului
topografic al punctului vizat pe teren, care cuprinde următoarele două faze
preliminare, cu efectuarea operaţiunilor de mai jos.
a. Punerea la punct a lunetei
Prin această operaţie se realizează claritatea firelor reticulare în funcţie de
dioptriile ochiului operatorului, după cum urmează:
- se vizează cu luneta spre un fond deschis (cer sau perete alb);
- se priveşte prin ocular şi se roteşte manşonul acestuia, până când firele
reticulare se văd distinct şi clar.
b. Punerea la punct a imaginii obiectului vizat
În vederea efectuării măsurătorilor de teren se procedează la vizarea cât mai
exactă a semnalului vizat, prin următoarele operaţii ajutătoare:
- se îndreaptă luneta în direcţia semnalului vizat şi cu ajutorul dispozitivului
de cătare, se aduce luneta pe direcţia acestuia şi se blochează mişcările lunetei în
plan orizontal şi în plan vertical;
- se priveşte prin ocularul lunetei şi se acţionează de manşonul sau şurubul
de focusare până când se realizează claritatea imaginii semnalului topografic al
punctului vizat din teren.
c. Vizarea semnalului pentru măsurarea unghiurilor orizontale
În funcţie de tipul semnalelor folosite se procedează la vizarea acestora în
vederea măsurării unui unghi dintre două direcţii orizontale:
- se aduce imaginea semnalului (jalon topografic) în câmpul lunetei (fig. II.13.a);
- se aduce intersecţia firelor reticulare pe baza imaginii jalonului, folosindu-se
şuruburile de fină mişcare a lunetei în plan vertical (fig. II.13.b) şi a alidadei
cercului orizontal în plan orizontal (fig. II.13.c).
Fig. II.13 – Vizarea jalonului topografic pentru operaţia

de măsurare a unghiurilor orizontale
Principiul de bază folosit la măsurarea unghiurilor orizontale constă din
aducerea intersecţiei firelor reticulare pe baza jalonului (fig. II.13.c), a mirei
topografice (fig. II.14.a), a reperului balizei topografice (fig. II.14.b) şi a unei
piramide topografice la sol (fig. II.14.c).
Fig. II.14 – Vizarea semnalului topografic pentru măsurarea unghiurilor orizontale

a) pe miră; b) pe baliză; c) pe piramidă
d. Vizarea semnalului pentru măsurarea unghiurilor verticale
În cazul măsurării unghiurilor verticale de pantă sau zenitale, vizarea
semnalului topografic (jalon sau miră), se face cu firul reticular orizontal la
înălţimea instrumentului ( I ) din punctul de staţie (fig. II.15.a).
Fig. II.15 – Vizarea semnalului topografic pentru măsurarea unghiurilor verticale

a) pe miră; b) pe baliză; c) pe piramidă
Pentru alte unghiuri verticale care nu sunt unghiuri de pantă, vizarea se face cu
firul reticular orizontal la înălţimea semnalului topografic redată în figura II.15.b,
pentru o turlă de biserică şi în figura II.15.c, în cazul unei piramide topografice.
II.4.7. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale

a. Metoda simplă constă în măsurarea unghiurilor orizontale o singură dată,
cu o poziţie sau în ambele poziţii ale lunetei. În cazul acestei metode, se folosesc
două procedee de măsurare a unghiurilor orizontale şi anume:
• procedeul prin diferenţa citirilor, reprezintă cazul general, în care unghiul
se obţine din diferenţa citirilor efectuate pe limb, faţă de cele două direcţii;
• procedeul cu zerourile în coincidenţă este un caz particular al procedeului
prin diferenţa citirilor, deoarece citirea pe cercul orizontal (limb) pentru prima
direcţie a unghiului măsurat, are valoarea zero.
b. Metoda repetiţiei constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, în
poziţii succesive, adiacente ale cercului orizontal. Citirea pe cercul orizontal
(limb) se face la începutul măsurătorii, către prima direcţie şi la sfârşitul
repetiţiilor pe a doua direcţie a unghiului măsurat.
c. Metoda reiteraţiei constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, iar
pentru fiecare reiteraţie se schimbă originea de măsurare de pe cercul orizontal.
d. Metoda orientărilor directe, constă în momentul începerii observaţiilor
de teren, din orientarea aparatului pe o direcţie de origine, care se consideră viza
pe direcţia înapoi a unei laturi a drumuii planimetrice.
II.4.8. Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda simplă

Pentru măsurarea unui unghi orizontal (β) prin metoda simplă şi procedeul
cu zerourile în coincidenţă, cu cele două poziţii ale lunetei se efectuează
următoarele operaţii de teren şi de calcul (fig. II.16).
β gI = (CgB - CgA ) β gII = (CgB - CgA )

a. Poziţia I-a a lunetei (eclimetru în stânga) b. Poziţia a II-a a lunetei (eclimetru în dreapta)
Fig. II.16 – Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda simplă şi

procedeul cu zerourile în coincidenţă
a. În faza de teren a măsurării unui unghi orizontal, prin metoda simplă,

cu cele două poziţii ale lunetei, se vor efectua următoarele operaţii:
¾ se aşează teodolitul-tahimetru în punctul de staţie (S), unde se centrează,
se calează şi se aduce luneta în poziţia I-a (eclimetru în stânga);
¾ se aduce diviziunea zero a limbului în coincidenţă cu indicele zero al
dispozitivului de citire, cu ajutorul mişcării înregistratoare, iar coincidenţa exactă
între cele două diviziuni se face cu ajutorul şurubului de fină mişcare;
¾ se blochează mişcarea înregistratoare (zerourile rămân în coincidenţă)
şi cu mişcarea generală deblocată, se vizează semnalul topografic (jalonul) din
punctul A şi se efectuează citirea pe cercul orizontal : CIA = 0g 00c 00cc ;
¾ se deblochează mişcarea înregistratoare (zero al limbului rămâne pe

direcţia SA), cu care se lucrează până la terminarea operaţiilor de măsurare;
¾ se roteşte alidada în sens direct, de la stânga spre dreapta şi se vizează
semnalul topografic din punctul B, unde se efectuează citirea pe limb: ( C IB > C IA );
¾ se deblochează mişcarea înregistratoare, se roteşte, în continuare,
alidada de la stânga spre dreapta (poziţia I-a) şi se vizează din nou semnalul
topografic din punctul A, adică se efectuează închiderea pe turul de orizont, unde
citirea finală trebuie să fie egală cu citirea iniţială, adică: C AI (final) = C AI (initial) .
Se consideră încheiată operaţia de măsurare a unghiului orizontal cu poziţia I-a
a cărei valoare este: β I = C IB − C IA = C IB − 0 g.00 c 00 cc = C BI , fiind îndeplinită condiţia
de închidere a operaţiei de măsurare.
• Pentru controlul măsurătorilor şi pentru obţinerea unei precizii
superioare se continuă operaţia de măsurare a unghiului (β) şi cu poziţia a II-a a
lunetei, pe baza operaţiilor redate mai jos:
¾ se deblochează mişcarea înregistratoare şi se aduce eclimetrul în
dreapta lunetei (poziţia a II-a) şi se vizează din nou semnalul topografic din
(
punctul A, unde se efectuează citirea: C IIA = C IA ± 200 g ∓ e A ; )
¾ se deblochează mişcarea înregistratoare şi se roteşte alidada în sens
direct de la stânga spre dreapta (poziţia a II-a), vizându-se jalonul din punctul B,
(
unde se citeşte pe cercul orizontal valoarea unghiulară: C IIB = C IB ± 200 g ∓ e B ; )
¾ se deblochează mişcarea înregistratoare, se roteşte alidada în sens direct
şi se vizează din nou semnalul din punctul A, adică se efectuează închiderea pe
turul de orizont, unde citirea finală ( C IIA ) trebuie să fie egală cu citirea iniţială
( C IIA ), adică: C AII (final) = C AII (initial) .

Prin această operaţiune de închidere pe punctul iniţial, s-a finalizat a doua
etapă de măsurare a unghiului orizontal (β) cu poziţia a II-a a lunetei (βII).
• Controlul valorilor unghiulare ale unei direcţii orizontale, se face cu
ajutorul diferenţei dintre citirile măsurate în cele două poziţii, care trebuie să
difere între ele cu 200g, dar din cauza erorilor aparatului (eroarea de colimaţie) şi a
erorilor de măsurare, va rezulta o eroare, funcţie de precizia aparatului.
i
II
i ( g
)
Relaţia de forma generală: C = C ± 200 ∓ e i , unde: i = A, B , se scrie în
I
cazul unghiului (β), care s-a măsurat cu cele două poziţii ale lunetei, în funcţie de
valorile citirilor efectuate pe direcţia punctelor considerate:
( )
C AI = C AII ± 200 g ∓ e A şi C IB = C IIB ± 200 g ∓ e B .( )
Precizia de citire directă a unghiurilor pe cercul orizontal al unui teodolit-
tahimetru de tipul Zeiss Theo – 020 este de ±1c. Cele două erori estimate de
( ∓ e A şi ∓ eB ) nu trebuie să depăşească toleranţa admisă, de până la ± 3 - 4c.
b. În faza de calcul a măsurării unui unghi orizontal, prin metoda simplă,
cu cele două poziţii ale lunetei, se efectuează următoarele operaţii:
¾ se calculează valorile medii pentru cele două direcţii orizontale SA şi
SB cu relaţia de forma: C i =
(
C iI + C iII ± 200 g )
, unde (i = A, B) cu utilizarea
2
semnului ( ± ), după cum urmează:
• se consideră semnul plus (+) din paranteză, pentru C iII < 200 g ;
• se consideră semnul minus (-) din paranteză, pentru C iII > 200 g ;
¾ În cazul celor două direcţii considerate, se utilizează expresiile de mai jos:
CA =
(
C IA + C IIA ± 200 g ) şi CB =
(
C IB + C IIB ± 200 g )
2 2
¾ se calculează unghiul orizontal (β), în funcţie de diferenţa dintre cele
două citiri medii ale direcţiilor considerate, cu relaţia: β = C B − C A .
II.4.9. Măsurarea unghiurilor verticale zenitale

• În faza de teren se vor executa operaţiunile specifice ale măsurării
unghiurilor verticale zenitale (fig. II.17):
- se aşează aparatul în punctul de staţie (S) în poziţie corectă de măsurare;
- se măsoară înălţimea aparatului ( I ) de la reperul ţăruşului şi până la axa
orizontală a teodolitului-tahimetru;
- se blochează mişcarea generală, în plan orizontal a teodolitului-tahimetru;
- se deblochează mişcarea înregistratoare şi mişcarea în plan vertical;
- se aduce luneta teodolitului-tahimetru în poziţia I-a;
- se vizează la înălţimea aparatului ( I ) mira topografică din punctul A, cu
poziţia I-a a lunetei, prin aducerea firului reticular orizontal la diviziunea ( LA0 = I );
- se blochează mişcarea înregistratoare şi mişcarea în plan vertical şi se

efectuează punctarea corectă a semnalului din punctul A, la înălţimea ( I = S );
- se efectuează la microscopul eclimetrului, citirea din poziţia I-a ( S AI );
- se deblochează mişcarea înregistratoare şi generală în plan orizontal, se dă
luneta peste cap, se aduce aparatul în poziţia a II-a şi se vizează din nou semnalul
punctului A, la înălţimea ( I = S );
- se efectuează pe microscopul eclimetrului, citirea din poziţia a II-a ( D AII ).
Fig. II.17 – Măsurarea unghiurilor verticale zenitale
• Controlul măsurătorilor efectuate, se face direct pe teren, cu relaţia de

forma generală: S AI + D AII = 400g ± ei , în care (ei) este eroarea aparatului şi
eroarea de indice a eclimetrului, care nu trebuie să depăşească toleranţa admisă.
• Mărimea unghiului vertical zenital ( Z SA
'
), în sensul de măsurare de la
punctul S la punctul A, se obţine ca medie aritmetică a valorilor unghiurilor

măsurate în cele două poziţii ale lunetei ( Z SA
I
şi Z SA
II
), cu ajutorul relaţiilor:
I
Z SA = ( S AI – 0g ) ; II
Z SA = (400g – D AII ) , pe baza cărora rezultă:
I
ZSA + ZSA
II
S I + (400 g − D AII ) S I − DAII
'
Z SA = = A sau Z SA
'
= A + 200 g
2 2 2
• Valoarea cea mai probabilă a unghiului vertical zenital (Z) se obţine
atunci când se efectuează, atât măsurarea în sens direct de la S la A ( Z SA
'
), cât şi de la
A la S ( Z SA
'' '
), iar pe baza acestora rezultă valoarea medie: Zmediu = ( Z SA + Z AS
"
)/2.
Diferenţa dintre cele două valori unghiulare măsurate pe teren, în sens direct
( Z SA
'
) şi în sens invers ( Z SA
''
), nu trebuie să depăşească eroarea de citire pe cercul
vertical şi eroarea de colimaţie a instrumentului folosit.

● Teste de autoevaluare U.I. II
1. Care sunt mijloacele de marcare a punctelor topografice?
2. Enumeraţi şi definiţi mijloacele de semnalizare provizorie şi definitivă a
punctelor topografice.
3. Care este deosebirea între teodolit şi tahimetru?
4. Descrierea principalelor părţi componente ale unui teodolit-tahimetru de tip
clasic.
5. Care sunt axele şi mişcările unui teodolit?
6. Clasificarea dispozitivelor de citire a unghiurilor după principiul constructiv.
7. Definiţi succesiunea operaţiilor de aşezare a teodolitului în punctul de staţie.
8. Care este deosebirea între principiul de măsurare al unghiului orizontal şi al
unghiului vertical.
9. Enumerarea metodelor şi principiilor de măsurare a unghiurilor orizontale
cu teodolitul clasic.
10. Descrieţi operaţiile de măsurare ale unui unghi vertical.
● Lucrare de verificare U.I. II

Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda simplă şi procedeul cu zerourile
în coincidenţă, cu cele două poziţii ale lunetei şi a unghiului vertical zenital al
unei direcţii.
● Rezumatul U.I. II
Pentru executarea lucrărilor topografice de ridicare în plan a unui teritoriu
şi/sau de trasare pe teren a unui proiect de execuţie trebuie să fie cunoscute
instrumentele şi aparatele, care să asigure gradul de precizie al măsurătorilor
solicitate.
Prin parcurgerea acestui material de studiu s-a urmărit prezentarea
instrumentelor şi metodelor folosite în mod curent, care din punct de vedere
practic asigură precizia şi randamentul necesar.
● Bibliografie U.I. II
Dragomir P., Haret C., Moraru N., Neuner I., Săvulescu C. – Lucrări
topografice în cadastru. Ghid. Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2000
Leu I. N., Ionescu P., Rădulescu M. – Măsurători terestre pentru agricultură.
Editura Ceres, Bucureşti, 1990
Bucureşti, 2003
Moca V., Ilioi D. – Cadastrul funciar general. Lucrări şi calcule topografice.
Editura Nona, Piatra Neamţ, 1998
Moca V., Huţanu Cr. – Topografie şi desen tehnic. Curs I.D. pdf, Facultatea
de Agricultură, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară,
Iaşi, 2014
Moca V. – Îndrumător pentru lucrări practice şi proiect de topografie.
Fascicole, uz intern, U.S.A.M.V., Iaşi, 2014
57
U.I. III
RIDICĂRI PLANIMETRICE
● Cuprins U.I. III
III.1. Reţeaua geodezică de sprijin
III.1.1. Reţeaua geodezică de sprijin clasică
III.1.2. Reţeaua geodezică de sprijin satelitară
III.2. Ridicări planimetrice prin metoda drumuirii
III.2.1. Clasificarea drumuirilor planimetrice clasice
III.2.2. Condiţiile tehnice de execuţie ale drumuirilor planimetrice clasice
III.2.3. Lucrările din faza de teren a drumuirilor planimetrice
III.2.4. Calculul unei drumuiri planimetrice închise
III.3. Ridicări planimetrice prin metoda radieri
III.3.1. Clasificarea radierilor planimetrice
III.3.2. Condiţiile tehnice ale radierilor planimetrice
III.3.3. Lucrările din faza de teren ale radierilor planimetrice
III.3.4. Lucrările din faza de calcul ale radierilor planimetrice
III.4. Întocmirea planurilor topografice
III.4.1. Categorii de planuri topografice şi cadastrale
III.4.2. Metode de întocmire ale planurilor topografice
III.4.3. Operaţiile pregătitoare şi de redactare ale planurilor topografice
III.5. Calculul suprafeţelor
III.5.1. Calculul suprafeţelor prin procedeul geometric
III.5.2. Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic
● Obiective U.I. III

- Însuşirea noţiunii de reţea geodezică de sprijin;
- Cunoaşterea principalelor categorii de drumuiri planimetrice;
- Formarea unei opinii legate de importanţa ridicării planimetrice;
- Însuşirea lucrărilor din faza de teren a drumuirii planimetrice;
- Efectuarea operaţiilor de calcul ale unei drumuiri planimetrice;
- Definirea noţiunilor de radiere planimetrică;
- Cunoaşterea operaţiilor de teren şi de calcul ale radierilor planimetrice;
- Însuşirea metodelor uzuale de întocmire ale planurilor topografice;
- Cunoaşterea principiilor de întocmire şi redactare ale planului topografic.
III.1. REŢEAUA GEODEZICĂ DE SPRIJIN

Pentru executarea ridicărilor planimetrice de detaliu sunt folosite punctele
de coordonate cunoscute ale reţelei geodezice de sprijin şi de îndesire din zona
care formează obiectul măsurătorilor pentru introducerea cadastrului.
Reţeaua geodezică de sprijin a ridicărilor planimetrice este formată din totalitatea
punctelor determinate într-un sistem unitar de referinţă al teritoriului României.
Punctele reţelei geodezice de sprijin sunt amplasate pe poziţii dominante ale
terenului, care formează între ele o reţea de triunghiuri, determinată în mod
riguros printr-o precizie superioară, prin coordonatele rectangular plane X şi Y, iar
uneori şi prin cotele absolute Z. Ansamblul triunghiurilor reţelei geodezice, care
acoperă un teritoriu cadastral poartă denumirea de canevas.
III.1.1. Reţeaua geodezică de sprijin clasică

Configuraţia reţelei geodezice de sprijin a rezultat din realizarea acesteia în
mai multe perioade, din care sunt menţionate ultimele două etape:
● între anii 1951-1975, s-a executat triangulaţia geodezică naţională, în
sistemul de proiecţie Gauss-Krüger, pe elipsoidul de referinţă Krasovski-1940 şi
cu sistemul de referinţă pentru cote Marea Baltică;
● între anii 1975-1990, s-a trecut la executarea triangulaţiei geodezice, în
sistemul de proiecţie Stereografic-1970, pe elipsoidul de referinţă Krasovski-1940
şi cu sistemul de referinţă pentru cote Marea Neagră-Constanţa 1975.
Punctele care formează reţeaua geodezică clasică au fost clasificate în funcţie
de distanţa dintre ele, de precizia măsurătorilor şi de metodele folosite, în cinci ordine.
a. Triangulaţia geodezică clasică de ordin superior a teritoriului României
este formată din puncte geodezice de ordinul I, II şi III determinate în sistemul de
coordonate al proiecţiei Stereografică-1970, cu planul de referinţă pentru cote
normale Marea Neagră-1975. La calculul acestei reţele geodezice s-a ţinut seama
de efectul de curbură al Pământului.
Reţeaua de triangulaţie de ordin superior a fost desfăşurată sub formă de
lanţuri de triunghiuri, pe direcţia meridianelor şi a paralelelor, la distanţa între ele de
până la 150 … 250 km, ale căror vârfuri constituie ordinul I primordial. Golurile
care au rezultat între lanţurile triunghiurilor de ordinul I primordial au fost completate
cu puncte în aceleaşi condiţii de densitate, care au format ordinul I complementar
cu lungimea laturilor triunghiurilor de până la 30 … 60 km (fig. III.1).
Ridicări planimetrice 59
Fig. III.1 – Reţeaua de triangulaţie geodezică clasică de ordin superior
Reţeaua de triunghiuri de ordinul I primordial şi complementar s-a îndesit

cu puncte de ordinul II, cu lungimea laturilor triunghiurilor de 15 … 20 km, iar
în continuare cu puncte de ordinul III, cu lungimea laturilor de 5 … 10 km.
Punctele de triangulaţie de ordinul I au fost determinate atât pe elipsoidul
de referinţă, prin coordonate geografice, cât şi în planul de proiecţie adoptat, prin
coordonate rectangulare. Calculul punctelor de ordinul II şi III s-a efectuat pe baza
punctelor de ordinul I, direct în planul sistemului de proiecţie cartografic adoptat.
b. Triangulaţia geodezică clasică de ordin inferior cuprinde puncte de
ordinul IV, cu o densitate de un punct la 200 ha, situate la o distanţă între ele
cuprinsă între 1,5 şi 3,0 km. Punctele de ordinul V, cu o densitate de un punct
la 50 ha şi la distanţa de 0,5 … 2,0 km. La determinarea acestor puncte nu s-a
ţinut seama de efectul de curbură al Pământului.
III.1.2. Reţeaua geodezică de sprijin satelitară

Structura reţelei geodezice satelitare bazată pe tehnologia GPS a fost
realizată într-un sistem unitar şi cu o distribuţie omogenă. Primul grup de şapte
puncte din clasa AA au fost determinate cu o precizie de ± 0,3 cm, fiind
cunoscute sub denumirea: Constanţa, Dealul Piscului (Bucureşti), Moşniţa,
Oşorhei, Sfântu Gheorghe, Sârca şi Stănculeşti. Pe această structură s-a
dezvoltat reţeaua naţională de staţii permanente determinate în Sistemul Global
de Navigaţie Satelitară (GNSS) şi reţeaua punctelor din clasele A (primară), B
(secundară) şi C (terţiară).
III.2. RIDICĂRI PLANIMETRICE PRIN METODA DRUMUIRII

Metoda drumuirii se desfăşoară pe trasee cuprinse între punctele reţelei
geodezice de ordinul I-V şi alte puncte vechi. Prin metoda drumuirii se
determină poziţia planimetrică a unei reţele de puncte, pe baza măsurării
unghiurilor orizontale pe care le formează laturile care constituie traseul
drumuirii, a unghiurilor verticale şi a lungimii acestora.
III.2.1. Clasificarea drumuirilor planimetrice clasice

Drumuirile se execută în condiţiile terenurilor cu mare densitate de puncte
caracteristice ale detaliilor topografice, iar în funcţie de aparatele şi metodele de
măsurare folosite, se clasifică după următoarele cinci criterii de bază.
a. Importanţa ridicării topografice
• Drumuire ca metodă fundamentală de ridicare, care se aplică pe suprafeţe de
până la 200 ha, pe teren şes, şi până la 100 ha pe terenuri cu relief accidentat;
• Drumuire ca metodă ajutătoare se foloseşte atunci când măsurătorile se
sprijină pe punctele reţelei de triangulaţie geodezică.
b. Modul de măsurare al lungimii laturilor
• Drumuire planimetrică, la care laturile se măsoară pe cale directă, cu
panglica de oţel de 50 m;
• Drumuire tahimetrică, la care laturile se măsoară pe cale indirectă, prin
procedee optice şi electrooptice.
c. Modul de determinare al orientărilor laturilor
• Drumuire cu orientări directe măsurate pe teren;
• Drumuire cu orientări prin calcul în funcţie de unghiurile măsurate pe teren.
d. Forma geometrică a traseului drumuirii
• Drumuire sprijinită pe puncte de coordonate cunoscute;
• Drumuire închisă pe un punct de sprijin.
e. Felul punctelor de sprijin ale drumuirii
• Drumuire principală sprijină pe puncte geodezice;
• Drumuire secundară sprijină la unul din capete pe un punct geodezic, iar
la celălalt capăt pe un punct de drumuire principală;
• Drumuire terţiară sprijinită la un capăt pe un punct al drumuirii principale,
iar la celălalt capăt pe un punct al drumuirii secundare.
III.2.2. Condiţiile tehnice de execuţie ale drumuirilor planimetrice clasice
La executarea drumuirilor trebuie să fie avute în vedere o serie de condiţii
tehnice în funcţie de precizia, importanţa şi ordinul drumuirii planimetrice, fiind
menţinute o serie de reglementări:
- punctele drumuirii se vor alege în apropierea punctelor caracteristice ale
detaliilor planimetrice ce urmează să fie ridicate în plan, asigurându-se
accesibilitatea staţionării cu aparatul şi vizibilitate către punctele vecine;
- traseul drumuirii să fie pe cât posibil liniar;
- desfăşurarea unei drumuiri principale să nu depăşească 2 000 m în
localităţi şi 3 000 m în afara localităţilor, iar a celor secundare să fie mai mică sau
cel mult egală cu cea a drumuirilor principale;
- lungimea maximă a unei laturi măsurate pe cale directă nu trebuie să
depăşească 300 m, iar cea minimă 50 m;
- lungimile laturilor unei drumuiri planimetrice clasice trebuie să fie
aproximativ egale, iar trecerea de la laturile lungi la cele scurte să se facă treptat;
- numerotarea punctelor de staţie ale traseului drumuirii se face cu cifre
arabe, folosindu-se numerele: 201, 202, …, 500.
III.2.3. Lucrările din faza de teren a drumuirilor planimetrice

În faza de teren a drumuirilor planimetrice se efectuează operaţiile cu privire
la delimitarea terenului şi, respectiv, a celor de măsurare propriu-zisă.
¾ Recunoaşterea terenului, alegerea traseului şi marcarea punctelor.
¾ Măsurarea distanţelor în cazul drumuirilor principale, se efectuează
pe cale directă cu panglica de oţel de 50 m, în ambele sensuri ale laturilor
drumuirii, iar în cazul drumuirilor secundare şi terţiare, într-un singur sens, dar cu
verificare pe cale indirectă, în limitele de precizie ale normelor tehnice.
¾ Măsurarea unghiurilor orizontale, se efectuează prin metoda simplă şi
cu procedeul prin diferenţa citirilor sau prin metoda orientărilor directe,
utilizându-se teodolite-tahimetre cu precizia de 1c.
¾ Măsurarea unghiurilor verticale, se efectuează, în mod obişnuit, în
ambele poziţii ale lunetei şi în ambele sensuri ale fiecărei laturi a drumuirii
planimetrice. Unghiurile verticale se măsoară concomitent cu cele orizontale,
vizându-se cu firul reticular orizontal, pe mira topografică din punctul considerat,
la o valoare egală cu înălţimea aparatului din punctul de staţie.
III.2.4. Calculul unei drumuiri planimetrice închise

Pentru ridicarea topografică a unei suprafeţe de teren s-a folosit metoda
drumuirii planimetrice închise pe un punct de sprijin (A), din care s-a vizat şi un
al doilea punct B al reţelei geodezice de sprijin (fig. III.2).
Fig. III.2 – Schiţa traseului unei drumuiri planimetrice închise
- coordonatele rectangulare plane ale punctelor A (XA, YA) şi B (XB, YB);

- lungimile înclinate ale laturilor drumuirii măsurate pe cale directă cu
panglica de oţel de 50 m sau pe cale indirectă (di);
- unghiurile orizontale obţinute cu o singură serie de măsurători (βi ) şi
unghiul de legătură dintre laturile A-B şi A-204 (βo );
- unghiurile verticale zenitale măsurate pentru fiecare latură (Zi ).
Pe baza elementelor liniare şi unghiulare măsurate pe teren se efectuează
operaţiile de calcul ale drumuirii planimetrice, în următoarea succesiune:
a. Calculul orientării direcţiei de referinţă a drumuirii (θAB)
În funcţie de coordonatele rectangulare plane ale punctelor reţelei geodezice
de sprijin, se calculează orientarea direcţiei de referinţă (θAB ), cu relaţia:
tg θAB =
(YB − YA ) , de unde se obţine : θgA-B = arctg
(YB − YA )
(X B − X A ) (X B − X A )
La extragerea din calculator a valorii unghiulare (θgA-B), se obţine, mai întâi,
valoarea unghiului de calcul redus la primul cadran topografic (βI , βII , βIII şi
βIV), care este mai mică de 100g. În continuare se obţine orientarea (θgA-B), în funcţie
de poziţia direcţiei considerate în unul din cele patru cadrane topografice cu relaţiile:
cadranul I : θ Ag−B = β Ig ; cadranul III : θ Ag− B = 200 g + β IIIg ;
cadranul II : θ Ag− B = 200 g − β IIg ; cadranul IV : θ Ag− B = 400 g − β IVg .

b. Compensarea unghiurilor orizontale ale drumuirii planimetrice închise
Suma unghiurilor orizontale dintr-un poligon oarecare cu „n” laturi, care
formează traseul drumuirii închise se determină cu relaţia generală:
n
∑β
i =1
i = 200 g ( n − 2 ) , unde n = numărul laturilor poligonului
Datorită erorilor de măsurare ale unghiurilor orizontale relaţia de mai sus

nu este îndeplinită, deoarece suma unghiurilor măsurate pe teren (Σβi) nu este
egală cu suma teoretică 200g (n – 2), de unde rezultă o eroare de închidere pe
unghiurile orizontale dată de relaţia de mai jos:
n
Eβ = ∑β i − 200g (n − 2)
i =1
Eroarea de închidere pe unghiurile orizontale (Eβ), trebuie să fie mai mică
decât toleranţa admisă de normele tehnice (Eβ ≤ Tβ), unde: Tβ = 1c50cc n .
Prin operaţia de compensare a unghiurilor orizontale, se realizează din punct

de vedere practic închiderea unghiurilor măsurate pe teren pe suma unghiurilor
geometrice ale poligonului dat, care cuprinde următoarele etape:
• Se determină corecţia totală (Cβ) , care trebuie să fie egală şi de semn
contrar cu eroarea de închidere pe unghiurile orizontale: C β = − ± E β ; ( )

Cβ ⎛ E ⎞
• Se determină corecţia unitară: cβu = = −⎜⎜ ± β ⎟⎟ ,
n ⎝ n ⎠
• Se repartizează corecţia unitară, în mod egal, tuturor unghiurilor
măsurate pe teren (βi), care devin unghiuri orizontale compensate:
β cA = β A + cβu ; β c201 = β 201 + cβu ; ... β c204 = β 204 + cβu .
• Se verifică modul de compensare a unghiurilor orizontale măsurate pe

n
teren, prin expresia: ∑β c
i = 200 g (n − 2 )
i =1
c. Calculul orientărilor laturilor drumuirii planimetrice închise

Se consideră ca elemente cunoscute: orientarea direcţiei de referinţă (θA-B),
unghiul de legătură (β0) şi unghiurile compensate ( β ic ).
În punctul de drumuire (A), se calculează orientarea ultimei laturi (θA-204)

şi orientarea primei laturi (θA-201), pe baza relaţiilor:
θA-204 = θA-B + β0 şi θΑ−201 = θΑ−204 + β cA

În al doilea punct al drumuirii (201), se calculează în funcţie de orientarea
primei laturi (θA-201) şi de unghiul compensat ( β c201 ), orientarea următoarei laturi a
traseului drumuirii, cu relaţia de forma:
θ201−202 = θΑ−201 + 200g + β c201

În mod asemănător, se obţin orientările următoarelor laturi ale drumuirii:
θ202−203 = θ201−202 + 200g + β c202

θ203−204 = θ202−203 + 200g + β c203
θ204−Α = θ203−204 + 200g + β c204
Se verifică modul de calcul al orientărilor laturilor drumuirii, cu relaţia
de legătură dintre orientarea directă (θ204-A) şi inversă (θA-204):
θ A − 204 = θ 204 − A ± 200 g

d. Reducerea la orizont a lungimii laturilor drumuirii planimetrice
Se efectuează în funcţie de modul de măsurare pe teren a distanţelor înclinate
(di) pe cale directă sau indirectă şi, respectiv, de valoarea unghiurilor verticale de
pantă (α) sau a unghiurilor zenitale (Z), cu relaţiile de forma:
d o = d i ⋅ cosα = d i ⋅ sinZ , pentru distanţe măsurate pe cale directă;
d o = d i ⋅ cos 2α = d i ⋅ sin 2 Z , pentru distanţe măsurate pe cale indirectă.
e. Calculul coordonatelor relative ale drumuirii planimetrice

Coordonatele relative ale punctelor drumuirii se calculează pentru fiecare
latură, funcţie de distanţa redusă la orizont şi de orientare, cu expresiile:
∆X A − 201 = ∆X1 = do A − 201 ⋅ cosθ A − 201 ; ∆YA − 201 = ∆Y1 = do A − 201 ⋅ sinθ A − 201
∆X 201− 202 = ∆X 2 = do 201− 202 ⋅ cosθ 201− 202 ; ∆Y201− 202 = ∆Y2 = do 201− 202 ⋅ sinθ 201− 202
∆X 202 − 203 = ∆X 3 = do 202 − 203 ⋅ cosθ 202 − 203 ; ∆Y202 − 203 = ∆Y3 = do 202 − 203 ⋅ sinθ 202 − 203
∆X 203− 204 = ∆X 4 = do 203− 204 ⋅ cosθ 203− 204 ; ∆Y203− 204 = ∆Y4 = do 203− 204 ⋅ sinθ 203− 204
∆X 204 − A = ∆X 5 = do 204 − A ⋅ cosθ 204 − A ; ∆Y204 − A = ∆Y5 = do 204 − A ⋅ sinθ 204 − A
f. Compensarea coordonatelor relative ale drumuirii planimetrice închise

Sumele algebrice ale coordonatelor relative, care reprezintă proiecţiile
laturilor pe cele două axe trebuie să îndeplinească următoarele condiţii teoretice:
n n
∑ ∆X
i =1
i = 0,000m şi ∑ ∆Y = 0,000m
i =1
i
Din cauza erorilor de măsurare a distanţelor şi a unghiurilor, se vor obţine

erori de închidere pe cele două axe de coordonate (OX şi OY):
n n
∑ ∆Xi = ±(eX ) şi
i =1
∑ ∆Y = (± e )
i =1
i Y
Pe baza celor două erori liniare ale drumuirii planimetrice pe direcţia
absciselor (eX) şi pe direcţia ordonatelor (eY), se determină eroarea totală a
drumuirii (EL), cu relaţia de forma:
E L = e 2x + e 2y [m] .
Eroarea totală (EL) nu trebuie să depăşească toleranţa de închidere a

coordonatelor (TL) din cadrul măsurătorilor efectuate în localităţi (intravilane) sau
în afara localităţii (extravilane), care se exprimă cu relaţiile:
D
TL = 0,003 D + (intravilane) [m] ;
2600
D
TL = 0,0045 D + (extravilane) [m] ;
1733
n
unde: D = ∑ do este lungimea totală a traseului drumuirii planimetrice în metri.
i =1
În cazul terenurilor cu pante mai mari de 5g, toleranţele din afara

localităţilor, se majorează, după cum urmează:
• cu 25 %, pentru pante cuprinse între 5g şi 10g;
• cu 50 %, pentru pante cuprinse între 10 g şi 15g;
• cu 100% pentru pante mai mari de 15g.
Dacă EL ≤ TL se trece la efectuarea compensării erorii de închidere pe
coordonatele relative, care se face în mod proporţional cu mărimea acestora.
¾ se calculează corecţiile totale (CX şi CY), care trebuie să fie egale şi de
semn contrar cu erorile de închidere (eX şi eY):
CX = -(±eX) şi CY = -(±eY)
¾ se determină corecţiile unitare cuX şi cuY cu relaţiile de forma:
C X (cm) eX (cm) CY (cm) eY (cm)
c uX = n
= − n
şi cYu = n
= − n
∑ ∆X ( m ) ∑ ∆X (m)
i =1
∑ ∆Y (m) ∑ ∆Y (m)
i =1
i =1 i =1
¾ se exprimă corecţiile parţiale, în funcţiile de corecţiile unitare cuX şi cuY

şi de mărimea coordonatelor relative ∆Xi şi ∆Yi, cu ajutorul relaţiilor:
c∆X 1 = c uX ⋅ ∆X 1 ; c∆Y1 = cYu ⋅ ∆Y1

c∆X 2 = c uX ⋅ ∆X 2 ; c∆Y2 = cYu ⋅ ∆Y2
c∆X 3 = c uX ⋅ ∆X 3 ; c∆Y3 = cYu ⋅ ∆Y3
c∆X 4 = c uX ⋅ ∆X 4 ; c∆Y4 = cYu ⋅ ∆Y4
c∆X 5 = c uX ⋅ ∆X 5 ; c∆Y5 = cYu ⋅ ∆Y5
¾ se efectuează controlul modului de calcul al corecţiilor parţiale, prin
suma lor, care trebuie sa fie egală şi de semn contrar cu mărimea corecţiilor totale:
∑ c∆X i = CX şi ∑ c∆Y i = CY
¾ se calculează coordonatele relative compensate prin suma algebrică

dintre coordonatele provizorii şi corecţiile parţiale, cu expresiile:
∆X 1c = ∆X 1 + c∆X 1 ; ∆Y1c = ∆Y1 + c∆Y1
∆X 2c = ∆X 2 + c∆X 2 ; ∆Y2c = ∆Y2 + c∆Y2
∆X 3c = ∆X 3 + c∆X 3 ; ∆Y3c = ∆Y3 + c∆Y3
∆X 4c = ∆X 4 + c∆X 4 ; ∆Y4c = ∆Y4 + c∆Y4
∆X 5c = ∆X 5 + c∆X 5 ; ∆Y5c = ∆Y5 + c∆Y5
¾ se verifică modul de compensare al coordonatelor relative, pe baza
celor două condiţii geometrice de închidere pe direcţia axelor de coordonate:
n n
∑i =1
∆X ic = 0,000m şi ∑ ∆Y
i =1
i
c
= 0,000m
g. Calculul coordonatelor rectangulare absolute ale drumuirii planimetrice

În funcţie de coordonatelor punctului A (XA, YA) şi de coordonatelor
relative compensate, se determină coordonatele punctelor de drumuire cu relaţiile:
X A = cunoscut ; YA = cunoscut
X 201 = X A + ∆X 1c ; Y201 = YA + ∆Y1c
X 202 = X 201 + ∆X 2c ; Y202 = Y201 + ∆Y2c
X 203 = X 202 + ∆X 3c ; Y203 = Y202 + ∆Y3c
X 204 = X 203 + ∆X 4c ; Y204 = Y203 + ∆Y4c
X A = X 204 + ∆X 5c ; YA = Y204 + ∆Y5c
III.3. RIDICĂRI PLANIMETRICE PRIN METODA RADIERII

Din punct de vedere practic, metoda radierii este folosită atât ca metodă
singulară, cât şi ca metodă combinată, în funcţie de mărimea teritoriului.
III.3.1. Clasificarea radierilor planimetrice

¾ Metoda radierii folosită ca metodă fundamentală, se aplică în cazul
suprafeţelor de teren relativ mici, unde ridicarea detaliilor topografice, se poate
face dintr-o singură staţie, care reprezintă un punct al reţelei geodezice de sprijin.
Din punct de vedere principial, coordonatele punctului de staţie sunt
cunoscute, în mod obişnuit, în sistemul oficial de coordonate al proiecţiei
STEREO-70, iar uneori în cadrul unui sistem local de coordonate.
Pentru exemplificare, se consideră punctul 201 al reţelei geodezice de sprijin
de coordonate cunoscute, situat aproximativ în mijlocul suprafeţei unei parcele de
teren arabil (A) care formează obiectul ridicării în plan (fig. III.3).
Fig. III.3 – Ridicarea planimetrică prin metoda radierii
În funcţie de scara planului topografic care urmează să fie întocmit şi de

precizia ridicării, distanţele dintre punctul de staţie şi punctele radiate variază, în
general, între 30-50 m şi cu valori maxime de până la 100-150 m. Dintr-un punct
vechi al reţelei de sprijin, se determină prin metoda radierii planimetrice un număr
de până la 20-25 puncte noi, iar uneori un număr mai mare de puncte.
¾ Metoda radierii folosită ca metodă ajutătoare, se foloseşte în cazul
unor suprafeţe mari de teren şi/sau cu o densitate mare de puncte, fiind combinată
cu metoda drumuirii desfăşurată pe diferite trasee.
III.3.2. Condiţiile tehnice ale radierilor planimetrice

La executarea ridicărilor topografice prin metoda radierii folosită ca metodă
fundamentală şi/sau combinată cu metoda drumuirii, trebuie să fie respectate o
serie de condiţii tehnice, din care sunt menţionate următoarele:
• Numerotarea punctelor de radiere se efectuează în succesiunea
desfăşurării pe teren a măsurătorilor propriu-zise, prin metoda drumuirii, pe baza
schiţelor parţiale din fiecare staţie a traseului drumuirii cu numerele arabe: 501,
502, 503, 504, …, 1 000;
• Observaţiile unghiulare se efectuează, în mod obişnuit, într-o singură
poziţie a lunetei teodolitului-tahimetru;
• Măsurarea distanţelor dintre punctul de staţie şi punctul radiat, se
efectuează fie pe cale directă cu panglica de oţel de 50 m, fie pe cale optică;
• Lungimea vizelor către punctele radiate să nu depăşească 100 m pentru
detaliile planimetrice şi, respectiv 150 m pentru detaliile altimetrice.
III.3.3. Lucrările din faza de teren ale radierilor planimetrice

Se consideră traseul parţial al drumuiri: A-201-202-203-… şi punctele de
detaliu ale conturului unei clădiri. Se efectuează, mai întâi, operaţiile de măsurare
pentru punctele drumuirii şi apoi a celor de radiere (fig. III.4).
Fig. III.4 – Ridicarea planimetrică prin metoda drumuirii, combinată cu metoda radierii
În punctul 201 al drumuirii, s-a considerat direcţia de referinţă (201-A), pe

baza căreia s-a procedat la efectuarea următoarelor măsurători:
• Unghiurile orizontale de legătură (β501, β504) dintre direcţia de referinţă
şi direcţiile succesive către punctele caracteristice ale terenului;
• Unghiurile verticale zenitale (Z201-501, Z201-504) ale aliniamentelor
direcţiilor vizate din punctul de staţie de drumuire, către punctele de detaliu;
• Distanţele înclinate (d201-501, d201-504) dintre punctul de drumuire şi
punctele de detaliu vizate pe teren.
III.3.4. Lucrările din faza de calcul ale radierilor planimetrice

• Calculul orientărilor vizelor punctelor radiate, se efectuează în funcţie
de orientarea direcţiei de referinţă şi de unghiurile orizontale de legătură:
θ 201−501 = θ 201− A + β 201 şi θ 201−504 = θ 201− A + β 202
• Reducerea distanţelor înclinate la orizont, în cazul măsurării distanţelor

pe cale directă cu panglica de oţel de 50 m, se determină cu relaţiile:
do201− 501 = di201− 501 ⋅ sin Z 201− 501
do201− 504 = di201− 504 ⋅ sin Z 201− 504
• Calculul coordonatelor rectangulare relative, se efectuează folosindu-

se relaţiile cunoscute sub următoarea formă:
∆X 201− 501 = do201− 501 ⋅ cosθ 201− 501
∆Y201− 501 = do201− 501 ⋅ sin θ 201− 501
În cazul radierilor planimetrice, coordonatele rectangulare relative ale
punctelor considerate nu se compensează. Precizia de determinare a acestor puncte
este în funcţie de precizia de măsurare pe teren a unghiurilor şi a distanţelor.
• Calculul coordonatelor rectangulare absolute, se efectuează în funcţie
de coordonatele absolute ale punctului de staţie de drumuire şi de coordonatele
relative, calculate anterior, cu ajutorul expresiilor:
X 501 = X 201 + ∆X 201− 501 X 504 = X 201 + ∆X 201− 504
şi
Y501 = Y201 + ∆Y201− 501 Y504 = Y201 + ∆Y201− 504
Coordonatele rectangulare absolute ale punctelor de radiere, se exprimă în
metri, cu trei zecimale, iar în continuare sunt folosite la întocmirea şi redactarea
planului topografic şi, respectiv, la calculul suprafeţelor prin metoda numerică.
III.4. ÎNTOCMIREA PLANURILOR TOPOGRAFICE

Metodele folosite de-a lungul timpului pentru întocmirea planurilor topografice
au fost stabilite în funcţie de o serie de factori, din care se evidenţiază: mărimea
suprafeţei terenului, scara numerică şi precizia de redactare. În ultimele decenii,
s-a remarcat, o evoluţie rapidă a tehnologiei producţiei cartografice, de la procedeul
de desenare manuală pe suport de hârtie şi până la procesarea datelor provenite din
măsurători şi redactarea automatizată în format digital a planului topografic.
III.4.1. Categorii de planuri topografice şi cadastrale

În urma efectuării tuturor operaţiilor de teren şi a procesării datelor obţinute
se trece la etapa de raportare a coordonatelor rectangulare (X, Y) în vederea
întocmirii şi redactării planului topografic.
Planurile topografice şi cadastrale sunt clasificate după o serie de criterii,
din care, sunt menţionate cele mai cunoscute şi folosite în activitatea practică.
a. După modul de întocmire şi conţinutul reprezentării
● Plan topografic de bază, întocmit în mod unitar pe întregul teritoriu al
ţării, într-un singur sistem de proiecţie cartografică, care cuprinde elementele de
planimetrie, hidrografie, altimetrie şi de toponimie, care satisface prin conţinut şi
formă cerinţele tuturor sectoarelor economice naţionale.
● Plan cadastral de bază, întocmit în mod unitar pe toate unităţile
administrativ-teritoriale ale ţării, care conţine reprezentarea grafică a tuturor
imobilelor la nivelul sectoarelor cadastrale şi legătura acestora cu baza de date din
registrele cadastrale.
● Plan de situaţie, întocmit pentru suprafeţe relativ mici de teren, care
reprezintă situaţia din momentul măsurării terenului.
● Plan de detaliu, întocmit la scară mare şi foarte mare, care reprezintă
elemente sau grupuri de elemente redate în mod amănunţit.
b. După modul de redactare/prezentare
● Planuri în format grafic sau analogic, pe suport de hârtie;
● Planuri în format numeric sau digital, înregistrat în memoria calculatorului,
care poate să fie afişat, analizat şi listat sau livrat pe suport magnetic.
c. După modul de obţinere directă sau indirectă a datelor numerice
● Planuri topografice, bazate pe măsurarea directă a terenului;
● Planuri restituite, bazate pe înregistrări fotoaeriene preluate şi prelucrate
cu aparatură fotogrammetrică.
d. După scara numerică de redactare grafică
● Planuri la scări mici: 1 : 10 000; 1 : 5 000;
● Planuri la scări medii: 1 : 2 000; 1 : 1 000;
● Planuri la scări mari: 1 : 500; 1 : 200;
● Planuri la scări foarte mari: 1 : 100; 1 : 50.
III.4.2. Metode de întocmire ale planurilor topografice

Dintre metodele folosite în procesul tehnologic de întocmire a planurilor
topografice sunt menţionate cele utilizate în mod frecvent.
a. Digitizarea sau scanarea – vectorizarea planurilor topografice
Operaţiunea propriu-zisă de digitizare a planurilor analogic existente se
desfăşoară, din punct de vedere practic, sub asistenţa unui SOFT corespunzător.
Prin utilizarea diferitelor programe se asigură în funcţie de randamentul
acestora, îndeplinirea următoarelor cerinţe tehnice: culegerea, stocarea, gestiunea,
prelucrarea şi arhivarea datelor numerice.
Procesul de conversie al planului grafic în formă numerică prin utilizarea
procesului de scanare-vectorizare cuprinde o serie de etape: vectorizarea automată,
generare topologie, verificări şi corectări, racordarea foilor vecine, regenerare
topologie care sunt finalizate prin încărcarea planului digital cu o serie de atribute.
b. Metoda măsurătorilor topografice clasice şi/sau automatizate
Metodele topografice clasice şi/sau moderne sunt utilizate în vederea
întocmirii planurilor topografice necesare lucrărilor de urbanism, la scara 1 : 1 000
şi 1 : 500. Pe baza datelor numerice se întocmeşte: fişierul punctelor, fişierele
elementelor măsurate şi desenul definitiv al planului topografic.
c. Metoda fotogrammetriei digitale
Obţinerea datelor pe cale fotogrammetrică este posibilă ca urmare a utilizării
unor senzori sau captatori fotogrammetrici. În urma unor transformări digitale,
sunt furnizate coordonatele plane măsurate în spaţiul modelului stereoscopic al
terenului. Scopul aerofotografierii digitale îl constituie obţinerea ortofotoplanului
în format digital, adecvat interpretării şi vectorizării parcelelor.
d. Metoda fotogrammetrică combinată cu metoda topografică
În cazul localităţilor urbane şi rurale, cu densitate mare de puncte
caracteristice ale terenului, unde se solicită întocmirea de planuri topografice şi
cadastrale, la scări mari şi foarte mari, se foloseşte în mod obişnuit, metoda
fotogrammetrică asociată cu metoda topografică clasică şi/sau modernă.
e. Metoda tehnologiei satelitare GPS-GNSS
Se bazează pe folosirea receptoarelor GPS de precizie geodezică, care
asigură poziţionarea planimetrică precisă a punctelor caracteristice ale terenului,
în vederea întocmirii şi redactării unor planuri topografice de situaţie.
f. Instrumente şi echipamente folosite la întocmirea planurilor
¾ În categoria instrumentelor şi echipamentelor clasice folosite în procesul
tehnologic de întocmire a planurilor topografice sunt menţionate: coordonatograful
rectangular; coordonatograful polar; raportoarele; echere; rigle gradate; compasul
sau distanţierul şi altele.
¾ În categoria instrumentelor şi echipamentelor automatizate sunt
menţionate: softurile de cartografiere, arhivare şi editare asociate cu calculatoare
performante (PC), plottere, ce servesc la transpunerea datelor digitale sub formă
grafică; imprimante, de diferite tipuri, funcţie de randamentul imprimării.
III.4.3. Operaţiile pregătitoare şi de redactare ale planurilor topografice

¾ În faza pregătitoare a întocmirii planului topografic se verifică şi se
definitivează inventarul de coordonate rectangulare plane (X, Y) ale punctelor
determinate în urma măsurătorilor, care urmează să fie raportate.
• Pentru stabilirea formatului de desen, se vor extrage valorile maxime şi
minime ale absciselor şi ale ordonatelor, pe baza cărora se obţin diferenţele:
∆X = X max − X min ; ∆Y = Ymax − Ymin
• Cele două valori obţinute (∆X, ∆Y) se reduc, mai întâi, la scara numerică
a planului, după care, se adaugă o valoare de 10 … 20 cm, obţinându-se lungimea
şi lăţimea standard a formatului de desen (a x b), respectiv, al suportului grafic.
• Se vor alege pentru originea sistemului rectangular de axe două valori
(X0, Y0), care să fie mai mici decât valorile minime (Xmin, Ymin) ale coordonatelor
rectangulare plane din întregul inventar al punctelor care urmează să fie raportate.
• Pe baza condiţiilor (X0 < Xmin) şi (Y0 < Ymin), se asigură raportarea
tuturor punctelor în sistemul axelor de coordonate cu originea O (X0, Y0).
• Se trasează caroiajul rectangular cu latura de 50, 100, 200 m şi de 500 m
pe ambele axe ale sistemului de coordonate, în funcţie de scara numerică adoptată
pentru raportarea şi întocmirea planului (fig. III.5).
Fig. III.5 – Sistemul de axe rectangulare şi caroiajul cu latura de 50 m
a. Raportarea punctelor prin coordonate rectangulare şi polare

Pe originalul planului topografic, se raportează toate coordonatele punctelor
înscrise în inventarul de puncte al ridicării topografice, după cum urmează:
¾ Metoda coordonatelor rectangulare (X, Y) cuprinde punctele vechi şi
punctele noi determinate prin metoda drumuirii şi radierii. Raportarea se
efectuează în funcţie de colţul de sud-vest al caroiajului, considerându-se ca
exemplu punctul de triangulaţie 501 şi punctul de drumuire 201 (fig. III.5).
¾ Metoda coordonatelor polare (β, do) se efectuează cu ajutorul
raportorului şi a riglei gradate. De exemplu, din punctul de drumuire 202 s-au
raportat punctele de radiere 501 şi 502 prin coordonatele polare (fig. III.5).
b. Verificarea raportării punctelor de drumuire şi de radiere
Se compară mărimea distanţei grafice măsurată între două puncte de
drumuire cu valoarea distanţei dintre aceleaşi puncte ale traseului drumuirii, care
s-a măsurat pe teren şi a fost redusă la orizont.
Dacă diferenţa dintre cele două mărimi este mai mică decât eroarea grafică
de raportare, care în funcţie de importanţa punctelor este cuprinsă între ± 0,2 mm
şi ± 0,5 mm rezultă că, punctele au fost raportate corect. În caz contrar, s-a
produs, o greşeală de raportare, care trebuie verificată şi corectată. După
verificarea tuturor punctelor raportate, se procedează la desenarea semnelor
convenţionale şi la înscrierea numerotării punctelor (fig. III.5).
c. Unirea punctelor raportate şi cartografierea planului
Unirea punctelor raportate se face, mai întâi în creion, în conformitate cu
schiţele întocmite pe teren, obţinându-se forma detaliilor planimetrice care
determină limitele de proprietate, categoriile de folosinţă şi alte detalii.
După definitivarea în creion a planului topografic se trece la operaţia de
trasare în tuş a elementelor cartografice. Se completează planul şi cu următoarele
elemente cartografice: proiecţia cartografică, sistemul de referinţă pentru cote, teritoriul
reprezentat, nomenclatura, scara de redactare, anul ridicării şi al redactării.
III.5. CALCULUL SUPRAFEŢELOR

În lucrările de cadastru fiecare imobil, care reprezintă o parcelă cu sau fără
construcţii, este definit în sistemul informaţional prin următoarele entităţi de bază:
suprafaţa măsurată, proprietarul, categoria de folosinţă, calitatea terenului sau a
construcţiei şi amplasarea teritorial-administrativă a imobilului.
Din punct de vedere topografic, prin noţiunea de suprafaţă se înţelege aria
cuprinsă în limitele unui contur închis, care s-a proiectat ortogonal pe un plan
orizontal de referinţă, fără a se ţine seama de relieful terenului.
Metodele şi procedeele folosite la calculul suprafeţelor sunt stabilite în
funcţie de metodele de ridicare folosite şi de precizia acestor măsurători.
În funcţie de elementele provenite din măsurătorile topografice de teren: distanţe
orizontale (do); unghiuri şi distanţe orizontale (β, do); fişiere de coordonate
rectangulare absolute (X, Y) se aplică metode grafice, mecanice şi numerice.
III.5.1. Calculul suprafeţelor prin procedeul geometric

Se aplică în cazul măsurătorilor, care au fost efectuate cu panglica de oţel de
50 m şi/sau cu echerul topografic. Din punct de vedere practic, se foloseşte,
panglica de oţel, cu ajutorul căreia se măsoară toate laturile necesare la calculul
suprafeţei şi sau panglica de oţel şi echerul topografic, care permite atât
coborârea cât şi ridicarea de perpendiculare pe un aliniament de bază.
Pentru calculul suprafeţelor prin procedeul geometric, se consideră conturul
poligonal 1-2-3-4-5-6-7-1, de suprafaţă „S“, care se poate împărţi, într-un număr
de cinci triunghiuri, ale căror laturi d1, d2, d3, …, d11, s-au măsurat cu panglica de
oţel de 50 m, direct reduse la orizont, în cazul terenului plan (fig. III.6).
Fig. III.6 – Calculul suprafeţelor prin procedeul geometric
Ariile triunghiurilor de suprafaţă S1, S2, S3, S4, S5, se determină pe baza
relaţiei de forma generală: S = p × ( p − a )× ( p − b)× ( p − c) [m2]
în care: a, b, c sunt lungimile laturilor triunghiului, iar „p” reprezintă semiperimetrul,
a+b+c
care se obţine cu expresia: p= [m]
2
În cazul poligonului considerat, au fost calculate mai întâi, suprafeţele
parţiale ale celor cinci triunghiuri şi apoi suprafaţa totală, cu relaţia:
S = S1 + S2 + S3 + S4 + S5 [m2]
III.5.2. Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic

Pentru stabilirea formulelor generale de calcul analitic al suprafeţelor, se
consideră suprafaţa unui triunghi determinat din măsurătorile de teren, prin
punctele 1, 2, 3 de coordonate rectangulare plane (fig. III.7).
Fig. III.7 – Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic

¾ Punctele de frântură ale triunghiului considerat (1, 2, 3) se proiectează,
mai întâi, pe axa ordonatelor (OY), obţinându-se trapezele notate prin următoarele
puncte ale conturului: 1-2-2'-1'; 2-3-3'-2' şi 1-3-3'-1'.
¾ Aria triunghiului 1-2-3 este egală cu diferenţa dintre suma suprafeţelor
celor două trapeze formate de laturile exterioare şi suprafaţa trapezului
determinată de latura interioară cu axa ordonatelor:
S123 = (S122'1' + S 233'2' ) − S133'1' [m2]
¾ Suprafaţa trapezelor, se obţine în funcţie de coordonatele rectangulare

absolute ale punctelor care delimitează fiecare trapez considerat:
S122'1' =
(B + b ) ⋅ h = ( X 1 + X 2 ) ⋅ (Y2 − Y1 ) ;
2 2
S 233'2' =
( X 2 + X 3 ) ⋅ (Y3 − Y2 ) şi S133'1' =
( X 1 + X 3 ) ⋅ (Y3 − Y1 ) .
2 2
¾ În urma înlocuirii celor trei relaţii de mai sus, în formula ariei
triunghiului 1-2-3 şi a dezvoltării parantezelor, se obţine:
2 ⋅ S123 = ( X 1 + X 2 ) ⋅ (Y2 − Y1 ) + ( X 2 + X 3 ) ⋅ (Y3 − Y2 ) − ( X 1 + X 3 ) ⋅ (Y3 − Y1 )
2 ⋅ S123 = X 1 ⋅ Y2 − X 1 ⋅ Y1 + X 2 ⋅ Y2 − X 2 ⋅ Y1 + X 2 ⋅ Y3 − X 2 ⋅ Y2 + X 3 ⋅ Y3 −
− X 3 ⋅ Y2 − X 1 ⋅ Y3 + X 1 ⋅ Y1 − X 3 ⋅ Y3 + X 3 ⋅ Y1
¾ După reducerea termenilor asemenea şi scoaterea în factor comun a
lui X1, X2 şi X3, rezultă o primă formulă de calcul a suprafeţei triunghiului:
2 ⋅ S123 = X 1 ⋅ (Y2 − Y3 ) + X 2 ⋅ (Y3 − Y1 ) + X 3 ⋅ (Y1 − Y2 ) [m2]
¾ Dacă se consideră sensul direct de calcul a suprafeţei şi notaţiile redate în

fig. II.24, se poate scrie, formula generală de calcul analitic al suprafeţelor, în
cazul unui poligon oarecare, cu „n” laturi, de forma:
i=n
2 ⋅ S = ∑ X i ⋅ (Yi +1 − Yi −1 ) [m2]
i =1
Calculul propriu-zis al suprafeţei unui poligon oarecare constă din înmulţirea,

în mod succesiv şi în sensul mişcării acelor unui ceasornic a abscisei fiecărui
punct (Xi) cu diferenţa dintre ordonata punctului următor (Yi+1) şi ordonata
punctului precedent (Yi-1). În continuare se procedează la însumarea algebrică a
tuturor produselor menţionate mai sus în formula de calcul analitic a suprafeţei:
• În mod asemănător punctele 1, 2, 3 se proiectează şi pe axa
absciselor (OX), de unde suprafaţa triunghiului 1-2-3, se obţine cu relaţia:
S123 = S311''3'' + S 233''2'' − S 211''2'' [m2]
¾ În urma înlocuirii coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe
conturul trapezelor şi a efectuării operaţiilor de calcul, se obţine:
− 2 ⋅ S123 = Y1 ⋅ ( X 2 − X 3 ) + Y2 ⋅ ( X 3 − X 1 ) + Y3 ⋅ ( X 1 − X 2 ) [m2]
¾ În cazul unui poligon oarecare cu „n” laturi, formula de calcul analitic

a suprafeţei, se poate generaliza sub următoarea formă:
i=n
− 2 ⋅ S123 = ∑ Yi ⋅ ( X i +1 − X i −1 ) [m2]
i =1
Cu cele două formule se obţine, mai întâi, suprafaţa dublă a poligonului

considerat, care apoi se împarte la doi, iar în cazul formulei cu rezultat negativ se
efectuează pozitivarea acestora, prin înmulţirea cu (-1).
Cele două rezultate obţinute pentru mărimea pozitivă a suprafeţei (+2S) şi,
respectiv, pentru cea negativă (-2S) trebuie să fie perfect egale, neadmiţându-se
diferenţe între cele valori numerice.
Formulele generale de calcul se aplică din punct de vedere practic pentru
orice număr de puncte de frântură ale unui contur poligonal, iar rezultatele
obţinute trebuie să fie egale şi cu semne diferite.
Procedeul analitic asigură din punct de vedere principial, precizia cea mai
mare de calcul a suprafeţelor, în raport cu alte procedee folosite. Pentru folosirea
procedeului de calcul analitic al suprafeţelor, trebuie să fie cunoscute coordonatele
rectangulare plane ale punctelor de pe conturul geometric al fiecărui imobil.
● Teste de autoevaluare U.I. III

1. Ce asemănări şi deosebiri sunt evidenţiate între reţeaua geodezică de sprijin
clasică şi reţeaua satelitară?
2. Definiţi criteriile de clasificare ale drumuirilor planimetrice.
3. Enumeraţi şi caracterizaţi lucrările din faza de teren a drumuirilor planimetrice.
4. Enumeraţi şi caracterizaţi lucrările din faza de calcul a drumuirilor planimetrice.
5. Ce se înţelege prin operaţia de compensare a coordonatelor rectangulare
relative a unei drumuiri planimetrice închise?
6. Definiţi criteriile de clasificare ale radierilor planimetrice.
7. Care sunt lucrările din faza de teren a ridicărilor planimetrice?
8. Care sunt lucrările din faza de calcul a ridicărilor planimetrice?
9. Ce sunt elementele de planimetrie reprezentate pe planuri?
10. Descrieţi metodele de întocmire a planurilor topografice.
11. Definiţi operaţiile din faza pregătitoare a planului topografic.
12. Prezentaţi principalele operaţii ale întocmirii şi redactării unui plan topografic.
● Lucrare de verificare U.I. III

Calculul unei drumuiri planimetrice închise pe un punct de sprijin de
coordonate rectangulare plane cunoscute al reţelei de triangulaţie, pe baza
elementelor liniare şi unghiulare măsurate pe teren.
● Rezumatul U.I. III

Din expunerea cât mai riguroasă a acestei unităţi de învăţare s-a urmărit
înţelegerea şi parcurgerea tuturor operaţiilor necesare pentru ridicarea topografică
a unei suprafeţe de teren, prin metoda drumuirii planimetrice combinate cu
metoda radierilor.
Pe baza datelor rezultate din măsurătorile topografice de teren şi a
operaţiilor de calcul aferente, care au condus la obţinerea inventarului de
coordonate rectangulare plane a punctelor din reţeaua de sprijin şi de ridicare, s-a
prezentat modul de întocmire şi de redactare a planului topografic a unui imobil.
● Bibliografie U.I. III

Boş N., Topografie. Editura didactică şi Pedologică Bucureşti, 1993
Coşarcă C., Topografie inginerească, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003
Grecea C., Complemente de măsurători terestre, Editura Politehnica,
Timişoara, 2006
Ienciu I., Oprea L., Prelucrarea automată a datelor analitice şi grafice din
topografie şi cadastru, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
Nistor Gh., Topografie-Lucrări practice. Editura U.T. Iaşi, 2002
Onose D., Topografie. Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004
79
U.I. IV
NIVELMENTUL
● Cuprins U.I. IV
IV.1. Noţiuni generale de nivelment
IV.2. Tipuri de nivelment
IV.3. Reţeaua geodezică de nivelment clasic
IV.4. Nivelmentul geometric
IV.4.1. Principiul de măsurare al nivelmentului geometric
IV.4.2. Criteriile de clasificare ale nivelmentului geometric
IV.4.3. Instrumente de nivelment geometric
IV.4.4. Mire de nivelment geometric
IV.4.5. Nivelmentul geometric de mijloc simplu
IV.5. Metode de reprezentare ale reliefului terenului pe hărţi şi planuri topografice
IV.5.1. Procedeul vederii în perspectivă a reliefului terenului
IV.5.2. Metoda haşurilor
IV.5.3. Metoda tentelor hipsometrice
IV.5.4. Metoda planului cotat nivelitic
IV.5.5. Metoda curbelor de nivel
IV.5.6. Principiul reprezentării reliefului prin metoda curbelor de nivel
IV.5.7. Stabilirea echidistanţei naturale sau numerice a curbelor de nivel
IV.5.8. Clasificarea şi reprezentarea grafică a curbelor de nivel
IV.6. Calculul pantei terenului
IV.7. Exprimarea numerică a pantei terenului
IV.8. Calculul pantei terenului pe hărţile şi planurile topografice cu curbe de nivel
● Obiective U.I. IV
- Cunoaşterea principalelor metode folosite în ridicările de nivelment;
- Însuşirea principalelor tipuri de nivelment;
- Cunoaşterea metodelor de reprezentare ale reliefului terenului;
- Definirea formelor de relief ale terenurilor şi a modului de reprezentare;
- Definirea noţiunii de pantă şi a modului de exprimare;
- Determinarea pantei terenului pe planuri şi hărţi cu curbe de nivel.
IV.1. NOŢIUNI GENERALE DE NIVELMENT

Prin măsurătorile de nivelment se completează planimetria terenului cu
reprezentarea reliefului, obţinându-se o imagine completă asupra teritoriului
măsurat, pe baza raportării punctelor de coordonate plane (X, Y) obţinute în urma
ridicărilor planimetrice şi, respectiv, prin determinarea cotelor absolute (Z) ale
punctelor suprafeţei topografice, faţă de o suprafaţă de referinţă.
Reţeaua geodezică de nivelment a teritoriului României cuprinde repere de
nivelment amplasate în lungul căilor de comunicaţii (căi ferate, şosele, străzi),
care din punct de vedere altitudinal au fost determinate în sistemul cotelor
normale, cu o precizie ridicată, cu planul de referinţă Marea Neagră-1975.
Nivelmentul sau altimetria se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor
folosite pentru determinarea diferenţelor de nivel între diferite puncte ale
terenului, precum şi a poziţiei pe verticală a acestor puncte de pe suprafaţa
topografică, faţă de o suprafaţă de referinţă. Pe baza punctelor de cote cunoscute
se efectuează reprezentarea reliefului terenului pe planuri şi hărţi topografice.
Pentru determinarea cotelor absolute ale punctelor caracteristice de pe
suprafaţa topografică, precum şi a celor de pe fundul mărilor şi oceanelor, s-a
stabilit, ca suprafaţă de nivel zero, suprafaţa geoidului.
Suprafaţa de nivel zero este reprezentată „în mod intuitiv” de prelungirea pe
sub scoarţa terestră a continentelor de nivelul mediu liniştit al mărilor şi oceanelor
care determină forma geometrică a geoidului (fig. IV.1).
Fig. IV.1 – Secţiune verticală prin suprafaţa topografică a Pământului

Nivelmentul 81
Geoidul este o suprafaţă echipotenţială care din punctul de vedere al
acceleraţiei gravitaţionale este perpendiculară, în orice punct al ei la direcţia
gravitaţiei dată cu firul cu plumb. Denumirea formei fundamentale a Pământului
ca geoid a fost stabilită de către geodezul J. B. Listing, în anul 1873.
Cota sau altitudinea fiecărui punct se măsoară pe direcţia verticalei dată de
firul cu plumb (VAV'A sau VBV'B), direcţie ce corespunde cu cea a acceleraţiei
gravitaţiei, fiind determinată faţă de suprafaţa geoidului.
• Suprafaţa de nivel zero, s-a materializat, în cazul teritoriului României,
prin reperul zero fundamental, în Capela Militară din portul Constanţa, care
reprezintă suprafaţa liniştită, de nivel mediu a Mării Negre, faţă de care se
determină cotele absolute ale punctelor topografice.
• Cota absolută sau altitudinea unui punct topografic (ZA = AA0) este
distanţa pe verticală, între suprafaţa de nivel zero şi suprafaţa de nivel ce trece
prin punctul considerat, fiind exprimată în metri.
• Cota relativă sau convenţională a unui punct topografic reprezintă cota
determinată dintre o suprafaţă de nivel oarecare şi suprafaţa de nivel a punctului
considerat, fiind exprimată în metri.
• Diferenţa de nivel dintre două puncte topografice (∆ZAB = BB') este
distanţa măsurată pe verticală în metri, dintre suprafeţele de nivel ce trec prin
punctele considerate (A şi B), care din punct de vedere principial rezultă din
măsurătorile de nivelment executate pe teren. Dacă cotele absolute ale celor două
puncte A şi B sunt cunoscute se obţine: ∆ZAB = (ZB - ZA).
• Cotele ortometrice (+Z) şi cotele batimetrice (-Z) sunt determinate în
raport cu suprafaţa de nivel zero a geoidului, atât pentru suprafaţa uscatului, fiind
măsurate în sens pozitiv, cât şi pentru suprafaţa mărilor şi oceanelor, în sens
negativ, care ocupă circa 70% în suprafaţa Pământului.
• Cotele geodezice se determină faţă de suprafaţa elipsoidului terestru, care
nu coincide cu suprafaţa geoidului.
IV.2. TIPURI DE NIVELMENT

Principiul de bază al ridicărilor de nivelment îl constituie modul de
determinare al diferenţelor de nivel dintre punctele caracteristice ale terenului.
În funcţie de instrumentele şi metodele folosite pentru măsurarea pe teren a
diferenţelor de nivel dintre două puncte se disting următoarele tipuri de nivelment,
ce se diferenţiază atât ca precizie, cât şi ca principii teoretice:
a. Nivelmentul geometric sau direct
Se execută cu nivele topografice a căror construcţie, se bazează pe
principiul vizelor orizontale. Diferenţa de nivel dintre două puncte (A şi B) se
obţine în mod direct, în funcţie de înălţimile a şi b ale unei vize orizontale, care
sunt citite pe mirele ţinute în poziţie verticală în punctele respective (fig. IV.2).
Fig. IV.2 –Măsurarea diferenţei de nivel, în cazul nivelmentului geometric
b. Nivelmentul trigonometric sau indirect

Se foloseşte în cazul terenurilor cu pante mari, fiind bazat pe principiul
vizelor înclinate, într-o secţiune verticală a unui aliniament. Se execută cu aparate
care dau vize înclinate (teodolite sau tahimetre) şi care realizează măsurarea
unghiului de pantă (α) sau a unghiului zenital (Z).
Diferenţa de nivel dintre puncte considerate (A şi B) se determină indirect
cu ajutorul următoarelor formule trigonometrice (fig. IV.3).
∆ZAB = doAB • tg αAB sau ∆ZAB = doAB • ctg ZAB [m]
Fig. IV.3 – Măsurarea diferenţei de nivel, în cazul nivelmentului trigonometric

Nivelmentul 83
c. Nivelmentul barometric sau fizic
Se bazează pe principiul, cunoscut din fizică, conform căruia presiunea
atmosferică scade pe măsură ce creşte altitudinea. În acest scop sunt folosite
barometre aneroide sau altimetre, cu ajutorul cărora diferenţa de nivel se
determină pe baza variaţiei presiunii atmosferice dintre două puncte.
d. Nivelmentul fotogrammetric sau stereofotogrammetric
Se execută cu aparate şi metode fotogrammetrice, care utilizează fotograme
aeriene sau terestre, precum şi instrumente specifice de laborator.
e. Nivelmentul satelitar
Se execută cu metode şi tehnici de observaţii satelitare cu ajutorul diferitelor
receptoare, sistemul NAVSTAR G.P.S. (Global Positioning System). Sistemul
NAVSTAR cuprinde: 32 sateliţi disponibili; 6 planuri orbitale; altitudinea de
20 200 km cu perioada de revoluţie 11 ore şi 56 minute.
IV.3. REŢEAUA GEODEZICĂ DE NIVELMENT CLASIC

Reţeaua de sprijin a ridicărilor de nivelment a fost realizată în mai multe
etape distincte, din care sunt menţionate următoarele:
- Reţeaua de nivelment de înaltă precizie, de ordinul ZERO, realizată şi
compensată în plan de referinţă pentru conte normale Marea Neagră-1975, în
perioada cuprinsă între anii 1974-1990;
- Reţeaua de nivelment de ordinul I-V cu plan de referinţă pentru cote
normale Marea Neagră-1975, ediţia 1990.
Reţeaua de sprijin este alcătuită din puncte de ordinul I, II, III şi IV, care
împreună formează reţeaua nivelmentului clasic a României, care este independentă
de reţeaua geodezică de sprijin a ridicărilor planimetrice.
• Nivelmentul geometric de ordinul I constituie o lucrare geodezică de o
înaltă precizie, care s-a determinat cu o eroare medie pătratică de ± 0,5 mm / 1 km
de drumuire. Reţeaua de nivelment geometric de ordinul I a fost realizată prin
drumuiri de nivelment geometric cu punctul iniţial pe reperul fundamental de cotă
zero, din portul Constanţa. Aceste drumuiri s-au desfăşurat pe trasee închise cu
lungimea totală de până la 1 200-1 500 km.
• Nivelmentul geometric de ordinul II s-a executat între punctele de
ordinul I, prin drumuiri de nivelment geometric cu lungimea totală a traseului de
până la 500-600 km şi cu o precizie de ± 5 mm L , unde (L) este lungimea
traseului unei drumuiri de nivelment geometric, în km.
• Nivelmentul geometric de ordinul III, s-a executat printr-o serie de
drumuiri de nivelment geometric cu o lungime totală (L) a traseului de 150-200 km
şi cu o precizie de până la ± 10 mm L .
• Nivelmentul geometric de ordinul IV s-a desfăşurat sub formă de
poligoane, între punctele de ordin superior (I, II, III), cu lungimea traseului de
până la 100 km şi cu o precizie de ± 20 mm L .
Din punct de vedere practic reţeaua de nivelment geometric a României
cuprinde: reţeaua generală, reţeaua de îndesire şi reţeaua locală.
Baza de date a nivelmentului general al României este constituită dintr-un
număr de 17 500 repere, care s-au determinat în sistemul de cote normale Marea
Neagră-1975, fiind folosite în ridicările topografice la scările standard. Lungimea
totală a reţelei de nivelment geometric este de aproximativ 19 000 km.
IV.4. NIVELMENTUL GEOMETRIC

Nivelmentul geometric sau direct este o metodă de măsurare a diferenţelor
de nivel, ce se bazează pe principiul vizelor orizontale, cu ajutorul cărora se
determină cotele absolute ale punctelor de pe suprafaţa terestră.
IV.4.1. Principiul de măsurare al nivelmentului geometric

Prin măsurătorile de nivelment geometric se determină în mod direct
diferenţa de nivel între două puncte, relativ apropiate, cu ajutorul vizelor
orizontale, care se transmit cu un instrument de nivel, pe mirele ţinute în poziţie
verticală în punctele marcate pe teren.
Diferenţa de nivel dintre două puncte se obţine în funcţie de citirile a şi b
efectuate pe cele două mire topografice, cu relaţia: ∆ZAB = a − b (fig. IV.4).
Fig. IV.4 – Principiul de bază al nivelmentului geometric

Nivelmentul 85
Din punct de vedere practic, nivelmentul geometric se foloseşte în cazul
terenurilor relativ plane sau cu o înclinare redusă. Acest tip de nivelment este
considerat sub aspectul măsurării diferenţelor de nivel şi a determinării cotelor
absolute, ca fiind cel mai precis.
IV.4.2. Criteriile de clasificare ale nivelmentului geometric

În funcţie de principiul şi de precizia de măsurare a diferenţelor de nivel se
disting următoarele criterii de clasificare ale nivelmentului geometric.
¾ După modul de staţionare pe teren a instrumentului de nivel:
● Nivelment geometric de mijloc, unde se staţionează cu instrumentul de
nivel la mijlocul distanţei dintre punctul de cotă cunoscută şi punctul a cărui cotă
trebuie să fie determinată, între care se va măsura o diferenţă de nivel.
● Nivelment geometric de capăt, unde instrumentul de nivel se aşează în
punctul de cotă cunoscută, iar în punctul a cărui cotă trebuie să fie determinată se
ţine o miră în poziţie verticală, între care se va obţine o diferenţă de nivel.
¾ După modul de măsurare pe teren a diferenţelor de nivel:
● Nivelment geometric simplu de mijloc şi simplu de capăt, la care
diferenţa de nivel dintre punctul de cotă cunoscută şi punctul sau punctele de cote
necunoscute, se determină, dintr-o singură staţie, care din punct de vedere practic
corespunde unui traseu scurt de până la 90-150 m, unde se poate aplica şi
metoda radierii de nivelment geometric.
● Nivelment geometric compus de mijloc şi compus de capăt, se aplică în
cazul unor trasee cu o lungime de până la 3-5 km sau mai mari. Diferenţele de
nivel dintre punctele considerate pe lungimea traseului se determină din mai
multe staţii, prin metoda drumuirii de nivelment geometric.
¾ După precizia de măsurare a diferenţelor de nivel:
● Nivelment geometric de înaltă precizie, cu eroarea: ≤ (± 0,5 mm / km).
● Nivelment geometric de precizie, cu eroarea: ≤ (± 2 mm / km).
● Nivelment geometric de precizie medie, cu eroarea: ≤ (± 6 mm / km).
IV.4.3. Instrumente de nivelment geometric

Instrumentele de nivel folosite în ridicările de nivelment geometric trebuie
să realizeze în mod riguros orizontalizarea axei de vizare a lunetei, pe baza
căreia se efectuează pe teren citirile pe mira verticală, în dreptul celor trei fire
stadimetrice ale câmpului reticular al lunetei.
După modul de realizare a vizelor orizontale ale axei lunetei, se disting
următoarele trei tipuri distincte de instrumente de nivelment geometric:
− nivele clasice cu orizontalizare manuală, cu şurub de fină calare;
− nivele moderne cu orizontalizare automată a axei de vizare, care se
efectuează cu ajutorul unui compensator optic;
− nivele electronice sau digitale, care asigură în mod automatizat înregistrarea
citirilor pe miră în timpul observaţiilor de teren.
a. Nivele clasice cu orizontalizare manuală şi cu şurub de fină calare
Instrumentele de nivel clasice fixe sau rigide au fost modernizate prin
adaptări ale sistemului mecanic şi ale sistemului optic (fig. IV.5).
Fig. IV.5 – Nivelă clasică cu şurub de fină calare

LEGENDA:
1. Luneta, cu axa de vizare LL′;
2. Nivela torică, cu directricea DD′;
3. Ambaza sau suportul instrumentului;
4. Nivela sferică, cu axa verticală VSV′S;
5. Şuruburi de calare;
6. Placa de tensiune;
7. Şurub de blocare a mişcării lunetei în plan orizontal;
8. Şurub de rectificare al nivelei torice;
9. Traversă sau pârghie de basculare articulată la un capăt de corpul lunetă -
nivelă torică, iar la celălalt capăt având un şurub de fină calare;
10. Şurub de fină calare, care asigură înclinarea fină a ansamblului lunetă -
nivelă torică, în plan vertical.
Nivelele sunt realizate cu cercuri orizontale gradate 400g / 360°. Cele patru
axe teoretice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
− condiţia de verticalitate: axa principală VV′ să fie verticală;
− condiţia de perpendicularitate: DD′ ⊥ VV′;
− condiţia de paralelism: LL′ ⎥⎪ DD′ şi VSV′S ⎥⎪ VV′.
Nivelmentul 87
Pentru executarea corectă a observaţiilor de nivelment, se efectuează, mai
întâi, o calare aproximativă cu ajutorul nivelei sferice (4), apoi calarea de precizie
cu ajutorul nivelei torice (2). Orizontalizarea axei de vizare a lunetei (LL′) se face
cu ajutorul nivelei torice obişnuite sau cu coincidenţă (2) şi a şurubului de fină de
calare (10), pentru fiecare viză în parte şi se verifică de fiecare dată, înainte de
efectuarea citirilor pe miră.
În momentul aducerii bulei de aer a nivelei torice între repere, se consideră
că, orizontalitatea este realizată, iar cele două jumătăţi ale bulei sunt aduse cap
la cap (fig. IV.6.a) sau în coincidenţă (fig. IV.6.b). Observarea coincidenţei dintre
cele două jumătăţi ale bulei, se face printr-un ocular situat în stânga lunetei, unde
imaginea este adusă prin intermediul unor prisme, iar la unele instrumente de
mare precizie, imaginea coincidenţei bulei nivelei torice este adusă direct în
câmpul ocularului lunetei (fig. IV.6.c).
Fig. IV.6 – Calarea nivelei topografice, cu nivela torică de precizie
Reţeaua generală de nivelment geometric (I, II, III şi IV) a teritoriului

României au fost realizată cu ajutorul instrumentelor de nivel clasice.
În funcţie de precizia de execuţie a nivelmentului geometric, cu ajutorul
nivelelor clasice cu nivelă torică de contact şi şurub de fină calare, se disting trei
tipuri constructive de instrumente de nivel:
• Nivele clasice de precizie medie ≤ (± 6 mm/km): nivelul 5153-B, realizat
de firma Filotecnica Salmoiraghi (Milano); nivelul Ni - B1 MOM (Budapesta);
nivelul N10 Wild - Heerbrugg AG şi altele.
• Nivele clasice de precizie ≤ (± 2 mm/km): nivelele 5167 şi 5169,
realizate de firma Filotecnica Salmoiraghi (Milano); nivelul N2 Wild Heerbrugg
AG şi nivelul Ni - 030 Zeiss.
• Nivele clasice de înaltă precizie ≤ ( ± 0,5 mm/km): nivelul de tipul Ni
A1 − MOM NA1; nivelul N3 − Wild; nivelul Ni 004 Zeiss şi altele.
b. Nivele moderne cu orizontalizare automată a axei de vizare
În vederea creşterii randamentului ridicărilor nivelitice au fost concepute şi
realizate instrumente de nivelment geometric fără nivelă torică de contact. La
aceste instrumente se realizează orizontalizarea automată a axei de vizare cu
ajutorul unui compensator optic, după ce în prealabil se efectuează o calare
aproximativă cu nivela sferică şi şuruburile de calare.
Din punct de vedere constructiv, se disting, următoarele trei tipuri de
compensatoare, şi anume: cu pendul, cu nivelă şi cu lichid. Precizia nivelelor cu
orizontalizare automată a axei de vizare este determinată de puterea de mărire a
lunetei şi de precizia compensatorului folosit. În funcţie de precizia de măsurare a
diferenţelor de nivel, se consideră următoarele tipuri constructive:
• Nivele automate cu compensatoare cu pendul, de precizie medie
≤ ( ± 6 mm/km): 5173 Filotecnica Salmoiraghi (Milano); NI-D1 MOM (Budapesta);
Ni 025 - Zeiss Jena; Ni 050 - Zeiss Jena, iar din generaţiile mai noi se
evidenţiază nivela Ni 50 - Zeiss Jena.
• Nivele automate cu compensatoare cu pendul, de precizie
≤ ( ± 2 mm/km), tipurile mai vechi: Ni-B3 MOM (Budapesta) şi NA 2 Wild-
Heerbrugg AG, iar din noua generaţie a nivelelor automate ale firmei Carl
Zeiss - Jena se evidenţiază: nivelul Ni 30 şi nivelul Ni 40.
• Nivele automate cu compensatoare cu pendul, de înaltă precizie
≤ (± 0,5 mm/km): 5190 Filotecnica Salmoiraghi (Milano); Koni 007 Zeiss;
nivela de tipul Ni 002 Zeiss şi altele.
c. Nivele electronice digitale
Pentru modernizarea reţelelor de nivelment geometric de înaltă precizie şi,
respectiv, pentru măsurarea unor deformaţii ale diferitelor construcţii, s-a realizat,
o serie nouă de nivele digitale. În acest scop, s-a realizat implementarea în corpul
nivelei a unui detector electronic integrat, iar mira clasică de nivelment a fost
înlocuită cu o miră, care include o riglă codificată.
Din punct de vedere principial, valorile culese de pe rigla codificată sunt
sesizate cu o precizie ridicată, analizate de un calculator integrat şi apoi stocate
într-o memorie internă. Dintre cele mai cunoscute şi folosite tipuri de nivele
digitale, în executarea ridicărilor de nivelment geometric sunt cele realizate de
următoarele firme: Zeiss, Wild, Leica şi altele. Precizia de determinarea cotelor
este cuprinsă între ± 0,3 mm şi ± 0,7 mm pe kilometru dublu de nivelment.
Nivelmentul 89
IV.4.4. Mire de nivelment geometric
a. Mirele topografice, denumite şi mire centimetrice sunt folosite atât în
ridicările de planimetrie, cât şi în ridicările de nivelment, de precizie mică şi
medie. Mirele sunt confecţionate din lemn uscat, cu lungimea de 2, 3 sau 4 m,
lăţimea de 10 ... 14 cm şi cu o grosime de 2 - 3 cm, fiind pliante sau telescopice,
în timpul transportului pentru lucrările de teren. Cele două capete ale mirei sunt
protejate de rame metalice, iar la o înălţime de 1,25 m de la baza mirei sunt
montate două mânere, ce servesc la ţinerea mirei în poziţie verticală. Pe o faţă a
mirei sunt trasate diviziunile centimetrice, fiind grupate în primii cinci centimetri
ai fiecărui decimetru care semnifică litera E.
Numerotarea diviziunilor se face pe fiecare decimetru, prin metri şi
decimetri, începându-se cu baza mirei: 00; 01; 02; ... ; 10; ..., care sunt înscrise în
poziţie dreaptă sau răsturnată, prin culoare neagră sau roşie pe fondul alb al mirei
în funcţie de imaginea directă sau inversă dată de luneta nivelei (fig. IV.7.a).
b. Mirele cu bandă de invar sunt folosite în cazul nivelmentului de precizie
şi de înaltă precizie împreună cu nivele prevăzute cu micrometru optic.
Aceste mire sunt confecţionate din lemn uscat, cu lungimea de 1,75 m şi de
3,0 m, nefiind pliabile în timpul transportului. Banda de invar (aliaj de 64% oţel şi
36% nichel, cu un coeficient de dilataţie de ± 0,000/ mm/ m şi grad Celsius) cu
lăţimea de 2,5 cm este fixată rigid pe mijlocul mirei (fig. IV.7.b).
c. Mirele cu coduri de bare sunt realizate printr-o construcţie specială, care
pe o faţă sunt gradate cu coduri de bare, iar pe cealaltă faţă cu gradaţii
centimetrice. Codurile de bare au fost trasate prin procedee riguroase cu o precizie de
± 0,001 mm, fiind diferite de la o firmă constructoare la alta.
Mira firmei Leica s-a realizat printr-un cod pseudoaleator aperiodic, care
cuprinde 2 000 elemente într-un spaţiu de 4 050 mm. În cazul mirei Zeiss,
modularea codului se bazează pe o alternanţă alb-negru / 2 cm (fig. IV.7.c).
Leica Zeiss Topcon
a. Mire centimetrice b. Mire cu bandă invar c. Mire cu cod de bare

Fig. IV.7 – Mire de nivelment geometric
IV.4.5. Nivelmentul geometric de mijloc simplu
Se bazează pe principiul staţionării cu instrumentul de nivel la mijlocul
distanţei dintre cele două puncte ale unui aliniament. Instalarea nivelei se poate
face pe aliniamentul dintre punctele date sau lateral faţă de acesta, dar cu condiţia
păstrării egalităţii distanţelor dintre aparat şi cele două puncte, cu o abatere de 1-2 m.
Distanţa dintre instrumentul de nivel şi miră se numeşte portee, iar distanţa
dintre cele două mire consecutive de pe traseul dat se numeşte niveleu.
Se consideră punctele A şi B şi se cere măsurarea diferenţei de nivel ∆ZAB
dintre cele două puncte şi determinarea cotei absolute a punctului B (fig. IV.8).
Fig. IV.8 – Nivelmentul geometric de mijloc simplu
a. În faza de teren se execută următoarele operaţii de măsurare:

- Se aşează instrumentul de nivel în poziţie corectă de lucru, în punctul de
staţie S, unde se efectuează calarea aproximativă şi apoi calarea de precizie, în
funcţie de tipul constructiv al nivelei folosite;
- Se ţine câte o miră cu diviziunea zero pe reperul din punctul A şi apoi pe
reperul din punctul B, în poziţie perfect verticală;
- Se efectuează citirile pe miră la cele trei fire, mai întâi pe mira din punctul
A, considerat în mod convenţional punct înapoi, unde se vor obţine următoarele
citiri: LA0 la firul nivelor şi LA1 , LA2 la firele stadimetrice de sus şi de jos şi apoi pe
mira din punctul B, considerat punct înainte, cu citirile: LB0 şi LB1 , LB2 .
Nivelmentul 91
L1 + L 2
- Se verifică citirile efectuate la cele trei fire, cu relaţia: L 0 = sau
2
prin diferenţele (L1 - L0) = ( L0 - L2), în limitele unei abateri de până la 1-2 mm;
b. În faza de calcul, se determină cota punctului B (ZB), în funcţie de cota
cunoscută a punctului A (ZA), în următoarele două procedee:
• Cu ajutorul diferenţei de nivel dintre cele două puncte, cu relaţia de
forma: ∆ZAB = LA0 - LB0 , în care:
LA0 - citirea la firul reticular nivelor pe mira din punctul A;
LB0 - citirea la firul reticular nivelor pe mira din punctul B.
Diferenţa de nivel dintre cele două puncte ∆ZAB poate să fie pozitivă sau
negativă, în funcţie de citirea de pe mira din punctul înapoi, care poate să fie mai
mare sau mai mică decât citirea de pe mira din punctul înainte.
Cota punctului B este egală cu cota cunoscută a punctului A, la care se
adună algebric diferenţa de nivel ∆ZAB, obţinându-se: ZB = ZA + ∆ZAB
Exemplu: citirile în mm pe mira din A: LA1 = 2752; LA2 = 2304; LA0 = 2528
şi, respectiv, citirile în mm pe mira din B: LB1 = 1516; LB2 = 0990; LB0 = 1253 şi
cota absolută a punctului A (ZA = 160,421 m) în mm.
Se calculează: ∆ZAB = LA0 - LB0 = 2,528 - 1,253 = 1,275 m
ZB = ZA +∆ZAB = 160,421 + 1,275 = 161,696 m.

• Cu ajutorul cotei planului de viză al instrumentului de nivel
Se determină mai întâi cota planului de viză al instrumentului de nivel, din
punctul de staţie S, cu relaţia: Zpv = ZA + LA0 .
În continuare, se calculează cota punctului B ca fiind egală cu diferenţa
dintre cota planului de viză şi citirea la firul reticulat nivelor pe mira din punctul
B, a cărei cotă trebuie să fie determinată.
Se calculează: Zpv = ZA + LA0 = 160,421 + 2,528 = 162,949 m;
ZB = Zpv - LB0 = 162,949 - 1,253 = 161,696 m.

Din punct de vedere principial, procedeul diferenţei de nivel, se foloseşte
în ridicările de nivelment prin metoda drumuirilor de nivelment geometric, iar
procedeul cotei planului de viză, denumit şi procedeul orizontului
instrumentului, se recomandă pentru calculul cotelor punctelor de radiere şi ale
punctelor de pe profilele transversale ale ridicărilor de nivelment.
IV.5. METODE DE REPREZENTARE ALE RELIEFULUI
TERENULUI PE HĂRŢI ŞI PLANURI TOPOGRAFICE
Reprezentarea grafică a formelor de relief ale terenului asigură rezolvarea
problemelor de altimetrie pe hărţi topografice unde se poate analiza aspectul
general al macroreliefului. În mod asemănător se rezolvă pe planuri topografice o
serie de probleme specifice ale microreliefului terenului.
De-a lungul timpului au fost folosite, o serie de metode de reprezentare ale
reliefului, pe hărţi şi planuri, care din punct de vedere practic s-au dovedit mai
mult sau mai puţin riguroase.
IV.5.1. Procedeul vederii în perspectivă a reliefului terenului

Din punct de vedere principial, procedeul vederii în perspectivă al
reliefului, constă în reprezentarea neregularităţilor suprafeţei terestre şi, în
special, a formelor de relief pozitive, pe baza desenării în profil a unor movile
sau moviliţe, fie individual, fie grupate, care sunt evidenţiate prin haşuri pe
partea estică sau vestică a acestora.
Procedeul perspectivei şi-a găsit aplicarea practică din cele mai vechi
timpuri şi până către sfârşitul secolului al XVIII-lea. În acest context, este
menţionat faptul că, reprezentarea reliefului prin procedeul perspectivei s-a folosit
pe primele hărţi româneşti. Sunt citate harta Ţării Româneşti, întocmită în anul
1700 de stolnicul Constantin Cantacuzino şi harta Moldovei, întocmită în anul
1737, de către Dimitrie Cantemir.
Modul de reprezentarea al reliefului prin procedeul vederii în perspectivă,
este exemplificat printr-o porţiune din harta Ţării Româneşti (fig. IV.9).
Fig. IV.9 – Reprezentarea reliefului prin procedeul vederii în perspectivă,

pe un fragment din harta Ţării Româneşti, din anul 1700
Nivelmentul 93
IV.5.2. Metoda haşurilor de reprezentare a reliefului terenului
Prin această metodă, care a fost introdusă în anul 1799, de către geodezul
T.G. LEHMAN, înălţimile şi categoriile de pante ale versanţilor sunt acoperite cu
haşuri, trasate pe baza principiului iluminării verticale.
Pentru trasarea propriu-zisă a haşurilor sunt folosite grupe ale mărimii
unghiurilor verticale de pantă, cărora în reprezentarea convenţională, le vor
corespunde un raport între grosimea haşurilor şi spaţiul dintre ele. Pe baza acestui
principiu, se consideră că, terenurile relativ orizontale (şesuri, podişuri,
platouri) şi versanţii cu pantă mică, nu se haşurează, ceea ce creează aspectul
unor umbre care acoperă pantele considerate. Pe măsură ce panta terenului este
mai mare, cu atât zona respectivă primeşte mai puţină lumină şi invers.
Haşurile sunt trasate, în mod obişnuit, pe linia de cea mai mare pantă, fiind
mai dese, scurte şi îngroşate pe versanţii cu pantă mare (zone mai întunecate)
şi, respectiv, mai rare, lungi şi subţiri pe terenurile cu pantă mai mică.
Reprezentarea reliefului prin metoda haşurilor (fig. IV.10.a), este plastică şi
expresivă, în raport cu aspectul şi poziţia reciprocă a formelor de relief, în
comparaţie cu metoda curbelor de nivel (fig. IV.10.b).
a. Haşuri b. Curbe de nivel

Fig. IV.10 – Reprezentarea reliefului prin haşuri (a) şi curbe de nivel (b)
IV.5.3. Metoda tentelor hipsometrice de reprezentare a reliefului

Prin această metodă, se realizează acoperirea cu diferite nuanţe de culoare
a spaţiilor dintre curbele de nivel, pe zone de categorii succesive de înălţime a
reliefului. Aceste zone de diferite înălţimi sunt acoperite, pentru zonele de munte
cu culoarea maro de diferite nuanţe. Din punct de vedere principial, se
menţionează faptul că pe măsură ce zonele de diferite înălţimi sunt reprezentate de
cote mai ridicate, cu atât şi nuanţele de culoare sunt mai închise.
Zonele de şes sunt reprezentate, pe hărţi cu culoarea verde, care se bazează
pe principiul: cu cât terenul este situat la altitudini mai joase, cu atât nuanţa de
culoare este mai închisă.
Tentele hipsometrice sau de culoare ale spaţiului dintre curbele de nivel (fig.
IV.11.a) determină o imagine foarte clară şi plastică a reliefului, în raport cu
metoda curbelor de nivel (fig. IV.11.b).
a. Tente hipsometrice b. Curbe de nivel

Fig. IV.11 – Reprezentarea reliefului prin metoda tentelor hipsometrice
IV.5.4. Metoda planului cotat nivelitic

Planurile topografice care cuprind toate punctele de detaliu, raportate la
scara numerică a acestora, cu scrierea pe plan a cotelor absolute în metri, poartă
denumirea de plan cotat nivelitic. Aceste planuri cotate nivelitic asigură
posibilitatea trasării unor linii caracteristice ale reliefului şi, respectiv,
identificarea zonelor mai înalte şi a celor mai joase ale terenului.
Reprezentarea reliefului terenului prin metoda planului cotat nivelitic,
răspunde în mod parţial unor cerinţe de proiectare a diferitelor amenajări şi
sistematizări ale teritoriului (fig. IV.12).
Fig. IV.12 – Reprezentarea reliefului prin metoda planului cotat

Nivelmentul 95
IV.5.5. Metoda curbelor de nivel
Reprezentarea reliefului prin metoda curbelor de nivel este cea mai folosită
metodă care asigură reprezentarea riguroasă a formelor de relief pe hărţi şi planuri,
şi respectiv, rezolvarea problemelor de proiectare a diferitelor obiective.
Curbele de nivel reprezintă proiecţiile orizontale pe hărţi şi planuri
topografice ale liniilor corespunzătoare de pe teren, care unesc punctele de
aceeaşi cotă. Reprezentarea reliefului prin metoda curbelor de nivel pentru
principalele forme de relief este ilustrată în figura IV.13.
1 - Platou 15 - Firul văii (talveg)

2 - Râpă 16 - Ravenă
3 - Versant 17 - Pinten
4 - Piciorul pantei 18 - Vârf
5 - Gâtul şeii 19 - Căldare, găvan
6 - Creastă 20 - Groapă
7 - Vale 21 - Pâlnie
8 - Originea văii 22 - Şes
9 - Depresiune 23 - Gura văii
10 - Şaua 24 - Colină
11 - Schimbare de pantă 25 - Movilă
12 - Stâncă 26 - Alunecare de teren
13 - Pisc 27 - Mamelon
14 - Linie de creastă
Fig. IV.13 – Reprezentarea reliefului prin metoda curbelor de nivel
• Dealul şi/sau mamelonul (27) se reprezintă prin curbe de nivel închise,
cu indicatoare de pantă orientate spre exteriorul acestora, iar curba de nivel din
interior are cota cea mai mare.
• Depresiunea (19) se reprezintă prin curbe de nivel închise, cu
indicatoare de pantă orientate spre interiorul acestora, iar curba de nivel din
interior are cota cea mai mică.
• Creasta (6) se reprezintă prin curbe de nivel cu forme alungite, cu
convexităţi mai mult sau mai puţin rotunde, cu sensul de coborâre spre linia de
despărţire a apelor, iar curba de nivel din interiorul reprezentării grafice are cota
cea mai mare.
• Valea (7) se reprezintă prin curbe de nivel de forme alungite, dar
convexităţile acestora – în general mai ascuţite – sunt dirijate în sensul de urcare
al talvegului, iar curba de nivel din interior are cota cea mai mică.
• Şaua (10) se reprezintă prin curbe de nivel închise, remarcându-se
prezenţa a două vârfuri şi a gâtului şeii. Cele două curbe de nivel din interior au
cota cea mai mare, iar gâtul şeii are cota cea mai mică, iar indicatoarele de pantă
sunt orientate spre exteriorul curbelor de nivel.
IV.5.6. Principiul reprezentării reliefului prin metoda curbelor de nivel

Se consideră o secţiune verticală printr-o formă pozitivă a reliefului
terenului şi intersectarea acesteia cu planuri orizontale, care sunt situate la
înălţimi succesive redate prin cotele absolute ale acestora.
Distanţa măsurată pe verticală între două suprafeţe orizontale şi consecutive
de secţionare ale terenului, poartă denumirea de echidistanţă naturală sau
numerică, fiind notată cu litera „E”, care este determinată în funcţie de gradul de
înclinare al terenului, printr-un număr întreg şi pozitiv.
În urma proiectării punctelor de pe suprafaţa terenului (1, 2, 3, …, 14), care
sunt redate mai întâi, în secţiunea verticală (fig. IV.14.a) şi apoi pe planul
topografic (1´, 2´, 3´, …, 14´) în proiecţie orizontală (fig. IV.14.b) se vor obţine
punctele de aceeaşi cotă prin care se vor trasa curbele de nivel.
Cotele absolute ale curbelor de nivel, care reprezintă înălţimea planului de
secţionare a suprafeţei terestre, se vor înscrie în metri numai pentru fiecare curbă
de nivel principală (170 şi 180). În cazul unei echidistanţe normale de 2,50 m,
s-a determinat echidistanţa curbelor de nivel principale, cu o relaţie de
următoarea formă: Ep = n • En = 4 • 2,50 m = 10,00 m (fig. IV.14.b).
Nivelmentul 97
Fig. IV.14 – Principiul reprezentării reliefului prin curbe de nivel
IV.5.7. Stabilirea echidistanţei naturale sau numerice a curbelor de nivel

Reprezentarea reliefului terenului, prin metoda curbelor de nivel, se
efectuează pe hărţi şi planuri pentru valori ale unghiului de înclinare a terenului
mai mici sau egale cu valoarea de 45°. Pentru înclinarea terenului egală sau mai
mică de 45°, se exprimă valoarea intervalul grafic minim dintre două curbe de
nivel consecutive, care poate să fie realizat în operaţia de trasare a curbelor de
nivel, prin procedeul interpolării grafice, care este de 0,2 mm.
În funcţie de cele două restricţii teoretice, pe care se bazează principiul de
trasare grafică a curbelor de nivel pe planuri şi hărţi topografice se determină
valoarea numerică în metri a echidistanţei normale.
Exemplu: Se prezintă valoarea echidistanţei normale a curbelor de nivel în
metri, pentru principalele scări numerice standard ale planurilor şi hărţilor.
d×N
En = × tgα , unde: d = 0,2 mm (distanţa dintre două curbe de nivel)
1000
N – numitorul scării planului sau hărţii;
tgα = tg 45° = 1.000 000.
0,2mm × 500
¾ Scara 1 : 500 ⇒ En = × 1,000 = 0,10 m
1000
0,2mm × 1000
¾ Scara 1 : 1 000 ⇒ En = × 1,000 = 0,20 m
1000
0,2mm × 2000
¾ Scara 1 : 2 000 ⇒ En = × 1,000 = 0,40 m
1000
0,2mm × 5000
¾ Scara 1 : 5 000 ⇒ En = × 1,000 = 1,00 m
1000
0,2mm × 10000
¾ Scara 1 : 10 000 ⇒ En = × 1,000 = 2,00 m
1000
0,2mm × 25000
¾ Scara 1 : 25 000 ⇒ En = × 1,000 = 5,00 m
1000
0,2mm × 50000
¾ Scara 1 : 50 000 ⇒ En = × 1,000 = 10,00 m
1000
0,2mm × 100000
¾ Scara 1 : 100 000 ⇒ En = × 1,000 = 20,00 m
1000
IV.5.8. Clasificarea şi reprezentarea grafică a curbelor de nivel

În funcţie de echidistanţa numerică a curbelor de nivel şi de redarea cât mai
riguroasă a reliefului terenului pe hărţi şi planuri topografice se disting
următoarele patru grupe de reprezentare grafică a curbelor de nivel (fig. IV.15).
• Curbele de nivel principale se trasează cu linie continuă groasă, care
reprezintă un multiplu al echidistanţei naturale (n x En).
• Curbele de nivel normale, se trasează, cu linie continuă subţire, la
echidistanţa naturală (En), stabilită în funcţie de scară şi de panta terenului.
• Curbele de nivel ajutătoare se trasează cu linie întreruptă subţire, la
jumătatea distanţei grafice dintre curbele de nivel normale (En/2).
• Curbele de nivel accidentale sau auxiliare se trasează prin linii
punctate subţiri, la jumătatea distanţei grafice, dintre curbele de nivel ajutătoare,
cu valoarea echidistanţei de (En/4).
Curbele de nivel ajutătoare şi curbele de nivel auxiliare, sunt folosite pentru
redarea mai fidelă a reliefului terenului din zonele de luncă şi de câmpie.
Nivelmentul 99
Fig. IV.15 – Reprezentarea reliefului prin metoda curbelor de nivel
IV.6. PANTA TERENULUI

Panta terenului este definită prin valoarea tangentei trigonometrice a
unghiului vertical de pantă (αAB), care este format de planul orizontal al locului
cu linia terenului. Calculul pantei se efectuează în funcţie de cotele absolute ale
celor două capete ale unui aliniament şi de distanţa orizontală (fig. IV.16).
Fig. V.16 – Panta şi/sau rampa terenului
Din triunghiul de pantă AB´B se exprimă panta terenului sub forma:

∆Z A − B Z B − Z A
p A-B = i A-B = tgα A-B = =
d0 A− B d0 A− B
în care: ∆Z A-B – diferenţa de nivel dintre punctele A şi B;

d0 A-B – distanţa orizontală dintre punctele A şi B;
α A-B – unghiul vertical de pantă dintre punctele A şi B.
Semnul algebric al diferenţei de nivel ± (∆Z A− B ) dintre punctele considerate
ale unui aliniament, semnifică următoarea categorie de pantă a terenului:

• ∆Z A-B > 0, rezultă că panta este pozitivă (rampă);
• ∆Z A-B < 0, rezultă că panta este negativă (pantă);
• ∆Z A-B = 0, rezultă că nu avem pantă, iar terenul este orizontal.
IV.7. CALCULUL ŞI EXPRIMAREA PANTEI TERENULUI

În funcţie de elementele măsurate în cazul aliniamentului A-B, reprezentate
prin: diferenţa de nivel (∆ZA-B = 20 m) şi distanţa orizontală (d0A-B = 500 m), se
exprimă panta terenului (fig. IV.16.) prin următoarele valori numerice:
a. Panta terenului la unitate
Panta terenului la unitate exprimă mărimea acesteia prin faptul că, la o
distanţă orizontală de 1 m, terenul urcă sau coboară cu 0,04 m, fiind utilizată, în
mod frecvent, în cazul proiectelor hidrotehnice.
∆Z A − B 20
pA-B = iA-B = tgαA-B = = = 0,04
d0 A− B 500
b. Panta terenului în procente sau la suta de unităţi

Panta la suta de unităţi sau în procente are semnificaţia că, la o distanţă
orizontală de 100 m, linia terenului urcă sau coboară cu 4 m, fiind utilizată, în
lucrările de cadastru calitativ, care grupează terenurile agricole pe categorii de
pantă, stabilite pentru o creştere, din cinci în cinci procente.
∆Z A − B 20
p % = i % = 100 tg α = 100 = 100 = 4 %,
d0 A− B 500
c. Panta terenului la mia de unităţi sau în promile

Panta la mia de unităţi se exemplifică prin faptul că, în cazul unei distanţe
orizontale de 1000 m, linia terenului urcă sau coboară cu 40 m, fiind folosită la
proiectarea canalelor de irigaţii şi a căilor de comunicaţie.
∆Z A − B 20
p ‰ = i ‰ = 1000 tg α = 1000 = 1000 = 4 ‰,
d0 A− B 500
d. Panta terenului sub forma unghiului vertical de pantă (α)

∆Z A − B
pA-B = iA-B = tgαA-B = , de unde rezultă:
d0 A− B
∆Z A − B 20
αA-B = arc tg = arc tg = arctg 0,04
d0 A− B 500
Nivelmentul 101
Valoarea unghiului vertical de pantă se poate exprima în sistemul gradaţiei
centezimale sau sexagezimale în funcţie de mărimea arc tg 0,04:
- panta în grade centezimale: α A−
g g c
B = arc tg 0,04 = 2 .54 .51
cc
- panta în grade sexagezimale: α A−

0
B = arc tg 0,04 = 2°29´06´´.
1
e. Panta sub formă de fracţie ordinară (p = ) se exprimă în cazul unor
2
înclinări, în care: pentru o distanţă orizontală egală cu 2 metri, terenul urcă sau
coboară pe verticală cu un metru.
Acest mod de folosirea pantei exprimă modul de înclinare a taluzurilor
artificiale realizate pentru următoarele categorii de construcţii hidrotehnice şi
inginereşti: baraje, canale, diguri, terase, drumuri şi căi ferate.
Taluzul unui canal pentru irigaţii se exprimă prin relaţia:
1 1 1
p = i = tgα = = =
ctgα D m
∆Z
în care numărătorul este egal cu unitatea, iar numitorul este dat de raportul
dintre distanţa orizontală (D0) şi distanţa pe verticală (∆Z):
- pentru D0 = 2 m şi ∆Z = 2 m, rezultă panta taluzului de 1 : 1;
- pentru D0 = 3 m şi ∆Z = 2 m, rezultă panta taluzului de 1 : 1,5;
- pentru D0 = 4 m şi ∆Z = 2 m, rezultă panta taluzului de 1 : 2.
IV.8. CALCULUL PANTEI TERENULUI PE HĂRŢI ŞI

PLANURI CU CURBE DE NIVEL
Pe hărţile şi planurile topografice unde relieful terenului este reprezentat prin
metoda curbelor de nivel, se poate exprima panta unui aliniament, în vederea
proiectării diferitelor lucrări inginereşti. În acest scop, sunt folosite cotele absolute
ale punctelor de capăt ale aliniamentelor considerate şi distanţa dintre ele, care
sunt extrase pe cale grafică în funcţie de scara hărţii sau planului topografic.
Se consideră un plan topografic cu curbe de nivel, la scara 1 : 5 000, şi
poziţia celor două puncte A şi B, care determină lungimea aliniamentului AB, de
unde sunt extrase cotele absolute: ZA = 151,00 m; ZB = 180,00 m şi distanţa
orizontală dintre cele două puncte d0A-B = 424,405 m (fig. IV.17).
În funcţie de relaţia generală de calcul a pantei sub forma tangentei
trigonometrice a unghiului vertical de pantă (tg α) sau a unghiului vertical zenital
(Z) se exprimă panta unui aliniamentul (AB).
Fig. IV.17 – Calculul pantei pe planuri topografice cu curbe de nivel
∆Z A − B Z B − Z A (180,00 − 151,00 )
p A-B = i A-B = tgα A-B = = = = 0,068330957,
d0 A− B d0 A− B 424,405
• panta în procente (%) sau la suta de unităţi (100 m):

p%A-B = 100 • tg α A-B = 100 • 0,068330957 = 6,8 %;
Linia terenului creşte (rampă) sau coboară (pantă) cu 6,8 m, pe lungimea
unei distanţe orizontale de 100 m.
• panta în promile (%) sau la mia de unităţi (1000 m):
p‰A-B = 1000 • tg α A-B = 1000 • 0,068330957 = 68,3 ‰;
Linia terenului creşte (rampă) sau coboară (pantă) cu 68,3 m, pe lungimea
unei distanţe orizontale de 1000 m.
• panta în grade centezimale:
α Ag− B = arctg α Ag− B = arctg 0, 068330957 = 4g 34c 33cc;
• panta în grade sexagezimale:
α A0 − B = arctg α A0 − B = arctg 0, 068330957 = 3° 54´ 39´´.
Panta terenului se determină atât pentru diferite trasee necesare lucrărilor de

proiectare, cât şi ca valoare medie pe anumite suprafeţe, în vederea modelării
şi/sau terenurilor agricole.
Reprezentarea grafică a principalelor forme ale reliefului terenului prin
metoda curbelor de nivel asigură interpretarea acestora atât pentru suprafaţa de
recepţie a bazinelor hidrografice ale cursurilor de apă, cât şi pentru anumite trasee
longitudinale şi transversale care sunt necesare în lucrările de proiectare a
diferitelor amenajări de îmbunătăţiri funciare şi construcţii hidrotehnice.
Nivelmentul 103
● Teste de autoevaluare U.I. IV
1. Ce este nivelmentul ?
2. Enumeraţi noţiunile de bază ale nivelmentului.
3. Care sunt tipurile principale de nivelment ?
4. Care sunt reţelele de bază de nivelmentului general ?
5. Descrieţi principiul de măsurare al nivelmentului geometric.
6. Care sunt criteriile de clasificare ale nivelmentului geometric ?
7. Descrieţi principalele părţi componente ale nivelei clasice.
8. Enumeraţi tipurile de mire topografice utilizate în nivelmentul geometric.
9. Care sunt operaţiile din faţa de teren a nivelmentului geometric ?
10. Care sunt operaţiile de calcul ale nivelmentului geometric ?
11. Enumeraţi metodele de reprezentare ale reliefului pe hărţi şi planuri.
12. Definiţi principalele forme ale reliefului terenului.
13. Ce este curba de nivel ?
14. Clasificarea şi reprezentarea grafică a curbelor de nivel.
15. Ce este panta terenului ?
16. Enumeraţi procedeele de exprimare ale pantei terenului.
17. Calculul pantei pe planuri topografice cu curbe de nivel.
18. Ce reprezintă panta în procente sau la promile % ?
● Lucrare de verificare U.I. IV

Trasarea curbelor de nivel prin metoda interpolării grafice pe planuri
topografice la scări mari şi determinarea pantei pe anumite trasee în funcţie de
elementele grafice ale planului de situaţie.
● Rezumatul U.I. IV
Nivelmentul sau altimetria constituie un capitol al măsurătorilor topografice
care are scopul să asigure cunoaşterea instrumentelor şi a metodelor de măsurare
folosite obţinerea pentru diferenţelor de nivel dintre punctele caracteristice ale
terenului. Pe baza folosirii diferitelor tipuri şi principii ale ridicărilor de
nivelment, se determină poziţia pe verticală a diferitelor puncte ale suprafeţei
topografice, faţă de un plan de referinţă de cotă zero.
În cazul teritoriului României, cotele absolute sunt determinate în sistemul
de referinţă Marea Neagră-1975, pe baza cărora a fost realizată reprezentarea
reliefului terenului prin metoda curbelor de nivel şi/sau prin alte metode.
● Bibliografie U.I. V
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
105
U.I. V
TAHIMETRIA
● Cuprins U.I. V
V.1. Noţiuni generale de tahimetrie

V.2. Tahimetre clasice şi principii de măsurare
V.2.1. Măsurarea indirectă a distanţelor cu tahimetre clasice, cu luneta
orizontală şi mira verticală
V.2.2. Măsurarea indirectă a distanţelor cu tahimetre clasice, cu luneta
înclinată şi mira verticală
V.2.3. Principiul de bază al ridicărilor tahimetrice clasice
V.3. Tahimetre autoreductoare şi principii de bază
V.3.1. Tipuri constructive de tahimetre autoreductoare
V.3.2. Părţile componente ale unui tahimetru autoreductor
V.3.3. Diagrama şi planul reticular al tahimetrului autoreductor
V.3.4. Anexele tahimetrului autoreductor
V.3.5. Măsurarea distanţelor şi a diferenţelor de nivel cu tahimetrul
autoreductor cu diagramă
V.4.Instrumente electronice şi principii de bază
V.4.1. Consideraţii şi principii generale
V.4.2. Structura şi părţile componente ale unei staţii totale
V.4.3. Axele principale şi mişcările generale ale staţiei totale
V.4.4. Tastatura şi butoanele de utilizare ale staţiei totale
V.4.5. Pregătirea staţiei totale pentru executarea măsurătorilor
V.4.6. Instalarea trepiedului în punctul de staţie
V.4.7. Centrarea cu laser şi orizontalizarea aproximativă
V.4.8. Orizontalizarea precisă a staţiei totale cu nivela electronică
V.4.9. Efectuarea măsurătorilor şi înregistrarea datelor
V.4.10. Programe de măsurare cu staţii totale
V.4.11. Întocmirea planurilor topografice digitale
● Obiective U.I. V
- Însuşirea principiilor de măsurare ale ridicărilor tahimetrice;
- Cunoaşterea instrumentelor tahimetrice;
- Sesizarea avantajelor oferite de staţiile totale de măsurare;
- Însuşirea noţiunilor de bază asupra tahimetrelor electronice;
- Cunoaşterea operaţiunilor de măsurare cu tahimetrul electronic;
- Însuşirea metodelor de întocmire ale planurilor topografice digitale.
V.1. NOŢIUNI GENERALE DE TAHIMETRIE

Tahimetria este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor
şi a metodelor de determinare simultană a poziţiei planimetrice şi nivelitice a
punctelor caracteristice ale suprafeţei topografice, în sistemul de coordonate (3D).
Cuvântul „tahimetrie” derivă din următoarele două cuvinte de origine din
limba greacă: „tachys” – repede şi „metron” – măsurare, ceea ce înseamnă
măsurare rapidă a unei suprafeţe topografice de teren.
Ridicările tahimetrice sunt rapide, deoarece măsurarea distanţelor se face
numai pe cale indirectă, prin metoda: optică, electrooptică sau electromagnetică,
măsurându-se în acelaşi timp, unghiurile orizontale, unghiurile verticale şi
diferenţele de nivel. Deci, printr-o singură viză transmisă de la punctul de staţie
la un punct oarecare de pe teren, se determină poziţia punctului nou, în raport cu
punctul de staţie, în plan orizontal şi pe verticală, într-un sistem de coordonate triaxial.
În funcţie de tahimetrele care s-au folosit la măsurarea distanţelor şi a
unghiurilor sunt evidenţiate trei categorii de ridicări tahimetrice.
¾ Tahimetrie clasică, care utilizează teodolite-tahimetre prevăzute cu
lunetă stadimetrică şi mire topografice centimetrice, cu ajutorul cărora, se
determină pe cale optică distanţa orizontală sau înclinată dintre punctele date.
¾ Tahimetrie modernă, care utilizează tahimetre autoreductoare şi mire
tahimetrice speciale, cu ajutorul cărora, se măsoară direct pe teren distanţa redusă
la orizont, diferenţa de nivel dintre punctul de staţie şi punctul vizat.
¾ Tahimetrie electronică, care utilizează staţiile totale de măsurare, ce
poartă denumirea şi de tahimetre electronice sau digitale, cu ajutorul cărora se
măsoară pe baza programelor integrate şi a funcţiilor automate de care dispun, atât
unghiurile orizontale şi verticale, cu o precizie de până la 2cc÷5cc, cât şi lungimile,
cu o precizie de 2 mm ÷ 5 mm/distanţă.
Tahimetria 107
V.2. TAHIMETRE CLASICE ŞI PRINCIPII DE MĂSURARE
Pentru executarea ridicătorilor tahimetrice clasice au fost utilizate în
decursul timpului, o serie de tahimetre prevăzute cu lunetă stadimetrică. Planul
firelor reticulare din câmpul lunetei stadimetrice cuprinde pe lângă cele două fire
reticulare de bază şi câte două fire stadimetrice orizontale şi verticale (fig. V.1).
Fig. V.1. Planul firelor reticulare din câmpul lunetei stadimetrice
Din punct de vedere practic, măsurarea distanţelor pe cale optică cu ajutorul

tahimetrelor prevăzute cu lunetă stadimetrică, s-a efectuat, în mod obişnuit prin
folosirea mirelor verticale şi în unele cazuri, prin utilizarea mirelor orizontale.
În categoria tahimetrelor clasice sunt incluse următoarele tipuri constructive,
care s-au folosit în diverse perioade timp: Zeiss - Jena 030; Zeiss - Jena 020;
Zeiss - Jena 020A; Zeiss - Jena 120; Zeiss - Jena 080; Zeiss - Jena 080A; Wild
T1A; T16; MOM TE-D2; Meopta; Salmoiraghi şi altele.
V.2.1. Măsurarea indirectă a distanţelor cu tahimetre clasice,

cu luneta orizontală şi mira verticală
În funcţie de relieful terenului se măsoară pe cale optică atât distanţe
orizontale (d0) în cazul suprafeţelor relativ plane, cât şi distanţe înclinate (di), în
condiţiile măsurătorilor efectuate în zonele cu relief accidentat.
Se consideră aliniamentul A-B, în cazul unui teren relativ plan şi se cere să
se măsoare distanţa dintre cele două puncte, cu ajutorul tahimetrului clasic cu
lunetă stadimetrică şi a mirei topografice.
● În faza de teren se efectuează următoarele operaţii:
¾Se consideră secţiunea verticală a aliniamentului AB (fig.V.2);
¾ Se instalează tahimetrul în poziţie corectă de lucru, în punctul de staţie A;
¾ Se măsoară înălţimea aparatului din punctul de staţie (I = 1,50 m).
Fig.V.2 – Măsurarea optică a distanţelor cu luneta orizontală şi mira verticală
¾ Se ţine o miră topografică în poziţie verticală, în punctul B;

¾ Se vizează cu firul reticular orizontal la înălţimea aparatului (L0=I) ;
¾ Se efectuează citirile pe mira din punctul B, la firul reticular orizontal
(L0 = 1500 mm) şi la firele stadimetrice: L1 = 1203 mm şi L2 = 1797 mm.
¾ Se citeşte unghiul vertical zenital (ZAB), în poziţia I-a a lunetei, cu
eclimetrul în stânga, unde în cazul terenului relativ plan şi a tahimetrului utilizat
(Zeiss Theo 020) se obţine valoarea de ZAB= 100g.
¾ Se verifică pe teren modul de efectuare a citirilor la cele trei fire ale
lunetei stadimetrice prin condiţia dată de relaţia de mai jos, în limitele unei abateri
de până la ± (1-2 mm):
L1 + L 2 1203 + 1797 3000
L0 = = = = 1500 m .
2 2 2
● În faza de calcul se efectuează următoarele operaţii:
Se determină distanţa orizontală doAB cu ajutorul relaţiei de forma:
do AB = K ⋅ H AB = K ⋅ ( L 2 − L1 ) , unde:
K – constanta stadimetrică, care este egală cu 100 sau 200;

HAB – numărul generator, care reprezintă valoarea în mm a spaţiului cuprins pe
miră, între firul stadimetric superior şi cel inferior:
H AB = ( L 2 − L1 ) = (1797 − 1203) = 594 mm .
Distanţa măsurată în cazul unui teren relativ plan, unde axa de vizare este
perpendiculară pe mira topografică, se determină cu expresia:
do AB = 100 ⋅ 594 mm = 59,4 m .
Precizia de măsurare a distanţelor pe cale optică cu ajutorul tahimetrelor

clasice este cuprinsă între ± 10 cm şi până la ± 20 cm pentru o distanţă de 100 m.
Tahimetria 109
V.2.2. Măsurarea indirectă a distanţelor cu tahimetre clasice,
cu luneta înclinată şi mira verticală
În condiţiile terenurilor înclinate, luneta tahimetrului se înclină în sens
pozitiv (rampă) sau în sens negativ (pantă), în funcţie de valoarea unghiului
vertical de pantă (α) sau a unghiului vertical zenital (Z).
În acest caz, axa de vizare nu mai este perpendiculară pe mira ţinută în
poziţie verticală în punctul considerat, iar numărul generator citit pe mira
verticală (HAB) este mai mare decât numărul generator (H’AB), care se obţine
numai atunci când mira este perpendiculară pe direcţia axei de vizare.
Se consideră un aliniament A-B, în cazul unui teren în pantă, unde se cere
măsurarea distanţei pe cale optică dintre cele două puncte, cu ajutorul tahimetrului
clasic, cu luneta stadimetrică înclinată şi mira verticală (fig. V.3.).
Fig. V.3 – Măsurarea optică a distanţelor cu luneta înclinată şi mira verticală
● În faza de teren se efectuează următoarele operaţii:

- se instalează aparatul în poziţie corectă de lucru în punctul A;
- se măsoară înălţimea tahimetrului în punctul de staţie (I = 1,50 m);
- se ţine o miră topografică în poziţie verticală în punctul B;
- se vizează mira din punctul B cu firul reticular orizontal (L0) la înălţimea
aparatului din punctul de staţie (L0 = 1500 mm);
- se efectuează citirile la firele stadimetrice: L1 = 1375 mm şi L2 = 1625 mm;
- se verifică pe teren citirile efectuate la firele stadimetrice, cu relaţia:
L1 + L 2 1375 + 1625
L0 = = = 1500 mm ;
2 2
- se citeşte pe cercul vertical al teodolitului-tahimetru Zeiss Theo 020, în
poziţia I-a a lunetei, valoarea unghiului vertical zenital, în momentul când firul
reticular orizontal (firul nivelor) este adus de către operator la înălţimea aparatului
din punctul de staţie şi se citeşte: ZAB = 91g 82c 00cc.
● În faza de calcul, se determină, mai întâi, distanţa înclinată (diAB) şi
apoi distanţa orizontală (doAB), pe baza elementelor măsurate pe teren:
di AB = K ⋅ H AB ⋅ sinZAB = K ⋅ ( L 2 − L1 ) ⋅ sinZAB = 100 ⋅ (1625 − 1375 ) ⋅ sinZ =
= 100 ⋅ 250 mm ⋅ sinZAB = 25,0 m ⋅ sinZAB
do AB = di AB ⋅ sinZAB = K ⋅ H AB ⋅ sinZAB ⋅ sinZAB = K ⋅ ( L 2 − L1 ) ⋅ sinZAB

2
=
= 25,0 m ⋅ sin 2 91g ,8200 = 24,59 m
Pentru asigurarea unei precizii corespunzătoare de măsurare a distanţelor cu
ajutorul tahimetrelor clasice se recomandă ca lungimea vizelor dintre punctele din
teren să fie cuprinsă între valorile de la 150 şi până la 300 m.
Precizia de măsurare a distanţelor cu tahimetre clasice este determinată de
erorile de citire ale numărului generator şi de neverticalitatea mirei topografice.
Eroarea de măsurare este considerată în jurul valorii de ± 20 cm şi ± 25 cm
pentru o lungime de 100 m, pe terenurile orizontale şi ceva mai mare pe terenurile
înclinate, unde mărimea vizei este limitată până la valori de 100 - 200 m.
V.2.3. Principiul de bază al ridicărilor tahimetrice clasice

În cazul ridicărilor tahimetrice clasice, se măsoară unghiurile orizontale şi
verticale cu o precizie nominală de ± 1c, şi, respectiv, distanţele orizontale sau
înclinate, pe cale optică, cu o precizie relativ redusă, în raport cu alte metode.
Se consideră o secţiunea verticală a unui aliniament A-B, în condiţiile
unui teren înclinat şi se cere determinarea coordonatelor absolute ale unui punct
nou B (XB, YB, ZB), în funcţie de elementele liniare şi unghiulare, măsurate pe
teren din punctul vechi A (XA, YA, ZA), către punctul nou.(fig.V.4).
• În faza de teren se măsoară următoarele elemente:
- orientarea topografică a direcţiei aliniamentului dat (θAB);
- unghiul vertical zenital (ZAB), funcţie de tipul tahimetrului;
- unghiul vertical de pantă αAB, funcţie de tipul tahimetrului;
- distanţa înclinată : di AB = K ⋅ H AB ⋅ sinZ AB .
Tahimetria 111
Fig.V.4 – Principiul de bază în ridicările tahimetrice clasice
● În faza de calcul se determină coordonatele spaţiale ale punctului nou B,

pe baza efectuării operaţiilor, în următoarea succesiune:
¾ se reduce la orizont distanţa înclinată diAB , cu relaţia:
do AB = di AB ⋅ sinZ AB = K ⋅ H AB ⋅ sin 2 Z AB
¾ se calculează coordonatele rectangulare relative plane:
∆X AB = do AB ⋅ cosθ AB = K ⋅ H AB ⋅ sin 2 Z AB ⋅ cosθ AB
∆YAB = do AB ⋅ sinθ AB = K ⋅ H ABsin 2 ZAB ⋅ sinθ AB

¾ se calculează diferenţa de nivel dintre cele două puncte:
cosZAB
∆ZAB = do AB ⋅ ctgZAB = K ⋅ H AB ⋅ sin 2 ZAB ⋅ = K ⋅ H AB ⋅ sinZAB ⋅ cosZAB
sinZAB
¾ se exprimă diferenţa de nivel ( ∆ZAB ) sub o nouă formă, prin operaţia

de înmulţire şi de împărţire cu 2 a membrului din partea dreaptă a relaţiei de mai
sus şi se obţine următoarea relaţie de calcul:
1 1
∆ZAB = ⋅ K ⋅ H AB ⋅ 2sinZAB ⋅ cosZAB = ⋅ K ⋅ H AB ⋅ sin2ZAB
2 2
¾ se calculează coordonatele spaţiale ale punctului nou B, în funcţie de
coordonatele absolute ale punctului A şi de coordonatele relative:
X B = X A + ∆X AB
YB = YA + ∆YAB
Z B = Z A + ∆Z AB
Ridicările tahimetrice se sprijină pe punctele de coordonate cunoscute ale
reţelelor geodezice de planimetrie şi de nivelment, şi se execută prin aceleaşi
metode menţionate anterior în ridicările planimetrice şi de nivelment: metoda
drumuirii, metoda radierilor şi o serie de metode combinate.
V.3. TAHIMETRE AUTOREDUCTOARE ŞI PRINCIPII DE BAZĂ
Tahimetrele autoreductoare au fost concepute pe baza diferitelor principii
constructive de măsurare a distanţelor orizontale şi/sau înclinate, a diferenţelor de
nivel şi a unghiurilor orizontale şi verticale.
V.3.1. Tipuri constructive de tahimetre autoreductoare

În funcţie de principiul de măsurare pe cale optică a distanţelor cu ajutorul
tahimetrelor autoreductoare, se disting o serie de tipuri constructive:
a. Tipul Sanguet, cu precizia de măsurare pe cale optică a distanţelor
orizontale de 1/1000 din distanţa măsurată;
b. Tipul Tari, cu precizia de măsurare pe cale optică a distanţelor orizontale
de 1/3000 din distanţa măsurată;
c. Autoreductoare cu diagrama de TIPUL I (curbe diagrame trasate
simetric faţă de axa de vizare a lunetei): KERN DKR, HAMMER-FENNEL;
d. Autoreductoare cu diagrama de TIPUL II (curbe diagrame trasate faţă
de curba de origine, cu care se vizează pe miră la înălţimea instrumentului):
DAHLTA 020, DAHLTA 010A, DAHLTA 010B, WILD RDS;
e. Autoreductoare cu dublă imagine (cu refracţie), cu ajutorul cărora se
măsoară distanţe orizontale cu precizia de ± 1 – 2 cm / 100 m şi diferenţe de nivel
cu precizia ± 4 cm / 100 m: ZEISS-REDTA 002, KERN DK-RT, WILD RDH;
f. Tahimetre telemetrice - cu baza fixă, având baza B = 10,0 m pentru
marină şi baza B = 0,8 m pentru ridicări la scări mici, care asigură o precizie de
2,5 m / 500 m (telemetre stereoscopice);
g. Tahimetre telemetrice - cu baza variabilă şi unghi paralactic constant,
cu ajutorul cărora se măsoară distanţe cu o precizie de ± 6 cm / 100 m, fără ajutorul
semnalelor până la distanţe de 60 m şi cu ajutorul semnalelor pentru lungimi de
până la 180 m: ZEISS BRT-006.
V.3.2. Părţile componente ale unui tahimetru autoreductor

Tahimetrul autoreductor de tipul constructiv ZEISS – DAHLTA 020 este
considerat ca fiind un instrument universal care împreună cu mira verticală
tahimetrică de 4 m lungime, s-a folosit atât pentru efectuarea diferitelor ridicări
topografice, cât şi pentru lucrările de trasare pe teren a proiectelor.
În schema generală de construcţie a unui tahimetru autoreductor se disting
următoarele părţi principale, componente:
Tahimetria 113
1. Ambaza sau construcţia inferioară
2. Cercul orizontal sau limbul
3. Alidada cercului orizontal
4. Cercul vertical sau eclimetrul
5. Alidada cercului vertical
6. Luneta tahimetrului cu plan reticular cu diagramă.
Pentru efectuarea observaţiilor, tahimetrul dispune de mişcarea în plan
orizontal, cu cele două componente (mişcarea generală şi înregistratoare) şi
mişcarea în plan vertical a lunetei, ce se roteşte concomitent cu cercul vertical.
Principalele caracteristici tehnice ale tahimetrului autoreductor de tipul
ZEISS – DAHLTA 020 sunt menţionate mai jos prin următoarele date:
● LUNETA: - puterea de mărire ....................................................... 25x
- diametrul obiectivului ................................................ 40 mm
- câmpul lunetei ............................................................ 1,3o
- distanţa minimă de vizare .......................................... 3,0 m
● CERCUL ORIZONTAL: - diametrul .......................................... 94 mm
- valoarea unei diviziuni ..................... 1g
- precizia de citire ............................... 1c
● CERCUL VERTICAL: - diametrul .............................................. 74 mm
- valoarea unei diviziuni ......................... 1g
- precizia de citire ................................... 1c
Din punct de vedere constructiv tahimetrul cu diagramă ZEISS – DAHLTA
020 se aseamănă cu tahimetrele clasice, din seria Zeiss Theo 030 şi Theo 020, cu
citire centralizată şi cu precizia de măsurare pentru unghiurile de 1c. Tahimetrul
de tipul ZEISS – DAHLTA 020 este prevăzut cu o diagramă cu trei curbe fixată
în locul cercului vertical şi care este adusă în câmpul lunetei (fig.V.5).
Fig. V.5 –Câmpul lunetei cu diagrama autoreductorului Zeiss - Dahlta 020

V.3.3. Diagrama şi planul reticular al tahimetrului autoreductor
Pentru măsurarea distanţelor direct reduse la orizont şi a diferenţelor de
nivel dintre două puncte sunt folosite următoarele fire şi curbe din câmpul lunetei.
a. Diagrama distanţelor cuprinde următoarele linii curbe şi fire (fig.V.5):
- firul sau curba origine (OO), denumită şi curba de bază;
- firul sau curba distanţelor orizontale (DD), cu constanta Kd = 100;
- firul reticular vertical (VV) pentru vizarea mirei şi a semnalelor.
b. Diagrama diferenţelor de nivel este formată din trei perechi de curbe
simetrice faţă de curba origine (OO), pe care sunt înscrise constantele stadimetrice
de transformare şi semnele algebrice (±) corespunzătoare de calcul (fig.V.5):
KZ = ± 10, pentru unghiuri verticale zenitale cuprinse între 89g şi 111g;
KZ = ± 20, pentru unghiuri verticale zenitale cuprinse între (75g - 93g), în
sens pozitiv şi, respectiv, (107g - 125g), în sens negativ;
KZ = ± 100, pentru unghiurile verticale zenitale cuprinse între (51g - 88g), în
sens pozitiv şi, respectiv, (112g - 149g), în sens negativ;
- fire stadimetrice pentru măsurarea distanţelor înclinate Kdi = 200.
Intervalul citit pe mira tahimetrică între curba origine (OO) şi curba
distanţei reduse la orizont (DD) şi, respectiv, a curbelor pentru citirea
diferenţelor de nivel este variabilă în funcţie de înclinarea lunetei în sens pozitiv
(rampă) sau în sens negativ (pantă).
V.3.4. Anexele tahimetrului autoreductor

În echipamentul complet de efectuare a ridicărilor tahimetrice cu ajutorul
unui autoreductor de tipul Zeiss - Dahlta 020 sunt incluse următoarele anexe:
- Trepiedul format din trei braţe culisabile şi platforma de susţinere a
aparatului, care se fixează pe trepied cu ajutorul şurubului pompă;
- Bastonul de centrare alcătuit din două tuburi metalice culisabile, din care,
tubul interior, ce se fixează de şurubul pompă, iar tubul exterior se poate prelungi
până la reperul de pe ţăruş sau bornă;
- Declinatorul compus dintr-un ac magnetic care este fixat într-un tub ce se
plasează pe unul din suporţii aparatului, cu ajutorul căruia se determină direcţia
nordului magnetic, într-un punct de staţie.
- Mira tahimetrică de 4 m lungime este o miră pliantă în timpul
transportului divizată în centimetri, la care, originea ZERO se găseşte la
înălţimea de 1,40 m de la talpa inferioară a mirei;
Tahimetria 115
- Masa sau planşeta de cartare „KARTI 250”, formată dintr-o platformă
orizontală cu diametrul de 250 mm, pe care, de-a lungul unei rigle ce se poate
înlocui în funcţie de scara planului topografic, culisează un cursor cu un ac de
raportare a punctelor măsurate pe teren.
V.3.5. Măsurarea distanţelor şi a diferenţelor de nivel

cu tahimetrul autoreductor cu diagramă
a. Măsurarea distanţelor. Pentru măsurarea distanţelor cu tahimetrul
autoreductor ZEISS – DAHLTA 020 se vizează firul origine (OO) pe reperul sub
forma (>),care este situat la înălţimea de 1,40 m de diviziunea „ZERO” (fig. 4.5).
În continuare se efectuează citirile între curba origine (OO) şi curba
distanţei orizontale (DD), unde se citeşte numărul generator Cd.
EXEMPLU 1: Se consideră citirea efectuată (Cd = 0,250 m) pe mira
tahimetrică DAHLTA, în dreptul intersecţiei firului reticular vertical (VV), cu
firul reticular orizontal al distanţelor (DD), în cazul măsurării pe teren a
lungimii unui aliniament dintre două puncte date:
Distanţa redusă la orizont (d0) se obţine cu relaţia:
d0 = Kd • Cd = 100 • 0,250 m = 25,00 m
Precizia de măsurare a distanţelor reduse la orizont (d0) pentru vize de
până la 100 m faţă de punctul de staţie şi pentru constanta stadimetrică Kd = 100
este cuprinsă între ± (0 - 10 cm) şi până la ± (0 - 20 cm).
b. Măsurarea diferenţelor de nivel. Se consideră citirile efectuate la firul
pentru diferenţa de nivel (KZ = - 10) şi la firul pentru diferenţa de nivel (KZ = -
20), pe baza cărora se determină diferenţa de nivel dintre punctele date:
∆Z = KZ • C∆Z = (-10) • 0,368 m = - 3,68 m
∆Z = KZ • C∆Z = (-20) • 0,179 m = - 3,58 m
Precizia de măsurare a diferenţelor de nivel ± (∆Z), în cazul vizelor de
până la 100 m, se apreciază în funcţie de constanta curbelor folosite (KZ), după
cum urmează mai jos, conform normelor tehnice:
- pentru KZ = ± 10, se obţine o eroare de ± 0,05 m;
- pentru KZ = ± 20, se obţine o eroare de la ± 0,05 m şi până la ± 0,10 m;
- pentru KZ = ± 100, se obţine o eroare de la ± 0,10 m şi până la ± 0,20 m.
Sub aspectul randamentului, tahimetrul autoreductor de tipul constructiv
ZEISS DAHLTA 020 a fost superior tahimetrului clasic atât prin modul de
măsurare al distanţelor, cât şi al diferenţelor de nivel, direct pe teren.
V.4. INSTRUMENTE ELECTRONICE ŞI PRINCIPII DE BAZĂ

Tahimetrele electronice, denumite şi staţii inteligente sau staţii totale,
reprezintă o generaţie nouă de aparate care se bazează pe realizările de vârf ale
mecanicii fine, ale electronicii şi ale opticii.
VI.4.1. Consideraţii şi principii generale

Concepţia constructivă a acestor instrumente reuneşte componentele necesare
în procesul de măsurare cu ajutorul undelor electromagnetice sau de altă natură a
următoarelor elemente topografice:
• unghiuri orizontale (Hz) şi verticale (V);
• distanţe înclinate (D) şi / sau distanţe reduse la orizont (d);
• coordonate rectangulare relative plane (∆X şi ∆Y);
• diferenţe de nivel dintre punctele de pe teren (∆Z).
Din punct de vedere principial, elementele unghiulare si liniare sunt
măsurate între punctul de staţie şi punctul vizat. Pe baza programului de calcul
încorporat în tahimetrul electronic, se calculează în timpul măsurătorilor de teren,
următoarele elemente necesare pentru determinarea poziţiei spaţiale ale punctelor
unei drumuiri, precum şi ale punctelor radiate:
• distanţele reduse la orizont (d);
• coordonatele relative plane (∆X, ∆Y) şi diferenţele de nivel ∆Z;
• coordonatele rectangulare absolute (X, Y) şi cotele absolute (Z).
Tahimetrele electronice cuprind un centru de memorie propriu şi,
respectiv, de o memorie externă, precum şi de o serie de programe de calcul
specifice măsurătorilor topo-geodezice. Datele măsurate şi calculate pe teren sunt,
mai întâi, memorate şi apoi sunt transferate în memoria unui PC, unde cu ajutorul
unor programe de prelucrare se determină componentele grafice, care se
desenează în sistem automatizat cu plottere ataşate la PC.
Utilizarea staţiilor totale în măsurătorile topo-geodezice asigură atât
înregistrarea datelor din teren în format digital, cât şi automatizarea procesului de
prelucrare, arhivare şi editare a bazei de date.
Dintre tahimetrele electronice concepute şi realizate pe plan mondial în
ultimii ani, care sunt utilizate, în mod frecvent, în cadrul măsurătorilor topografice
şi cadastrale din România sunt remarcate, cele realizate de următoarele firme
constructoare: ZEISS – Oberkochen, din Germania; LEICA – Heerbrugg, din
Elveţia; SOKKIA – Japonia şi altele.
Tahimetria 117
V.4.2. Structura şi părţile componente ale unei staţii totale
Structura unei staţii totale cuprinde organe principale specifice unui
tahimetrului clasic, la care se adaugă partea electronică încorporată în aceeaşi
carcasă formată din unitatea de calcul şi de memorare a datelor (fig. V.6).
Fig. V.6 – Principalele părţi componente ale staţiei totale TC/705
LEGENDA:
1. Vizor 12. Obiectiv cu dispozitivul de
2. Laseri de ghidare măsurare a distanţelor (EDM) şi
3. Şurub de mişcare pe verticală ieşire fascicol
4.Baterie (GEB111) 13. Adaptor baterii GAD39 (6 celule)
5. Suport pentru baterie 14. Baterie GEB121 (opţional)
6. Suporţi de baterii (GEB121/GAD39) 15. Display (ecran)
7. Ocular şi focusarea reticulului 16. Tastatură
8. Focusarea imaginii 17. Nivelă circulară
9. Mâner detaşabil cu montare 18. Tastă Pornit/Oprit (ON/OFF)
10. Interfaţă serie RS232 19. Tastă de declanşare
11. Şuruburi de calare 20. Şurub de mişcare pe orizontală
Luneta tahimetrului electronic cuprinde în tubul obiectivului dispozitivul de

măsurare EDM (Electronic Distance Measurement) care utilizează unde din
spectrul electromagnetic. Planul reticul este format, de asemenea, dintr-o placă
transparentă, montată într-o ramă de fixare cu ajutorul a patru şuruburi
antagoniste, pe care sunt gravate firele reticulare orizontale şi verticale (fig. V.7).
Fig. V.7 – Placa de sticlă din interiorul telescopului cu planul firelor reticulare
Intersecţia firelor reticulare defineşte împreună cu centrul optic al

obiectivului axa de vizare, care trebuie să coincidă cu axa optică a lunetei
definită de focarele şi centrele optice ale tuturor lentilelor componente.
V.4.3. Axele principale şi mişcările generale ale staţiei totale

În schema generală de construcţie a unei staţii totale sunt incluse din punct
de vedere principial aceleaşi trei axe principale şi, respectiv, aceleaşi mişcări pe
orizontală şi pe verticală, a aparatului şi a lunetei, care au fost prezentate în
detaliu şi în cazul tahimetrelor clasice. Axele principale şi mişcările staţiei totale
în timpul măsurătorilor de teren sunt redate în figura V.8.
Fig. V.8 – Axele principale şi mişcările staţiei totale

Tahimetria 119
LEGENDA:
SA-SA - Axa principală cu rotaţia r1 HK - Cercul orizontal cu divizare
(Axa principală de rotaţie a telescopului); circulară codificată;
KA-KA - Axa secundară cu rotaţia r2 HZ - Unghiul orizontal;
(Axa orizontală de rotaţie); VK - Cercul vertical cu divizare
ZA-ZA - Axa de vizare/axă de circulară codificată;
colimaţie (axa telescopului = linia de la V - Unghiul vertical sau unghiul
reticul la centrul obiectivului); zenital.
V.4.4. Tastatura şi butoanele de utilizare ale staţiei totale

Tasta On/Off (18) din figura V.4 este plasată pe partea laterală a aparatului
pentru a se evita oprirea nedorită a acestuia în timpul măsurătorilor pe teren.
a. Tastele staţiei totale de tipul constructiv TC/705
Pe ecranul staţiei totale TC/705 (fig. V.9) sunt prezentate următoarele
simboluri ale tipurilor de taste care sunt folosite în procesul de măsurare:
1 – Taste de introducere a datelor cunoscute, care permite tastarea de
numere, litere şi caractere speciale (coordonate plane, orientări şi altele);
2 – Taste de navigaţie, care comandă bara de intrare în modulul de intrare
sau de editare, respectiv, comandă bara de focusare;
3 – Taste fixe – nivelul 1, cu funcţii ataşate în mod fix: ENTER, SHIFT;
4 – Taste fixe – nivelul 2, care sunt activate prin apăsarea tastei SHIFT şi,
respectiv, a tastei fixe corespunzătoare;
5 – Bara de focusare a câmpurilor de pe ecran;
6 – Câmpul de procesat sau tasta display.
Fig. V.9 – Tastatura şi display-ul staţiei totale TC/705

b. Butoanele de utilizare ale staţiei totale de tipul constructiv TC/705
Tasta de declanşare (19) din figura V.6 şi din figura VI.9 poate să fie
utilizată pe baza celor trei funcţii ataşate: ALL, DIST sau DISABLE, care poate
să fie activată şi prin „Meniu / System setting”.
Butoanele sunt comenzi ale staţiei totale care apar pe linia de jos a ecranului
(display). Aceste butoane sunt selectate cu ajutorul tastelor de navigaţie şi
activate cu butonul schimbare.
Butoanele disponibile denumite şi butoanele importante depind de
funcţia/aplicaţia curentă a măsurătorilor (fig. V.11):
¾ SET – validează valoarea introdusă şi încheie dialogul;
¾ OK – validează mesajul sau dialogul afişat şi încheie dialogul;
¾ EXIT – validează abandonarea unei funcţii/aplicaţii sau meniu. Valorile
modificate nu sunt validate;
¾ PREV – revenirea la ultimul dialog.
Fig. V.10 – Tasta de declanşare Fig. V.11 – Butoanele staţiei totale
V.4.5. Pregătirea staţiei totale pentru executarea măsurătorilor

În etapa de pregătire a aparatului se realizează configurarea staţiei totale,
conform parametrilor cărţii tehnice, care constă din alegerea următorilor indicatori
cu privire la măsurarea elementelor liniare şi unghiulare.
¾ Unităţile de măsură pentru distanţe (metri);
¾ Unităţile de măsură pentru unghiuri (sistemul de gradaţie sexagesimală
sau sistemul de gradaţie centezimală);
¾ Unităţile de măsură pentru parametrii atmosferici:
• Temperatura (grade Celsius);
• Presiunea atmosferică (milibari).
Tahimetria 121
¾ Sensul de creştere sau de măsurare al unghiului orizontal (Hz):
topografic (spre dreapta) sau trigonometric (spre stânga).
¾ Denumirea unghiului vertical: unghi vertical zenital (V) sau a
unghiului vertical de pantă (α).
¾ Modul de măsurare a distanţelor: cu prismă reflectoare pe cale
electromagnetică, cu dispozitiv EDM, fără prismă / infraroşu.
¾ Activarea compensatorului pentru asigurarea verticalităţii axei VV'.
¾ Verificarea constantei prismei, conform cărţii tehnice care rămâne
aceeaşi pe toată durata utilizării instrumentului.
¾ Actualizarea parametrilor atmosferici: temperatură, presiunea atmosferică,
umiditate, prin introducerea acestora pe baza măsurătorilor efectuate asupra
determinării acestora.
¾ Ajustarea staţiei totale, prin aplicarea unor setări referitoare la an / lună
/ zi / oră şi acţionarea compensatorului.
V.4.6. Instalarea trepiedului în punctul de staţie

Pentru măsurarea unghiurilor şi a distanţelor pe cale electrooptică cu
ajutorul dispozitivului EDM în infraroşu, se procedează, mai întâi, la aşezarea
aparatului în punctul de staţie, avându-se în vedere următoarele condiţii:
- la instalarea trepiedului în punctul de staţie se urmăreşte, în mod special,
ca platforma sau placa trepiedului să fie cât mai orizontală;
- în cazul unor înclinări mari ale platformei trepiedului, acestea trebuie să
fie corectate cu şuruburile de calare ale ambazei.
Operaţiile propriu-zise de instalare a trepiedului în punctul de staţie
topografică, se execută în următoarea succesiune (fig. V.12).
Fig. V.12 – Instalarea trepiedului în punctul de staţie
¾ Se slăbesc şuruburile picioarelor trepiedului, care se scot la lungimea

necesară cu înălţimea operatorului, după care se strâng convenabil.
¾ Se apasă picioarele trepiedului în pământ pentru asigurarea stabilităţii
aparatului în punctul de staţie, ce se efectuează în lungul acestora.
În timpul operaţiilor de transport şi de instalare a trepiedului în punctul de
staţie şi, respectiv, la manevrarea acestuia trebuie să fie avute în vedere
următoarele condiţii de utilizare propriu-zisă.
• Se verifică dacă toate şuruburile şi buloanele sunt bine strânse.
• Se foloseşte husa trepiedului în timpul transportului.
• Se efectuează manevrarea cu grijă sporită a trepiedului.
• Se efectuează controlul asupra zgârieturilor sau a altor degradări ale
picioarelor trepiedului, care pot cauza reglaje şi măsurători incorecte.
V.4.7. Centrarea cu laser şi orizontalizarea aproximativă

Centrarea cu laser şi orizontalizarea aproximativă a staţiei totale în punctul
de staţie constituie a doua etapă distinctă, care cuprinde executarea următoarelor
şapte operaţii specifice de lucru (fig. VI.13):
Fig. V.13 – Centrarea şi orizontalizarea aproximativă
¾ Se aşează aparatul pe platforma trepiedului şi se strânge şurubul central.

¾ Se rotesc şuruburile de calare într-o poziţie medie.
¾ Se aprinde laserul de centrare cu tasta corespunzătoare, iar pe ecran
(display) apare nivela electronică.
¾ Se reglează picioarele trepiedului, astfel ca raza laser să fie dirijată pe
reperul de la sol al punctului topografic.
¾ Se fixează picioarele trepiedului în sol, printr-o uşoară apăsare.
¾ Se rotesc şuruburile de calare până când laserul este adus pe verticala
punctului de staţie, adică cade exact pe reperul topografic.
¾ Se mişcă picioarele trepiedului până se centrează nivela circulară, iar în
acest moment se consideră că aparatul este calat în mod aproximativ.
V.4.8. Orizontalizarea precisă a staţiei totale cu nivela electronică

În cazul unei orizontalizări aproximative a staţiei totale, apare pe ecran
simbolul unei nivele înclinate (fig. V.14).
Tahimetria 123
Fig. V.14 – Orizontalizarea precisă a staţiei totale
În acest caz al orizontalizării aproximative, se procedează la efectuarea

operaţiei de orizontalizare precisă, după cum urmează:
- prin rotirea în sens convenabil a şuruburilor de calare se centrează
nivela electronică, conform schemei redate în figura V.15.
Fig. V.15 – Modul de rotire al şuruburilor de calare
- se verifică poziţia corectă a nivelei electronice, care trebuie să fie

centrată atât pe poziţia orizontală cât şi pe poziţia verticală (fig. V.14).
- se verifică centrarea cu laser şi eventual se reface.
- se decuplează nivela electronică şi laserul de centrare.
În funcţie de condiţiile atmosferice şi de starea suprafeţei terenului se
efectuează modificarea intensităţii laserului în trepte de câte 25%, iar pentru
validarea intensităţii laserului se apasă tasta OK, şi se încheie funcţia. Laserul de
centrare şi nivela electronică sunt activate simultan cu o singură tastă.
V.4.9. Efectuarea măsurătorilor şi înregistrarea datelor

Pentru efectuarea măsurătorilor topografice s-a procedat, pe baza celor
prezentate mai sus, la instalarea aparatului în poziţie corectă de lucru, în punctul
A, marcat la sol printr-un reper topografic (fig. V.16).
LEGENDA:
SD – distanţa înclinată dintre axa secundară a
aparatului şi centrul prismei/fascicolului
laser (TCR) corectată cu factorii
meteorologici;
HD – distanţa orizontală;
dH – diferenţa de nivel;
hr – înălţimea reflectorului deasupra punctului
vizat pe teren (B);
hi – înălţimea aparatului în punctul de staţie
topografică (A);
E0 – coordonata Est a punctului de staţie;
N0 – coordonata Nord a punctului de staţie;
H0 – cota absolută a punctului de staţie;
E – coordonata Est a punctului vizat;
N – coordonata Nord a punctului vizat;
H – cota absolută a punctului vizat.
Fig. V.16 – Elemente liniare şi unghiulare măsurate pe teren cu staţia totală
După instalarea aparatului în punctul de staţie, se vor parcurge operaţiile

propriu-zise de măsurare, în următoarea succesiune:
¾ se măsoară înălţimea aparatului (hi) cu ajutorul unei rulete;
¾ se citeşte înălţimea reflectorului (hr) din punctul B pe tija gradată;
¾ se efectuează vizarea prismei, în centrul geometric al acesteia;
¾ se declanşează comanda pentru măsurare, prin acţionarea tastei
specifice cu efect asupra fasciculului EDM, care parcurge distanţa dintre punctul
de staţie (A) şi punctul vizat (B), în sensul dus-întors (SD).
Tahimetria 125
În cazul unei distanţe de peste 1000 m apare pe display valoarea distanţei
înclinate (SD), cu trei zecimale, după un timp de maximum 3 secunde, care este
completată cu unghiurile măsurate (Hz şi V).
Modul de utilizare al staţiei totale de tipul TC / 705 este valabil pentru
toate aparatele din seriile TPS 300 Basic, cu următoarele observaţii:
• Staţiile totale de tipul TC sunt dotate cu dispozitiv de măsurare a
distanţei (EDM) în infraroşu, iar cele de tipul TCR, cu laser vizibil roşu asigură
măsurarea distanţelor fără utilizarea reflectorului.
• Pe ecranul de măsurare este posibilă apelarea tuturor funcţiilor din FNC,
EDM, PROG, MENU, LIGHT, LEVEL şi LASER – PLUMMET.
¾ Tasta ALL - evidenţiază atât afişarea permanentă a unghiurilor orizontale
şi verticale, cât şi declanşarea măsurării distanţelor, care sunt înregistrate în
memoria internă sau descărcate pe interfaţa serială.
¾ Tasta DIST - declanşează măsurarea distanţei şi afişarea acesteia, iar
unghiurile sunt afişate independent de măsurarea distanţei. Fiecare distanţă
măsurată rămâne valabilă pe ecran, până când este înlocuită de o nouă măsurare.
- Simbolul alăturat evidenţiază faptul că există mai multe ecrane cu

date suplimentare, fiind exemplificate: dH, SD, E, N, H.
- Orientările direcţiilor orizontale sunt aduse pe originea 0o00'00''/0.

Pentru exemplificarea unui ecran posibil de date măsurate pentru un
punct vizat dintr-un punct de staţie sunt evidenţiate următoarele simboluri şi date
măsurate pe teren (fig. V.17):
LEGENDA:
PtID – numărul punctului: M13;
hr - înălţimea reflectorului: 1.60 m;

Hz – unghiul orizontal: 236o 56’ 14’’;
V – unghiul zenital: 91o12’23’’;
HD – distanţa orizontală: 123.569 m .
Fig. V.17 – Ecran posibil de date măsurate pentru un punct vizat

V.4.10. Programe de măsurare cu staţii totale
Pentru executarea măsurătorilor de teren staţiile totale dispun, de regulă, de
următoarele programe care asigură o serie de operaţii tehnice:
¾ Programul MĂSURARE
Realizează măsurarea următoarelor elemente liniare şi unghiulare: distanţa
înclinată între aparat şi prismă, unghiul orizontal (orientare) şi unghiul vertical.
Pe baza măsurătorilor pe teren se efectuează calculul următoarelor elemente:
distanţa redusă la orizont, coordonatele relative (∆X, ∆Y), diferenţa de nivel (∆Z)
şi coordonatele spaţiale absolute 3D (X, Y, Z).
¾ Programul COORDONATE
Acest program dă posibilitatea executării drumuirilor tahimetrice sprijinite
sau în circuit, pornindu-se de la punctele staţionate de coordonate cunoscute şi
calculându-se direct în teren coordonatele punctelor de drumuire şi a celor radiate.
¾ Programul SPECIAL
Cu ajutorul acestui program se realizează lucrări de topografie inginerească,
din care sunt menţionate: trasări de aliniamente, unghiuri, pante, racordări de
aliniamente, suprafeţe de secţiuni transversale.
¾ Programul RECTIFICĂRI / SETARE
Acest program dă posibilitatea operatorului să aleagă unităţile de măsură
folosite pentru măsurătorile din teren. De asemenea, se asigură verificarea
parametrilor de funcţionare ai staţiei totale.
¾ Programul TRANSFER DATE
Programul realizează transferul reciproc de date dintre aparat şi un PC,
imprimantă, modem, bandă magnetică.
¾ Program EDITOR
Cu ajutorul acestui program se efectuează modificarea şi completarea
datelor măsurate şi memorate în teren.
¾ Program DOS – PC
Existenţa acestui program permite operatorului să utilizeze programele şi
datele aflate în memoria exterioară a staţiei totale de pe o cartelă magnetică.
V.4.11. Întocmirea planurilor topografice digitale

Planul digital sau numeric ca document cartografic se obţine în funcţie de
raportarea planimetrică a coordonatelor rectangulare (2D) a tuturor punctelor, fără
reprezentarea reliefului terenului sau ca reprezentare spaţială (3D).
Tahimetria 127
În conceptul actual de realizare a planului digital sau numeric, se folosesc o
serie de tehnici şi tehnologii de culegere a datelor primare.
a. Metode de culegere a datelor primare
● Ridicări topografice automatizate şi/sau fotogrammetrice numerice, care
se finalizate prin coordonate spaţiale în sistemul 3D al tuturor punctelor de
ridicare, ce se introduc într-un soft de desenare;
● Conversia planurilor analogice existente sau restituite fotogrammetric, prin
folosirea diverselor procedee de scanare/vectorizare.
În structura unui plan digital care cuprinde suprafeţe mari şi cu detalii
topografice numeroase ale terenului sunt incluse următoarele elemente:
● datele topografice, definite prin coordonatele spaţiale ale punctelor;
● detaliile terenului reprezentate prin puncte, linii şi poligoane;
● stratele tematice sau layerele ca unităţi distincte ale entităţilor grafice.
Pe baza acestor elemente de structură se realizează în mod automatizat,
planul digital, pe bază de softuri corespunzătoare asistate de calculator, care
permite efectuarea următoarelor operaţii:
● transferarea datelor, culese cu echipamentul GPS, staţia totală sau prin
scanare/vectorizare, în memoria calculatorului;
● procesarea datelor cu ajutorul unor programe de calcul şi de desenare;
● întocmirea planului direct sau ca proces interactiv, prin intervenţia limitată
a operatorului, în anumite faze;
● listarea (printarea) planului la o scară standard, corespunzătoare conţinutului
şi a cerinţelor utilizatorului;
● operarea unor modificări şi completări, care intervin în decursul timpului,
pentru actualizarea periodică a planului topografic.
b. Raportarea planimetriei în cazul ridicărilor cu staţia totală
Sistemul automatizat de raportare se bazează pe elementele provenite din
măsurătorile efectuate pe teren cu ajutorul staţiei totale de măsurare:
● Datele topografice primare achiziţionate pe teren şi procesate pe
calculator, prin punctele de coordonate spaţiale (3D), care în inventarul de
coordonate sunt identificate printr-un număr şi printr-un cod propriu.
● Biblioteca cu simbolurile convenţionale are legătură cu coordonatele şi
codurile punctelor unde fiecărui cod îi corespunde un semn convenţional.
● Sistemul de calcul, ca mijloc principal de operare în procesul de
redactare al planului topografic în format digital.
Operaţia propriu-zisă de raportare se realizează cu folosirea imaginii de pe
monitor împreună cu mouse-ul calculatorului, schiţa de teren şi, respectiv, cu
inventarul de coordonate al ridicării topografice înregistrată într-un soft de
desen, pe baza parcurgerii următoarelor etape distincte:
● raportarea punctelor în plan, prin balustrare şi cu înscrierea numărului
de ordine şi eventual a codului de identificare;
● legarea pe desen a punctelor caracteristice care definesc aceleaşi
detaliu topografic, conform schiţei de teren;
● schimbarea poziţiei numerelor de ordine, intersectate de liniile desenului;
● aplicarea semnelor convenţionale, a simbolurilor şi a culorilor.
c. Reprezentarea reliefului şi terenului prin metoda curbelor de nivel
Trasarea curbelor de nivel se realizează din punct de vedere practic între
toate punctele vecine de cote cunoscute, care pe teren reprezintă schimbările de
pantă, iar între aceste puncte se consideră faptul că, înclinarea terenului este
continuă şi relativ uniformă.
Trasarea manuală a curbelor de nivel se efectuează prin interpolare
grafică între două puncte de cotă cunoscută.
În acest scop se realizează un izograf alcătuit dintr-o serie de linii paralele
şi echidistante, care sunt desenate pe o folie transparentă, iar cotele absolute
folosite pentru construcţia acestuia sunt înscrise pe cele două margini laterale.
Trasarea automatizată se bazează pe folosirea diferitelor softuri care
realizează modelul digital al terenului (DTM) a cărui precizie depinde de
numărul şi densitatea punctelor caracteristice ale reliefului terenului, la care se
adaugă şi scopul ridicării topografice.
d. Conţinutul planului topografic digital
Planul digital sau numeric realizat pe suport magnetic şi apoi pe suport
analogic trebuie să cuprindă, următoarele elemente:
● toponimia terenului: denumire de munţi, dealuri, podişuri, câmpii, lunci,
cursuri de apă, localităţi şi altele;
● direcţia nordului geografic reprezentat printr-o săgeată sau prin caroiajul
rectangular sau geometric al planului topografic;
● legenda cu semnele convenţionale folosite redată prin simbolurile şi
culorile folosite pentru redactarea planului topografic;
● schema dispunerii foilor de plan în cazul teritoriilor cu suprafeţe mari,
care nu se încadrează într-o singură planşă.
Tahimetria 129
Verificarea preciziei de întocmire şi redactarea planului topografic
digital care este utilizat şi sub formă analogică, se analizează sub aspectul calităţii
şi al conţinutului planimetric şi altimetric, prin confruntarea cu realitatea din
terenul măsurat, sub următoarele două aspecte esenţiale:
● redarea integrală a detaliilor planimetrice prin semnele convenţionale;
● reprezentarea corectă a formelor de relief prin curbe de nivel.
Precizia planului topografic digital este definită prin gradul de poziţionare
planimetrică şi altimetrică a punctelor de ridicare. În acest scop, se compară
valorile unor elemente topografice raportate pe planul topografic cu
corespondentele acestora măsurate pe teren.
● Teste de autoevaluare U.I. V

1. Ce este tahimetria ?
2. Care sunt metodele de baza ale tahimetriei ?
3. Descrieţi modul de măsurare indirectă a distanţelor cu tahimetre clasice.
4. Definiţi principiul de bază al ridicărilor tahimetrice clasice.
5. Enumeraţi principalele tipuri de tahimetre autoreductoare.
6. Descrieţi modul de măsurare indirectă a distanţelor şi a diferenţelor de nivel
cu tahimetrul autoreductor.
7. Care sunt avantajele folosirii tahimetrelor electronice ?
8. Prezentaţi principalele părţi componente ale unei staţii totale de măsurare.
9. Care sunt axele principale şi mişcările generale de rotaţie ale unei staţii
totale, în timpul operaţiilor de măsurare pe teren ?
10. Descrieţi tastatura şi butoanele unei staţii totale de măsurare.
11. Care sunt operaţiile de aşezare în staţie al unui tahimetru electronic ?
12. Descrieţi operaţiile de măsurare cu ajutorul tahimetrului electronic.
13. Definiţi programele de măsurare folosite în cazul staţiilor totale.
14. Care sunt operaţiile de bază folosite în procesul de realizare automatizată
a planului topografic digital ?
15. Explicaţi principiul de raportare ale coordonatelor punctelor reţelei de
ridicare planimetrică (2D) în sistemul automatizat.
16. Care sunt elementele de conţinut ale planului digital în sistemul
automatizat de întocmire (2D) şi, respectiv, în sistemul spaţial ?
● Lucrare de verificare U.I. V

Se cere modul de calcul al distanţelor pe baza observaţiilor de teren
obţinute în procesul de măsurare pe cale optică, cu ajutorul tahimetrelor clasice cu
luneta stadimetrică şi cu ajutorul tahimetrelor autoreductoare cu diagramă, în
condiţiile terenurilor plane şi înclinate.
● Rezumatul U.I. VI
Tahimetria constituie o metodă rapidă de determinare simultană a poziţiei
planimetrice şi nivelitice a punctelor suprafeţei topografice. Ridicările tahimetrice
sunt rapide şi eficiente, deoarece măsurarea distanţei dintre punctele date se
efectuează direct pe cale optică, electrooptică şi/sau electromagnetică.
În funcţie de evoluţia conceptului de realizare a instrumentelor tahimetrice
s-a efectuat, o scurtă prezentare a metodelor folosite în cazul utilizării tahimetrelor
clasice cu lunetă stadimetrică, a tahimetrelor autoreductoare cu diagramă şi a
tahimetrelor electronice, care sunt folosite în prezent.
● Bibliografie U.I. V
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
131
Partea a II-a
CADASTRU
U.I. VI
NOŢIUNI GENERALE DE CADASTRU
Cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi obligatoriu de

evidenţă tehnică, economică şi juridică, de importanţă naţională, a tuturor
imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării. Realizarea cadastrului la nivelul
unităţilor administrativ teritoriale ale României presupune executarea unui
ansamblu de operaţiuni tehnice, prin care se asigură, identificarea, delimitarea,
măsurarea, descrierea şi înregistrarea imobilelor în documentele cadastrale.
VI.1. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CADASTRULUI

Prin Legea Cadastrului şi a Publicităţii Imobiliare nr.7 din 13 martie 1996,
publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 26 martie 1996, republicată în Monitorul
Oficial nr. 201 din 3 martie 2006, s-a adoptat, conform art.1, aliniatul 1,
următoarea definiţie: „Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de
evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întregul
teritoriu al ţării”. Entităţile de bază ale acestui sistem sunt: imobilul, parcela,
construcţia şi proprietarul, cu următoarele definiţii:
- imobilul reprezintă una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără
construcţii, care aparţine aceluiaşi proprietar;
- parcela este o suprafaţă de teren utilizată cu aceiaşi categorie de folosinţă.
Prin republicarea Legii Cadastrului şi a Publicităţii Imobiliare nr. 7/1996
în Monitorul Oficial, partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013, art. 1, aliniatul 1, s-a
redefinit: „Cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi obligatoriu
de evidenţă tehnică, economică şi juridică de importanţă naţională, a tuturor
imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării”.
Sub aspectul conţinutului entităţilor de bază, s-a redefinit: imobilul
reprezintă terenul, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul unei unităţi administrativ
teritoriale, aparţinând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un
număr cadastral unic, fiind înscris într-o carte funciară.
¾ Prin lucrările de cadastru se realizează la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, pe sectoare cadastrale următoarele obiective:
identificarea, măsurarea, descrierea şi înregistrarea imobilelor în documentele
cadastrale şi reprezentarea acestora pe planuri şi hărţi cadastrale.
¾ Scopul sistemului unitar de cadastru şi carte funciară este evidenţiat
prin obţinerea următoarele date informaţionale de bază:
• cunoaşterea informaţiilor tehnice, economice şi juridice ale imobilului;
• asigurarea publicităţii drepturilor reale imobiliare, a drepturilor
personale, a actelor si faptelor juridice, precum şi a altor raporturi juridice, prin
conţinutul şi obiectul cărţii funciare;
• furnizarea de date instituţiilor publice ale statului, necesare sistemului de
impozitare si pieţei imobiliare, precum şi pentru lucrările de investiţii;
• asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi a creditului ipotecar;
¾ Prin sistemul integrat de cadastru şi carte funciară se urmăreşte
realizarea la nivelul unităţilor administrativ teritoriale a următoarele obiective:
• identificarea, măsurarea, descrierea şi înregistrarea în documentele
cadastrale a imobilelor prin natura lor şi reprezentarea acestora pe planuri şi hărţi
cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice;
• identificarea şi înregistrarea proprietarilor, precum şi a altor deţinători
legali de imobile şi a posesorilor, sub diverse forme;
• furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea
corectă a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de instituţiile abilitate;
• publicitatea imobiliară, care asigură opozabilitatea drepturilor reale
imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a
oricăror raporturi juridice supuse publicităţii, referitoare la imobile.
Planul cadastral cuprinde reprezentarea grafică a limitelor imobilelor dintr-o
unitate administrativ - teritorială, care sunt numerotate şi înregistrate în cartea
funciară pe baza numerelor cadastrale unice.
Organizarea activităţii de cadastru din România este realizată, în prezent, de
către „Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară“ (A.N.C.P.I.),
denumit în continuare Agenţie Naţională, fiind instituţie publică cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului.
La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţionează „Oficiile de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară” (O.C.P.I.), denumite în continuare oficii
teritoriale, ca unităţi cu personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale.
Noţiuni generale de cadastru 133
VI.2. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE PUBLICITĂŢII IMOBILIARE
¾ Prin Legea Cadastrului şi a Publicităţii Imobiliare nr. 7 din 13 martie
1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 26 martie 1996, republicată în
Monitorul Oficial nr. 201 din 3 martie 2006, s-a reglementat conform art. 17,
aliniatul 1 următorul conţinut: „publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de
evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscriere în cartea funciară a
actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu
administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale pentru imobilele situate
în raza de activitate a acestora”.
¾ Prin republicarea Legii Cadastrului şi a Publicităţii Imobiliare nr.7/1996
în Monitorul Oficial, partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013, s-a redefinit conform
art. 21, aliniatul 1, următorul conţinut: „publicitatea imobiliară întemeiată pe
sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscriere în cartea funciară a
actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceiaşi unitate administrativ
teritorială în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare sau,
al opozabilităţii faţă de terţi al acestei înscrieri în cartea funciară”.
Pe baza cărţilor funciare, întocmite şi numerotate pe teritoriul fiecărei unităţi
administrative se elaborează registrul cadastral de publicitate imobiliară.
¾ Dintre obiectivele de bază ale sistemului actual de publicitate imobiliară,
întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului, se menţionează, printre altele, o
serie de informaţii, din care se precizează:
• se asigură accesul liber la informaţiile reale cu privire la situaţia juridică
a terenurilor şi construcţiilor şi implicit asupra circulaţiei normale a acestora;
• se oferă garanţia dreptului şi faptelor înscrise, care sunt respectate şi
opozabile faţă de alte persoane fizice şi / sau juridic;
• contribuie la dezvoltarea pieţei imobiliare prin încurajarea tranzacţiilor
diferitelor bunuri imobile;
• generează un climat de linişte socială.
VI.3. PĂRŢILE COMPONENTE ALE CĂRŢII FUNCIARE

Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe unităţile administrativ-teritoriale
sunt individualizate printr-un titlu, care indică numărul cadastral unic şi numele
localităţii în care este situat imobilul, fiind alcătuite din următoarele trei părţi
distincte, în care sunt evidenţiate următoarele informaţii.
¾ PARTEA I-a, - DESCRIEREA IMOBILELOR
• Numărul de ordine şi numărul cadastral al imobilului;
• Suprafaţa imobilului, rezultată din măsurătorile cadastrale, destinaţia
terenului, categoriile de folosinţă şi/sau, categoriile de construcţii;
• Planul cadastral al imobilului cu vecinătăţile, descrierea imobilului şi
inventarul de coordonate al amplasamentului, pentru fiecare imobil.
¾ PARTEA a II-a, - ÎNSCRIERILE REFERITOARE LA DREPTUL DE

PROPRIETATE ŞI ALTE DREPTURI REALE
• Numele proprietarului;
• Actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate,
precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;
• Strămutările proprietăţii;
• Dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu
titlul gratuit, corespunzătoare proprietăţii publice;
• Servituţile constituite în folosul imobilului
• Faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum
şi acţiunile privitoare la proprietate;
• Recepţia propunerii de dezmembrare ori de comasare şi/sau respingerea
acesteia, respingerea cererii de recepţie şi/sau de înscriere, în cazul imobilelor cu
cartea funciară deschisă.
• Obligaţiile referitoare la, interdicţiile de înstrăinare, grevare, închiriere,
dezmembrare, comasare, construire, demolare, restructurare şi amenajare.
¾ PARTEA a III-a, - ÎNSCRIERILE PRIVIND DEZMEMBRĂMINTELE

DREPTULUI DE PROPRIETATE REALE, DE GARANŢIE ŞI SARCINI
• Dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina
fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare şi cesiunea de creanţă;
• Faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum
şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;
• Sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;
• Orice modificări, îndreptări sau însemnări cu privire la înscrierile efectuate.
Procedura de înscriere a unui imobil în cartea funciară este definită prin:
intabularea, înscrierea provizorie şi notarea, iar regimul juridic al acestor
înscrieri este stabilit de Codul Civil.
VI.4. FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI
Teritoriul României este situat în zona de sud-est a Europei Centrale, fiind
cuprins, în interiorul şi exteriorul arcului Munţilor Carpaţi, pe cursul inferior al
Dunării, la o distanţă de la 1 050 km şi până la 2 800 km, faţă de extremităţile
continentului. Punctul central al României este determinat de intersecţia paralelului
de latitudine 450N, cu meridianul de longitudine 250E, fiind situat la o distanţă
de aproximativ 17 km nord de oraşul Făgăraş, judeţul Braşov.
Suprafaţa României se desfăşoară de la Sud către Nord pe o diferenţă de
latitudine de 4° 37′ 59″ şi, respectiv, la Vest către Est pe o diferenţă de
longitudine de 9° 25′ 40″. Ieşirea la Mare Neagră asigură legăturile cu ţările din
bazinul Mării Negre, cu cele din bazinul Mării Mediterane şi cu alte ţări ale lumii.
Pe baza reglementării din Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, cu
modificările ulterioare, fondul funciar al României este constituit din: „Terenurile
de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza cărora sunt deţinute sau
de domeniului public ori privat din care fac parte”. Dintre construcţiile ataşate
terenurilor sunt menţionate: amenajările de îmbunătăţiri funciare, construcţiile
hidrotehnice, construcţiile agricole, construcţiile civile şi altele.
După datele Anuarului Statistic al României (2012), suprafaţa totală
cuprinde 23 839 070 ha, în structura căreia sunt reprezentate cinci categorii de
folosinţe agricole şi, respectiv, cinci categorii de folosinţe neagricole, indiferent
de destinaţia fondului funciar şi de proprietar (tabelul VI.1).
Tabelul VI.1
FONDUL FUNCIAR, DUPĂ MODUL DE FOLOSINŢĂ*
Denumirea categoriei Suprafaţa
de folosinţă a terenului mii ha %
Teren arabil 9 352,3 39,2
Păşuni naturale 3 277,7 13,8
Fâneţe naturale 1 553,5 6,5
Vii şi pepiniere viticole 211,3 0,9
Livezi şi pepiniere pomicole 196,1 0,8
SUPRAFAŢA AGRICOLĂ 14 590,9 61,2
Păduri şi plantaţii forestiere 6 800,9 28,5
Construcţii şi curţi 737,0 3,1
Drumuri şi căi ferate 388,8 1,6
Ape şi bălţi 822,7 3,5
Alte suprafeţe 498,8 2,1
SUPRAFAŢA NEAGRICOLĂ 9 248,2 38,8
SUPRAFAŢA TOTALĂ 23 839,1 100,00
*
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2012
¾ Suprafaţa ocupată de terenurile agricole este de 14 590,9 mii ha, ceea
ce reprezintă 61,2 % din suprafaţa totală a României.
Structura categoriilor de folosinţă ale terenului agricol a evidenţiat
predominarea suprafeţelor de teren arabil (39, 2 %), precum şi a celor aferente
păşunilor şi fâneţelor naturale, care împreună ocupă 20,3 % din suprafaţa totală.
Ponderea distinct semnificativă a suprafeţei agricole implică inventarierea şi
gestionarea corectă a bazei de date primare a cadastrului, atât sub aspectul
sistemului informaţional al funcţiei tehnice, cât şi al funcţiei economice.
Sistemul informaţional al terenurilor agricole trebuie să furnizeze în orice
moment toate datele tehnice şi economice, în cadrul unui sistem informatic al
teritoriului de tip „multiscop”. Aceste informaţii asupra terenurilor cu destinaţie
agricolă trebuie să fie cunoscute atât de către agenţii economici de tip persoană
juridică sau persoană fizică, cât şi de toate instituţiile publice ale comunităţilor
locale, judeţene sau de interes general.
¾ Suprafaţa ocupată de terenurile neagricole este de 9 248,2 mii ha,
ceea ce reprezintă 38,8 % din suprafaţa totală a României. Structura categoriilor
de folosinţă ale terenului neagricol, evidenţiază, în primul rând, suprafaţa ocupată
de păduri şi terenurile cu vegetaţie forestieră care ocupă 6 800,9 mii ha ceea
ce reprezintă 28,5 % din suprafaţa totală a fondului funciar.
V.5. FUNCŢIILE SAU PĂRŢILE CADASTRULUI

În baza sistemului de evidenţă unitară a imobilelor sunt evidenţiate trei
funcţii sau părţi componente ale cadastrului şi anume: tehnică, economică şi
juridică, ce se completează reciproc şi care solicită executarea măsurătorilor
cadastrale necesare pentru finalizarea documentaţiilor.
a. Funcţia tehnică a cadastrului se realizează prin determinarea poziţiei,
configuraţiei şi mărimii suprafeţelor imobilelor cu sau fără construcţii pe
destinaţii, categorii de folosinţă şi proprietari, pe baza măsurătorilor cadastrale.
Măsurătorile de teren sunt executate prin: metoda grafică, metoda numerică,
metoda fotogrammetrică sau metode combinate. Aceste lucrări se realizează
având la bază reprezentarea grafică a limitelor de hotar ale unităţilor administrativ
teritoriale, precum şi a limitelor intravilanelor existente în baza de date a Oficiilor
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
Hotarele unităţilor administrativ-teritoriale sunt delimitate şi marcate, în mod
oficial, de către comisia de delimitare, stabilită în acest scop.
Realizarea funcţiei tehnice a cadastrului este finalizată prin înscrierea
datelor primare în registrul cadastral şi reprezentarea grafică pe planul cadastral de
bază al unităţi administrativ-teritoriale.
b. Funcţia economică a cadastrului este evidenţiată prin lucrările de
evaluare necesare pentru stabilirea valorilor impozabile ale imobilelor sau, după
caz, a impozitelor sau taxelor pentru aceste imobile.
În cazul terenurilor agricole, valoarea economică a acestora se stabileşte în
funcţie de bonitarea cadastrală, care asigură cunoaşterea următoarelor aspecte:
• clasa de calitate a terenurilor agricole pe parcele cadastrale;
• evidenţierea terenurilor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare;
• estimarea venitului net cadastral pe unitatea de suprafaţă a imobilului.
c. Funcţia juridică a cadastrului se realizează prin identificarea
proprietarilor, şi/sau a posesorilor imobilelor şi care urmează să fie înregistraţi
pe baza actelor şi faptelor juridice în cartea funciară.
Această funcţie se rezolvă în timpul executării lucrărilor de teren, prin care
se stabileşte posesorul de fapt al imobilului. Comisia care execută lucrările de
cadastru şi identifică proprietarii, posesorii sau alţi deţinători este formată din
reprezentanţi ai persoanei autorizate şi ai unităţii administrativ-teritoriale.
VI.6. CLASIFICAREA TERENURILOR DUPĂ DESTINAŢIE

Sistemul de clasificare al fondului funciar după destinaţia şi utilizarea
terenului de orice fel care aparţine persoanelor fizice şi juridice, indiferent de
titlurile de proprietate a cuprins următoarele cinci categorii distincte:
a. Terenurile cu Destinaţie Agricolă (TDA) sunt terenurile care servesc
direct şi nemijlocit procesul tehnologic al producţiei agricole, fiind alcătuite, din
două subgrupe distincte şi anume:
• Terenurile agricole productive cuprind următoarele folosinţe: arabil,
vii şi pepiniere viticole, livezi şi pepiniere pomicole, plantaţii de hamei şi duzi,
păşuni, fâneţe, sere, solarii şi răsadniţe, la care, se adaugă şi terenurile cu vegetaţie
forestieră, dacă nu fac parte din amenajările silvice şi păşunile împădurite.
• Terenurile agricole ocupate cu diferite construcţii şi amenajări, din
care se menţionează: construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole,
amenajări de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă,
platforme şi spaţii de depozitare a producţiei agricole, fiind incluse şi terenurile
neproductive, care urmează să fie amenajate şi utilizate pentru producţia agricolă.
În sistemul informaţional al datelor cadastrale primare se prezintă:

- funcţia tehnică: parcela cadastrală de teren agricol cu suprafaţa ocupată,
categoria de folosinţă şi proprietarul imobilului;
- funcţia economică: clasa de calitate a terenului, venitul net cadastral.
Din baza de date primare a cadastrului general unitar, care constituie o
lucrare sintetică se vor extrage datele necesare sistemului informaţional al
terenurilor agricole, care reprezintă o lucrare analitică.
b. Terenurile cu Destinaţie Forestieră (TDF), sunt ocupate de păduri şi
alte terenuri destinate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie
ori administrare forestieră şi care constituie proprietate de stat sau proprietate
privată, fiind evidenţiate următoarele două subgrupe:
• Terenurile forestiere productive: pădurile şi alte terenuri destinate
împăduririlor, terenurile pentru pepiniere silvice şi administraţie silvică.
• Terenurile forestiere neproductive: stâncării, abrupturi, bolovănişuri,
râpe, ravene şi torenţi, care sunt cuprinse în perimetrele amenajamentelor silvice.
Pădurile şi terenurile cu utilizare forestieră sunt înregistrate atât în datele
cadastrului general, cât şi în datele cadastrului forestier, care se organizează pe
ocoale silvice. La rândul lor, ocoalele silvice se subîmpart în: unităţi de producţie,
parcele forestiere şi unităţi amenajistice sau subparcele, formate din suprafeţe de
pădure de aceeaşi esenţă şi vârstă.
c. Terenurile aflate permanent sub ape (TDH) sunt reprezentate de apele
curgătoare: fluvii, râuri şi pâraie şi de apele stătătoare: bălţi, lacuri şi marea
teritorială. Aceste terenuri aflate permanent sub ape ocupă albiile minore ale
cursurilor de ape, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor
maritime interioare şi al mării teritoriale.
În lucrările de cadastru general se identifică terenurile ocupate cu ape şi se
reprezintă pe planurile şi hărţile cadastrale, prin limitele lor, în conformitate cu
reglementările de folosire şi de protecţie a apelor. Dintre datele primare ale
cadastrului general se menţionează: numărul cadastral unic, denumirea cursului
de apă sau a lacului, suprafaţa ocupată cu apă, titularul dreptului de administrare.
În categoria terenurilor aflate permanent sub ape se înregistrează următoarele
subcategorii de folosinţe, existente în limitele unităţilor administrativ-teritoriale:
- Apele curgătoare (HR): fluviul Dunărea, braţele şi canalele din Delta
Dunării, cursurile de apă interioare, pârâurile, gârlele, şi alte surse de apă.
- Marea teritorială a României (HM): este reprezentată de terenul cuprins
între liniile de bază ale celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului şi linia din larg
care are fiecare punct situat la o distanţă de 12 mile marine (22 224 m); iar marea
interioară este reprezentată de terenul cuprins între ţărmul mării şi liniile de bază.
d. Terenurile situate în intravilane (TDI), sunt reprezentate de către toate
imobilele, indiferent de categoria de folosinţă, cuprinse în perimetrul localităţilor
urbane şi rurale, ca urmare a stabilirii limitelor de hotar ale intravilanelor, prin
planul de urbanism general (PUG) sau planul de urbanism zonal (PUZ).
• Situaţia juridică a imobilului este stabilită în baza actului sau al
faptului juridic, care stabileşte următoarea formă de proprietate:
- proprietatea privată a persoanelor fizice – P;
- proprietatea privată a persoanelor juridice – J;
- domeniul public al statului – N;
- domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale – L;
- domeniul privat al statului – S;
- domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale – A;
• Destinaţia construcţiilor din perimetrul localităţilor urbane şi rurale
cuprinde în baza normelor tehnice următoarele categorii de clădiri:
- construcţii de locuinţe – CLOC;
- construcţii administrative – CADM;
- construcţii financiar-bancare CFB;
- construcţii comerciale – CCOM;
- construcţii pentru cult – CCLT;
- construcţii pentru cultură – CCUL;
- construcţii pentru învăţământ – CINV;
- construcţii pentru sănătate – CSAN;
- construcţii şi amenajări sportive – CSPO;
- construcţii de agrement – CAGR;
- construcţii sociale – CSOC;
- construcţii industriale – CIND;
- construcţii de monumente, ansambluri şi situri istorice – CMASI;
- construcţii metrou – CMET;
- construcţii turistice – CTUR;
- construcţii edilitare – CEDIL;
- construcţii anexe – CANEX.
e. Terenurile cu destinaţii speciale (TDS) şi terenurile neproductive sunt
reprezentate de următoarele categorii specifice:
• terenuri folosite pentru: transporturi rutiere, feroviare, navale şi aeriene,
cu construcţiile şi instalaţiile aferente;
• terenuri cu construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al
energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii;
• terenuri aferente exploatărilor miniere şi petroliere, cariere şi halde;
• terenuri rezervate nevoilor de apărare;
• rezervaţiile naturale, plajele, monumente ale naturii, ansamblurile şi
siturile arheologice şi istorice şi altele.
• terenurile neproductive cu alunecări şi prăbuşiri, cu stâncă şi pietre, cu
degradări artificiale, terenuri nisipoase şi altele.
• terenuri degradate, ce sunt afectate de o serie de procese, din care se
citează: excesul de apă, aciditatea, sărăturarea, eroziunea solului.
Terenurile cu destinaţie specială şi terenurile neproductive sunt reprezentate
grafic şi evidenţiate în registrele cadastrale şi în fişierele/cărţile funciare speciale.
VI.7. CATEGORIILE DE FOLOSINŢĂ ALE TERENURILOR

Categoria de folosinţă este o grupare a terenului cu aceeaşi destinaţie
economică, realizată în mod natural sau artificial, care este nominalizată printr-un
cod numeric. În lucrările de cadastru sunt folosite 10 categorii generale, în care
au fost identificate 65 subcategorii de agricole şi neagricole.
V.7.1. Categoriile şi subcategoriile de folosinţe agricole

În sistemul informaţional al terenurilor agricole, se utilizează un simbol
care are şi un rol de cod pentru identificarea categoriilor şi subcategoriilor de
folosinţă, ce se înscrie în registrul cadastral şi se foloseşte în prelucrarea datelor
primare, fiind evidenţiate 5 categorii şi 25 subcategorii (tabelul VI.2).
¾ Arabil (A). Prin terenuri arabile se definesc suprafeţele de teren ce se
ară în fiecare an sau o dată la 2-6 ani, fiind cultivate cu plante anuale sau perene:
cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale
şi aromate, plante furajere, legume, flori şi altele. În categoria de folosinţă arabil
sunt incluse 8 subcategorii, cu următoarele simboluri: arabil propriu-zis (A);
pajişti cultivate (AP); grădini de legume (AG); orezării (AO); sere (AS); solarii şi
răsadniţe (ASO); căpşunării (AC) şi alte culturi perene (AD).
Tabelul VI.2
Simbolurile categoriilor şi subcategoriilor de folosinţă
ale terenurilor agricole şi neagricole
Nr. Categoria şi subcategoria Simbol Nr. Categoria şi subcategoria de Simbol
crt. de folosinţă a terenului (cod) crt. folosinţă a terenului (cod)
1.0 ARABIL 7.0 TERENURI CU APE
1.1 Arabil propriu-zis A 7.1 Ape curgătoare HR
1.2 Pajişti cultivate AP 7.2 Lacuri şi bălţi naturale HB
1.3 Grădini de legume AG 7.3 Lacuri de acumulare HA
1.4 Solarii şi răsadniţe ASO 7.4 Amenajări piscicole HP
1.5 Căpşunării AC 7.5 Ape cu stuf HS
1.6 Orezării AO 7.6 Canale HC
1.7 Sere AS 7.7 Marea teritorială HM
1.8 Alte culturi perene AD 8.0 DRUMURI şi CĂI FERATE
2.0 PĂŞUNI 8.1 Autostrăzi DA
2.1 Păşuni curate P 8.2 Drumuri naţionale DN
2.2 Păşuni cu pomi PL 8.3 Drumuri judeţene DJ
2.3 Păşuni împădurite PP 8.4 Drumuri comunale DC
2.4 Păşuni cu tufărişuri şi 8.5 Străzi şi uliţe DS
mărăcinişuri PT 8.6 Drumuri de exploatare DE
3.0 FÂNEŢE 8.7 Drumuri şi poteci turistice DT
3.1 Fâneţe curate F 8.8 Căi ferate DF
3.2 Fâneţe cu pomi FL 9.0 TERENURI CU CONSTRUCŢII
3.3 Fâneţe împădurite FP 9.1 Construcţii C
3.4 Fâneţe împădurite şi 9.2 Construcţii şi curţi CC
mărăcinişuri FT 9.3 Diguri CD
4.0 VII şi HAMEI 9.4 Cariere CA
4.1 Vii nobile VN 9.5 Parcuri CP
4.2 Vii hibride VH 9.6 Cimitire CI
4.3 Pepiniere viticole VP 9.7 Terenuri de sport CS
4.4 Hamei VHA 9.8 Târguri şi pieţe CT
5.0 LIVEZI 9.9 Plaje şi ştranduri CPJ
5.1 Livezi clasice L 9.10 Taluzuri pietruite CTZ
5.2 Livezi intensive LI 9.11 Fâşie de frontieră CFF
5.3 Arbuşti fructiferi LF 9.12 Exploatări miniere şi petroliere CMP
5.4 Pepiniere pomicole LP 9.13 Alte terenuri cu construcţii CAT
5.5 Plantaţii de duzi LD 10.0 TERENURI NEPRODUCTIVE
6.0 PĂDURI 10.1 Nisipuri zburătoare NN
10.2 Bolovănişuri, stâncării şi pietrişuri NB
6.1 Păduri PD 10.3 Râpe, ravene, torenţi NR
6.2 Perdele de protecţie PDP 10.4 Sărături cu crustă NS
6.3 Tufărişuri şi mărăcinişuri PDT 10.5 Mocirle şi smârcuri NM
6.4 Răchitării PDR 10.6 Gropi de împrumut, deponii HG
6.5 Pepiniere silvice PDPS 10.7 Halde NH
¾ Păşuni (P). Sunt terenuri agricole înierbate sau înţelenite, în mod natural
sau artificial, prin reînsămânţarea acestor suprafeţe la un interval de 15-20 ani.
Păşunile naturale şi cele artificiale cu denumirea generală de ,,pajişti”
sunt folosite pentru păşunatul animalelor.
În categoria de folosinţă păşuni (P) sunt incluse următoarele patru
subcategorii de folosinţă individualizate prin următoarele simboluri
convenţionale: păşuni curate (P); păşuni împădurite (PP); păşuni cu pomi
fructiferi (PL); păşuni cu tufărişuri şi mărăcinişuri (PT).
¾ Fâneţe (F). Sunt terenuri înierbate sau înţelenite în mod natural sau
artificial, prin însămânţări şi reînsămânţări, ce se exploatează, în mod obişnuit,
prin cosirea fâneţelor. În categoria de folosinţă fâneţe, sunt incluse următoarele
patru subcategorii de folosinţă: fâneţe curate (F); fâneţe împădurite (FP); fâneţe
cu pomi fructiferi (FL) şi fâneţe cu tufărişuri şi mărăcinişuri (FT).
¾ Vii şi hamei (V). În categoria de folosinţă vie sunt incluse terenurile
plantate cu vii nobile şi hibride, cu următoarele patru subcategorii de folosinţă:
vii nobile (VN); vii hibride (VH); pepiniere viticole (VP) şi plantaţii de hamei (VHA).
¾ Livezi (L). Livezile cuprind terenurile plantate cu pomi şi arbuşti
fructiferi, în care, se diferenţiază subcategoriile: livezi pure clasice (L); livezi
pure intensive şi superintensive (LI); plantaţii de arbuşti fructiferi (LF); pepiniere
pomicole (LP) şi plantaţii de duzi (LD).
VI.7.2. Categoriile şi subcategoriile de folosinţe neagricole

În grupa terenurilor cu folosinţe neagricole au fost incluse în funcţie de
modul de utilizare a fondului funciar un număr de cinci categorii generale, în
care au fost identificate un număr total de 40 subcategorii de folosinţă
neagricole, atât în intravilane cât şi în extravilane (tabelul V.2).
¾ Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (PD). Sunt terenurile
acoperite cu arbori şi arbuşti forestieri fiind destinate producerii de material
lemnos sau protecţiei solului, unde se includ 5 subcategorii.
¾ Terenuri cu ape (H). Sunt terenurile acoperite permanent cu ape,
precum şi cele acoperite temporar, care după retragerea apelor nu sunt cultivate,
fiind individualizate 7 subcategorii de folosinţă.
¾ Drumuri şi căi ferate (D). În categoria de folosinţă a drumurilor şi căilor
ferate au fost diferenţiate un număr de opt subcategorii de folosinţă, care sunt
reprezentate de terenurile şi construcţiile aferente destinate căilor de comunicaţie
terestre: autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale, străzi
şi uliţe, drumuri tehnologice de exploatare agricolă, silvică sau industrială,
drumuri şi poteci turistice, căi ferate şi construcţii de diferite categorii.
¾ Terenuri cu construcţii, curţi şi alte folosinţe (C). Sunt terenurile
ocupate de construcţii cu diverse utilizări, în scopuri social-culturale, de
administraţie, industriale, cu destinaţii speciale şi de altă natură. În cadrul acestei
categorii de folosinţă s-au detaliat un număr de 13 subcategorii, ce sunt folosite în
lucrările de cadastru general şi , în special de cadastru, imobiliar-edilitar.
¾ Terenuri neproductive (N). În această categorie de folosinţă se includ
toate suprafeţele de teren care nu produc venit cadastral şi nu se pot transforma în
terenuri agricole productive, prin diferite amenajări, în condiţii de eficienţă
economică, datorită unor procese de degradare excesivă. Dintre subcategoriile de
folosinţă, cu caracter neproductiv, se citează: nisipuri zburătoare; bolovănişuri,
stâncării şi pietrişuri; râpe, ravene şi torenţi; sărături cu crustă; halde şi altele.
Pe lângă cele 65 de subcategorii de folosinţă agricolă şi neagricolă menţionate
mai sus este posibil să fie detaliate, în funcţie de cerinţele cadastrului de
specialitate şi alte subcategorii de folosinţă, dar cu păstrarea simbolurilor oficiale,
la care se vor adăuga notaţiile de detaliere necesare pentru evidenţa cadastrală.
VI.8. SISTEME INFORMAŢIONALE ALE CADASTRULUI

Pe baza datelor primare ale sistemului unitar de cadastru şi carte funciară
cu privire la suprafaţă, categoria de folosinţă şi proprietar, se organizează şi
subsisteme de evidenţă şi inventariere sistematică a bunurilor imobile sub aspect
tehnic şi economic, din diferite domenii de activitate.
V.8.1. Sistemul informaţional al cadastrului terenurilor agricole

Se organizează în vederea furnizării datelor cu privire la partea cantitativă şi
calitativă a terenurilor agricole, pe categorii de folosinţă, posesori şi clase de
bonitare cadastrală. Din punct de vedere al suprafeţei teritoriale, cadastrul agricol,
se execută în funcţie de cerinţele beneficiarului, pe zone agricole specifice, bazine
pomicole, podgorii, sisteme hidroameliorative şi altele. Totodată, se face
precizarea că, datele cadastrului agricol sunt valabile numai pentru beneficiarul şi
executantul acestor lucrări, nefiind folosite şi de autorităţile administrativ-
teritoriale şi de stat, care utilizează, în mod oficial, numai datele cadastrului.
Cadastrul agricol se întocmeşte pe fişe speciale, care cuprind datele tehnice
primare ale cadastrului, cu referire la: numele şi prenumele posesorului,
denumirea tarlalei, numărul cadastral, categoria şi subcategoria de folosinţă,
suprafaţa, natura solului, clasa de calitate, venitul net cadastral şi alte date.
Dintre informaţiile agricole referitoare la condiţiile climatice, pedologice,
îmbunătăţiri funciare, agrotehnice şi economice, sunt evidenţiate următoarele:
● clima, cu toate elementele fişei climatologice a zonei;
● relieful terenului, redat prin pantă şi expoziţie;
● solul, identificat cu denumirea unităţii de sol, materialul parental, reacţia,
aprovizionarea cu elemente nutritive, favorabilitatea şi adâncimea apei freatice;
● amenajările de îmbunătăţiri funciare, care includ terenurile amenajate
pentru irigaţii, desecări-drenaje, îndiguiri şi de combatere a eroziunii solului;
● agrotehnica folosită prin modul de fertilizare, natura îngrăşămintelor,
doze optime şi doze aplicate, amendamente necesare şi administrate, tasarea şi
rezistenţa la arat, asolamentul şi rotaţia culturilor agricole;
● aspecte economice evidenţiate prin accesibilitatea în zonă, starea
drumurilor agricole, distanţa de transport până la baza de recepţie, producţia
medie la principalele culturi, cheltuielile de producţie, producţia netă sau venitul
social şi valoarea de randament.
Pe această bază se realizează o detaliere a fondului funciar sub aspect
calitativ şi cantitativ fiind menţionate următoarele categorii de terenuri agricole:
● Terenuri agricole în pantă sunt diferenţiate în funcţie de gradul de
mecanizare a lucrărilor agricole în următoarele şase grupe:
- terenuri fără restricţii de lucrare a solului, cu panta sub 5 %;
- terenuri cu restricţii minime, cu panta de 5-10 %;
- terenuri cu restricţii mari, cu panta de 10-20 %;
- terenuri cu restricţii foarte mari, cu panta de 20-35 %;
- terenuri greu mecanizabile, cu panta de 35-50 %;
- terenuri nemecanizabile, cu panta mai mare de 50 %;
● Terenuri agricole degradate, ca urmare a manifestării de-a lungul
timpului a următoarelor procese naturale defavorabile: excesul permanent de apă,
excesul de salinizare a solului, eroziune de suprafaţă şi/sau eroziune de adâncime,
alunecări şi prăbuşiri, pietre, bolovani, stânci, la care se adaugă şi o serie de
degradări artificiale provenite din diferite surse;
Pentru reprezentarea grafică a datelor primare ale sistemului informaţional al
terenului agricol, se întocmesc planuri topografice, la scări mai mari decât cele
folosite, în acelaşi teritoriu, pentru introducerea cadastrului. Astfel, pentru planul
de bază la scara 1 : 5 000, se foloseşte scara 1 : 2 000, pentru cadastru agricol.
În vederea evidenţierii corecte a elementelor informaţionale ale cadastrului
agricol, se cere corelarea planurilor cadastrale agricole cu planurile topografice de
bază şi completarea conţinutului lor cu relieful terenului prin metoda curbelor de
nivel. Datele referitoare la studiile pedologice necesare părţii economice a
cadastrului agricol, se actualizează odată la 10 ani, iar studiile agrochimice se
efectuează din 4 în 4 ani. În condiţiile terenurilor cu amenajări de îmbunătăţiri
funciare actualizarea studiilor se poate face pe baza altor durate de timp.
VI.8.2. Sistemul informaţional al cadastrului terenurilor viticole

Cadastrul viticol reprezintă subsistemul de evidenţă tehnică şi economică
prin care se realizează înregistrarea, delimitarea şi reprezentarea pe planuri
cadastrale a terenurilor plantate cu viţă de vie din patrimoniul viticol naţional.
Datele de bază ale cadastrului viticol sunt folosite pentru realizarea
următoarelor obiective de către beneficiari:
● gestiunea, exploatarea şi întreţinerea plantaţiilor de viţă de vie;
● vânzarea-cumpărarea de terenuri cu folosinţă viticolă;
● arendarea sau concesionarea terenurilor cu folosinţă viticolă;
● stabilirea impozitului pe venitul agricol;
● prezentarea de rapoarte statistice necesare administraţiei publice.
În funcţie de mărimea parcelelor şi de numărul lor pe fiecare foaie de plan,
se stabileşte scara numerică, care poate fi 1 : 1 000, 1 : 2 000 sau 1 : 5 000.
¾ În cadastrul viticol sunt realizate următoarele categorii de lucrări:
● delimitarea cadastrală a suprafeţelor viticole;
● delimitarea teritorială a arealelor viticole destinate pentru producerea
vinurilor de calitate superioară, cu denumire de origine controlată.
¾ Categoria de folosinţă „vie” (V), încadrează toate terenurile plantate cu
viţă de vie, precum şi cele aflate în pregătire în vederea înfiinţării de noi plantaţii.
¾ Subcategoriile categoriei de folosinţă „vie” sunt evidenţiate prin
următoarele simboluri: (Vp) terenuri în pregătire pentru plantare; (Vr) plantaţii de
viţă de vie roditoare; (Vb) plantaţii de portaltoi, coarde altoi şi butaşi; (Vs) şcoli
de viţă de vie; (Vh) plantaţii de hamei; (Vab) plantaţii viticole abandonate.
VI.8.3. Sistemul informaţional al cadastrului terenurilor forestiere

Cadastrul forestier se ocupă cu evidenţa fondului silvic, în vederea
exploatării acestuia de către Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA.
Datele de bază ale cadastrului forestier sunt evidenţiate pe planuri topografice
la scările 1 : 5 000 şi 1 : 10 000 ale cadastrului, pe care se numerotează următoarele
coduri: unităţile de producţie silvice (UP) cu cifre romane (III), parcelele
forestiere cu cifre arabe (5) şi unităţile amenajistice cu litere mici (e), fiind
evidenţiate prin următorul exemplu: (UP.III.5e).
¾ Funcţia tehnică cuprinde: delimitarea fondului forestier, evidenţa pe
trupuri de pădure; evidenţa mişcărilor suprafeţelor din fondul forestier, situaţia
suprafeţelor fondului forestier pe grupe funcţionale şi categorii de folosinţă.
¾ Funcţia economică se stabileşte în funcţie de: climă, relief şi expoziţie,
sol, ape freatice şi altele, pe baza cărora, se apreciază capacitatea de producţie pe
parcele, esenţe lemnoase şi vârste, sub formă de masă lemnoasă.
Cadastrul forestier se realizează, în mod oficial, pe ocoale silvice, neţinându-se
seama de unităţile administrativ-teritorial ale cadastrului, ceea ce implică, o serie
de discordanţe cu privire la corelarea datelor tehnice din sistemul de evidenţă al
cadastrului general, cu cele din cadastrul forestier.
VI.8.4. Sistemul informaţional al cadastrului terenurilor ocupate de ape

Cadastru apelor este un subsistem al cadastrului, care cuprinde totalitatea
operaţiunilor de inventariere, clasificare, evidenţă şi sinteză cantitativă a datelor
privitoare la condiţiile naturale ale apelor, la lucrările de stăpânire, folosire şi
protecţie a calităţii apelor din reţeaua hidrografică.
Obiectul cadastrului apelor îl constituie apele de suprafaţă (suprafeţele
ocupate de oglinda apelor, suprafeţele de teren ocupate periodic de ape, ostroave,
heleştee, bălţi), lucrările de protecţie, stăpânire şi folosire a apelor de suprafaţă.
Scopul cadastrului apelor este ca prin cunoaşterea acestor date despre apele
de suprafaţă şi cele subterane de pe întreg teritoriul ţării, să se asigure o bază de
date fundamentale pentru studierea, proiectarea şi realizarea gospodăririi apelor.
Din punct de vedere principial, realizarea şi întreţinerea cadastrului apelor
cuprinde următoarele două etape distincte:
¾ Inventarierea primară, în care se realizează delimitarea albiilor minore
ale cursurilor de apă, a cuvetelor lacurilor şi bălţilor, de unde se obţin toate
informaţiile cu privire la reţeaua hidrografică şi a construcţiilor hidrotehnice:
● caracteristicele naturale ale albiilor, lacurilor şi bălţilor: degradarea lor,
procese de eroziune de mal, de colmatare şi altele;
● lucrări hidrotehnice de combatere a efectului dăunător al apelor: regularizări
de albii, îndiguiri şi altele;
● folosinţa apei: alimentări cu apă potabilă, surse de apă pentru irigaţii;
● protecţia calităţii apelor: staţii de epurare, canalizări de ape menajere.
Datele specifice sistemului informaţional al cadastrului apelor menţionate
mai sus, se sintetizează pe bazine hidrografice şi se înregistrează, pe fişe
cadastrale numerotate de la izvor spre vărsare şi, respectiv, pe hărţi.
¾ Întreţinerea cadastrală, se bazează pe ţinerea la zi a datelor primare
existente în sistemul actual de evidenţă din cele două volume de sinteză:
● Volumul 1, cu datele morfo-hidrologice, grafice, analize şi sinteze pe
unităţi hidrografice mari, cu indexul alfabetic al cursurilor de ape.
● Volumul 2 cuprinde 130 planşe ale hărţilor hidrografice la scara 1 : 100 000,
cu toate datele morfologice, topografice şi hidrografice pentru 5 000 cursuri de
apă şi 10 000 bazine hidrografice, dint-o reţea cu lungimea de circa 67 000 km.
VI.8.5. Sistemul informaţional al cadastrului imobiliar

Cadastrul imobiliar constituie un subsistem de evidenţă al datelor primare
ale cadastrului sub aspect tehnic şi economic al bunurilor imobile.
● Determinarea şi cunoaşterea proprietăţii imobiliare din localităţi, prin
care se precizează poziţia, configuraţia şi întinderea terenurilor, construcţiilor;
● Furnizează date pentru justa stabilire a taxelor şi impozitelor datorate
de proprietari către bugetele locale;
● Prezintă informaţii necesare stabilirii preţului minim de concesionare a
imobilelor din domeniul public, în conformitate cu prevederile legale;
● Oferă date tehnice şi calitative pentru întocmirea de sisteme informatice
geografice - G.I.S., pe straturi tematice, pentru uzul beneficiarului.
Datele cadastrului imobiliar din intravilane sunt evidenţiate în registrul
cadastral şi reprezentate pe planuri cadastrale, la scări mari şi foarte mari.
VI.8.6. Sistemul informaţional al cadastrului reţelelor tehnice edilitare

Cadastrul reţelelor edilitare cuprinde dotările subtereane şi supraterane din
intravilanul unei localităţi, atât sub aspect tehnic, cât şi calitativ.
Prin realizarea sistemului informaţional al reţelelor edilitare de apă, canal,
energie electrică şi termică, gaze, telefonie, linii de transport în comun cu
tramvaie şi troleibuze, se asigură cunoaşterea datelor tehnice şi de specialitate.
● Date tehnice ale cadastrului general, care sunt reprezentate pe planul
cadastral al reţelelor edilitare la scara 1 : 500 sau 1 : 1000;
● Date tehnice ale cadastrului de specialitate care completează conţinutul
planului cadastral de bază, la scara 1 : 500 sau 1 : 1000 sau furnizează elemente
suplimentare legate de aspectul calitativ al reţelelor.
VI.8.7. Sistemul informaţional al cadastrului drumurilor rutiere

Cadastrul drumurilor reprezintă un subsistem de evidenţă al terenurilor şi
amenajărilor deţinute de Administraţia Naţională a Drumurilor (A.N.D.), din
care se menţionează: cantoane, sedii, cariere, balastiere, spaţii de depozitare.
¾ Obiectivele principale ale cadastrului drumurilor sunt evidenţiate prin
obţinerea următoarelor informaţii tehnice şi economice:
● delimitarea şi evidenţa terenurilor ocupate de drum şi amenajările conexe;
● delimitarea şi evidenţa terenurilor gestionate de administratorul drumurilor;
● evidenţa tehnică a construcţiilor, amenajărilor, instalaţiilor, marcajelor;
● obţinerea de rapoarte necesare pentru întreţinerea şi exploatarea drumurilor.
În funcţie de modul de utilizare şi de alte criterii, drumurile rutiere au fost
încadrate în următoarele categorii, şi anume:
¾ După destinaţie, în funcţie de folosire:
● Drumuri publice aparţin proprietăţii publice şi sunt obiective de utilitate
publică destinate transportului rutier pentru cerinţele economice şi de apărare;
● Drumuri de utilitate privată care servesc activităţilor economice, forestiere,
petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale, de acces în incinte, ca şi cele
din interiorul acestora, precum şi cele pentru organizări de şantiere şi sunt
administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate.
¾ După dreptul de a fi circulate de către utilizatori:
● Drumuri deschise circulaţiei publice, care cuprind toate drumurile publice
şi acele drumuri de utilitate privată care deservesc obiective turistice şi altele;
● Drumuri închise circulaţiei publice, care cuprind acele drumuri de
utilitate privată care servesc obiectivelor la care publicul are acces.
¾ După categoria funcţională: drumuri de interes european, drumuri de
interes naţional, drumuri de interes judeţean şi drumuri de interes local.
VI.8.8. Sistemul informaţional al terenurilor cu destinaţie specială

În cadrul acestui subsistem de evidenţă şi inventariere a bunurilor imobile,
se consideră, mai întâi, căile de comunicaţii terestre (drumuri şi căi ferate), ce se
desfăşoară sub forma unor fâşii înguste şi întinse ca lungime.
În al doilea rând, căile de comunicaţii terestre se consideră ca fiind suprafeţe
de teren izolate şi răspândite printre alte terenuri agricole sau neagricole, din care,
se evidenţiază: exploatările miniere şi petroliere, zone industriale, zone naturale
protejate, zone cu calamităţi naturale şi altele.
Sistemul informaţional al terenurilor cu destinaţie specială, se poate
organiza de către titularii respectivi ca un sistem propriu de inventariere şi
întreţinere cadastrală a acestor terenuri, din care, se citează: cadastrul drumurilor,
cadastrul căilor ferate, cadastrul minier şi altele.
149
U.I. VII
CADASTRU TEHNIC ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ
Lucrările de cadastru şi publicitate imobiliară se organizează la nivelul

fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Etapele şi operaţiunile tehnice de introducere
a lucrărilor de cadastru se realizează în conformitate cu prevederile Legii
Cadastrului şi a Publicităţii Imobiliare nr. 7/1996, cu modificările ulterioare.
VII.1. ÎNTOCMIREA PROIECTULUI TEHNIC

Întocmirea proiectului tehnic de ansamblu este obligatorie pentru toate
lucrările de introducere a cadastrului şi de carte funciară, care se execută pe
unităţi administrativ-teritoriale de bază sau pe suprafeţe parţiale ale acestora
care reprezintă cel puţin jumătate din suprafaţa considerată. În acest scop se
întocmeşte mai întâi, proiectul tehnic de ansamblu şi apoi proiectul tehnic de
execuţie, de către executantul lucrărilor de cadastru.
a. Proiectul Tehnic de Ansamblu (PTA)
Dintre obiectivele proiectului tehnic de ansamblu, sunt evidenţiate o serie de
reglementări cu privire la: furnizarea datelor necesare pentru elaborarea proiectelor
de execuţie, stabilirea soluţiilor, estimarea volumului de lucrări şi a preţului de
cost pe categorii de lucrări, fiind exemplificate următoarele cerinţe tehnice.
• Prezentarea situaţiei actuale a documentaţiilor existente, din punct de
vedere cantitativ, calitativ şi al gradului de actualitate a planurilor existente;
• Prezentarea soluţiilor tehnice de bază cu privire la introducerea lucrărilor
de cadastru şi publicitate imobiliară, pe unităţile administrativ-teritoriale;
• Memoriul tehnic justificativ al lucrărilor de cadastru.
b. Proiectul Tehnic de Execuţie (PTE)
Proiectul tehnic de execuţie constituie documentaţia de bază, care este
folosită atât de executantul lucrării, cât şi de beneficiar, fiind constituit dintr-o
serie de piese cu privire la următoarele aspecte ale lucrărilor cadastrale.
• Prevederile generale ale proiectul tehnic de ansamblu.
• Observaţiile şi concluziile în urma recunoaşterii generale a terenului.
• Situaţia existentă a documentaţiilor tehnice cadastrale.
• Soluţiile şi tehnologiile de executare a măsurătorilor cadastrale.
• Antemăsurătoarea volumelor noilor lucrări de măsurători cadastrale.
• Estimarea volumelor de lucrări pe următoarele categorii de lucrări: reţele
geodezice, delimitarea cadastrală a hotarelor administrative, reţeaua geodezică de
sprijin, măsurători topografice şi cadastrale, conversia planurilor topografice
existente în format digital şi altele.
VII.2. DELIMITAREA CADASTRALĂ A HOTARELOR

Prin lucrările de delimitare cadastrală, denumite şi „de hotărnicie”, se
identifică şi se materializează pe teren, în mod oficial, punctele şi liniile de hotar
ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor care au fost nominalizate pe
baza Legii nr. 2/1968, cu privire la organizarea administrativă a României, cu
modificările ulterioare republicate în Monitorul Oficial.
Limitele de hotar ale unităţilor administrativ-teritoriale, care sunt
stabilite cu ocazia introducerii lucrărilor de cadastru au fost definite funcţie de
importanţa pe următoarele categorii:
¾ Hotarele naţionale ale României sunt preluate şi folosite în lucrările de
cadastru, în cazul teritoriilor administrative limitrofe cu ţările vecine (Ucraina,
Republica Moldova, Bulgaria, Serbia şi Ungaria).
¾ Hotarele unităţilor administrative ale judeţelor, municipiilor, oraşelor
şi comunelor limitrofe.
¾ Hotarele terenurilor cu diferite folosinţe agricole şi destinaţii: terenuri
agricole, terenuri forestiere, ape, căi de comunicaţie şi altele.
¾ Hotarele terenurilor deţinute de fondul funciar public şi privat.
Limitele de hotar se reprezintă grafic prin forma şi dimensiunile prevăzute
în atlasul de semne convenţionale pentru planurile cadastrale.
Etapele şi operaţiile tehnice ale lucrărilor de delimitare cadastrală a unităţilor
administrativ-teritoriale de bază (comune, oraşe şi municipii) sunt executate pe
baza normelor tehnice de introducere a cadastrului.
VII.2.1. Lucrările din etapa pregătitoare a delimitării cadastrale

¾ Procurarea documentelor cartografice (hărţi şi planuri existente) şi
scriptice existente cu privire la hotarele teritoriului ce se delimitează.
¾ Stabilirea comisiilor cadastrale, a căror componenţă să fie formată din
următorii membrii: din partea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,
primarul sau secretarul Consiliului Local şi 2-4 localnici delegaţi de către
Consiliul Local, care cunosc situaţia de pe teren sau sunt proprietari.
Cadastru tehnic şi publicitate imobiliară 151
¾ Comunicarea termenului de începere a lucrărilor de delimitare a
teritoriului cadastral, cu 15 zile înainte de începerea operaţiunilor propriu-zise.
¾ Invitarea la delimitarea hotarelor cadastrale a delegaţilor primăriilor
din teritoriile cadastrale vecine şi a proprietarilor de terenuri vecine cu unităţile
limitrofe, care să contribuie la identificarea limitelor dintre proprietăţi.
¾ Stabilirea programului de desfăşurare a operaţiunilor de delimitare
cadastrală şi comunicarea punctului de hotar iniţial, care trebuie să fie un punct
de intersecţie a trei sau a mai multor hotare, unde trebuie să se întâlnească comisia
comunală cu delegaţii din comunele vecine.
VII.2.2. Lucrările de stabilire pe teren a punctelor şi liniilor de hotar

Prin parcurgerea pe teren a traseului fiecărui hotar dintre două teritorii
vecine, de către membrii comisiei de delimitare se stabileşte: traseul exact şi
punctele caracteristice, care se reprezintă grafic pe planul cadastral.
Punctele noi de hotar şi cele vechi rămase valabile de la delimitarea
precedentă, se numerotează cu cifre arabe, începându-se cu numărul 1 din partea
de nord-vest a teritoriului, fiind considerat ca punct de trei hotare.
VII.2.3. Bornarea punctelor de hotar şi executarea măsurătorilor

În continuare, se procedează, mai întâi, la marcarea provizorie, cu ajutorul
picheţilor din lemn, care sunt delimitaţi de un şanţ înconjurător. Înainte de
efectuarea măsurătorilor geodezice şi topografice propriu-zise, se execută
marcarea definitivă, cu borne de suprafaţă din beton armat, piatră masivă sau din
lemn, şi cu borne subterane materializate în subsol.
Coordonatele rectangulare plane ale punctelor de hotar se determină în
sistemul oficial al proiecţiei Stereografice-1970, iar cotele absolute în sistemul de
referinţă Marea Neagră-1975.
Măsurătorile topografice, care sunt executate pentru determinarea coordonatelor
punctelor de hotar, se efectuează fie ca lucrări separate în funcţie de reţeaua
geodezică clasică de ordin superior sau inferior, care în prezent, este completată
cu reţeaua geodezică satelitară GPS.
VII.2.4. Întocmirea documentelor tehnice ale delimitării cadastrale

Pe baza lucrărilor de delimitare cadastrală a unei unităţi administrativ
teritoriale se întocmeşte „DOSARUL DE DELIMITARE”, în vederea efectuării
recepţiei oficiale, care cuprinde următoarele piese scrise şi desenate:
¾ Nota de prezentare şi informare asupra lucrărilor executate se
întocmeşte de către delegatul cadastral, care consemnează toate datele asupra
desfăşurării operaţiilor de delimitare cadastrală;
¾ Procesele verbale de delimitare se întocmesc în trei exemplare, pentru
fiecare teritoriu cadastral vecin, unde se prezintă descrierea traseelor liniilor şi a
punctelor de hotar; semnăturile membrilor comisiei şi a delegaţilor din comunele
vecine, fiind parafat prin data finalizării;
¾ Rectificarea hotarelor, în cazul unor modificări de limite cadastrale;
¾ Copii ale scrisorilor de convocare a delegaţiilor din comunele vecine;
¾ Schiţa generală de delimitare a hotarelor se întocmeşte următoarele
scări 1 : 25 000 sau 1 : 50 000, care cuprinde următoarele detalii topografice:
• poziţia punctelor de hotar cu numărul lor de ordine;
• distanţele dintre punctele de hotar şi semnul convenţional;
• denumirea comunelor vecine care se înscrie între punctele de hotar;
• categoriile de folosinţă de pe ambele părţi ale liniei de hotar;
• reţeaua hidrografică formată din apele curgătoare şi stătătoare, canale;
• intravilanele componente ale teritoriului cadastral delimitat;
• căile de comunicaţie terestre şi feroviare principale;
• limitele de hotar ale pădurilor, bălţilor şi a iazurilor;
• perimetrele intravilanelor componente şi denumirea acestora;
• schiţele de reperaj ale tuturor punctelor de hotar materializate pe teren;
• descrierile topografice ale tuturor punctelor de hotar materializate pe teren;
• inventarul de coordonate pentru toate punctele materializate pe teren;
• suprafaţa teritoriului calculată din coordonatele tuturor punctelor de hotar.
VII.3. REŢEAUA GEODEZICĂ DE SPRIJIN

Reţeaua geodezică de ordin superior satisface sub aspectul preciziei şi
densităţii punctelor, condiţiile tehnice de execuţie a lucrărilor de cadastru, cu
unele excepţii, unde se impune îndesirea reţelelor existente cu noi puncte.
Fondul geodezic clasic al României dispune, în prezent, de 13 000 puncte de
ordinul I-IV, 13 500 puncte de ordinul V şi de 17 500 reperi de nivelment.
Fondul geodezic satelitar al României cuprinde 13 staţii din Reţeaua
Naţională de Staţii GPS Permanente, RN – SGP (clasa A), determinate cu o
precizie ± 1 cm pe cele 3 componente spaţiale şi 306 puncte (clasa B), cu precizia
de determinare în poziţie planimetrică de ± 2 cm.
VII.4. EXECUTAREA MĂSURĂTORILOR CADASTRALE
În funcţie de condiţiile specifice ale terenului se organizează măsurătorile
cadastrale în vederea întocmirii noilor planuri topografice şi/sau de actualizare a
celor vechi, prin următoarele două metode distincte:
a. Măsurători topografice executate cu ajutorul staţiilor totale, cu
înregistrarea şi prelucrarea datelor pe medii magnetice, dintre care sunt evidenţiate
firmele, Zeiss-Oberkochen (Germania) şi Leica- Heerbrugg (Elveţia).
b. Măsurători cadastrale pe cale fotogrammetrică, prin metoda
aerofotografierii, combinată cu reperajul de teren şi cu descifrarea fotogramelor
şi/sau prin completarea unor zone cu măsurători topografice.
VII.5. ÎNTOCMIREA PLANULUI CADASTRAL DE BAZĂ

În urma efectuării măsurătorilor de teren şi a operaţiilor de calcul, în
vederea poziţionării planimetrice şi altimetrice a punctelor de sprijin şi de ridicare,
se trece la întocmirea planului cadastral, prin folosirea următoarelor metode:
¾ Întocmirea originalelor de teren ale planurilor cadastrale, pe baza
datelor obţinute din măsurătorile topografice.
¾ Întocmirea originalelor de teren ale planurilor cadastrale, pe baza
datelor obţinute prin metode fotogrammetrice.
¾ Întocmirea originalelor de teren ale planurilor cadastrale, prin
procesul de derivare din conţinutul planului topografic de bază.
¾ Elementele de hotărnicie se reprezintă pe baza documentaţiei de
delimitare cadastrală, prin următoarele limite oficiale:
• hotarele unităţilor administrativ-teritoriale actualizate;
• limitele intravilanelor din componenţa unităţilor administrative;
• limitele terenurilor cu diferite destinaţii şi folosinţe;
• limitele corpurilor de proprietate.
¾ Categoriile şi subcategoriile de folosinţă se reprezintă grafic, prin
limitele respective, în cazul suprafeţelor grafice mai mari de 25 mm2, iar în centrul
geometric se vor înscrie simbolurile semnelor convenţionale, la scara raportării.
¾ Inscripţiile planului cadastral sunt redate prin următoarele elemente:
• numerele cadastrale pe sectoare, corpuri de proprietate şi parcele;
• scrierea elementelor de toponimie: localităţi, ape, păduri, câmpii, relief;
• scrierea denumirii teritoriilor administrative vecine;
• întocmirea schemei de dispunere a foilor planului cadastral.
VII.6. IDENTIFICAREA PE TEREN A PROPRIETARILOR ŞI A

CATEGORIILOR DE FOLOSINŢĂ ALE TERENULUI
În etapa de identificare a proprietarilor se consemnează următoarele date:
¾ Se înscrie pe copia de lucru a planului cadastral în mijlocul fiecărei
parcele, un număr de ordine şi iniţiala numelui proprietarului: de exemplu 459 B;
¾ În carnetul repertoar de teren, se scrie la litera respectivă (B), numărul
de ordine şi numerotarea dată parcelei, urmate de: numele, prenumele şi prenumele
tatălui proprietarului, fără prescurtări; situaţia juridică; codul grupei de proprietari;
numărul foii de plan; iar pentru străinaşi se înscrie adresa de domiciliu;
¾ Situaţia juridică se înscrie pe baza titlului de proprietate sau a altor acte
doveditoare, precum şi din alte surse, avându-se în vedere că, oficializarea
dreptului real de proprietate se face ulterior, prin înscrierea în cartea funciară.
În etapa de identificare a categoriilor de folosinţă, se scrie pe copia planului
topo-cadastral, în interiorul fiecărei parcele cadastrale, înaintea numărului cadastral,
simbolul categoriei de folosinţă, care se consemnează şi în carnetul de teren.
Suprafeţele minime de teren ale categoriilor de folosinţă reprezentate pe
planurile topo-cadastrale, se stabilesc în funcţie de lăţimea minimă a unei laturi
grafice de 2,5 mm la scara numerică a planului care înregistrează următoarele
valori numerice: 100 m2 la scara 1 : 5 000, 40 m2 la scara 1 : 2 000, 20 m2 la scara
1 : 1 000 şi 10 m2 la scara 1 : 500.
VII.7. NUMEROTAREA CADASTRALĂ PE UNITĂŢILE

ADMINISTRATIV-TERITORIALE
În zona extravilanului unui teritoriu administrativ, se întâlnesc următoarele
unităţi cadastrale: trupul sau lanul, tarlaua sau sectorul cadastral; imobilul şi
parcelă, iar în zona ocupată de limitele intravilanului se identifică următoarele
unităţi: cartierul, cvartalul sau sectorul cadastral, imobilul şi parcela.
Prin operaţiunea de numerotare cadastrală se stabileşte poziţia fiecărei
unităţi teritoriale, pe baza căreia se efectuează calculul suprafeţelor şi se stabileşte
legătura dintre planul cadastral şi registrele cadastrale.
VII.7.1. Numerotarea cadastrală a sectoarelor din extravilan

Se efectuează cu cifre arabe, începând cu numărul 1, din partea de nord-vest
a teritoriului comunal sau orăşenesc şi se continuă în ordinea numerelor 2, 3, …, n
în mod convenabil din aproape în aproape, în aşa fel încât să fie parcurs întregul
teritoriu, până la ultimul sector din partea de sud a acestuia (fig. VII.1).
Fig. VII.1 – Numerotarea sectoarelor cadastrale din extravilan
După numerotarea sectoarelor cadastrale din zona extravilanului, redate în

figura de mai sus: 1, 2, 3, ..., 13, se numerotează în continuare cu cifre arabe toate
intravilanele, începând cu satul de reşedinţă de comună (14) şi apoi cu celelalte
sate (15, 16), în ordinea depărtării acestora faţă de sediul comunei (fig. VII.1).
Înscrierea numerelor cadastrale se face în centrul sectorului considerat cu
scrierea bloc filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 5 mm.
VII.7.2. Numerotarea cadastrală a imobilelor din extravilan

Numerotarea imobilelor se face în mod separat, mai întâi, pentru zona
extravilanului şi apoi pentru toate intravilanele existente, în ordinea numerotării
acestora, ca sectoare cadastrale, din unitatea administrativ-teritorială.
Numerotarea imobilelor din extravilan începe cu sectorul nr.1 unde se
numerotează imobilul nr.1, iar în continuare se atribuie câte un număr cadastral
fiecărui imobil/parcelă din celelalte sectoare ale teritoriului administrativ. În cazul
acestei numerotări se includ şi detaliile liniare, ce separă sectoarele cadastrale, din
care, se menţionează: ape curgătoare, canale, diguri, căi ferate, drumuri clasate
şi altele. Detaliile liniare primesc numere cadastrale în continuarea numerotării
imobilelor din sectoarele cadastrale vecine.
Apele curgătoare (fluvii, râuri, pârâuri) primesc un singur număr cadastral
pe toată lungimea lor, iar celelalte detalii liniare se numerotează pe fiecare tronson
rezultat din intersectarea apelor curgătoare cu alte detalii liniare respectându-se
conform normelor tehnice de numerotare următoarea ordine:
• căile ferate (CF) întretăiate de ape;
• drumurile naţionale (DN) întretăiate de ape şi căi ferate;
• drumurile judeţene (DJ) întretăiate de ape, căi ferate şi drumuri naţionale;
• drumurile comunale (DC) întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale
şi drumuri judeţene;
• drumurile de exploatare (DE) întretăiate de ape, căi ferate, drumuri
naţionale, drumuri judeţene şi drumuri comunale.
Numerotarea imobilelor se face prin numărul de ordine al acestora cu cifre
arabe: 1, 2, 3, …., n, precedat de simbolul subcategoriei de folosinţă, care se
înscrie în zona din centrul geometric al suprafeţei fiecărui imobil.
Scrierea numerelor cadastrale ale imobilelor se face cu caracterul bloc
filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 2 mm. Simbolurile subcategoriilor
de folosinţă, se vor scrie cu litere majuscule, cu înălţimea de 3 mm, după cum
urmează: VN 1; VN 2; VN 3 ;…; DC 12 (fig. VII.2).
Fig. VII.2 – Numerotarea cadastrală a imobilelor/parcele din zona extravilanului
VII.7.3. Numerotarea sectoarelor cadastrale din intravilan

Numerotarea sectoarelor cadastrale dintr-un intravilan, care a fost delimitat,
din punct de vedere cadastral, conform planului de urbanism, începe cu nr. 1 din
partea de nord-vest a fiecărei localităţi şi se continuă în ordine convenabilă până
la ultimul sector din partea de sud.
Numerele atribuite sectoarelor cadastrale, se vor înscrie aproximativ în
centrul geometric al acestora, într-un cerc cu diametrul de 7 mm, cu acelaşi tip de
scriere şi dimensiuni, care s-a folosit anterior, la scrierea sectoarelor cadastrale din
zona extravilanului, fiind exemplificate şi numerotate următoarele nouă sectoare
cadastrale dintr-un intravilan oarecare: 1, 2, 3, …,9 (fig. VII.3).
Apele curgătoare, căile de comunicaţii care traversează localităţile şi străzile
principale, se numerotează, cu un singur număr pe toată lungimea cuprinsă în
intravilanul considerat: DS 11; DS 12; …; DJ 21. La întâlnirea cu alte străzi
suprafaţa de intersecţie se atribuie căii de comunicaţie mai importante (fig. VII.3).
Fig. VII.3 – Numerotarea sectoarelor cadastrale din intravilan
VII.7.4. Numerotarea cadastrală a imobilelor din intravilan

Prin imobil se înţelege suprafaţa unui teren, cu sau fără construcţii de pe
teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, care aparţine unuia sau mai multor
proprietari, care se numerotează printr-un număr cadastral unic.
Numerotarea cadastrală a imobilelor, se efectuează cu cifre arabe de la „1”
la „n” în cadrul fiecărui sector cadastral şi în ordinea numerotării acestora.
Numerele cadastrale ale imobilelor se scriu în centrul suprafeţei respective,
cu cifre arabe, cu înălţimea de 3 mm, care se încadrează într-un cerc cu diametrul
de 5mm, în succesiunea redată mai jos: 1, 2, 3, …11, 12 (fig. VII.4).
Fig. VII.4 – Numerotarea cadastrală a imobilelor din intravilan
VII.7.5. Numerotarea cadastrală a parcelelor din cadrul imobilelor

Numerotarea cadastrală a parcelelor identificate în fiecare imobil se
efectuează cu cifre arabe de la 1 la „n”, începându-se cu sectorul cadastral nr. 1
şi, respectiv, din imobilul nr. 1. Se continuă numerotarea cadastrală a parcelelor din
cadrul imobilelor, în succesiunea numerelor cadastrale ale acestora, până la
numerotarea ultimei parcele din ultimul imobil.
Numerele cadastrale atribuite parcelelor sunt precedate de simbolurile
subcategoriilor de folosinţă ale terenului. În continuare se înscrie sub formă de
fracţie, numărul cadastral al imobilului la numărător şi numărul cadastral al
parcelei la numitor. Înscrierea simbolurilor şi ale numerelor cadastrale ale
parcelelor, se face cu cifre arabe şi, respectiv, cu litere majuscule cu acelaşi tip de
scriere şi dimensiuni, ce s-au folosit la scrierea numerelor parcelelor din extravilan.
În cazul imobilului cu numărul cadastral 6, au fost identificate şi măsurate
pe teren următoarele patru parcele: C 6/1; CC 6/2; VN 6/3; LI 6/4 (fig. VII.5).
Fig. VII.5 – Numerotarea cadastrală a parcelelor din cadrul imobilelor din intravilan
Pe planurile cadastrale de bază din intravilane se vor înscrie, pe cât posibil,

şi numerele poştale ale reţelei stradale, în mod obişnuit aceste numere se vor scrie
în colţul din stânga jos al clădirii (17) spre stradă (fig. VII.5).
Pe baza numerotării cadastrale care se efectuează pe suportul grafic al
planului cadastral se trece la operaţiunea de calcul a suprafeţelor pe unităţile
administrativ-teritoriale oficiale (comune, oraşe şi municipii).
VII.8. CALCULUL SUPRAFEŢELOR PE UNITĂŢILE

ADMINISTRATIV-TERITORIALE
VII.8.1. Prevederi generale
În lucrările de cadastru şi carte funciară calculul suprafeţelor se efectuează
prin procedeul analitic, în funcţie de coordonatele rectangulare plane (X, Y) ale
punctelor de pe conturul geometric al unităţii teritoriale:
● limita de hotar a perimetrului extravilanului;
● limita de hotar a perimetrului intravilanului;
● limita sectoarelor cadastrale din extravilan şi intravilane;
● limita bunurilor imobile numerotate pe sectoare cadastrale;
● limita parcelelor rezultate în urma identificării lor pe imobile.
Suprafaţa obţinută în urma introducerii lucrărilor de cadastru unitar şi de
carte funciară reprezintă însuşirea de bază a entităţii cadastrale primare, care
este imobilul cu un singur proprietar sau cu mai mulţi proprietari.
Calculul suprafeţelor din extravilan, se efectuează în succesiunea: sectoare
cadastrale, imobile, parcele şi diviziuni ale parcelelor cadastrale.
Calculul suprafeţelor din intravilan, se efectuează în succesiunea: cartiere,
cvartale, sectoare cadastrale, imobile, parcele şi diviziuni ale parcelelor.
Valorile suprafeţelor calculate şi înscrise în documentele cadastrului, se
exprimă în hectare şi metri pătraţi. De exemplu, în suprafaţa calculată ţi înscrisă
în actele de proprietate a unui bun imobil este redată în hectare şi în metri pătraţi,
prin valoarea de 2,5069 ha. În cazul acestui bun imobil au fost identificate şi
măsurate mai multe parcele, din care parcela VN1, cu folosinţă agricolă de vie
nobilă a fost înregistrată cu suprafaţa de 4436 m2.
Suprafeţele calculate şi înregistrate în lucrările de cadastru, pot fi diferite de
suprafeţele înscrise în actele de proprietate (titlurile de proprietate, acte de
vânzare-cumpărare şi altele). Din punct de vedere oficial eventualele diferinţe
între aceste suprafeţe sunt aduse la cunoştinţa proprietarilor şi pot fi contestate de
aceştia, conform prevederilor legale cu respectarea regulamentelor elaborate şi
aprobate de legislaţia în vigoare.
VII.8.2. Metode de calcul a suprafeţelor în lucrările de cadastru

Din punct de vedere cadastral, prin noţiunea de suprafaţă se defineşte aria
cuprinsă în limitele unui contur geometric închis, proiectat pe un plan orizontal
de referinţă fără a se ţine seama de relieful terenului.
Metodele şi procedeele de calcul a suprafeţelor, se stabilesc, în general, de
datele iniţiale cunoscute în urma măsurătorilor provenite din teren, fiind evidenţiate
următoarele trei metode distincte.
¾ Calculul suprafeţelor prin metoda numerică utilizează mijloace
electronice de calcul, iar datele iniţiale cunoscute sunt următoarele:
● procedeul geometric, care utilizează numai distanţe măsurate pe cale
directă cu panglica de oţel de 50 m şi pe cale indirectă cu ajutorul distometrului;
● procedeul trigonometric, care utilizează unghiuri orizontale şi distanţe
provenite din măsurători topografice;
● procedeul analitic, care utilizează coordonatele rectangulare plane ale
punctelor de pe conturul poligonal al unei suprafeţe.
¾ Calculul suprafeţelor prin metode mecanice, care utilizează diferite
tipuri de planimetre polare clasice şi digitale.
¾ Calculul suprafeţelor prin metode grafice, care utilizează diferite
procedee geometrice atât pentru contururile rectilinii sau pentru contururile
sinuoase ale diferitelor poligoane reprezentate pe planuri cadastrale.
VII.8.3. Verificarea modului de calcul al suprafeţelor

În lucrările de calcul a suprafeţelor pe unităţi administrativ-teritoriale se
procedează la verificarea modului de calcul pe baza îndeplinirii condiţiilor tehnice
prezentate mai jos, în succesiunea operaţiilor realizate.
● Suma suprafeţelor teritoriului din extravilan şi intravilan, trebuie să
fie egală cu suprafaţa totală a teritoriului cadastral, calculată din coordonatele
rectangulare ale punctelor de hotar – cu constrângere pe aceasta.
● Suma suprafeţelor sectoarelor cadastrale trebuie să fie egală cu suprafaţa
totală a extravilanului şi a intravilanului - cu constrângere pe acestea.
● Suma suprafeţelor ocupate de imobile trebuie să fie egală cu suprafaţa
totală a sectorului cadastral, cu constrângere pe aceasta.
● Suma suprafeţelor parcelelor componente ale fiecărui imobil, trebuie
să fie egală cu suprafaţa bunului imobil, cu constrângere pe aceasta.
VII.8.4. Toleranţe admise la calculul suprafeţelor

În funcţie de metodele şi procedeele folosite se realizează controlul modului
de calcul al suprafeţelor, care are în vedere o serie de constrângeri ale suprafeţelor
calculate pe suprafaţa de control, după cum urmează.
● Toleranţa de închidere a suprafeţelor (TS) calculate pe baza măsurătorilor
efectuate cu ajutorul staţiilor totale, pe contururi de suprafaţă cunoscută, se
verifică cu relaţia: TS = ± e S ,
în care: ± e = 0,10 ÷ 0,30 m este eroarea admisă la poziţionarea limitelor pe teren;
S – suprafaţa calculată din coordonatele rectangulare, în m2.
● Toleranţa admisă (TS) la planimetrarea clasică şi/sau automatizată a
suprafeţelor imobilelor situate în limitele unui sector cadastral, se obţine cu
relaţia de următoarea formă: TS = ± 0,0003N S ,
în care: N – numitorul scării planului cadastral;
S – suprafaţa imobilului, care se exprimă în m2.
VII.9. ÎNTOCMIREA REGISTRELOR CADASTRALE PE
UNITĂŢILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE
În urma efectuării lucrărilor de calcul al suprafeţelor, pe baza numerotării
cadastrale a unităţilor teritoriale, se trece la întocmirea registrelor cadastrale.
Registrele cadastrale reprezintă documentaţia de bază a lucrărilor de
cadastru şi carte funciară, în care se vor înscrie datele tehnice, economice şi
juridice pentru fiecare imobil, ce se întocmesc la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale: comune, oraşe şi municipii, fiind menţionate următoarele documente:
a. Registrul cadastral al parcelelor
Înscrierea datelor în registrul cadastral al parcelelor se face în următoarele
două categorii distincte de documente cadastrale.
● Partea I-a (volumul I), care cuprinde toate parcelele din extravilan, în
ordinea numerotării cadastrale a sectoarelor cadastrale şi a parcelelor.
● Partea a II-a (volumul II), în care se înscriu toate parcelele din fiecare
intravilan, în ordinea numerotării cadastrale a acestora.
Registrul cadastral al parcelelor (volumul I şi II), se completează în ordinea
crescândă a numerelor cadastrale ale parcelelor din extravilan şi intravilan, după
care, se finalizează printr-o serie de recapitulaţii şi totaluri, cu rol de verificare a
modului de calcul şi de centralizare a datelor primare.
b. Indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora
Scopul principal al Indexului alfabetic al proprietarilor este acela de a
permite identificarea partidei cadastrale a fiecărui proprietar în Registrul cadastral
al proprietarilor. Acest document face legătura între Registrul cadastral al
parcelelor şi Registrul cadastral al proprietarilor.
c. Registrul cadastral al proprietarilor
Se întocmeşte în baza datelor înscrise în registrul cadastral al parcelelor, din
care, se va extrage pentru fiecare proprietar de teren toate parcelele deţinute de
acesta, cu toate informaţiile cadastrale. Registrul cadastral al proprietarilor, ce
poartă şi denumirea de „foaie cadastrală”, se întocmeşte pe foi separate pentru
fiecare parcelă. În acest registru se înscriu toate datele tehnice, economice şi
juridice cu privire la imobilul înregistrat în baza de date descriptivă.
d. Registrul imobilelor
Imobilul este format din una sau mai multe parcele alipite din extravilan
sau intravilan, care aparţin aceluiaşi proprietar dintr-un teritoriu cadastral, iar
suma corpurilor de proprietate reprezintă partida cadastrală.
e. Fişa centralizatoare pe proprietari şi pe categorii de folosinţă

În urma extragerii din registrul cadastral al parcelelor a suprafeţelor deţinute
de proprietari, cu diferite folosinţe şi subfolosinţe agricole şi neagricole, se
întocmeşte în funcţie de cerinţele beneficiarilor şi fişa centralizatoare sau de
sinteză, pe teritorii administrative.
Fişele centralizatoare ale partidelor cadastrale constituie documentele sursă
pentru întocmirea situaţiilor statistice de sinteză privind terenurile şi construcţiile
care se pun la dispoziţie autorităţilor publice. În fişa centralizatoare se înscriu
suprafaţa totală pe fiecare categorie de folosinţă şi suprafaţa totală generală pe
fiecare grupă de destinaţie a terenului, deţinută într-o unitate administrativ-teritorială.
VII.10. ÎNTOCMIREA PLANULUI CADASTRAL DE BAZĂ ŞI A

HĂRŢII CADASTRALE DE ANSAMBLU
Din conţinutul planului topografic de bază, se vor extrage toate informaţiile
cadastrale referitoare la identificarea proprietarilor şi a categoriilor de folosinţă.
În urma operaţiilor de numerotare cadastrală, se realizează echiparea
planurilor cadastrale cu numerele de ordine ale sectoarelor, ale imobilelor şi ale
parcelelor cadastrale. Deoarece planurile topografice la scările 1 : 2 000; 1 : 5 000 şi
1 : 10 000 au cea mai mare utilizare, atât în lucrările de cadastru, cât şi în diferite
lucrări inginereşti, se impune întocmirea lor de către unităţile de specialitate în
mod unitar, sub aspectul conţinutului, al preciziei şi al reprezentării grafice.
Planurile topografice şi cadastrale în format digital şi analogic se întocmesc
pe baza măsurătorilor topografice în sistemul oficial al coordonatelor rectangulare
plane ale proiecţiei Stereografice-1970.
Dintre elementele specifice de planimetrie ale hărţii cadastrale de ansamblu
a unei unităţi administrativ-teritoriale se menţionează: hotarele administrative şi
poziţia bornelor de hotar; limitele intravilanelor cu drumuirile lor; apele
curgătoare şi lacurile; pădurile; delimitarea şi numerotarea cadastrală;
delimitarea exploataţiilor agricole şi a păşunilor comunale (islazuri);
delimitarea şi numerotarea cadastrală a cvartalelor din intravilane.
Harta sau planul cadastral de ansamblu trebuie să cuprindă întreg teritoriul
administrativ, în maximum 4 foi, ce se întocmeşte la scările 1 : 10 000, 1 : 25 000
şi 1 : 50 000. Elementele cartografice specifice hărţii cadastrale de ansamblu sunt
următoarele: denumirea teritoriului şi a judeţului, scara numerică; schema de
dispunere a foilor componente ale planului cadastral de ansamblu.
VII.11. RECEPŢIA ŞI PUBLICITATEA CADASTRULUI

PE UNITĂŢI ADMINISTRATIV-TERITORIALE
Recepţia finală a lucrărilor de introducere a cadastrului (partea tehnică), se
face la sediul primăriei – după rezolvarea tuturor contestaţiilor în termenul legal
de 60 de zile – de către comisia de recepţie, în baza „procesului verbal de recepţie
a lucrărilor de cadastru”. După recepţia finală a lucrărilor de cadastru se va
transmite la sediul primăriei următoarele documente grafice şi textuale:
● dosarul de delimitare cadastrală a hotarului administrativ-teritorial şi a
tuturor intravilanelor componente;
● copia procesului verbal de recepţie finală a lucrărilor cadastrale;
● registrul cadastral al parcelelor;
● indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
● registrul cadastral al proprietarilor;
● registrul imobilelor;
● fişele centralizatoare pe imobile, proprietari şi categorii de folosinţă;
● planul cadastral de bază la scara numerică a ridicării topografice;
● planul cadastral sau harta cadastrală de ansamblu.
La biroul de carte funciară – compartiment auxiliar al Oficiului de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară de la nivelul judeţului, care are ca obiect de activitate
înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare al imobile, se
comunică în termen legal datele tehnice primare şi actele aferente.
Datele sistemului unitar de cadastru şi carte funciară întocmite la nivelul
unităţilor cadastrale de bază: comune, oraşe şi municipii, devin oficiale şi
obligatorii pentru domeniul public şi privat.
Prin Legea Cadastrului şi Publicităţii Imobiliare nr. 7/1996, cu modificările
ulterioare, se subliniază: „folosirea în documentele oficiale a altor date cu privire
la proprietari, terenuri sau construcţii, decât cele înscrise în documentele
cadastrului general, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă”.
Operatele originale ale cadastrului şi ale cărţii funciare, se păstrează în
arhiva unităţii judeţene de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, iar copiile şi
diferitele extrase se pun la dispoziţia instituţiilor publice şi private şi, respectiv, a
persoanelor juridice şi fizice interesate, contra cost conform prevederilor legale.
● Bibliografie U.I. X
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
165
CAP.VIII
CADASTRU ECONOMIC
Prin introducerea lucrărilor de cadastru pe unităţile administrativ-teritoriale

de bază se asigură, mai întâi, cunoaşterea datelor tehnice primare la nivelul
tuturor imobilelor agricole. Pe această bază de date tehnice se efectuează studiile
pentru culegerea datelor cu privire la partea economică sau calitativă a fiecărui
imobil, în vederea determinării clasei de calitate şi a stabilirii obligaţiilor fiscale.
VIII.1. DEFINIREA ESTIMAŢIUNII CADASTRALE

În estimaţiunile agricole sunt cuprinse toate operaţiunile şi lucrările necesare
stabilirii valorii economice a bunurilor sacrificate în producţia agricolă, a celor
nou create şi a diferenţei dintre ele, care reprezintă beneficiul net sau venitul net.
Din punctul de vedere al scopului urmărit estimaţiunile agricole se împart în
următoarele două categorii distincte.
● Estimaţiuni generale care se ocupă cu determinarea valorilor sau a
indicatorilor economici pe o proprietate agricolă sau pe o anumită ramură de
specialitate a producţie agricole.
● Estimaţiuni speciale ce se ocupă cu determinarea valorii economice a
terenurilor şi a clădirilor, din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale.
În cadrul estimaţiunilor speciale sunt incluse şi estimaţiunile cadastrale,
care au rolul să determine capacitatea de producţie şi să asigure determinarea
venitului net pentru fiecare clasă de terenuri. Pe baza venitului net se poate
calcula valoarea terenurilor, în vederea stabilirii despăgubirilor în cazul scoaterii
lor din producţia vegetală, a exproprierilor pentru utilitate publică, a comasărilor
şi pentru alte situaţii asemănătoare.
Estimaţiunile cadastrale mai includ pe lângă terenurile agricole şi
determinarea valorii terenurilor destinate construcţiilor şi respectiv, a construcţiilor.
Operaţiunea propriu-zisă a estimaţiunilor cadastrale se realizează în
următoarele două faze distincte:
¾ Bonitarea condiţiilor naturale şi clasificarea terenurilor agricole, se
bazează şi pe rezultatele economice obţinute în câmpurile experimentale.
¾ Evaluarea economică în corelare cu clasele de calitate ale terenurilor
permite cunoaşterea venitului net cadastral pe unităţile de teren.
VIII.2. SCOPUL ŞI ROLUL ESTIMAŢIUNILOR CADASTRALE
Imobilele agricole, prin valoarea lor economică, constituie cea mai sigură
sursă de venituri a statului şi contribuie cu cea mai mare cotă în formarea acestor
venituri. Pentru respectarea preciziei de stabilire a acestor impozite, cadastrul
economic trebuie să furnizeze toate informaţiile necesare privind subiectul şi
obiectul impozitării, individualizate în registrele şi planurile cadastrale.
Imobilul cunoscut şi determinat numai prin suprafaţa din măsurători şi
categoria de folosinţă nu poate să fie impozitat corect, deoarece nu este exprimată
calitatea şi nici valoarea economică a pământului. Sub aspectul impozitării corecte
a imobilului agricol trebuie să fie determinate, în mod riguros, venitul net
cadastral, al tuturor imobilelor funciare.
Estimaţiunile cadastrale şi datele sistemului informaţional al cadastrului
terenurilor agricole trebuie să pună la dispoziţia organelor centrale şi locale
întreaga bază de date, care să permită utilizarea durabilă şi eficientă a fondului
funciar agricol prin realizarea următoarelor obiective:
• formarea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie
în agricultură, prin măsuri economice-financiare şi de politică agrară stimulativă,
protectoare şi de lungă durată;
• stabilirea unor impozite progresive;
• acordarea de credite cu dobânzi avantajoase;
• comasarea raţională a terenurilor agricole;
• subvenţionarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare;
• îndrumarea practică a producătorilor agricoli;
• stabilirea despăgubirilor în caz de expropriere a terenurilor agricole;
• stabilirea arendei şi altele.
VIII.3. FUNCŢIILE ECONOMICE ALE TERENULUI AGRICOL

Funcţia economică a cadastrului evidenţiază, în general, valoarea economică
a bunurilor imobiliare şi, în special, calitatea învelişului de sol, care determină
aspectul calitativ al fondului funciar agricol.
Pentru terenurile agricole valoarea economică se stabileşte cu ajutorul
bonitării care constă în determinarea tuturor însuşirilor naturale sau a celor
dobândite a fiecărei suprafeţe de teren considerată ecologic omogenă, care se
caracterizează printr-o anumită capacitate de producţie, printr-un anumit venit net
şi prin modul de folosinţă cel mai corespunzător.
Cadastru economic 167
Prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cu modificările
ulterioare, studiile pedologice necesare pentru elaborarea părţii economice a
cadastrului agricol se actualizează cu o periodicitate de 10 ani, iar cele
agrochimice cu o periodicitate de 4 ani. Se menţionează că pentru parcelele de
teren unde au fost executate lucrări de îmbunătăţiri funciare sau au avut loc
procese de degradare ori, de poluare a solului, actualizarea lor se poate face ori de
câte ori este cazul, în funcţie de cerinţele beneficiarului.
¾ Prin lucrarea de bonitare a terenurilor agricole realizată pe baza
elementelor de fundamentare pedologică şi caracterizarea tehnologică se determină
calitatea terenului prin următoarele atribute :
• pretabilitatea fiecărei suprafeţe de teren, sub aspectul folosinţei agricole
celei mai adecvate ca randament pe unitatea de suprafaţă;
• favorabilitatea fiecărei suprafeţe de teren, sub aspectul cultivării cu
anumite plante şi/sau folosinţe agricole;
• capacitatea de producţie a terenului, pentru diferite folosinţe şi culturi;
• venitul global al terenului, care poate rezulta ca urmare a cultivării cu
anumite plante sau prin folosirea terenului ca păşune sau fâneaţă;
• venitul net cadastral al terenului agricol pe unitatea de suprafaţă.
Pe baza celor prezentate mai sus asupra teritoriilor ecologice omogene
(T.E.O.), rezultă următoarele funcţiuni economice ale pământului:
• Mijloc de producţie şi obiect al muncii pentru agricultură şi silvicultură;
• Bază de amplasare spaţială pentru construcţii sociale, culturale şi industriale;
• Sursă de materii prime pentru tehnologia prelucrării produselor alimentare.
Dintre cele trei funcţii economice ale pământului se evidenţiază terenurile
pentru construcţii, din incinta localităţilor, care datorită unei condiţii juridice
existente, reprezentată de dreptul de proprietate determină în timp o creştere
exponenţială a rentei. Spre exemplu: Se citează cazul unui teren de 1 000 m2,
situat ca o enclavă în centrul oraşului Chicago (S.U.A.), care s-a vândut în anul
1830 cu 100 fr. şi care după 70 ani avea valoarea de 6 250 000 fr.
VIII.4. UNITĂŢI TERITORIALE AGRICOLE

Pentru gruparea unităţilor teritoriale agricole, pe baza cunoaşterii însuşirilor
fizice, chimice şi biologice ale învelişului de sol şi, respectiv, ale însuşirilor
agroproductive ale factorilor favorizanţi şi restrictivi ai productivităţii actuale sau
viitoare au fost introduse în decursul timpului o serie de denumiri:
¾ Teritoriu Ecologic Omogen (T.E.O.), D. Teaci (1966, 1970, 1980);
¾ Unitatea Teritorială (U.T.) de teren sau de pedotop, reglementată de
Metodologia Elaborării Studiilor Pedologice, I.C.P.A. Bucureşti (1987);
¾ Unitatea Agrotehnică (U.A.), N. Florea şi colaboratorii (1989).
Distribuţia spaţială a factorilor de mediu dintr-o unitate teritorială, care
determină realizarea producţiei agricole, se defineşte cu ajutorul divizorilor
majori, dintre care, se citează cei aferenţi geomorfologiei, ce sunt identificaţi cu
următoarele notaţii din baza de date:
• munte cu zonă alpină (1);
• munte cu păduri (2);
• depresiuni subcarpatice (3);
• dealuri înalte (4);
• podişuri şi câmpii înalte (5, 6, 7);
• câmpii joase cu aport freatic, câmpii aluviale, lunci şi altele (8, 9, 10, 11).
În mod asemănător, sunt folosite aceleaşi notaţii şi pentru factorii de
litologie, hidrologie, climă şi învelişul de sol cu principalele însuşiri, care
permite elaborarea studiului de bonitare.
Dintre divizorii secundari se citează: modul de folosinţă al terenului,
reacţia solului (pH-ul), conţinutul de săruri uşor solubile, deficitul sau excesul
de umiditate. Pentru criteriile generale redate mai sus există o serie de indicatori
de caracterizare ecologică, care determină productivitatea terenurilor şi modul de
manifestare mai mult sau mai puţin favorabil pentru speciile cultivate şi spontane.
VIII.5. BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE

Studiul de bonitare se realizează pentru diferite suprafeţe de teren agricol,
care trebuie să fie cât mai omogene sub aspectul manifestării condiţiilor de mediu
şi a factorilor de vegetaţie. Aceste unităţi teritoriale sunt denumite în studiile de
specialitate prin: unităţi de sol (U.S.), unităţi de teren (U.T.) sau de teritorii
ecologic omogene (T.E.O.), cu însuşiri specifice şi distincte.
VIII.5.1. Principiile generale ale bonitării terenurilor agricole

Prin bonitarea terenurilor agricole se realizează cunoaşterea aprofundată
a condiţiilor de creştere, dezvoltare şi rodire a plantelor şi determinarea gradului
de favorabilitate şi de pretabilitate a culturilor şi a folosinţelor agricole, pe baza
indicatorilor eco-pedologici şi, respectiv, a notelor de bonitare.
Prin lucrările de bonitare ale terenurilor agricole se evidenţiază de câte ori
un teren este mai bun decât alt teren, pe baza fertilităţii, ce se materializează prin
producţiile obţinute. Producţia agricolă este influenţată de complexul condiţiilor
de mediu (relief, climă, hidrologie, sol) şi de factorii antropici care intervin prin
modificarea unor factori naturali sau ale unor însuşiri ale plantelor cultivate.
Deoarece capacitatea de producţie a terenurilor agricole este influenţată, atât
de factorii naturali, cât şi de cei antropici se realizează, mai întâi, bonitarea
solului pentru condiţiile naturale, iar în continuare se trece la potenţarea
acestor note de bonitare, în cazul terenurilor agricole unde au fost amenajate
lucrări de îmbunătăţiri funciare asociate uneori şi cu tehnologii specifice de
ameliorare a solurilor degradate.
Studiile de cartare şi bonitare ale terenurilor agricole sunt realizate într-un
sistem unitar pe baza normelor tehnice stabilite prin Metodologia elaborării
studiilor pedologice (1979, 1987) de către Institutul de Cercetări Pedologice şi
Agrochimice, Bucureşti. Din punct de vedere al conţinutului, metodologia
elaborată se bazează pe definirea şi determinarea parametrică a condiţiilor de
mediu şi a factorilor de vegetaţie ce se reflectă asupra randamentului de producţie
al plantelor cultivate. Pe baza indicatorilor ecopedologici şi, respectiv, ai
coeficienţilor de bonitare se determină sub aspect practic, evaluarea calitativă a
gradului de manifestare a ansamblului de factori naturali şi a condiţiilor ecologice.
Prin normele metodologice de cartare şi bonitare s-a realizat din punct de
vedere ştiinţific reflectarea mai bună a interdependenţei unor indicatori şi o
corelare mai strânsă între sistemul de calcul al notelor de bonitare pentru
condiţiile naturale şi pentru condiţiile potenţate.
Prin metoda de calcul a notei de bonitare, care utilizează coeficienţi de
bonitare a căror valoare este cuprinsă între 0,1 şi 1,0 se obţine nota propriu-zisă a
unităţii de sol între 1,0 puncte şi până la 100 puncte de bonitare.
În cazul particular în care coeficienţii de bonitare au aceeaşi valoare minimă
de 0,1 se consideră că prin înmulţirea de „n” ori a acestor coeficienţi cu valoarea
de 100, se obţine nota minimă egală cu unitatea. Pentru valoarea de 1,0 a tuturor
coeficienţilor de bonitare, se obţine nota maximă, care este egală cu 100 puncte.
În condiţiile climatice ale zonelor ecologice unde temperatura medie
anuală nu asigură condiţiile de creştere şi dezvoltare plantelor, iar coeficientul de
bonitare este exprimat pentru o anumită folosinţă sau cultură, prin valoarea 0,0 se
obţine nota zero de bonitare, fapt ce exclude folosinţă sau cultură respectivă.
VIII.5.2. Indicatorii de bonitare ai terenurilor agricole pentru
condiţiile naturale
Calculul notelor de bonitare pe unităţile de sol-teren, care au fost delimitate
pe hărţile de sol, în urma cartării pedologice, se determină în funcţie de mărimea
celor 18 coeficienţi ai indicatorilor de bonitare.
a. Temperatura medie anuală, valori corectate - indicatorul 3C
Acest indicator exprimă regimul mediu multianual al proceselor şi
fenomenelor meteorologice al unei zone climatice. Temperatura medie
multianuală rezultă din studiile climatice care se obţin din datele extrase de la
staţia meteorologică cea mai apropiată de teritoriul în care au fost executate
lucrări de cartare şi bonitare a unităţilor de sol. Corecţiile de temperatură se
efectuează în funcţie de panta terenului şi de expoziţie, care modifică unghiul de
incidenţă al razelor solare sau durata de insolaţie.
b. Precipitaţii medii anuale, valori corectate - indicatorul 4C
Încadrarea în acest indicator de bonitare al teritoriului cartat se realizează pe
baza studiilor climatice menţionate mai sus. Precipitaţiile atmosferice medii
multianuale reprezintă volumul de apă de la suprafaţa solului provenite din ploaie,
zăpadă, gheaţă şi alte fenomene. Corecţiile pentru precipitaţiile medii anuale se
efectuează în funcţie de panta terenului şi permeabilitatea solului.
c. Gleizarea solului - indicatorul 14
Prin gleizare se înţelege procesul de pedogeneză sau de alterare care constă
din reducerea flerului feric sub influenţa mediului predominant anaerob, temporar
sau permanent, fiind determinat de prezenţa apei freatice în orizonturi sau profile
de sol, în condiţiile unui drenaj slab. Acest indicator este specific orizontului de
glei al solului şi, respectiv, terenurilor agricole pe care s-au cartat soluri gleice şi
niveluri relativ ridicate ale pânzelor freatice.
d. Pseudogleizarea sau stagnogleizarea solului - indicatorul 15
Pseudogleizarea solului este procesul de pedogeneză ca urmare a alternării
proceselor de oxidare şi, respectiv, de reducere în sol în condiţiile succesiunii
alternative a proceselor de aerobioză şi anaerobioză, ceea ce determină reducerea
fierului feric şi marmorarea materialului de sol.
Procesul de pseudogleizare/stagnogleizare este influenţată de acumularea şi
stagnarea temporară a apei din precipitaţii la suprafaţa terenului şi în profilul de
sol, care are loc în mod obişnuit deasupra unui orizont impermeabil sau slab
permeabil, situat aproape de suprafaţa terenului.
e. Salinizarea sau alcalinizarea - indicatorul 16 sau 17
Salinizarea solului determină o creştere a conţinutului de săruri uşor solubile
din sol peste conţinutul normal de 0,08 - 0,10 % al solurilor obişnuite.
Alcalinizarea creşterea conţinutului de Na schimbabil, între 6 şi 15 % din
capacitatea de schimb cationic (T) a valorilor pH-ului peste valoarea neutră.
f. Textura în Ap sau în primii 20 cm - indicatorul 23A
Se determină prin procentele fracţiunilor granulometrice care compun solul,
ceea ce implică şi alte însuşiri ale solului (porozitatea totală, rezistenţa la
penetrare, consistenţa). După I.C.P.A. Bucureşti au fost definite următoarele trei
grupe de clase texturale ale solului în funcţie de valoarea conţinutului de argilă:
textură fină cu valori mai mari de 32 %; textură mijlocie cu valori între 12 şi 32 %
şi textură grosieră cu valori mai mici de 12 %.
g. Poluarea solului - indicatorul 29
Poluarea solului este procesul de impurificare al solului cu îngrăşăminte
chimice, pesticide, reziduuri radioactive şi altele, ca urmare a diverselor activităţi
tehnologice ale omului, care determină dereglarea însuşirilor normale ale solului.
h. Panta terenului - indicatorul 33
Panta terenului se defineşte prin tangenta trigonometrică a unghiului format
de linia terenului şi un plan orizontal, fiind exprimată, în mod obişnuit, în valori
unghiulare, procente (%) şi promile (%o). În lucrările de cartare şi de bonitare
se exprimă înclinarea unui versant, a unei suprafeţe de teren, a profilului în sens
transversal sau în sens longitudinal al unei văi sau al unui curs de apă.
i. Alunecările de teren - indicatorul 38
Reprezintă deplasări naturale ale maselor de sol şi roci aflate în pantă pe o
suprafaţă înclinată cu rocă impermeabilă, în mod obişnuit, argilă, marnă, de obicei
în stare umedă, care se produce sub acţiunea gravitaţiei şi a factorului apă.
j. Adâncimea apei freatice - indicatorul39
Se exprimă prin valoarea măsurată de la suprafaţa terenului şi până la
nivelul primului strat acvifer cu caracter permanent, care influenţează atât regimul
hidric al solului, cât şi alte procese pedogenetice.
k. Inundabilitatea - indicatorul 40
Se determină în lucrările de cartare pedologică în funcţie de gradul de
acoperire al unui teren, atât de către apele revărsate dintr-un râu sau pârâu, cât şi
din scurgerile superficiale de apă de pe versanţi, în condiţiile terenurilor cu
caracter depresionar şi din alte surse.
l. Porozitatea totală a solului în orizontul restrictiv - indicatorul 44
Porozitatea totală a solului cuprinde întregul ansamblu al diferitelor forme
de porozitate a solului, ce reprezintă proporţia tuturor porilor din volumul total al
solului, care se calculează cu formula:
DA
PT = (1 − ) ⋅ 100 ,
D
în care: DA – densitatea aparentă; D – densitatea.
m. Conţinutul total de carbonat de calciu pe 0 - 50 cm - indicatorul 61
Carbonatul de calciu (CaC03), sare de calciu a acidului carbonic este foarte
răspândit în natură. În prezenţa bioxidului de carbon solubilitatea carbonatului de
calciu creşte, ca urmare a formării carbonatului acid de calciu mai solubil.
În orizonturile morfogenetice de sol, au loc procese de spălare parţială sau
totală de carbonaţi, iar uneori se produc acumulări de carbonaţi în cantităţi foarte
mari şi forme variate, ceea ce determină formarea orizonturilor calcice.
n. Reacţia solului în orizontul Ap sau în primii 20 cm - indicatorul 63
Se determină în mod obişnuit în suspensie apoasă de sol, de obicei la
raportul sol/soluţie de 1 : 2,5 sau în suspensie salină în clorură de potasiu pe KC1
0,1 N la raportul sol/soluţie de 1 : 2,5. Reacţia solului în suspensie apoasă este
caracterizată în funcţie de domeniile de variaţie ale scării pH, în cadrul
următoarelor nouă clase:
• extrem acidă (pH ≤ 3,50),
• foarte puternic acidă (pH = 3,51 - 4,30),
• puternic acidă (pH = 4,31 - 5,00),
• moderat acidă (pH = 5,01 - 5,40),
• slab acidă (pH = 5,41 - 6,80),
• mutră (pH = 6,81 - 7,20),
• slab alcalină (pH = 7,21 - 8,40),
• alcalină (pH =8,41 - 9,00),
• puternic alcalină (pH ≥ 9,00).
o. Gradul de saturaţie în baze în orizontul Ap sau 0 - 20 cm - indicatorul 69
Gradul de saturaţie în baze (V8,3) caracterizează proporţia prin care complexul
adsorbtiv al solului este saturat cu baze schimbabile. Se exprimă, prin raportarea
sumei bazelor schimbabile, la capacitatea totală de schimb cationic cu relaţia:
SB(me / 100 gsol )
V8,3 = ⋅ 100
T (me / 100 gsol )
Gradul de saturaţie în baze intervine în mod indirect la calculul notei de
bonitare al unităţilor, în cazul bonitării naturale a terenurilor agricole.
p. Volumul edafic al solului (VE) - indicatorul 133
Volumul edafic este definit prin volumul de sol raportat la unitatea de
suprafaţă, corespunzător grosimii fiziologice utile. La solurile cu schelet, volumul
edafic (volumul fiziologic util) se scade din volumul de sol în care este cantonat.
Volumul edafic al solului se exprimă în procente (%), cu ajutorul formulei:
VE = ∑ (100 − q ) ⋅ d
i j
100
în care: qi – conţinutul procentual de schelet din orizonturile de sol, (% v / v);
d j – grosimea orizonturilor pedogenetice (cm).
r. Rezerva de humus (t/ha) în stratul 0 - 50 cm - indicatorul 144

Rezerva de humus este alcătuită, în cea mai mare parte, dintr-un complex de
compuşi organici specifici (substanţe humice), cu o structură moleculară complexă
care a rezultat prin sinteze microbiene sau având origine reziduală. Partea activă a
humusului este reprezentată în orizonturile pedogenetice de acizii humici.
Rezerva de humus (t/ha) se calculează în funcţie de conţinutul de humus
(%), grosimea orizontului (cm), densitatea aparentă (g/cm3) cu următoarea formulă:
n
Rhumus (t / ha) = 100 ⋅ ∑ ( HUMUSi ⋅ hi ⋅ DAi )
i =1
în care: HUMUSi - conţinutul de humus al orizontului pedogenetic (%);
hi – grosimea orizontului pedogenetic (m);
DAi – densitatea aparentă (t / m3).
s. Excesul de umiditate la suprafaţă - indicatorul 181

Excesul de umiditate de la suprafaţa terenului reprezintă conţinutul de apă în
sol care depăşeşte nevoile de consum ale plantelor, ceea ce produce un deficit de
aeraţie şi/sau creează dificultăţi circulaţiei tractoarelor şi maşinilor agricole sau a
mijloacelor de transport, cu consecinţe directe asupra mărimii recoltelor şi,
respectiv, asupra practicării unei agriculturi modeme.
În situaţiile particulare ale unui studiu pedologic unde unii dintre indicatorii
prezentaţi mai sus nu au fost determinaţi în urma cartării întreprinse asupra
unităţilor de sol, se recomandă completarea acestor studii fie prin realizarea unor
studii de teren, fie prin reambularea unor studii mai vechi.
VIII.6. BONITAREA TERENURILOR AMENAJATE ŞI AMELIORATE
Prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente
de ameliorare unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate
ceea ce necesită reducerea sau anihilarea penalizărilor introduse prin coeficienţi
de bonitare, operaţie denumită potenţarea notei de bonitare.
În principiu, potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai
însuşirilor asupra cărora se acţionează prin lucrările tehnologice sau de
îmbunătăţiri funciare, iar practic, potenţarea notelor de bonitare se face prin
înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor obţinute prin bonitare. Potenţarea
notelor de bonitare se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată şi
care modifică substanţial starea generală de productivitate a terenurilor.
VIII.6.1. Indicatorii de bonitare ai terenurilor amenajate cu lucrări

de îmbunătăţiri funciare (indicator 271)
a. Îndiguirea - cod 12 – are ca scop apărarea terenurilor de revărsarea
apelor curgătoare, provenite din râuri şi pâraie, iar uneori şi din torenţi. În acest
caz, coeficienţii de potenţare anulează penalizările introduse prin coeficienţii de
bonitare pentru inundabilitatea terenurilor agricole.
b. Desecarea de suprafaţă - cod 20 – are ca scop eliminarea influenţei
negative a stagnării apei la suprafaţa solului,atât a apei provenită din precipitaţii
cât şi a celei provenită din alte surse. În acelaşi timp, eliminarea excesului de apă
de la suprafaţă conduce şi la ameliorarea stării de pseudogleizare a solului. Ca
atare, coeficienţii de potenţare pentru desecare de suprafaţă anulează sau
diminuează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru precipitaţii
medii anuale, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru pseudogleizare.
Ca şi coeficienţii de bonitare, şi cei pentru potenţare variază în raport cu
temperatura medie a anului.
Coeficientul final de potenţare este dat de produsul dintre coeficienţii pentru
precipitaţii, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru pseudogleizare.
c. Drenajul de adâncime - cod 30, 65 – este efectuat pentru coborârea
nivelului apei freatice şi are ca scop eliminarea efectului negativ al apei situată la
mică adâncime. În acelaşi timp, odată cu coborârea nivelului apei freatice se
ameliorează şi starea de gleizare a solului. În consecinţă, coeficienţii de potenţare
anulează penalizarea introdusă de coeficienţii de bonitare pentru adâncimea apei
freatice şi diminuează coeficienţii de bonitare pentru gleizarea solului.
Coeficienţii de potenţare se aplică doar pentru terenurile aflate în condiţii
naturale şi, ca şi coeficienţii de bonitare, variază în raport cu precipitaţiile medii
anuale şi cu textura solului în secţiunea de control. Coeficientul final de potenţare
este dat de produsul dintre coeficienţii pentru adâncimea apei freatice şi pentru
gleizarea solului.
d. Irigaţia - cod 40 – prin care se realizează aprovizionarea solului cu
cantităţi de apă suplimentară faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii,
adică se acţionează asupra deficitului de precipitaţii. Irigaţia, nu numai că
micşorează sau înlătură efectul negativ al deficitului de precipitaţii şi deci reduce
sau anihilează penalizările respective, dar poate chiar ridica productivitatea unui
teren peste nivelul maxim posibil al celui mai bun teren din ţară (adică poate
determina creşterea notei de bonitare peste 100, valoare ce reprezintă punctajul
maxim al celui mai bun teren în condiţii naturale). Ea nu poate depăşi însă
valoarea de 150 pentru porumb, sfecla de zahăr şi lucerna şi 130 pentru restul
culturilor. În afara precipitaţiilor medii anuale, efectul irigaţiei depinde şi de
temperatura medie anuală, de adâncimea apei freatice şi de textura solului.
Coeficient final de potenţare pentru irigaţie rezultă din înmulţirea coeficienţilor:
● coeficienţi pentru precipitaţii, care nu numai că anulează penalizarea
introdusă prin coeficienţii de bonitare, dar care măresc eficienţa apei adăugate;
● coeficienţi de corecţie pentru temperatura medie anuală, stabiliţi în scopul
corectării coeficienţilor pentru precipitaţii în funcţie de temperatură, întrucât

aceasta poate influenţa pozitiv sau negativ efectul irigaţiei;
● coeficienţi de corecţie pentru adâncimea apei freatice, stabiliţi în scopul
corectării coeficienţilor pentru precipitaţii în funcţie de adâncimea apei freatice,

întrucât acesta poate influenţa pozitiv sau negativ efectul irigaţiei. S-a avut în
vedere cele două situaţii în care se poate afla terenul: în regim natural sau în regim
controlat, adică cu lucrări de drenaj de adâncime;
● coeficienţi de corecţie pentru textură, stabiliţi în scopul corectării
coeficienţilor pentru precipitaţii, întrucât aceasta poate influenţa pozitiv sau

negativ efectul irigaţiei.
e. Prevenirea şi combaterea salinităţii şi alcalinităţii solurilor - cod 50 –
prin aceste măsuri se asigură îndepărtarea factorului nociv din sol, dar nu
totdeauna în mod complet. Pentru gradele mai mici de salinizare, coeficienţii de
potenţare anulează penalizarea introdusă prin coeficienţii de bonitare, iar pentru
gradele mai mari de salinizare, o diminuează în mare măsură.
f. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului fără terasare - cod 60, 61,
63, 64 – se materializează, în ceea ce priveşte potenţarea, prin reducerea
penalizărilor introduse prin coeficienţii de bonitare pentru panta terenului şi
alunecări. Coeficientul final de potenţare este dat de produsul celor doi coeficienţi.
g. Terasarea terenurilor în pantă - cod 62 – are ca rezultat reducerea în
mare măsură a pantei naturale şi favorizează în acelaşi timp reţinerea în sol a unei
cantităţi mai mari din apa di precipitaţii. În acelaşi timp influenţează nefavorabil
rezerva iniţială de humus. Cu ajutorul coeficienţilor de potenţare se realizează o
estimare globală a acestor efecte în raport cu panta naturală.
VIII.6.2. Indicatorii de bonitare ai terenurilor ameliorate cu lucrări

agropedoameliorative (indicator 272)
a. Amendarea cu calcar şi gips - cod 11, 12 – urmăreşte corectarea în sens
favorabil a reacţiei solului. Considerând că amendarea se va face până la obţinerea
unei reacţii pH optime şi se va repeta după necesitate în raport cu zona şi cu
însuşirile solului, coeficienţii de potenţare anulează penalizarea reacţiei solului.
Ca şi coeficienţi de bonitare aceştia variază în raport cu gradul de saturaţie.
b. Afânarea adâncă a solurilor fără întoarcerea brazdei - cod 14 – sau
scarificarea repetată la intervale periodice îmbunătăţeşte porozitatea totală. Ca
atare prin potenţare se diminuează penalizarea pentru porozitatea scăzută a solului.
c. Fertilizarea ameliorativă radicală - cod 17 – contribuie la creşterea
conţinutului de materie organică din sol. Ca urmare potenţarea în acest caz
urmăreşte anularea penalizărilor în cazul terenurilor cu rezerve mici de humus. Ca
şi în cazul coeficienţilor de bonitare şi cei de potenţare se realizează tot în raport
cu cele două grupe mari texturale grosieră şi fină.
d. Combaterea poluării solului - cod 42 – urmăreşte depoluarea acestuia şi
restabilirea şi restabilirea capacităţii sale productive. Prin potenţare se înlătură
complet penalizările introduse prin indicatorul poluare.
VIII.7. COEFICIENŢII PENTRU CONDIŢIILE NATURALE ŞI

POTENŢATE ALE TERENURILOR AGRICOLE
Pentru fiecare indicator de bonitare, pentru condiţiile naturale şi potenţate,
respectiv pentru fiecare folosinţă sau cultură agricolă s-a stabilit, câte o singură
serie de coeficienţi pentru jumătate din numărul indicatorilor şi mai multe serii de
coeficienţi pentru cealaltă jumătate care sunt legaţi de interdependenţa acestora cu
alţi indicatori din seria (1 - 18), prezentată mai sus.
În anexele 3-1, 3-2,…, 3-20, din „Metodologia de Elaborare a Studiilor
Pedologice”, partea a II- a, I.C.P.A., Bucureşti 1987, pag. 37 – 54, au fost înscrise
valorile numerice ale coeficienţilor respectivi atât pentru condiţiile naturale, cât şi
pentru condiţiile potenţate ale terenurilor agricole.
În baza normelor tehnice de elaborare a studiilor pedologice sunt utilizate
simbolurile convenţionale ale celor 24 de folosinţe şi culturi agricole, care se
operează la extragerea valorilor numerice ale coeficienţilor de bonitare pentru
condiţiile naturale ale terenurilor agricole (anexa 3.1).
¾ ANEXA 3-1: Simboluri convenţionale pentru folosinţe şi culturi
PS – păşuni PB – porumb
FN – fâneţe FS – floarea soarelui
MR – măr CT – cartof de toamnă
PR – păr SF – sfeclă de zahăr
PN – prun SO – soia
CV – cireş – vişin MF – mazăre – fasole
CS – cais IU – in – ulei
PC – piersic IN – in – fuior
VV – vie – vin CN – cânepă
VN – vie – struguri de masă LU – lucernă
GR – grâu TR – trifoi
OR - orz LG – legume
AR - arabil
Pentru terenurile arabile (AR), nota de bonitare se determină ca medie
aritmetică simplă a celor patru note obţinute pentru culturile agricole care asigură
pentru condiţiile studiate cea mai mare favorabilitate.
VIII.8. CALCULUL NOTELOR DE BONITARE

Din multitudinea condiţiilor de mediu care caracterizează fiecare unitate de
teritoriu ecologic omogen (T.E.O.), au fost alese cele mai importante, mai uşor şi
mai precis măsurabile, însuşiri ale solului şi ale factorilor naturali evidenţiate prin
valoarea celor 18 coeficienţi ai indicatorilor de bonitare.
Pentru bonitarea terenurilor agricole numai pe baza condiţiilor naturale,
fiecare indicator de mai sus, cu excepţia indicatorului 69, care intervine indirect,
participă la stabilirea notei de bonitare printr-un coeficient care prezintă valori
între 0,00 şi 1,00 în funcţie de intensitatea factorului limitativ (0,00 – nefavorabil
şi 1,00 – foarte favorabil). Fiecare indicator folosit pentru o folosinţă sau o
cultură agricolă, se extrage din tabele valoarea coeficienţilor respectivi, atât pentru
condiţiile naturale, cât şi pentru condiţiile potenţate, conform anexelor 3-2 la 3-29
din Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987.
Pentru o bună parte din indicatori, există un singur tabel ce cuprinde
coeficienţii specifici, iar pentru cealaltă parte, sunt prevăzute două sau mai multe
serii de coeficienţi în funcţie de legăturile de interdependenţă care sunt stabilite
între unii factori. Astfel, pentru precipitaţiile medii anuale, există mai multe seturi
de coeficienţi în funcţie de valorile temperaturilor (sub 8oC, între 8,1-10oC, şi
peste 10,1oC), pentru gleizarea solului există un set pentru condiţiile naturale şi alt
set pentru incintele desecate şi/sau drenate, pentru textura solului în funcţie de
porozitate, pentru adâncimea apei freatice în funcţie de precipitaţii, textura solului
în secţiunea de control (23B) şi condiţiile de manifestare (naturale sau drenate),
pentru porozitate în funcţie de textură, pentru reacţia solului în funcţie de gradul
de saturaţie în baze, pentru volumul edafic în funcţie de valorile precipitaţiilor
medii anuale corectate, şi pentru rezerva de humus în funcţie de textura solului în Ap.
Pentru calculul notelor de bonitare se utilizează în acest scop o fişă tip
(anexa 3-32) care se completează pentru fiecare T.E.O. cu codurile respective
preluate din anexa 3-30 corespunzătoare fiecărui indicator şi cu coeficienţii de
bonitare preluaţi din anexele 3-2 la 3-18 corespunzători codurilor diferiţilor
indicatori pentru fiecare folosinţă sau cultură.
Nota de bonitare pentru fiecare folosinţă sau cultură este dată de
produsul coeficienţilor celor 17 indicatori care participă direct la stabilirea notei
de bonitare, care se înmulţeşte cu 100.
Y = ( x1 · x2 · x3 … x17 ) · 100
în care: Y – nota de bonitare a unităţii de sol-teren;
x1, x2, x3, …, x17 – coeficienţii de bonitare.
• Dacă toţi indicatorii au valoarea 1, prin produsul lor se obţine nota 100;
• Dacă un singur indicator are valoarea 0, atunci nota de bonitare este zero.
• Pentru categoria de folosinţă teren arabil (A), se determină ca medie
aritmetică a notelor obţinute pentru primele patru culturi agricole care prezintă
cea mai mare favorabilitate.
• Notele de bonitare naturale ale terenurilor agricole vor fi în concordanţă
cu intervalul celor 100 de puncte şi se stabilesc la nivelul parcelei cadastrale,
fermei, societăţii comerciale, comunei.
Gruparea terenurilor în clase de calitate se va face în acord cu prevederile
Legii nr. 16/1994, respectiv articolul 4 din Ordinul M.A.A. nr. 26/1994, în funcţie
de nota de bonitare naturală pentru categoria de folosinţă respectivă calculată
pentru fiecare unitate de sol-teren.
• Terenurile dotate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare cu caracter
permanent (îndiguire, drenaj, CES etc.) li se aplică coeficienţii respectivi de
potenţare, în care caz se va obţine o notă de bonitare potenţată.
• Gradul de echipare al unui teren agricol se referă la existenţa
amenajărilor IF (DES, DRE, CES, terasare). Acestea, odată executate, au caracter
permanent, dar mai sunt însă şi alte categorii de lucrări, care deşi nu echipează
terenul, prin acţiunea lor benefică pentru sol dar limitată în timp, contribuie la
ridicarea gradului de fertilitate, cum este cazul lucrărilor de afânare adâncă şi
scarificare, a celor de amendare calcică, a lucrărilor de combatere a proceselor de
poluare, de corectare a pH-ului acid, a celor de fertilizare radicală sau a celor care
privesc combaterea salinizării. Coeficienţii de potenţare, se aplică în funcţie de
măsura ameliorativă specifică pentru fiecare cultură şi folosinţă.
• Pentru parcelele cu una sau mai multe sisteme de echipare (DES, DRE,
CES, terasare) se va aplica potenţarea cumulată, dar numai în situaţia funcţionării
sistemului hidroameliorativ la parametri de execuţie ai amenajării.
• În cazul terenurilor amenajate şi ameliorate, notele de bonitare potenţate
se calculează înmulţind nota de bonitare pentru condiţia naturală cu coeficienţii de
potenţare (anexele 3-19 la 3-29), corespunzători lucrărilor ameliorative realizate.
În acest caz nota de bonitare nu va depăşi 100 puncte cu excepţia terenurilor irigate
la care nota de bonitare poate ajunge la cel mult 150 puncte pentru culturile de
porumb, sfeclă de zahăr şi lucernă, şi 130 puncte pentru restul culturilor.
VIII.9. CLASELE DE CALITATE ALE TERENURILOR AGRICOLE

Prin operaţiunea de bonitare cadastrală se stabileşte capacitatea de producţie
a terenurilor, ce se exprimă printr-o notă de bonitare, cu anumite corecţii, funcţie
de condiţiile naturale. În baza acestei note medii de bonitare, terenurile agricole au
fost clasificate în cinci clase de fertilitate:
a. Terenurile din clasa I-a, cu soluri cu fertilitate foarte bună, având note
de bonitare de 81-100 de puncte. Aceste terenuri nu necesită amenajarea lucrărilor
de îmbunătăţiri funciare şi se pretează la orice categorie de folosinţă agricolă. Sunt
reprezentate prin soluri profunde cu un orizont de humus, de peste 50 cm grosime,
cu o textură luto-nisipoasă sau lutoasă, fără conţinut de schelet, reacţie neutră sau
slab acidă şi slab alcalină. Solul nu prezintă procese de degradare, iar inundaţiile
se produc la 8-10 ani. Relieful terenului cu pante mici (sub 5o) asigură
mecanizarea completă a lucrărilor agricole.
b. Terenurile din clasa a II-a, cu soluri cu fertilitate bună şi note de
bonitare de 61-80 de puncte, fiind folosite pentru toate plantele cultivate. Solurile
au orizontul de humus mai puţin dezvoltat, textura fiind nisipo-lutoasă până la
luto-argiloasă, reacţie slab acidă, neutră sau alcalină. Se evidenţiază procese
incipiente de podzolire, salinizare, eroziune sau mlăştinire. Relieful terenului este
puţin înclinat (pante între 5o-10o).
c. Terenurile din clasa a III-a, cu soluri de fertilitate mijlocie şi note de
bonitare de 41-60 de puncte, fiind pretabile pentru arabil, dar în condiţiile unei
diminuări a producţiei. Orizontul de humus este slab dezvoltat, textura de la
nisipoasă-lutoasă până la argilo-lutoasă, reacţia acidă până la alcalină. Se
evidenţiază procese de degradare a solului, iar inundaţiile se produc odată la 4-6 ani.
d. Terenurile din clasa a IV-a, cu soluri de fertilitate slabă şi note de
bonitare de 21-40 de puncte. Categoria de folosinţă arabil este foarte redusă, dar
se utilizează pentru plantaţii de vii şi pomi şi pentru cultura pajiştilor. Procesele de
degradare se manifestă puternic, ceea ce necesită amenajarea lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare, în special, a celor de combatere a eroziunii solului.
e. Terenuri din clasa a V-a, cu soluri de fertilitate foarte slabă şi note de
bonitare de 0-20 de puncte. Se caracterizează prin condiţii nefavorabile pentru
utilizarea lor ca terenuri arabile, dar se folosesc pentru păşuni, fâneţe şi uneori
livezi. În cazul acestor terenuri se solicită întreaga gamă a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare: desecări, îndiguiri, regularizări de cursuri de apă,
combaterea eroziunii solului şi altele.
VIII.10. ÎNTOCMIREA HĂRŢII DE FAVORABILITATE

Pe baza hărţilor cu unităţile de teritoriu (UT sau TEO) şi a tabelului cu
notele de bonitare ale acestora se realizează hărţile de favorabilitate pe folosinţe
sau culturi. În acest scop se grupează notele de bonitare din 10 în 10 puncte în
cazul hărţilor de detaliu şi din 20 în 20 până la 100 de puncte la care se adaugă
o grupă peste această valoare, pentru hărţile de sinteză.
¾ În cazul bonitării terenurilor pentru condiţiile naturale (maxim 100
puncte) vor rezulta următoarele clase pentru cele două categorii de hărţi şi anume:
• pentru hărţile de detaliu se folosesc 10 clase numerotate cu cifre romane
I – X, unde prima cifră reprezintă cea mai bună clasă, după cum urmează: I = 91-
100; II = 81-90; III = 71-80; IV = 61-70; V = 51-60; VI = 41-50; VII = 31-40;
VIII = 21-30; IX = 11-20; X = 0-10;
• pentru hărţile de sinteză se folosesc 5 clase de bonitare notate cu litere
majuscule A – E, unde prima literă reprezintă cea mai bună clasă: A = 81-100;
B = 61-80; C = 41-60; D = 21-40; E = 0-20;
¾ În cazul bonitării terenurilor amenajate şi ameliorate, care ajung la
maxim 150 de puncte vor rezulta următoarele clase suplimentare:
• pentru hărţile de detaliu se folosesc 15 clase, din care 10 clase notate cu
aceleaşi cifre până la 100 de puncte şi cinci clase notate cu cifrele romane XI – XV,
după cum urmează: XI = 101-110; XII = 111-120; XIII = 121-130; XIV = 131-140
şi XV ≥ 140;
• pentru hărţile de sinteză se folosesc 6 clase de bonitare, din care 5 clase
notate cu aceleaşi litere majuscule (A – E) până la 100 de puncte şi, respectiv,
clasa A+ pentru unităţile care depăşesc 100 de puncte.
¾ Culorile folosite pentru redactarea hărţilor de favorabilitate pe cele 15
sau 6 clase de bonitare sunt redate în anexa 3-33.
Hărţile de favorabilitate se redactează la scările 1 : 5 000 şi 1 : 10 000 pe
unităţile de teren U.T. (T.E.O.), la nivel de parcelă cadastrală, sector sau tarla,
folosindu-se notele de bonitare şi avându-se în vedere corpurile de proprietate din
cadrul teritoriilor cartate şi evaluate calitativ prin lucrările de bonitare.
VIII.11. CATEGORIILE DE PRETABILITATE LA DIFERITE

FOLOSINŢE ALE TERENURILOR AGRICOLE
Stabilirea categoriilor de pretabilitate pe clase şi subclase ale terenurilor
agricole s-a efectuat luându-se în considerare o evaluare generală a tuturor
unităţilor de sol, indiferent de folosinţă, fiind apreciate, în mod convenţional, din
punctul de vedere al pretabilităţii folosirilor ca teren arabil.
Pe baza celor menţionate mai sus au fost definite două clase de categorii de
teren (A şi B). În cadrul claselor au fost subdivizate şase subclase de teren (1-6),
în funcţie de natura factorilor limitativi principali. Criteriile de stabilire a claselor
şi subclaselor sunt folosite de la caz la caz în funcţie de scara hărţii şi de
principalele caracteristici ale teritoriului cartat.
Prin realizarea hărţii cu resursele de sol grupate în categorii de clase şi
subclase (anexa 3.7.) se obţine o imagine de ansamblu a terenului, cu privire la
capacitatea de producţie şi restricţiile de utilizare pentru diferite folosinţe.
Factori limitativi principalii care determină subclase de teren la diferite
folosinţe pe sunt prezentaţi la punctul C din anexa 3.7.
A. Terenuri pretabile pentru culturile de câmp şi alte utilizări
1. Terenuri practic fără limitări semnificative, sunt cultivate cu plante
adaptate condiţiilor climatice, care asigură producţii foarte bune şi bune.
2. Terenuri cu limitări slabe care reduc gama culturilor sau care necesită
măsuri simple de protecţie a solurilor, asigură producţii bune şi mijlocii.
3. Terenuri cu limitări moderate care reduc gama culturilor agricole sau
care necesită o serie de măsuri intensive sau lucrări deosebite de protecţie sau de
ameliorare a solurilor, asigură producţii mijlocii şi bune.
4. Terenuri cu limitări severe care reduc gama culturilor agricole sau care
necesită măsuri sau lucrări speciale de protecţie, conservare sau ameliorare a
resurselor de sol, asigură producţii mici pentru cereale.
B. Terenuri nepretabile pentru culturile de câmp şi terenuri pretabile
pentru alte folosinţe
5. Terenuri cu limitări foarte severe, fiind puternic degradate, care în
regim natural nu sunt folosite pentru culturile de câmp, dar după amenajarea şi
ameliorarea corespunzătoare sunt folosite pentru culturile de câmp sau pentru
plantaţiile pomicole şi viticole:
5A – terenuri care urmează să fie amenajate pentru culturile de câmp;
5L – terenuri care urmează să fie amenajate pentru livezi de pomi ;
5V – terenuri care urmează să fie amenajate pentru plantaţii de vie.
6. Terenuri cu limitări extrem de severe, fiind puternic degradate care în
regim natural nu sunt folosite pentru culturile de câmp şi pentru plantaţiile pomi-
viticole, după amenajarea şi ameliorarea corespunzătoare:
6F – terenuri care urmează să fie amenajate şi folosite numai ca păşuni;
6S – terenuri care urmează să fie amenajate şi folosite numai ca păduri;
6N – terenuri neproductive.
C. Factorii limitativi principali, care determină subclasele de teren
X – Limitări datorită unor caracteristici fizice ale solului;
S – Limitări datorită sărăturării solului;
Y – Limitări datorită altor caracteristici chimice ale solului;
B – Limitări datorită climei;
I – Limitări datorită eroziunii sau alunecărilor de teren;
J – Limitări datorită acoperirii sau neuniformităţii terenului;
D – Limitări datorită excesului de umiditate;
G – Limitări datorită unor degradări antropice.
183
U.I. IX
CALCULE TOPOGRAFICE DE BAZĂ
ÎN LUCRĂRILE DE CADASTRU
În lucrările de întreţinere a cadastrului, în cadrul cărora se cere rezolvarea

unor probleme de parcelare şi detaşare de suprafeţe, comasare şi rectificare de
hotare se folosesc o serie de calcule topografice. Cele mai folosite calcule sunt:
orientarea unei drepte din coordonate rectangulare, determinarea distanţei şi a
unui punct situat pe un segment de dreaptă.
IX.1. CALCULUL COORDONATELOR RECTANGULARE ALE

UNUI PUNCT PE SEGMENT
Se consideră segmentul de dreaptă 1-2, determinat de punctele de coordonate
cunoscute 1 (X1,Y1) şi 2 (X2,Y2) şi distanţa (d) la care este situat punctul de
coordonate necunoscute P (X, Y) faţă de punctul 1 (fig. IX.1).
Fig. IX.1 – Calculul punctului pe segment
Se cere să se determine coordonatele punctului P (X, Y), în cazul când

acesta este situat între punctele 1 şi 2. Din punct de vedere practic rezolvarea se
poate face prin procedeul analitic şi prin procedeul trigonometric.
a. Procedeul analitic. Pentru stabilirea relaţiilor de calcul se consideră
triunghiurile dreptunghice 1-P'-P şi 1-2'-2 şi rapoartele de asemănare:
P − P' 1 − P' 1 − P X − X 1 Y − Y1 d
= = =r sau = = =r .
2 − 2' 1 − 2' 1 − 2 X 2 − X 1 Y2 − Y1 D1−2
Din rapoartele 1 cu 3 şi rapoartele 2 cu 3 rezultă formulele de calcul ale
coordonatelor punctului P (X, Y):
X − X1 Y − Y1
=r şi =r ,
X 2 − X1 Y2 − Y1
d
de unde se scrie: X = X 1 + r ⋅ ( X 2 − X 1 ); Y = Y1 + r ⋅ (Y2 − Y1 ) şi r = .
D1− 2
d
Raportul r = se calculează cu 6-9 zecimale, iar distanţele d = cunoscută
D1− 2
şi D1− 2 = ∆X 12− 2 + ∆Y12− 2 se vor exprima în metri, cu rotunjirea cifrelor
corespunzătoare centimetrilor sau milimetrilor.

Pentru verificare, se efectuează controlul coordonatelor punctului P prin
calculul suprafeţei determinată de punctele 1-P-2, deci a unei drepte, care trebuie
să fie aproximativ egală cu zero.
Deci, S1− P − 2 ≅ 0 ≤ T unde toleranţa admisă T (m2) pentru verificarea
modului de calcul a coordonatelor punctului P se obţine cu relaţia:
0,005m ⋅ D1− 2
T (m 2 ) = , unde 0,005 m reprezintă înălţimea triunghiului de eroare.
2
Verificarea coordonatelor punctului P (X, Y) se poate face şi cu ajutorul
distanţei d1− P = ∆X 12− P + ∆Y12− P , care trebuie să fie egală cu distanţa iniţială (d).
b. Procedeul trigonometric. Calculul coordonatelor punctului P (X, Y) se

face în funcţie de distanţa 1-P cunoscută şi orientarea dreptei 1-2, care se
Y2 − Y1 X 2 − X1
calculează cu relaţiile: tgθ1− 2 = sau ctgθ1− 2 = .
X 2 − X1 Y2 − Y1
Cu cele două elemente cunoscute d1-P şi θ1-2, se calculează coordonatele
punctului P, cu ajutorul relaţiilor folosite la metoda radierii, de forma:
X = X 1 + d1− 2 ⋅ cosθ1− 2 ; Y = Y1 + d1− 2 ⋅ sin θ1− 2 .
Verificarea coordonatelor punctului P (X, Y), se face în mod asemănător cu
cel prezentat la procedeul analitic. Se calculează suprafaţa S1-P-2, toleranţa T (m2)
sau distanţa d1− P = ∆X 12− P + ∆Y12− P , care se compară cu distanţa iniţială (d).

PUNCTELOR ÎN SERIE DE PE UN SEGMENT
În cazul parcelărilor numerice unde trebuie să fie detaşate o serie de parcele,
iar distanţele d1, d2, d3,…, dn, dintre punctele pe segment se obţin din calculul de
parcelare, se cere determinarea coordonatele punctelor noi, care se obţin, pe cale
analitică sau trigonometrică (fig. IX.2).
Calcule topografice de bază în lucrările de cadastru 185
Fig. IX.2 – Calculul punctelor pe segment în serie
Pentru procedeul analitic, se determină, mai întâi, rapoartele cu notaţiile: r1,

r2, r3,…, ri, pe baza relaţiilor de următoarea formă:
d1 d + d2 d + d 2 + d3
r1 = ; r2 = 1 ; r3 = 1 ; ... ,
DAB DAB DAB
iar în continuare se calculează coordonatele punctelor 1, 2, 3, …, i, pe baza
relaţiilor demonstrate anterior, la calculul punctului pe segment:
X 1 = X A + r1 ⋅ ( X B − X A ); Y1 = YA + r1 ⋅ (YB − YA );
......................................... ...................................
X i = X A + ri ⋅ ( X B − X A ); Yi = YA + ri ⋅ (YB − YA ) .
i = 1, n i = 1, n
Pentru procedeul trigonometric, se observă, mai întâi, faptul că, de
asemenea punctele 1, 2, 3, … i sunt situate pe dreapta A − B .
Deci, au aceeaşi orientare, iar pentru calculul coordonatelor rectangulare, se
aplică relaţiile cunoscute, după cum urmează:
X 1 = X A ± d1 ⋅ cosθ AB ; Y1 = YA ± d1 ⋅ sin θ AB ;
X 2 = X A ± d 2 ⋅ cosθ AB ; Y2 = YA ± d 2 ⋅ sin θ AB ;
X 3 = X A ± d 3 ⋅ cosθ AB ; Y3 = YA ± d 3 ⋅ sin θ AB ;
.................................. ...............................
X i = X A ± d i ⋅ cosθ AB ; Yi = YA ± d i ⋅ sin θ AB .
i = 1, n i = 1, n
Verificarea coordonatelor punctelor pe segment în serie, se efectuează pe
baza condiţiei generale a calculului suprafeţei, cu relaţia: S A −1− 2 − 3− B ≅ 0 ≤ T (m 2 ) .
PUNCTULUI DE INTERSECŢIE SITUAT PE AMBELE DREPTE
Se consideră dreptele 1 − 2 şi 3 − 4 , ca fiind cunoscute prin coordonatele
punctelor de capăt respective. Se cere să se calculeze coordonatele punctului de
intersecţie P (X, Y) a celor două drepte (fig. IX.3).
Fig. IX.3 – Punct de intersecţie situat pe ambele drepte
În cazul procedeului analitic, se observă, mai întâi, triunghiurile 1-P-4 şi 1-2-4

şi apoi, triunghiurile 1-P-3 şi 1-2 -3 (fig. IX.3).
Se determină suprafeţele triunghiurilor S1-P-4 şi S1-2-4 cu bază comună (1-2) şi
înălţimea h1 şi, respectiv, suprafeţele triunghiurilor S1-P-3 şi S1-2-3 cu bază comună
(1-2) şi înălţimea h2, cu următoarele relaţiile:
2 ⋅ S1− P − 4 = 1 − P ⋅ h1 ; 2 ⋅ S1− P −3 = 1 − P ⋅ h2
2 ⋅ S1− 2− 4 = 1 − 2 ⋅ h1 ; 2 ⋅ S1− 2−3 = 1 − 2 ⋅ h2
Din primele două relaţii de mai sus se obţin rapoartele de forma:
1 − P S1− P − 4
= .
1 − 2 S1− 2 − 4
1 − P S1− P − 3
Din următoarele două relaţii rezultă rapoartele: = .
1 − 2 S1− 2 − 3
Se egalează cele două rapoarte de mai sus şi se obţine:
1 − P S1− P − 4 S1− P − 3
= = =r .
1 − 2 S1− 2 − 4 S1− 2 − 3
Se adună numărătorii din relaţia de mai sus: S1-P-4 + S1-P-3 = S3-1-4 şi,
respectiv, numitorii între ei, obţinându-se: S1-2-4 + S1-2-3 = S3-1-4-2 .
1− P S
Relaţia de mai sus se va scrie sub forma: = 3−1− 4 = r .
1 − 2 S3−1− 4 − 2
Deci raportul „r” se va calcula cu 6-9 zecimale, în funcţie de cele două
suprafeţe S3-1-4 şi S3-1-4-2 , exprimate în m2, iar coordonatele punctului necunoscut
P (X, Y), cu ajutorul relaţiilor:
S3 −1− 4
x = x1 + r ⋅ ( x2 − x1 ); y = y1 + r ⋅ ( y2 − y1 ); r = .
S3−1− 4 − 2
0,005m ⋅ D1− 2
Pentru verificare, se determină: S1− P − 2 ≅ 0 ≤ T1 , unde T1 (m 2 ) =
2
0,005m ⋅ D3− 4
şi în mod asemănător S3− P − 4 ≅ 0 ≤ T2 , unde T2 (m 2 ) = .
2
Din punct de vedere practic, coordonatele punctului P (X, Y), se pot exprima
în raport cu oricare din punctele de coordonate cunoscute 1, 2, 3, 4. În cazul
determinării punctului de intersecţie, în raport cu coordonatele punctului 1, se
observă că, punctul în raport cu care se determină punctul P, este înscris la
numărătorul raportului „r”, la mijloc (S3-1-4), iar numitorul este poligonul rezultat
din numărătorul respectiv, completat cu al patrulea punct cunoscut (S3-1-4-2).

CAPĂTULUI DE DRUM
Prin capăt de drum se înţelege punctul, unde cea de a doua linie care
delimitează ampriza unui drum, a unui canal sau dig intersectează o latură de
drumuire, de coordonate cunoscute, considerându-se că prima linie a drumului
respectiv (canal sau dig) este chiar o latură de drumuire, de coordonate cunoscute.
Se consideră un capăt de drum de lăţime cunoscută „l” şi se cere să se
calculeze coordonatele punctului D (xD, yD), situat pe latura drumuirii 1-2, de
coordonate cunoscute, cu condiţia ca latura drumului determinată de punctul D să
fie paralelă cu latura cunoscută 1-3, a drumului considerat (fig. IX.4).
Fig. IX.4 – Calculul coordonatelor capătului de drum (D)
a. Procedeul analitic. În cazul acestei rezolvări se consideră punctul D ca
punct pe segmentul de dreaptă 1 − 2 , de coordonate cunoscute.
Din fig. IX.4, se poate scrie raportul suprafeţelor triunghiurilor 1-D-3 şi 1-2-3,
cu bază comună (latura 1 − 3 ), ca fiind egal cu raportul laturilor 1 − D şi 1 − 2 :
1 − D S1− D − 3 D ⋅l
= = r , unde S1− D − 3 = 1− 3 .
1 − 2 S1− 2 − 3 2
iar aria triunghiului (S1-2-3) se calculează din coordonatele punctelor respective.
În funcţie de raportul „r” calculat cu 6-9 zecimale între distanţele 1 − D şi
1 − 2 , se determină coordonatele punctului D cu relaţiile cunoscute de la
rezolvarea punctului pe segment, de forma:
D1− 3 ⋅ l
xD = x1 + r ⋅ ( x2 − x1 ); y D = y1 + r ⋅ ( y2 − y1 ); r = .
2S1− 2 − 3
0,005m ⋅ D1− 2
Pentru verificare se calculează S1− D − 2 ≅ 0 ≤ T , unde T (m 2 ) = ,
2
sau se calculează suprafaţa S1−D−3 din coordonate, care trebuie să respecte condiţia
de egalitate: 2S1−D−3 = D1−3 ⋅ l .
b. Procedeul trigonometric. În cazul acestui procedeu, problema se reduce
la calculul coordonatelor unui punct radiat D (xD, yD), în funcţie de orientarea
dreptei 1-2 şi de distanţa d1-D, după cum urmează:
• Se calculează, mai întâi, din coordonate, orientările dreptelor 1 − 2 şi 1 − 3
∆y1− 2 ∆y
tgθ1− 2 = , de unde rezultă θ1− 2 = arctg 1− 2 şi, în mod asemănător
∆x1− 2 ∆x1− 2
∆y1− 3 ∆y
tgθ1− 3 = , de unde rezultă θ1− 3 = arctg 1− 3 ;
∆x1− 3 ∆x1− 3
• Se determină valoarea unghiului α, cu relaţia: α = θ1-3 − θ1-2 ;

• Se calculează din triunghiul 1-D'-D distanţa respectivă „d”, cu relaţia,
l
d1− D = , unde „l” este lăţimea cunoscută a drumului proiectat.
sin α
În funcţie de elementele cunoscute orientarea θ1-2 şi distanţa dată de relaţia
l
d1− D = , se calculează coordonatele punctului D:
sin α
xD = x1 + d1− D ⋅ cosθ1− 2
yD = y1 + d1− D ⋅ sin θ1− 2
Verificarea modului de calcul a coordonatelor punctului D, se face în mod
identic cu cel prezentat la rezolvarea prin procedeul analitic.
FRÂNTURII DE DRUM
Prin frântură de drum se defineşte punctul unde a doua latură a unui drum,
canal sau dig, care este paralelă cu latura unei drumuiri planimetrice, de
coordonate cunoscute, suferă o schimbare de direcţie a traseului sau trece la lăţimi
diferite. Din punct de vedere practic cele două trasee ale drumurilor considerate,
care se întâlnesc în punctul de frântură au lăţimi egale sau inegale.
Determinarea coordonatelor rectangulare plane ale frânturilor de drum cu
lăţimi egale sau inegale, se efectuează atât prin procedeul analitic cu ajutorul
raportului „r” dintre suprafeţe sau prin procedeul trigonometric.
a. Procedeul analitic. Se consideră rezolvarea frânturii de drum cu lăţimi
egale, unde sunt cunoscute laturile drumuirii 1-2 şi 1-3, prin coordonatele
punctelor de capăt şi lăţimea constantă „l” a celor două drumuiri proiectate.
Se cere să se calculeze coordonatele rectangulare plane ale punctului de
frântură D (xD, yD), prin procedeul analitic (fig. IX.5).
Fig. IX.5 – Calculul frânturii de drum cu lăţimi egale, prin procedeul analitic
Din figura IX.5, se determină, mai întâi, coordonatele rectangulare plane ale
punctului A, considerat capăt de drum, pe latura drumuirii 1-2 şi apoi ale punctului
B, de pe latura drumuirii 1-3, prin rezolvarea analitică prezentată anterior:
x A = x1 + r1 ⋅ ( x2 − x1 ); xB = x1 + r2 ⋅ ( x3 − x1 );
y A = y1 + r1 ⋅ ( y2 − y1 ); yB = y1 + r2 ⋅ ( y3 − y1 );
D1−3 ⋅ l D1− 2 ⋅ l
r1 = r1 =
2 ⋅ S1− 2−3 2 ⋅ S1− 2−3
În funcţie de coordonatele rectangulare plane ale capetelor de drum, notate
cu A şi B, se calculează coordonatele punctului D (xD, yD), pe principiul dreptelor
paralele, cu ajutorul relaţiilor de forma:
xD = x A + ( xB − x1 ) xD = xB + ( x A − x1 )
sau
yD = y A + ( yB − y1 ) yD = yB + ( y A − y1 )
Verificarea modului de calculul ale coordonatelor punctului D, pe baza
relaţiilor de mai sus, se efectuează cu ajutorul suprafeţei triunghiului S1-2-D, care
trebuie să îndeplinească condiţia egalităţii: 2⋅ S1-2-D (analitic) = D1−2 ⋅ l.
b. Procedeul trigonometric. Acest procedeu se recomandă numai în cazul
frânturii de drum în care cele două drumuri au lăţimi egale.
Pentru calculul coordonatelor plane ale frânturii de drum D (xD, yD), se
determină, mai întâi, orientarea şi distanţa de la punctul 1 (x1 , y1) la punctul D,
care se găseşte pe bisectoarea unghiului (α), format de laturile exterioare 2-1 şi 1-3
ale celor drumuri proiectate de lăţimi egale (fig. IX.6).
Fig. IX.6 – Calculul frânturii de drum cu lăţimi egale, prin procedeul trigonometric
În funcţie de coordonatele cunoscute ale punctelor de drumuire 1, 2, 3, se

calculează orientările dreptelor 1 − 2 şi 1 − 3 , cu ajutorul relaţiilor:
x2 − x1 x3 − x1
θ1− 2 = arctg şi θ1−3 = arctg
y2 − y1 y3 − y1
Pe baza celor două orientări ale laturilor 1-2 şi 1-3 se determină unghiul α,
format de cele două drepte, cu relaţia: α = (θ1-3 − θ1-2) .
Din figura IX.6 se observă că, se poate obţine orientarea direcţiei 1-D, în
funcţie de mărimea unghiului α, cu expresia de mai jos:
α α
θ1− D = θ1− 2 + sau θ1− D = θ1−3 − .
2 2
Pentru calculul distanţei d1-D se consideră triunghiul dreptunghic 1-D'-D, în
care punctul D' a rezultat prin coborârea unei perpendiculare din punctul D pe
latura 1-2. Deci, se poate scrie:
l
d1− D = .
α
sin
2
Pe baza orientării direcţiei θ1-D şi a distanţei respective d1-D dintre punctele 1
şi D, se calculează coordonatele punctului D, folosindu-se relaţiile:
xD = x1 + d1− D ⋅ cosθ1− D
yD = y1 + d1− D ⋅ sin θ1− D
Pentru verificare, se calculează, în mod asemănător, suprafaţa triunghiului
S1-2-D, care trebuie să îndeplinească următoarea condiţie:
2⋅ S1-2-D (analitic) = D1−2 ⋅ d1-D ⋅ sin(θ1-D − θ1-2).
c. Calculul frânturii de drum cu lăţimi inegale. În cazul punctului de
frântură, când cele două drumuri proiectate sunt de lăţimi diferite l1 şi l2 , se
recomandă folosirea cu prioritate a procedeului analitic prezentat anterior, pentru
rezolvarea frânturii de drum cu lăţimi egale. Relaţiile de calcul stabilite anterior la
rezolvarea prin procedeul analitic şi trigonometric, pentru calculul coordonatelor
frânturii de drum de lăţimi egale „l”, sunt valabile şi în cazul frânturii de drum cu
lăţimi inegale „l1” şi „l2”, dar cu unele particularităţi ale rezolvării practice.
IX.6. DETAŞĂRI ŞI PARCELĂRI DE SUPRAFEŢE

În lucrările de cadastru, de organizare şi de sistematizare a teritoriului se
întâlnesc, în mod frecvent, probleme de detaşare şi/sau de parcelare a terenurilor
agricole, care se rezolvă prin metode numerice şi metode grafice.
a. Definiţii şi condiţii de detaşare sau de parcelare
● Prin detaşarea unei suprafeţe de mărime „s“ dintr-o suprafaţă mai mare,
de mărime cunoscută „S“, se înţelege determinarea pe planul cadastral a liniei de
detaşare. Deci, prin această operaţiune, se detaşează numai o anumită suprafaţă
„s“ dintr-o suprafaţă totală de teren „S“, iar cealaltă parte rămâne neafectată.
● Prin parcelarea unei suprafeţe de mărime cunoscută „S“, se efectuează
împărţirea unei sector cadastral, în mai multe suprafeţe egale sau inegale s1, s2, …,
sn, prin determinarea unor linii de parcelare paralele sau perpendiculare la una din
laturile suprafeţei totale considerate.
Din punct de vedere practic operaţiile tehnice de detaşare şi/sau de
parcelare, se rezolvă, mai întâi, în faza de proiectare, unde se întocmeşte
proiectul sau planul parcelar şi apoi, în faza de teren, în care, se trasează
proiectul de parcelare al unei suprafeţe de teren agricol.
Pentru rezolvarea problemelor de detaşare şi/sau de parcelare a terenurilor
agricole, trebuie să fie respectate, pe de o parte, normele tehnice, economice şi
juridice în vigoare, iar, pe de altă parte, se impun o serie de condiţii teoretice:
● Condiţia de suprafaţă, prin care se stabileşte mărimea suprafeţei „s“,
care trebuie să fie detaşată dintr-o suprafaţă cunoscută „S“, sau a suprafeţelor s1,
s2, …, sn, cu condiţia închiderii lor pe suprafaţa totală „S“.
● Condiţia de detaşare şi/sau de parcelare, prin care se indică direcţia
liniei de detaşare şi punctul obligat pe unde trebuie să treacă această dreaptă şi,
respectiv, a liniilor de parcelare a unei suprafeţe.
În lucrările de detaşare şi/sau de parcelare, se întâlnesc, în mod frecvent,
următoarele condiţii teoretice ale rezolvării modului de detaşare:
- dreapta de detaşare să treacă printr-un punct dat, care poate fi situat pe
conturul suprafeţei, în interiorul sau în exteriorul acesteia;
- dreapta de detaşare să fie paralelă sau perpendiculară la o latură a
conturului suprafeţei considerate „S“ sau la o direcţie oarecare;
- dreapta de detaşare trebuie să realizeze un raport de proporţionalitate,
ceea ce conduce la obţinerea detaşărilor „proporţionale“.
b. Metode de detaşare şi de parcelare
Rezolvarea practică se efectuează prin metode numerice sau grafice, în
funcţie de documentaţia existentă şi de precizia impusă acestor lucrări.
● Metodele numerice, se aplică în cazul planurilor cadastrale întocmite
prin metode numerice la scările 1 : 2 000, 1 : 5 000 şi 1 : 10 000 şi, în general,
pentru toate suprafeţele cu punctele de frântură ale poligoanelor de coordonate
rectangulare cunoscute. Rezolvarea propriu-zisă a detaşărilor şi a parcelărilor se
efectuează prin procedeul analitic sau trigonometric.
Prin procedeul analitic, se determină din punct de vedere practic,
coordonatele rectangulare plane (X, Y) ale unui punct pe segment, în funcţie de
coordonatele cunoscute ale unei laturi a poligonului considerat.
Prin procedeul trigonometric, se determină mai întâi coordonatele polare
plane (θ, d) ale punctului necunoscut, care constituie în acelaşi timp şi elemente
de trasare pe teren a planului parcelar şi apoi coordonatele rectangulare (X, Y).
● Metodele grafice, se aplică pe planurile redactate la scări mari şi foarte mari
1 : 500, 1 : 1 000 şi 1 : 2 000, întocmite prin metode grafice, la care nu se cunosc
coordonatele rectangulare ale punctelor de pe conturul diferitelor imobile.
Elementele necesare de calcul pentru rezolvarea detaşărilor şi/sau parcelărilor
se determină grafic cu ajutorul scării planului, pe baza cărora se folosesc metode
şi procedee geometrice de obţinere a datelor tehnice ale aplicaţiei respective.
IX.7. DETAŞAREA ÎN TRIUNGHI PRINTR-UN PUNCT OBLIGAT

Detaşarea printr-un punct obligat într-un triunghi poate să fie generalizată
pentru un patrulater şi/sau pentru un poligon oarecare. Rezolvarea practică se
efectuează prin metodele menţionate anterior.
Procedeul analitic. Se consideră triunghiul 1-2-3, determinat de punctele
1(X1, Y1), 2(X2, Y2) şi 3(X3, Y3), de suprafaţă totală cunoscută „S“ şi se cere să se
detaşeze o suprafaţă „s“ cu condiţia ca linia de detaşare să treacă prin punctul
2(X2, Y2) al triunghiului considerat (fig. IX.7).
Fig. IX.7 – Detaşarea printr-un punct obligat în triunghi

Deci, trebuie să se determine coordonatele rectangulare ale punctului
P (XP;YP), ca punct pe segmentul de dreaptă 1 − 3 , cu condiţia ca suprafaţa
triunghiului 1-2-P să fie egală cu suprafaţa de detaşare „s“.
Coordonatele rectangulare plane ale punctului P, se determină cu relaţiile de
calcul cunoscute de la rezolvarea punctului pe segment prin procedeul analitic,
care se particularizează în baza reprezentării grafice din figura IX.7:
X P = X1 + r ⋅ ( X 3 − X1)
YP = Y1 + r ⋅ (Y3 − Y1 )
Raportul „r“ din relaţiile de mai sus, se determină din triunghiurile 1-2-P şi
1-2-3, care au aceeaşi înălţime şi bază comună, de unde rezultă:
1 − P S1− 2 − P
= =r ,
1 − 3 S1− 2 − 3
în care: s – suprafaţa cunoscută, prin condiţia de detaşare;
S – suprafaţa triunghiului 1-2-3, care se calculează cu ajutorul relaţiilor:
n n
+2 ⋅ S = ∑ X i ⋅ (Yi +1 − Yi −1 ) şi −2 ⋅ S = ∑ Yi ⋅ ( X i +1 − X i −1 ) , unde i = 1, 3 .
i =1 i =1
În funcţie de cele două suprafeţe „s“ şi „S1-2-3“ se exprimă raportul „r“ cu

6-9 zecimale şi se determină coordonatelor punctului pe segment P (XP, YP).
Se verifică modul de calcul a coordonatelor punctului necunoscut P, prin
următoarele două procedee:
- se calculează suprafaţa triunghiului 1-2-P, care trebuie să fie egală cu „s“;
- se calculează suprafaţa triunghiului de eroare 1-P-3, care trebuie să fie
aproximativ egală cu zero sau mai mică decât o toleranţă „T“.
Pentru aplicarea pe teren a planului de parcelare, în obţinerii suprafeţei „s”,
se calculează distanţa d = 1 − P , cu relaţia 1 − P = r ⋅ 1 − 3 , sau din coordonatele
punctelor 1 şi P, care se trasează pe teren pe direcţia laturii 1-3, şi care se
materializează printr-o bornă, ce reprezintă poziţia punctului P.
IX.8. RECTIFICAREA HOTARELOR

Delimitarea şi materializarea hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale
constituie una din operaţiile tehnice ale introducerii sistemului unitar de cadastru
şi carte funciară, având la bază o serie de cerinţe de ordin economic şi juridic.
IX.8.1. Definirea noţiunilor de hotar şi de rectificare a hotarelor

Hotarul, cuvânt vechi de origine slavă, care după legea cadastrului şi a
publicităţii imobiliare din 1996, cu rectificările ulterioare, reprezintă „linia
despărţitoare între teritorii administrative” (judeţe, municipii, oraşe şi comune).
Graniţa, noţiune preluată din limba germană, care după codul civil este
linia ce desparte proprietăţile individuale.
Frontiera, termen preluat din limba franceză, care este folosit în mod
obişnuit pentru linia ce desparte ţările între ele.
Limita, noţiune cu origine din limba latină, care are un sens ceva mai larg şi
mai puţin precis, reprezentând, în sens general, o zonă marginală a proprietăţilor.
Sub aspectul definirii generale hotarele sunt de patru tipuri şi anume:
hotare naţionale, care definesc frontiera de stat; hotare administrativ-cadastrale,
ce delimitează teritoriile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale; hotare ale
agenţilor economici (unităţilor industriale, agricole, forestiere şi altele); hotare ale
proprietăţilor funciare, ce separă diferite posesiuni private sau publice.
Limitele de hotar se reprezintă pe planurile cadastrale, conform atlasului
oficial, prin următoarele categorii de semne convenţionale (fig. IX.8).
1. Frontieră de stat; 2. Hotar de judeţ; 3. Hotar de municipiu; 4. Hotar de oraş; 5. Hotar de comună,
6. Limită între diverse forme de proprietate; 7. Limită cu caracter permanent între categoriile de
folosinţă; 8. Limită permanentă a categoriilor de teren; 9. Limită provizorie între categoriile de
folosinţă; 10. Limită provizorie a zonelor construite.
Fig. IX.8 – Semne convenţionale de hotare pentru scările 1 : 1 000 şi 1 : 500
În funcţie de provenienţa şi natura lor, hotarele se clasifică în următoarele

două grupe distincte:
● Hotare naturale, ce sunt reprezentate de diferite detalii topografice cu
caracter permanent: liniile de talveg ale cursurilor de ape curgătoare permanente
sau temporare, liniile de cumpănă a apelor, liziere de pădure şi altele;
● Hotare artificiale sau convenţionale, sunt reprezentate de diferite
construcţii şi lucrări permanente: căi ferate, şosele şi drumuri, canale, diguri,
ziduri, garduri, şanţuri şi altele.
În lucrările de cadastru prezintă un interes deosebit linia despărţitoare dintre
teritoriile cadastrale, precum şi limita determinată în urma măsurătorilor topografice
între proprietăţile funciare. Liniile de hotar se diferenţiază în funcţie de
configuraţia terenului sub formă de linii drepte, linii frânte, linii curbe sau
sinuoase şi altele.
Prin operaţia cadastrală de corectare a hotarelor, se realizează schimbarea
liniei de hotar frânte sau sinuoase printr-o linie dreaptă, care din punct de vedere
practic implică următoarele două cazuri de rezolvare şi anume:
● Cazul 1, unde se cere să se păstreze mărimile suprafeţelor terenurilor sau
proprietăţilor limitrofe liniei de hotar, ce se corectează, şi unde schimbarea
suprafeţelor de face la paritate, iar operaţia tehnică propriu-zisă poartă denumirea
de rectificare de hotar.
● Cazul 2, unde mărimile suprafeţelor terenurilor limitrofe liniei de hotar,
se modifică prin creşterea unei suprafeţe şi descreşterea celeilalte suprafeţe, în
funcţie de coeficienţii de echivalenţă ai terenului, iar operaţia de corectare este
denumită modificare de hotar.
Rectificarea sau modificarea hotarelor reprezintă atât lucrări cu caracter
tehnic şi juridic, cât şi cu caracter economic, în situaţiile când terenurile agricole
limitrofe nu sunt de aceeaşi calitate, iar schimbul se face la echivalenţă.
Deci, sub aspect tehnic, se efectuează corectarea liniei de hotar, care se
reduce la rezolvarea unei detaşări şi la trasarea pe teren a liniei de hotar rectificate.
Sub aspect juridic, se redactează actele de schimb de suprafeţe dintre cele două
proprietăţi vecini cu toate cerinţele legale. În cazul schimburilor de teren la
echivalenţă se folosesc coeficienţii de echivalare a terenurilor agricole pe
categorii de folosinţă în echivalent teren arabil.
IX.8.2. Rectificarea hotarelor prin metode numerice

Din punct de vedere principial rectificarea hotarelor unităţilor administrativ-
teritoriale, se reduce la rezolvarea diferitelor probleme de detaşare. Pentru
rezolvarea acestor probleme se folosesc metodele şi procedeele menţionate
anterior, la care se adaugă o serie de calcule specifice lucrărilor de cadastru.
a. Rectificarea liniei frânte de hotar, cu linie dreaptă, la paritate
Se cunoaşte linia frântă de hotar dintre două teritorii cadastrale, definită prin
coordonatele punctelor de frântură 1-2-3-4-5-6 şi se cere rectificarea acesteia, cu o
linie dreaptă de hotar, care trebuie să treacă în mod obligatoriu prin punctul 1 al
vechiului hotar. Mărimile suprafeţelor celor două parcele limitrofe şi, respectiv, a
suprafeţelor celor două teritorii cadastrale trebuie să rămână neschimbate în urma
rectificării linei frânte de hotar (fig. IX.9).
În baza condiţiei de rectificare se efectuează rezolvarea propriu-zisă prin
utilizarea procedeelor de calcul numeric şi a echivalenţei celor două teritorii.
Fig. IX.9 – Rectificarea liniei frânte de hotar, cu o linie dreaptă, la paritate
Pentru rectificarea hotarului frânt 1-2-3-4-5-6, în condiţiile schimbului de

terenuri limitrofe la paritate, cu un hotar în linie dreaptă, se calculează suprafeţele,
din coordonatele punctelor de pe conturul celor două parcele limitrofe (fig. IX.9):
S A = S1− 2 − 3− 4 − 5 − 6 − 7 −8 − 9 −10 şi S B = S1−11−12 − 6 − 5 − 4 − 3− 2
● Se consideră, mai întâi, că noul hotar este linia dreaptă 1 − 6 , ceea ce

conduce la calculul celor două noi suprafeţe rezultate:
S'A = S1−6−7 −8−9−10 şi S'B = S1−11−12−6
● Se compară, suprafaţa iniţială SA cu suprafaţa corectată S'A , iar în cazul

egalităţii celor două suprafeţe SA = S'A , problema este rezolvată.
● Dacă suprafaţa S'A este mai mică decât suprafaţa SA , linia noului hotar,
va intersecta latura 6 − 7 , într-un punct P, iar problema se reduce la detaşarea
unei suprafeţe „s” dintr-un poligon şi, respectiv, din triunghiul 1-6-7 pentru cazul
în care dreapta de detaşare trece prin interiorul său. Deci, se calculează suprafaţa
ce trebuie să fie detaşată, ca diferenţă dintre suprafaţa iniţială SA şi suprafaţa
corectată S'A , cu relaţia: s = SA – S'A .
Se determină coordonate punctului P, prin procedeul trigonometric:
X P = X 6 + d 6 − P ⋅ cosθ 6 − 7 ; YP = Y6 + d 6 − P ⋅ sin θ 6 − 7 , în care:
2s
d6− P = ; unde d 6 −1 = ∆X 62−1 + ∆Y62−1 ; α = θ 6 −1 − θ 6 − 7 , iar
d 6 −1 sin α
Y1 − Y6 Y −Y
θ 6 −1 = arctg şi θ 6 − 7 = arctg 7 6 .
X1 − X 6 X7 − X6
● Dacă suprafaţa S'A este mai mare decât suprafaţa SA , se determină, în
mod asemănător, suprafaţa ce trebuie să fie detaşată, cu relaţia s = S'A – SA , care
urmează să se detaşeze din triunghiul 1-12-6, printr-o dreaptă 1 − R , iar
coordonatele punctului R se vor determina, în mod similar, cu ajutorul relaţiilor:
X P = X 6 + d 6 − P ⋅ cosθ 6 − 7 ; YP = Y6 + d 6 − P ⋅ sin θ 6 − 7 .
Pentru verificarea modului de determinare a liniei de hotar rectificate, la

paritatea suprafeţelor limitrofe, se calculează din coordonate, suprafeţele celor
două noi parcele, obţinute în urma rectificării: S ' A = S1− P − 7 − 8 − 9 −10 şi
S 'B = S1−11−12 − 6 − P , care trebuie să fie egale cu suprafeţele iniţiale SA şi SB .
b. Rectificarea liniei frânte de hotar, cu linie dreaptă, paralelă cu o

direcţie dată de coordonate cunoscute
Se consideră linia frântă de hotar dintre teritoriile cadastrale A şi B, prin
punctele de frântură 1-2-3-4-5-6 de coordonate rectangulare cunoscute.
Se cere rectificarea acesteia, cu o linie dreaptă de hotar P − R , care să fie
paralelă cu o direcţie dată, iar suprafeţele celor două teritorii cadastrale să fie
menţinute neschimbate (fig. IX.10).
Fig. IX.10 – Rectificarea liniei frânte de hotar, cu o linie dreaptă, care să fie
paralelă cu o direcţie dată de coordonate cunoscute
În cazul rectificării vechiului hotar la paritate, se pune problema păstrării

suprafeţelor limitrofe, prin care, totalul suprafeţelor cedate să fie egal cu totalul
suprafeţelor primite. Pentru rezolvarea problemei, se determină, mai întâi,
coordonatele rectangulare a două puncte ajutătoare M şi N, pe liniile de hotar
1 − 8 şi 6 − 7 , pe baza relaţiilor cunoscute.
În mod asemănător, se determină coordonatele punctelor O şi Q pe liniile de
hotar 1 − 9 şi 6 − 10 în aşa fel, încât să se obţină: θM-N = θO-Q . Deci, punctele
M-1-O şi, respectiv, punctele N-6-Q sunt coliniare, iar construcţia determinată de
punctele M-O-Q-N este un trapez.
Se determină prin procedeul analitic, coordonatele celor două puncte
provizorii P' şi R', pe laturile M-1-O şi N-6-Q, cu realizarea egalităţii dintre
orientarea liniei provizorii de hotar P'− R' şi a laturilor M − N şi O − Q , pe baza
egalităţii de forma θP'-R' = θM-N = θO-Q .
În funcţie de coordonatele punctelor considerate, se vor calcula următoarele
suprafeţe limitrofe, din cele două teritorii A şi B.
● teritoriul cadastral A: S A = S M −1− 2 − 3− 4 − 5 − 6 − N ; S1 = S M − P ' − R ' − N ;
● teritoriul cadastral B: S B = SO − Q − 6 − 5 − 4 − 3− 2 −1; S 2 = SO − Q − R '− P ' .
Din punct de vedere practic, se poate rezolva problema, fie cu cele două
suprafeţe calculate pentru teritoriul A, fie cu cele din teritoriul B.
IX.9. ÎNTREŢINEREA CADASTRULUI

Lucrările de întreţinere ale cadastrului şi ale publicităţii imobiliare
reprezintă o activitate de bază a Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
de la nivelul judeţelor, deoarece prin conţinutul lor asigură înregistrarea conform
legislaţiei în vigoare, a tuturor categoriilor de modificări de ordin tehnic,
economic şi juridic.
IX.9.1. Întreţinerea la zi a documentaţiilor cadastrale

În baza cadrului legislativ al fondului funciar, Legea nr.18/1991, modificată
şi republicată şi respectiv, a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, Legea
nr.7/1996, modificată şi republicată au fost reglementate atribuţiile ce revin
unităţilor de cadastru judeţene, dintre care se menţionează cele referitoare la
următoarele avizări şi aprobări:
- schimburile de terenuri între unităţi administrative şi persoane juridice;
- ocuparea temporară sau definitivă a terenurilor agricole;
- schimbarea categoriilor de folosinţă ale terenului;
- modificarea şi rectificarea hotarelor între unităţile administrative;
- circulaţia terenurilor între persoanele fizice (schimburi, partajări, dezmembrări);
- furnizarea datelor primare pentru înscrierea în cărţile funciare.
Din punct de vedere principial, întreţinerea la zi a documentaţiei cadastrale
presupune două aspecte distincte şi anume:
a. Înregistrarea la zi sistematică în planurile şi registrele cadastrale a
tuturor modificărilor intervenite în structura fondului funciar, dintr-o unitate
administrativ-teritorială. Această întreţinere la „zi” care implică actualizarea
individuală a fiecărei schimbări prezintă o serie de deficienţe referitoare la
următoarele aspecte: randamentul scăzut al lucrărilor, cheltuielile ridicate necesare
pentru inventarierea modificărilor izolate din documentaţiile cadastrale,
deteriorarea registrelor şi în special, a planurilor cadastrale. Se menţionează
sistemul de ţinerea la zi a bazelor de date care, în mod obişnuit sunt prevăzute şi
cu funcţii de actualizare, unde în fişierele de date se pot opera imediat toate
modificările generate în structura fondului funciar. În aceste condiţii, redactarea
noilor ediţii ale registrelor cadastrale destinate primăriilor se face după etapa
propriu-zisă de actualizare la 3-4 ani a documentaţiei cadastrale.
b. Evidenţa la zi a modificărilor, cu operarea lor, la 3-4 ani în documentele
cadastrale. După introducerea cadastrului, în fiecare unitate administrativă se
impune organizarea unor activităţi de către oficiile judeţene de cadastru, care să
asigure înregistrarea oficială a modificărilor de ordin tehnic, economic şi juridic
intervenite în structura fondului funciar.
În acest scop se poate organiza un sistem eficient de evidenţă curentă a
modificărilor cadastrale care să cuprindă următoarele documente:
- registru de evidenţă a modificărilor, în care se va înscrie în ordinea
producerii/înregistrării lor toate schimbările intervenite în perioada de timp dintre
etapele propriu-zise de actualizare a cadastrului (3-4 ani);
- dosarul-mapă, în care se vor depune toate documentele şi schiţele care au
stat la baza aprobărilor oficiale, conform cărora se vor opera schimbările solicitate
şi comunicările făcute, potrivit legislaţiei în vigoare;
- comunicarea permanentă şi interactivă între funcţia tehnică a cadastrului
şi funcţia juridică prin cartea funciară care trebuie să asigure fluxul reciproc de
informaţii asupra tuturor modificărilor înregistrate în baza de date.
IX.9.2. Întreţinerea periodică a lucrărilor de cadastru

Pentru actualizarea modificărilor din teren în documentele cadastrale se vor
parcurge trei etape distincte, pe baza cărora se inventariază documentaţia
existentă, se execută toate măsurătorile de teren şi toate operaţiile de birou.
IX.9.2.1. Lucrările din etapa pregătitoare
Înainte de începerea lucrărilor propriu-zise de teren se face analiza tuturor
documentaţiilor cadastrale executate în urma introducerii cadastrului.
a. Analiza conţinutului documentaţiei cadastrale existente. Se determină
volumul şi natura modificărilor intervenite pe planul cadastral de bază şi
respectiv, în registrele cadastrale ale unităţii administrative, care cuprinde
următoarele documente:
- planul sau harta cadastrală de ansamblu;
- dosarul de delimitare cadastrală a unităţii administrativ-teritoriale;
- registrele cadastrale ale unităţii administrative;
- inventarul de coordonate al punctelor din reţeaua de sprijin şi de ridicare;
- carnetele de teren şi schiţele de ridicare topo-cadastrală.
Analiza conţinutului planurilor existente se face pe baza criteriilor:
- procentul de modificări ale planului cadastral;
- calitatea suportului planurilor şi hărţilor cadastrale;
- lizibilitatea, gradul de uzură şi degradare a planurilor şi hărţilor cadastrale.
Înainte de începerea măsurătorilor de teren necesare pentru ţinerea la zi şi
/sau actualizarea planurilor cadastrale, se calculează procentul de modificări (K),
din unitatea administrativ-teritorială care face obiectul lucrărilor de întreţinere a
cadastrului, care se obţine cu ajutorul relaţiei:
n
K= ⋅ 100 , unde:
N
n – numărul total al aceloraşi elemente planimetrice şi punctuare, modificate
sau noi apărute după introducerea cadastrului.
N – numărul total al liniilor de contur planimetrice, inclusiv al elementelor
de conţinut individuale (puncte geodezice, puncte de cotă, borne kilometrice,
transformatoare, fântâni, şi altele) şi al denumirilor topice, existente pe planurile
cadastrale de bază înainte de începerea operaţiei de ţinere la zi sau de la data
întocmirii planului cadastral.
b. Analiza conţinutului documentaţiilor cadastrale cu privire la
schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole cuprinde:
- inventarierea şi verificarea legalităţii operaţiilor;
- poziţia şi configuraţia parcelelor;
- suprafaţa şi categoria de folosinţă;
- proprietarul/posesorul şi actele juridice.
c. Analiza proiectelor de organizare şi sistematizare a teritoriului
- limita perimetrului construibil al intravilanelor;
- comasarea parcelelor pe proprietari şi destinaţii de folosire a terenurilor;
- categoriile de drumuri de interes general şi local.
d. Analiza proiectelor de investiţii aplicate în teritoriile cadastrale
- prevenirea şi combaterea proceselor de degradare şi de poluare a solului;
- amenajarea terenului pentru irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului;
- amenajarea conductelor de transport pentru alimentare cu apă, canalizare;
- amplasarea liniilor de transport şi distribuire a energiei electrice;
- amplasarea liniilor de telecomunicaţii.
e. Verificarea registrului de evidenţă cadastrală a modificărilor
- identificarea şi sortarea modificărilor din registrul de evidenţă curentă şi
din mapa cu documentele auxiliare (planuri, schiţe cadastrale) pe proprietari şi pe
categorii de folosinţă;
- identificarea şi delimitarea tuturor corpurilor de proprietate şi/sau a
parcelelor, pe o copie a planului cadastral cu situaţia la zi a modificărilor
intervenite de la ultima introducere a cadastrului.
IX.9.2.2. Lucrările din faza de teren
Executarea măsurătorilor de teren destinate întreţinerii cadastrului, în
vederea obţinerii de noi planuri cadastrale şi/sau de actualizare a celor existente,
se efectuează până la nivelul imobilelor şi/sau parcelelor. În acest scop se parcurg
toate operaţiile topo-cadastrale de teren, în funcţie de situaţiile particulare
existente în fiecare intravilan şi din extravilanul teritoriului cadastral.
● Recunoaşterea terenului în lucrările de întreţinere a cadastrului
Se efectuează mai întâi în zonele cu un procent de modificări de peste 40%
sau de 50%, unde se stabileşte după caz, volumul şi categoriile de măsurători.
● Întocmirea proiectului tehnic a lucrărilor de întreţinere a cadastrului
În baza normelor tehnice de introducere şi /sau de întreţinere a lucrărilor de
cadastru pe unităţile administrative se întocmeşte atât proiectul tehnic de
ansamblu (PTA), cât şi proiectul tehnic de execuţie (PTE).
În cadrul operaţiunii de confruntare cu situaţia din teren a modificărilor
intervenite de la introducerea cadastrului se verifică existenţa şi starea marcajelor
punctelor geodezice. Pe copiile planurilor cadastrale existente, folosite pentru
recunoaşterea terenului, se vor nota zonele cu punctele (bornele) geodezice
deteriorate, care necesită lucrări de readucere în starea corespunzătoare.
● Bibliografie U.I. IX
Boş N., Topografie. Editura didactică şi Pedologică Bucureşti, 1993
Coşarcă C., Topografie inginerească, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003
Grecea C., Complemente de măsurători terestre, Editura Politehnica,
Timişoara, 2006
Ienciu I., Oprea L., Prelucrarea automată a datelor analitice şi grafice din
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
Nistor Gh., Topografie-Lucrări practice. Editura U.T. Iaşi, 2002
Onose D., Topografie. Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004
205
Partea a III-a
DESEN TEHNIC
U.I. X
ELEMENTE DE DESEN CARTOGRAFIC
● Cuprins U.I. X
X.1. Elemente de bază ale scrierii cartografice
X.1.1. Întocmirea portativului scrierii cartografice
X.1.2. Modul de scriere a literelor şi cifrelor
X.1.3. Dimensiunile nominale ale scrierii cartografice
X.2. Scrierea cartografică pe hărţi şi planuri
X.2.1. Scrierea elementelor de toponimie
X.2.2. Scrierea datelor numerice şi a inscripţiilor explicative
X.3. Formatul cadrului hărţilor şi planurilor
X.3.1. Dimensiunile trapezelor pe latitudine şi pe longitudine
X.3.2. Dimensiunile şi aria trapezelor geodezice
X.4. Elementele cadrului hărţilor şi planurilor
X.4.1. Cadrul hărţilor şi planurilor topografice
X.4.2. Elementele din interiorul cadrului hărţilor şi planurilor
X.4.3. Elementele din exteriorul cadrului hărţilor şi planurilor
X.5. Cartoeditarea planurilor şi hărţilor topografice
X.5.1. Cartoeditarea planului topografic de bază, 1 : 5 000
X.5.2. Cartoeditarea planului cadastral de bază, 1 : 5 000
X.5.3. Cartoeditarea hărţii topografice de bază, 1 : 50 000
X.5.4. Cartoeditarea hărţii cadastrale de bază, 1 : 50 000
X.6. Nomenclatura foilor harţilor şi planurilor
X.6.1. Nomenclatura foilor hărţii internaţionale la scara 1 : 1 000 000
X.6.2. Nomenclatura foilor hărţii topografice la scara 1 : 500 000,
1 : 200 000 şi 1 : 100 000
X.6.3. Nomenclatura foilor de hartă la scara 1 : 50 000 şi 1 : 25 000
X.6.4. Nomenclatura foilor de plan la scara 1 : 10 000, 1 : 5 000 şi 1 : 2 000
X.7. Probleme de cartometrie
X.7.1. Determinarea coordonatelor rectangulare pe planuri topografice
X.7.2. Calculul orientărilor şi a distanţelor pe planuri topografice
X.7.3. Determinarea cotelor absolute pe planuri topografice
X.7.4. Calculul pantei terenului pe planuri topografice
● Obiective U.I. X
- Cunoaşterea normelor tehnice ale desenului cartografic;
- Însuşirea regulilor de scriere pe hărţi şi planuri topografice;
- Descrierea cadrului hărţilor şi planurilor topografice;
- Cunoaşterea dimensiunilor şi aria trapezelor geodezice;
- Cunoaşterea elementelor cadrului hărţilor şi planurilor;
- Definirea procesului de cartoeditare a hărţilor şi planurilor;
- Însuşirea modului de stabilire a nomenclaturii foilor hărţii şi planurilor;
- Rezolvarea problemelor de cartometrie pe hărţi şi planuri.
X.1. ELEMENTE DE BAZĂ ALE SCRIERII CARTOGRAFICE

Hărţile şi planurile topografice sunt reprezentări grafice convenţionale ce
se execută din punct de vedere cartografic, într-un sistem de coordonate de
referinţă unic şi în baza condiţiilor prevăzute în normele tehnice de întocmire,
redactare şi editare a documentaţiilor sub formă analogică.
Conţinutul hărţilor şi planurilor topografice este format din semnele
convenţionale ale elementelor reprezentate şi din inscripţiile topice şi explicative.
Denumirile şi titlurile se vor înscrie pe hărţi şi planuri, pe baza normelor şi
cerinţelor impuse modului de redactare a acestor documente cartografice. În acest
scop, s-a folosit “scrierea cartografică”, cu ajutorul căreia se realizează
următoarele inscripţii ale evenimentelor cartografice:
- nomenclatura hărţii sau planului topografic;
- valorile numerice ale reţelei geografice şi rectangulare;
- datele numerice cartografice ale cadrului hărţii sau planului;
- denumirea punctelor reţelei geodezice;
- denumirea localităţilor şi a căilor de comunicaţie;
- denumirea topică a formelor de relief: munţi, dealuri, câmpii şi altele;
- denumirea reţelei hidrografice;
- denumirea a pădurilor şi a altor detalii naturale sau artificiale;
- valorile numerice ale cotelor punctelor reţelei geodezice de bază;
Elemente de desen cartografic 207
- lăţimea drumurilor;
- nivelul cursurilor de apă;
- înălţimea arborilor din păduri.
Pentru scrierea acestor elemente, s-au stabilit reguli cu privire la folosirea
caracterelor de scriere, în raport cu importanţa şi mărimea elementelor sau a
suprafeţelor şi cu scara de raportare.
X.1.1. Întocmirea portativului scrierii cartografice

În vederea executării corecte a scrierii cartografice, se prezintă modul de
întocmire a portativului pentru diferite caractere de scriere. Portativul scrierii
cartografice cuprinde o reţea de linii longitudinale şi transversale, care asigură
construcţia corectă a literelor în mod corespunzător cu caracterul de scriere
folosit, după cum urmează:
- liniile longitudinale paralele şi echidistante, se trasează în număr de
13 sau de 9, din care patru sunt linii principale, care limitează înălţimea literelor
majuscule şi minuscule, iar celelalte sunt linii auxiliare;
- linii transversale paralele şi echidistante, se trasează în sensul şi la
înclinarea stabilită, care asigură lăţimea, grosimea şi spaţiul necesar pentru
construirea corectă a literelor şi cuvintelor.
În funcţie de caracterul de scriere folosit (bloc, bloc filiform, cursiv şi
roman), se efectuează construcţia grafică a portativelor scrierii cartografice,
corespunzătoare următoarelor dimensiuni ale scrierii (fig. X.1):
h – înălţimea nominală;
a – înălţimea literelor minuscule;
b – depăşirea superioară a literelor minuscule;
c – depăşirea inferioară a literelor minuscule.
Fig. X.1 – Portativul scrierii cartografice

X.1.2. Modul de scriere a literelor şi cifrelor
Literele corespunzătoare diferitelor caractere de scriere se bazează pe combinaţia
dintre liniile drepte şi curbe, iar construcţia grafică se bazează pe ovale şi bastonaşe,
cu păstrarea proporţiilor specifice ale caracterului de scriere. Pentru construcţia
grafică a literelor prin săgeţi, ordinea în care trebuie să se deseneze fragmentele de
litere, în cazul tipului de scriere bloc este redată în figura X.2.
Fig. X.2 – Modul de scriere a literelor şi cifrelor
În mod asemănător, se desenează şi literele celorlalte caractere de scriere, cu

observaţia că, la scrierea cursivă şi romană, după desenarea literei se trasează
bazele şi racordările respective.
La fiecare literă, se diferenţiază indiferent de caracterul de scriere,
următoarele dimensiuni nominale ale scrierii cartografice:
- Înălţimea nominală (h) este înălţimea literelor majuscule, care pe
portativul scrierii (fig. X.2) reprezintă înălţimea (a + b). Literele minuscule cu
depăşire superioară sau inferioară au aceeaşi înălţime cu literele majuscule, iar
cele fără depăşire au înălţime egală cu 2/3 din înălţimea nominală;
- Lăţimea şi grosimea literelor, se stabileşte pentru fiecare caracter de
scriere, în funcţie de înălţimea nominală (h) şi de forma literei;
- Înclinarea scrierii spre dreapta sau spre stânga se exprimă în valori
unghiulare, faţă de perpendiculara pe liniile longitudinale ale portativului.
În funcţie de caracterul de scriere care se execută sub formă de: scriere
dreaptă la 900 (fig.X.2), scriere înclinată spre dreapta sau scriere înclinată spre
stânga cu valori ale unghiului de înclinare de 150.
X.1.3. Dimensiunile nominale ale scrierii cartografice

Pentru executarea scrierii cartografice, se stabileşte, mai întâi, dimensiunea
nominală sau normală a literelor majuscule (h), în funcţie de caracterul de scriere,
din care, se exemplifică: h = 6 unităţi, pentru scrierea romană şi cursivă;
h = 9 unităţi pentru scrierea bloc şi bloc filiform.
În funcţie de înălţimea nominală a scrierii cartografice (h) se calculează
dimensiunile corespunzătoare pentru înălţimea literelor minuscule, lăţimea şi
grosimea literelor majuscule şi minuscule (tabelul. X.1).
Tabelul X.1
Dimensiunile nominale ale literelor pentru scrierea cartografică
Denumirea elementelor scrierii Dimensiunile literelor pentru caracterul de scriere

cartografice Bloc
Bloc Cursivă Romană
filiform
Dimensiunea nominală ″h″ sau 9 unităţi 9 unităţi 6 unităţi 6 unităţi
înălţimea literei majuscule (h) (h) (h) (h)
Înălţimea litere fără depăşire:
6/9h 6/9h 4/6h 4/6h
literelor a, c, e
minuscule litere cu depăşire: b, d, g h h h h
afară de literele: I, M, W 4/9h 4/9h 3/6h 3/6h
Lăţimea
litera majusculă: I 1/9h 0.1 mm 1/6h 1/6h
literelor
majuscule litera majusculă: M 6/9h 5/9h 4/6h 4/6h
litera majusculă: W 7/9h 8/9h 5/6h 5/6h
afară de: f, i, j, l, m, t, w 4/9h 4/9h 3/6h 3/6h
Lăţimea literele: f, j 2/9h 2/9h 2/6h 2/6h
literelor literele: i, l 1/9h 0.1 mm 2/6h 1/6h
minuscule litera: t 2/9h 0.1 mm 2/6h 2/6h
literele: m, w 7/9h 8/9h 5/6h 5/6h
Grosimea literelor 1/9h 0.1 mm 1/6h 1/6h
Pe baza înălţimii nominale a scrierii se construieşte portativul şi apoi, se

desenează literele în creion şi în tuş, conform caracterului de scriere folosit.
X.2. SCRIEREA CARTOGRAFICĂ PE HĂRŢI ŞI PLANURI

Scrierea pe hărţile şi planurile se diferenţiază prin caracterul şi dimensiunea
nominală a scrierii care se stabileşte în funcţie de elementele reprezentate.
În prezent, pentru scrierea în desenul tehnic sunt în vigoare normele
standard ale Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO), adoptate şi de
către Institutul Român de Standardizare (IRS). Acest standard este folosit sub
denumirea STAS ISO 3098/14/1993.
Din punct de vedere practic, realizarea scrierii poate fi executată, în general,
cu ajutorul şabloanelor care permite utilizarea unor instrumente speciale de scris.
X.2.1. Scrierea elementelor de toponimie
În cazul întocmirii şi editării hărţilor şi planurilor topografice pe trapeze
geodezice de bază, într-un sistem de referinţă unic, de către instituţiile de profil, se
aplică normele de scriere prevăzute în atlasele de semne convenţionale, funcţie de
scara de reprezentare şi de alte criterii tehnice.
a. Scrierea denumirii localităţilor
Denumirea localităţii de pe hărţile topografice se plasează în mod obişnuit
în partea dreaptă (1) şi aproximativ la mijlocul reprezentării suprafeţei teritoriului,
paralel cu latura de sud a hărţii sau planului.
În cazul când această poziţie nu este posibilă, se poate plasa numele
localităţii în stânga (2), deasupra (3) sau dedesubtul (4) reprezentării teritoriului
considerat (fig. X.3).
Fig. X.3 – Scrierea denumirii unei localităţi pe hărţi şi planuri
Denumirile din interiorul localităţilor: cartiere, ansambluri şi elemente de

clădiri, căi de comunicaţie şi altele, se scriu în totalitate sau prin selecţie, în
funcţie de scară. Denumirea acestora este compusă din numele comun, ce poate fi
scris prescurtat şi numele propriu care nu se prescurtează.
b. Scrierea punctelor geodezice şi topografice
Denumirea oficială a punctelor geodezice se extrage din inventarul de
coordonate al instituţiilor de specialitate, care în funcţie de amplasamentul lor se
vor scrie cu numele prescurtat al formei de relief: M. = munte; Dl. = deal;
Mg. = măgura, Mvl. = movilă, Obc. = obcină, Pad. = padină, Pd. = pădure,
P-na = poiana, Trec. = trecătoare, V. = vale, Zăv. = zăvoi.
Scrierea punctelor geodezice se face paralel cu latura de sud a planului şi se
plasează, în mod obişnuit, la stânga sau deasupra semnului convenţional, iar
cotele se vor înscrie la dreapta acestuia: Dl. Dumbrava 425,5.
Punctele reţelei topografice de ridicare, se vor înscrie, conform inventarului
de coordonate sub formă de fracţie, în dreptul semnului convenţional: numele sau
numărul punctului la numărător şi cota la numitor. Scrierea se face paralel cu
latura de sud a planului, evitându-se acoperirea elementelor topografice reprezentate.
93
De exemplu: Punct geodezic bornat .
393.3
c. Scrierea formelor de relief
Principalele forme de relief ale terenului: masiv muntos, formaţie de dealuri,
de podiş, de bazin hidrografic, vale principală, parte de câmpie, de insulă mare şi
elementele secundare componente: culme, creastă, vale secundară, râpă, insulă
mică şi altele, se vor înscrie cu denumirile oficiale, ce se vor extrage din
documentaţia existentă: hărţi, planuri, atlase etc.
X.2.2. Scrierea datelor numerice şi a inscripţiilor explicative

Pe lângă scrierea denumirii elementelor topografice care formează conţinutul
hărţilor şi planurilor topografice, conform celor prezentate mai sus, se mai înscriu
şi o serie de date caracteristice şi explicative, cu rol de detaliere şi înţelegere a
elementelor reprezentate, din care, se menţionează următoarele.
a. Cotele punctelor şi valorile numerice ale curbelor de nivel
Cotele punctelor reţelei geodezice, topografice şi de nivelment situate la sol,
se înscriu pe hărţi şi planuri, prin valoarea respectivă a cotei în sistemul de
referinţă folosit. La punctele marcate deasupra solului prin pilaştri, mărci, clădiri,
se vor înscrie cote, sub formă de fracţie, în care la numărător se scrie cota marcării
deasupra solului, iar la numitor se scrie cota la sol (fig. X.4).
Fig. X.4 – Scrierea valorilor numerice ale cotelor şi ale curbelor de nivel
• Punctele caracteristice ale terenului determinate în poziţie planimetrică
şi nivelitică se reprezintă prin semnul convenţional al punctului, iar în partea
dreaptă a acestuia se înscrie cota normală, în sistemul de referinţă oficial al
României, cu excepţia cotelor de pe clădiri sau de pe borne kilometrice, unde se
înscrie sub formă de fracţie şi cota faţă de nivelul solului (figura X.4).
Dintre categoriile de puncte ale elementelor de planimetrie şi de altimetrie
ale terenului sunt exemplificate ce mai reprezentative.
- Puncte de planimetrie cu caracter permanent: intersecţii şi ramificaţii
ale căilor de comunicaţie, poduri, fântâni, clădiri, intersecţii ale cursurilor de
apă cu căile de comunicaţie, confluenţele reţelei hidrografice;
- Puncte caracteristice ale reliefului: vârfuri, creste, mameloane, şei,
schimbări de pantă, văi, găvane şi altele;
- Puncte de detaliu ale ridicării topografice, care împreună cu celelalte
puncte din reţeaua de sprijin, trebuie să asigure o densitate de 2-10 puncte pe dm2,
funcţie de scara planului.
Valorile numerice ale curbelor de nivel se scriu, în mod obişnuit, pe
curbele de nivel principale, în zonele cu teren accidentat şi pe curbele de nivel
normale, în cazul suprafeţelor cu teren slab accidentat, cu o densitate de până la
3-5 valori/dm2. Scrierea valorilor numerice, se face pe fiecare curbă de nivel
principală sau normală, care se întrerupe în locul scrierii cotelor respective ale
curbelor de nivel (fig. X.4).
b Datele caracteristice de bază ale semnelor convenţionale
La reprezentarea elementelor topografice de planimetrie şi de relief ale
terenului, se folosesc, de asemenea, o serie de semne convenţionale specifice, care
pe lângă forma şi dimensiunile grafice sunt însoţite şi de o serie de date
caracteristice de bază, din care, se menţionează următoarele exemple:
- liniile electrice: tensiunea curentului în kilovolţi (110 kV);
- şosele: lăţimea părţii carosabile (8.0 m); lăţimea totală (10.5 m) şi
materialul de acoperire (B), cu următoarea notaţie pe plan 8.0 (10.5) B;
- poduri: materialul de construcţie (F);lungimea (140 m); lăţimea (11 m) şi
140 − 11
rezistenţa la sarcină, în tone (30), cu notaţia pe planul topografic F ;
30
- tuneluri: tun., la numărător înălţimea (6) şi lăţimea (8) în metri, iar la
6 −8⎞ ⎛ 8
numitor lungimea în metri, ⎛⎜ tun. ⎞
⎟ sau ⎜ tun. ⎟ ;
⎝ 45 ⎠ ⎝ 45 ⎠
- vaduri: vd., (vad), la numărător: adâncimea relativă (0.8) şi lăţimea apei
(40) în metri; la numitor: natura fundului vadului (T) şi viteza de curgere a apei
0.8 − 40 ⎞ 0.8 ⎞
(0.5 m/s), ⎛⎜ vd. ⎛
⎟ sau ⎜ vad. ⎟;
⎝ T − 0 .5 ⎠ ⎝ T ⎠
- cursuri de apă: se scrie la numărător lăţimea în metri, la numitor
32 ⎞
adâncimea relativă a apei în metri şi natura fundului ⎛⎜ ⎟ , iar între liniile de
⎝ − 2.5T ⎠
mal, se indică prin săgeţi, direcţia de curgere a apei şi viteza (0.2 m/s);
- păduri: se scrie la numărător înălţimea medie a arborilor în metri, la
numitor, diametrul mediu, care se completează, cu semnul convenţional pentru
20 ⎞
specia de bază (brad, frasin) şi cu distanţa medie între arbori, ⎛⎜ brad 5⎟ ;
⎝ 0.35 ⎠
- elementele formelor de relief naturale şi/sau artificiale: movile, gropi,
viroage, râpe, rambleuri, debleuri, diguri, se indică, în general, prin cota relativă
faţă de suprafaţa solului în metri (1, 2) şi (2, 4).
c. Inscripţiile explicative ale semnelor convenţionale
În atlasele de semne convenţionale folosite la redactarea planurilor şi hărţilor
topografice sunt prevăzute elementele topografice, la care, se scriu explicaţii sub
formă prescurtată, din care, se prezintă următoarele notaţii semnificative:
- Asfalt, folosit ca material de acoperire a drumurilor ..... As.
- Beton, material pentru construcţia podurilor ................. B
- Bulevard, folosit înaintea numelui propriu ................... Bd.
- Cartier, înaintea numelui propriu ................................. CART.
- Castel de apă ................................................................. c. apă
- Cătun, pe lângă denumirea proprie ................................ căt.
- Deal, înaintea numelui propriu ....................................... Dl.
- Depozit cereale ............................................................... dpz. cer.
- Depozit legume .............................................................. dpz. leg.
- Gară, înaintea numelui propriu ..................................... Gr.
- Izvor¸ înaintea numelui propriu ..................................... Izv.
- Kilovolt ........................................................................... kV
- Macadam, material de acoperire a drumurilor ............... Mc.
- Magazie, şopron, hambar .............................................. mag.
- Monument istoric .......................................................... M.I.
- Movilă, înaintea numelui propriu ................................... Mvl.
- Obcină, înaintea numelui propriu .................................. Obc.
- Observator astronomic ................................................. Obs. astr.
- Piatră, material de construcţie a podurilor ..................... P.
- Pârâu, înaintea numelui propriu ...................................... Pr.
- Râu, pe lângă denumirea proprie ............ ....................... R. sau r.
- Staţie meteorologică, înaintea numelui propriu ............. St. meteor.
- Şosea, înaintea numelui propriu ....................................... Şos.
- Vârf, pe lângă denumirea proprie ..................................... vf.
X.3. FORMATUL CADRULUI HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Cadrul hărţilor şi planurilor topografice întocmite şi redactate pe trapeze
geodezice este delimitat din punctul de vedere al reprezentării grafice de proiecţia
meridianelor şi a paralelelor, având forma geometrică a unui trapez.
Hărţile şi planurile topografice sunt reprezentări grafice convenţionale, care
conţin elementele de planimetrie şi de relief ale suprafeţei terestre, în mod
generalizat sau detaliat, funcţie de scara de raportare şi de alte cerinţe.
Numărul scărilor folosite pentru reprezentarea unei porţiuni din suprafaţa
terestră poate să fie nelimitat, dar dintre acestea se aleg numai scările de
bază, denumite şi scări standard.
X.3.1. Dimensiunile trapezelor pe latitudine şi pe longitudine

În vederea asigurării unei legăturii uşoare între hărţile şi planurile
topografice întocmite între anii 1950-1975, în sistemul de proiecţie Gauss-Krüger
şi cele realizate în perioada de pută anul 1975 în proiecţia stereografică –1970, s-a
păstrat acelaşi format al foilor de hartă şi de plan, în dimensiuni geografice, al
foilor de hartă şi de plan cu excepţia foilor de plan la scara 1: 2 000.
Cadrul interior al hărţilor şi planurilor care se redactează pe trapeze pentru
scările de bază egale sau mai mici cu scara de 1 : 2 000 şi până la scara numerică
1 : 1 000 000 se stabileşte în funcţie de diferenţa pe latitudine (∆ϕ0) şi de
diferenţa pe longitudine (∆λ0) dintre coordonatele geografice ale colţurilor
trapezelor geodezice, la scara numerică respectivă.
Din punct de vedere principial, cadrul interior este constituit din arcele de
paralele (pe laturile de nord şi de sud) şi de arcele de meridian (pe laturile de
vest şi de est ale hărţii sau planului), din intersecţia cărora rezultă trapezul
geodezic corespunzător scării numerice (tabelul.X.2).
Tabelul X.2
Dimensiunile cadrului interior a trapezelor pe latitudine şi longitudine
Dimensiunile cadrului interior
Scara Denumirea proiecţiei
numerică pe latitudine pe longitudine cartografice
o
(∆ϕ ) (∆λo)
25″,00 37″,50 Gauss-Krüger
1 : 2 000
37″,50 56″,25 Stereografică 1970
1 : 5 000 1′ 15″ 1′ 52″
1 : 10 000 2′ 30″ 3′ 45″
1 : 25 000 5′ 00″ 7′ 30″
1 : 50 000 10′ 00″ 15′ 00″ Gauss-Krüger
1 : 100 000 20′ 00″ 30′ 00″ Stereografică - 1970
1 : 200 000 40′ 00″ 10 00′ 00″
1 : 500 000 0
2 00′ 00″ 30 00′ 00″
1 : 1 000 000 40 00′ 00″,00 60 00′ 00″,50
X.3.2. Dimensiunile şi aria trapezelor geodezice

În funcţie de latitudinea zonei geografice, pentru care, se redactează originalul
foilor de plan şi de hartă, la scările de bază: 1:5 000; 1: 10 000; 1 : 25 000, se
prezintă dimensiunile grafice medii ale laturilor trapezelor geodezice în unităţi liniare
(mm), în funcţie de latitudinea geografică a teritoriului considerat (tabelul X.3).
Din datele prezentate în tabelul X.3. se observă că, formatul foilor de plan
şi de hartă cu aceleaşi dimensiuni în valori geografice (∆ϕ0 şi ∆λ0), variază de la
sud către nord, prin modificarea corespunzătoare a dimensiunilor liniare ale
laturilor şi ale suprafeţei trapezelor, în sensul micşorării lor de la sud spre nord
datorită convergenţei meridianelor.
Astfel, în cazul foilor de plan la scara 1 : 5 000, întocmite pentru zonele
cu latitudine medie de 440, dimensiunile medii ale laturilor trapezului sunt de
463,0 x 500,9 mm, iar pentru zonele cu latitudine medie de 480 sunt 463,3 x
466,0 mm. În mod corespunzător se modifică şi suprafaţa trapezului de la scara
1:5 000, care la latitudinea de 440 este de 580,3200 ha, ier la latitudinea de 480
este de 540,3350 ha.
Planurile topografice care se redactează la scări mai mari 1 : 2 000, se
întocmesc, în mod obişnuit pe formate de desen cu lungimea de 50 x 50 cm sau
pe alte formate standardizate, unde cadrul interior al planului este determinat de
caroiajul kilometric, în funcţie de scara folosită.
În cazul utilizării formatului de 50 x 50 cm sau a formatelor standardizate,
cadrul suprafeţei utile se trasează cu linie continuă, iar baza formatului
reprezintă latura de sud a planului topografic.
Tabelul X.3.
Dimensiunile grafice şi aria trapezelor geodezice
Dimensiunile geografice şi grafice Suprafaţa
Scara Latitudinea ale laturilor trapezului trapezului
numerică geografică ∆ϕ ∆λ a b geodezic
0
′ ″ ′ ″ ′ ″ mm mm ha
44 00 00 500,9 463,0 580,3200
1 : 5 000 46 00 00 1 15 1 52,5 483,8 463,1 560,6800
48 00 00 466,0 463,3 540,3350
44 00 00 500,9 463,0 2 321,6900
1 : 10 000 46 00 00 2 30 3 45 483,8 463,1 2 243,1400
48 00 00 466,0 463,3 2 161,7700
44 00 00 400,8 370,3 9 286,7600
1 : 25 000 46 00 00 5 00 7 30 387,0 370,5 8 972,5600
48 00 00 372,8 370,6 8 647,0800
Pe suprafaţa planurilor topografice întocmite la scările 1 : 1 000 şi 1 : 500 se

trasează caroiajul rectangular pe tot cuprinsul planului până la cadrul ornamental,
la intervale de câte 100 mm, ce se măsoară începând de la laturile cadrului suprafeţei
utile, ceea ce reprezintă 100 m, la scara 1 : 1 000 şi 50 m, la scara 1 : 500.
X.4. ELEMENTELE CADRULUI HĂRŢII ŞI PLANURILOR

Cadrul hărţilor şi planurilor se compune din: cadru interior, cadru
geografic, cadru ornamental şi inscripţiile din interior şi exterior.
X.4.1. Cadrul hărţilor şi planurilor topografice

Pe baza normelor tehnice de redactare a hărţilor şi planurilor topografice pe
trapeze geodezice, se efectuează, mai întâi, construcţia grafică a cadrului general
al hărţii sau planului, care cuprinde reprezentările din figura X.5.
Fig. X.5 – Elementele cadrului hărţii şi planurilor topografice

1. Cadrul interior, se obţine prin raportarea coordonatelor rectangulare
plane (X, Y) cu ajutorul coordonatelor grafului sau în sistem automatizat, ale
colţurilor trapezului corespunzător foii de hartă sau de plan. Cele patru puncte
raportate se trasează grafic cu linie subţire neagră.
Se verifică modul de raportare a celor patru colţuri, prin măsurarea laturilor
şi diagonalei trapezului (aN; aS; b; d) cu ajutorul riglelor de precizie şi a
compasului cu tijă, iar rezultatele obţinute se compară cu cele determinate prin
calcul, în limitele erorii de ±0,1...±0,2 mm.
După verificare raportării, se unesc cel patru colţuri ale foii de hartă sau de
plan cu linie continuă cu grosimea de 0,1 mm, ce se prelungeşte spre exterior, în
afara colţurilor pe o distanţă grafică de 10 mm, în vederea construirii cadrului
geografic şi a cadrului ornamental. Din punct de vedere practic cadrul interior al
hărţii sau planului delimitează suprafaţa cartografiată .
2. Cadrul geografic reprezintă dimensiunile grafice ale trapezului pe
latitudine şi pe longitudine, fiind format din imaginile plane ale arcelor de paralele
şi de meridiane, care delimitează în planul proiecţiei cartografice suprafaţa unui
trapez. Trasarea cadrului geografic al hărţii se face prin linie dublă, cu intervalul
de 1 mm şi cu grosimea de 0,1 mm, la o distanţă de 8 mm de cadrul interior. Pe
cadrul geografic se marchează prin segmente lungimea grafică de valoarea unui
minut sau părţi de minut, pe latitudine şi pe longitudine. Linia dublă se
înnegreşte, pe intervale de un minut, în mod alternativ, începându-se cu negru
pentru valorile pare ale coordonatelor geografice (ϕ = 47040’ şi λ = 26000’) ale
colţului de sud-vest al trapezului. Astfel, pentru latitudinea ϕ = 47040’, se
înnegreşte primul segment de un minut de pe verticala colţului de sud-vest al
trapezului, iar pentru longitudinea de λ = 26000’, se înnegreşte primul segment de
un minut din partea dreaptă a colţului de sud-vest al trapezului considerat.
3. Cadrul ornamental sau exterior, se trasează cu o linie continuă de 1 mm
grosime, la o distanţă de 1 mm de cadrul geografic şi, respectiv, de 9 mm de cadrul
interior. Pe mijlocul celor patru laturi ale cadrului geografic şi ale cadrului ornamental
se lasă un spaţiu liber, în care se va scrie nomenclatura trapezelor vecine.
X.4.2. Elementele din interiorul cadrului hărţilor şi planurilor

În spaţiul grafic dintre cadrul interior al hărţii sau planului raportat din
coordonate şi cadrul ornamental se desenează şi se scriu următoarele elemente şi
inscripţii cartografice ale hărţii sau planurilor (fig. X.5.).
4. Coordonatele geografice (ϕ, λ) ale celor patru colţuri ale trapezului se
vor scrie în spaţiul dintre cadrul interior şi cadrul geografic, în grade, minute,
secunde şi părţi de secunde, în sistemul de gradaţie sexagesimală, funcţie de scara
de reprezentare a foii de hartă sau de plan. De exemplu, pentru punctele 1 şi 2 ale
48 0
colţurilor trapezului dat, se va scrie latitudinea sub forma de fracţie, , pe
00'
linia orizontală a cadrului interior, iar longitudinea punctului 1 (26000') şi,
respectiv, a punctului 2 (26030') se va scrie în spaţiul dintre linia verticală a
cadrului interior al hărţii, în stânga 26o şi în dreapta 30′.
5. Reţeaua geografică divizată în secunde, se marchează prin puncte pe
lungimea grafică a segmentului de un minut pa latitudine şi pe longitudine, în
spaţiul dintre cadrul geografic şi cadrul ornamental. În funcţie de scara hărţii sau
planului, lungimea grafică corespunzătoare unei valori de un minut de latitudine
sau de longitudine, se împarte din 10″ în 10″ sau din 20'' în 20'' la scările 1 : 10 000;
1 : 25 000; 1 : 50 000 şi 1 : 100 000 şi din 5″ în 5″ la scara 1 : 5 000. În cazul
punctului de sud-vest al colţului trapezului la scara 1 : 100 000, de coordonate
geografice ϕ = 47040' şi λ = 26000', s-a efectuat împărţirea din 10'' în 10'',
obţinându-se pe latitudine punctele de coordonate 47040'10''; 47040'20''; ...;
47040'50'', iar pe longitudine punctele: 26000'10''; 26000'20''; ...; 26000'50''.
6. Reţeaua rectangulară sau caroiajul kilometric denumită şi reţeaua
geometrică este formată din drepte paralele la axele sistemului de coordonate
(XX' şi YY') ale proiecţiei cartografice utilizate pentru calculul bazei matematice
a hărţii sau planului topografic. În funcţie de scara de reprezentare folosită, se
trasează reţeaua rectangulară, prin linii continue cu grosimea de 0,1 mm pe
întreaga imagine a hărţilor redactate la scările 1 : 25 000; 1 : 50 000; 1 : 100 000
şi 1 : 200 000 şi numai în spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, în cazul
foilor de plan, la scările 1 : 10 000; 1 : 5 000 şi 1 : 2 000. Lungimea grafică a
laturilor reţelei rectangulare pe plan sau pe hartă este de 10 cm, în cazul scărilor
1 : 2 000 (0,2 x 0,2 km); 1: 5 000 (0,5 x 0,5 km) şi 1 : 10 000 (1,0 x 1,0 km) şi de
2 cm, pentru hărţile ce se întocmesc la scările 1 : 25 000 (1,0 x 1,0 km); 1 : 50 000
(1,0 x 1,0 km); 1 : 100 000 (2,0 x 2,0 km); 1 : 200 000 (4,0 x 4,0 km) şi
1 : 500 000 (10,0 x 10,0 km).
Valorile numerice ale caroiajului rectangular sau kilometric, se înscriu în
spaţiul dintre cadrul interior şi cel geografic, prin grupe de patru cifre, în cazul
proiecţiei Gauss şi de trei cifre, pentru proiecţia stereografică – 1970.
Între aceste cifre, care se stabilesc în funcţie de coordonatele rectangulare ale
colţurilor trapezului, în limitele unei rotunjiri de 0,2 km (scara 1 : 2 000); 0,5 km
(scara 1 : 5 000); 1,0 km (scara 1 : 10 000); ...; 2,0 km (scara 1 : 100 000), se
înscriu pe laturile caroiajului numai ultimele două cifre ale kilometrilor întregi sau
cu o zecimală. În cazul exemplului considerat al scării 1 : 100 000 se vor înscrie
pe liniile orizontale ale caroiajului kilometric, de jos în sus, următoarele valori
kilometrice: 5284, 86, 88, 90, ..., 5300; 5302; ...; 5318, iar pe liniile verticale, de
la stânga spre dreapta valorile: 5426, 28, 30, 32, ..., 58, 5460 (fig.X.5).
7. Reţeaua rectangulară a fusului vecin, se trasează în cazul hărţilor şi
planurilor întocmite în sistemul de proiecţie Gauss-Krüger, prin segmente trasate
cu lungimea de 1 mm şi în sens perpendicular pe cadrul ornamental. În dreptul
acestor segmente, se vor înscrie pe toate cele patru laturi ale cadrului hărţii,
valorile numerice ale caroiajului kilometric din foile vecine, care sunt situate până
la o diferenţă de longitudine de 20 faţă de meridianul marginal al celor două fuse
vecine de 60 pe longitudine.
8. Inscripţiile dintre cadrul interior şi cadrul geografic, se referă la
evidenţierea diferitelor limite de hotar, de planimetrie şi de nivelment, care se
continuă în foile vecine de pe cele patru laturi ale cadrului interior, din care se
exemplifică următoarele aspecte:
- denumirea ţărilor situate de o parte şi de alta a frontierei de stat;
- denumirea teritoriilor judeţelor, a municipiilor, a oraşelor şi a comunelor
situate de o parte şi de alta a limitei de hotar;
- denumirea localităţilor reprezentate pe mai multe foi, ce nu sunt înscrise pe
foaia respectivă sau în titlul hărţii sau planului, care se nominalizează de prepoziţia
,,de’’ (de Dumbrăviţa);
- denumirea localităţilor spre care se îndreaptă căile de comunicaţie şi
distanţele în kilometri până la aceste localităţi.
9. Nomenclatura foilor vecine, se înscrie în spaţiul de la mijlocul celor
patru laturi ale cadrului hărţii sau planului, unde se rezervă lungimea grafică
necesară în funcţie de denumirea nomenclaturii (L-35-36).
10. Elementele conţinutului hărţii, reprezentate schematic, se referă la
unele detalii planimetrice din zonele limitrofe frontierelor de stat, ce se înscriu în
afara cadrului, pe latura de est a hărţii. Pe spaţiul dintre cadre, se foloseşte
scrierea bloc filiform pentru toate inscripţiile, indiferent de dimensiunea
nominală a scrierii elementelor respective.
X.4.3. Elementele din exteriorul cadrului hărţilor şi planurilor
Elementele din exteriorul cadrului hărţii sau planului se reprezintă grafic şi
se înscriu în afara cadrului ornamental deasupra laturii de nord şi sub latura de
sus, în succesiunea prezentată în figura X.5.
Deasupra laturii de nord a cadrului ornamental al hărţii sau planului, se
înscriu următoarele elemente şi date cartografice:
11. Denumirea proiecţiei cartografice, a sistemului de referinţă pentru
cote şi a teritoriului cuprins pe foaia de hartă sau de plan.
12. Nomenclatura şi titlul hărţii sau planului şi denumirea oficială. Titlul
hărţii este reprezentat de denumirea unei localităţi din cuprinsul hărţii sau de
denumirea unei forme de relief reprezentative din regiunea cuprinsă pe hartă.
13. Codul folosit pentru evidenţa automatizată.
14. Caracterul hărţii / planului ( nesecret, secret de serviciu, secret).
Sub latura de sud a cadrului ornamental se desenează şi se prezintă
următoarele elemente şi inscripţii:
15. Valorile declinaţiei magnetice, a unghiului de convergenţă medie a
meridianelor şi abaterii medii acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară sau
kilometrică a hărţii.
16. Schema sau schiţa declinaţiei magnetice, convergenţei medii a
meridianelor şi abaterii medii a acului magnetic, faţă de reţeaua rectangulară şi
înscrierea valorilor numerice ale acestora.
17. Schema şi dimensiunile trapezului: laturile şi diagonala, se vor înscrie
în centimetri cu două zecimale, iar suprafaţa în hectare cu patru zecimale.
18. Scara numerică, cu precizarea valorii unui centimetru de pe hartă sau
plan şi lungimea corespunzătoare de pe teren, scara grafică simplă, numele
editorului şi anul editării documentului cartografic.
19. Scara pantelor sau schema pantelor, sub care se înscrie valoarea
numerică a echidistanţei curbelor de nivel normale, se întocmeşte pentru
echidistanţa curbelor de nivel normale şi principale.
20. Schema frontierelor de stat şi a limitelor de hotar ale teritoriilor
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.
21. Indicaţii redacţionale referitoare la întocmirea originalului de editare şi
de autor al hărţii sau planului, a originalului de editare şi a tipăririi foilor de hartă
şi de plan cu menţionarea metodelor folosite pentru ridicarea topografică şi pentru
cartoeditarea documentului cartografic.
X.5. CARTOEDITAREA PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR
În procesul de cartoeditare, atât originalele de teren cât şi originalele de
editare se execută prin gravare în straturi aplicate pe folii din material plastic
transparent nedeformabil.
Din punct de vedere al conţinutului se realizează trei originale de teren şi
de editare pe folii cu strat de gravare pentru: planimetrie şi scriere; hidrografie
şi relieful terenului.
X.5.1. Cartoeditarea planului topografic de bază, 1 : 5 000

Pentru imprimarea şi editarea planului topografic de bază cu curbe de nivel
se folosesc toate cele trei originale menţionate mai sus, tipărindu-se, mai întâi, pe
hârtie cartografică, planimetria cu scrierea şi hidrografia, apoi se reprezintă
relieful terenului prin metoda curbelor de nivel (fig. X.6).
Scara 1 : 5 000
1 cm pe plan = 50 m pe teren
Fig. X.6 – Fragment al unui plan topografic de bază
X.5.2. Cartoeditarea planului cadastral de bază, 1 : 5 000
Pentru imprimarea planului cadastral de bază, care din punct de vedere
principial conţine numai planimetria cu scrierea cartografică şi hidrografia se
efectuează tipărirea pe hârtie cartografică, în tirajul necesar, cu ajutorul formelor
de tipar numai a celor două originale menţionate mai sus (planimetria + scrierea
şi hidrografia). Totodată, pe un număr de 2-3 exemplare se editează planul
cadastral şi pe un material nedeformabil, care urmează să fie utilizat pentru
calculul mecanic al suprafeţelor din conţinutul planului (fig. X.7).
Scara 1 : 5 000
Fig. X.7 – Fragment al unui plan cadastral de bază
X.5.3. Cartoeditarea hărţii topografice de bază, 1 : 50 000

În procesul de cartoeditare a hărţilor topografice se procedează, în mod
asemănător, dar se folosesc mai multe originale de teren şi de editare.
La întocmirea şi editarea hărţilor se efectuează o selectare şi o generalizare a
elementelor de conţinut, în funcţie de scopul şi destinaţia hărţii.
Pe hărţile topografice de bază se reprezintă elementele de planimetrie, în
mod generalizat, în funcţie de densitatea, dimensiunile şi forma lor, iar relieful se
reprezintă prin curbe de nivel cu echidistanţa numerică a curbelor de nivel
normale care se stabileşte în funcţie de gradul de înclinare al terenului (fig. X.8).
Scara 1 : 100 000

1 cm pe hartă =1 000 m pe teren
Fig. X.8 – Fragment al unei harţi topografice de bază
X.5.4. Cartoeditarea hărţii cadastrale de bază, 1 : 50 000

Pe hărţile cadastrale, la scara 1 : 50 000 se reprezintă elementele
cadastrale de sinteză, din cadrul unui unităţi administrativ-teritoriale, fiind
menţionate: hotarele administrative, limitele intravilanelor, căile de comunicaţie,
reţeaua hidrografică, categoriile de folosinţă ale terenurilor agricole şi neagricole,
categoriile de proprietari şi/ sau de posesori (fig. X.9).
Scara 1 : 50 000
1 cm pe hartă = 500 m pe teren
Fig. X.9 – Fragment al unei harţi cadastrale de bază
Prin racordarea foilor hărţii cadastrale la scara 1 : 50 000, se obţine harta de

ansamblu, care trebuie să conţină următoarele elemente cartografice: denumirea
unităţii administrativ teritoriale; scara de întocmire; schema de racordare a
foilor de hartă componente. Totodată se menţionează faptul că, în urma însumării
suprafeţelor reprezentate pe foile hărţii şi respectiv ale planului topografic trebuie
să rezulte suprafaţa totală a unităţii administrativ-teritoriale, care a făcut
obiectul introducerii lucrărilor de cadastru şi carte funciară.
X.6. NOMENCLATURA FOILOR DE HARŢII ŞI PLANURILOR

Din punctul de vedere al utilizării practice, nomenclatura sau titlul hărţii
este proprie fiecărei scări şi, respectiv, fiecărei proiecţii cartografice. Sub acest
aspect, se menţionează că, nomenclatura foilor hărţii şi planurilor topografice
întocmite în proiecţia Gauss-Krüger, s-a menţinut şi în actuala proiecţie
Stereografică-1970, cu excepţia foilor de plan întocmite la scara 1 : 2 000, la
care au fost modificate dimensiunile geografice ale trapezelor.
X.6.1. Nomenclatura foilor hărţii internaţionale la scara 1 : 1 000 000
S-a stabilit în funcţie de împărţirea convenţională a întregii suprafeţe a
globului terestru în zone şi fuse geografice.
Prin trasarea de paralele la Ecuator pentru o diferenţă pe latitudine din
4° în 4° globul terestru, s-a împărţit în zone geografice, care s-au numerotat cu
literele majuscule ale alfabetului latin A, B, C, ... U, V, începând de la Ecuator şi
până la paralelul de + 88° la nord şi, respectiv, − 88° la sud.
În mod asemănător, prin trasarea de meridiane din 6° în 6° pe longitudine
s-au obţinut 60 fuse geografice, care s-au numerotat de la 1 la 60 începând de la
meridianul de 180°, (opusul meridianului Greenwich) în sensul de la vest către
est. Deci, fiecare foaie de hartă la scara 1 : 1 000 000 corespunde unui trapez
geodezic ale cărui dimensiuni geografice sunt de 4° pe latitudine şi de 6° pe
longitudine. Prin această împărţire în zone şi fuse geografice au fost obţinute
câte 1 320 trapeze, la scara 1 : 1 000 000 pentru fiecare emisferă de nord şi de sud
a globului terestru (fig. X.10).
Fig. X.10 – Nomenclatura foilor hărţii internaţionale la scara 1 : 1 000 000

Nomenclatura foii de hartă la scara 1 : 1 000 000, este formată dintr-o literă
A, B,…, U, V care defineşte zona geografică de 4° pe latitudine şi dintr-un număr
1, 2, 3,…, 59, 60, care indică fusul geografic. Exemplu: L-35-(Bucureşti).
Teritoriul României este situat în două fuse de câte 6° (fusele 34 şi 35) cu
meridianele axiale de 21° şi 27° longitudine est Greenwich şi, respectiv, în zonele
geografice de câte 4° latitudine (K, L, M). În funcţie de scheletul trapezelor
geodezice corespunzătoare foilor de hartă la scara 1 : 1 000 000, teritoriul
României cuprinde foile L-34 şi L-35 şi parţial, în foile K-34 şi K-35 la sud şi în
foile M -34 şi M-35 la nord.
X.6.2. Nomenclatura foilor hărţii topografice la scara
1 : 500 000, 1 : 200 000 şi 1 : 100 000
Sistemul de numerotare al foilor de hartă la scara 1 : 500 000; 1 : 200 000 şi
1 : 100 000, s-a obţinut pornindu-se de la trapezul de bază la scara 1 : 1 000 000
cu dimensiunile de 4° x 6°, care se împarte în câte 4 trapeze, la scara 1 : 500 000,
în 36 trapeze la scara 1 : 200 000 şi în 144 trapeze la scara 1 : 100 000.
Pentru obţinerea nomenclaturii foilor de hartă la scara 1 : 500 000 s-a
împărţit trapezul de la scara 1 : 1 000 000 în patru părţi egale (2 x 2), cu
dimensiunile de 2° pe latitudine şi 3° pe longitudine, iar fiecare trapez obţinut s-a
notat cu literele A, B, C, D de la vest la est şi de la nord spre sud.
Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 500 000 cuprinde nomenclatura
de la scara 1 : 1 000 000, la care se adaugă litera zonei: L-35-A, (fig. X.11).
L-35
Scara 1 : 1 000 000

Fig. X.11 – Nomenclatura foilor hărţii topografice la scara
1 : 500 000; 1 : 200 000 şi 1 : 100 000
Pentru foile de hartă la scara 1 : 200 000, s-a împărţit trapezul de la scara
1 : 1 000 000 în 36 părţi egale (6 x 6), cu dimensiunile de 40′ pe latitudine şi de
1° pe longitudine, iar fiecare trapez obţinut s-a numerot cu cifrele romane I, II,
III, ... , XXXVI de la vest spre est şi de la nord spre sud. Nomenclatura unei foi
de hartă la scara 1 : 200 000 se compune din titlul trapezului la scara 1 : 1 000 000
la care se adaugă cifra romană a zonei. Exemplu: L-35-XVII, (fig. X.11).
Pentru foile de hartă la scara 1 : 100 000, s-a împărţit trapezul de la scara
1 : 1 000 000 în 144 părţi egale (12 x 12), cu dimensiunile de 20′ pe latitudine şi
de 30′ pe longitudine, iar fiecare trapez obţinut s-a numerotat cu cifrele arabe:
1, 2, 3,..., 144. Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1 : 100 000 cuprinde
nomenclatura trapezului la scara 1 : 1 000 000 la care se adaugă cifra arabă a
zonei considerate. Exemplu: L-35-125-Bucureşti, (fig.X.11).
VII.6.3. Nomenclatura foilor de hartă la scara 1 : 50 000 şi 1 : 25 000

Pentru determinarea nomenclaturii foilor de hartă la scara 1 : 50 000 s-a
considerat foaia de bază, la scara 1 : 100 000, care s-a împărţit în 4 părţi egale
(2 x 2) la scara 1 : 50 000 cu dimensiunile de 10′ pe latitudine şi 15′ pe longitudine.
Nomenclatura trapezelor obţinute pentru scara 1 : 50 000 s-a notat cu literele
majuscule A, B, C, D de la vest spre est şi de la nord spre sud, iar denumirea unei
foi de hartă la scara 1 : 50 000 este compusă din titlul foii de bază L-35-125 la
care se adaugă litera zonei considerate. Exemplu: L-35-125-A, (fig.X.12).
L - 35 - 125
26°00' 26°15' 26°30'
44°40' 44°40'
L-35-125-A a b a b
1 : 50 000
A B
c d c d
44°30' 125 44°30'
L-35-125-A-d a b a b
1 : 25 000
C D
c d c d
44°20' 44°20'
26°00' 26°15' 26°30'
Scara 1 : 1 000 000

Fig. X.12 – Nomenclatura foilor hărţii la scara 1 : 50 000 şi 1 : 25 000
Pentru nomenclatura foilor de hartă la scara 1 : 25 000 s-a considerat foaia

de bază, la scara 1 : 50 000, care s-a împărţit în 4 părţi egale (2 x 2) cu
dimensiunile de 5′ pe latitudine şi 7′ 30′′ pe longitudine. Nomenclatura unei foi
de hartă la scara 1 : 25 000 este compusă din nomenclatura foii hărţii de bază
(L-35-125-A), la care se adaugă litera a, b, c, d a zonei considerate (fig. X.12).
Exemplu: L-35-125-A-d, (scara 1 : 25 000).
X.6.4. Nomenclatura foilor de plan la scara 1 : 10 000, 1 : 5 000 şi 1 : 2 000
Sistemul de numerotare al foilor de plan întocmite la scara 1 : 10 000 , 1 : 5 000
şi 1 : 2 000 este bazat pe foaia de hartă la scara 1 : 100 000, care, mai întâi, a fost
împărţită în foi de hartă la scara 1 : 50 000 şi 1 : 25 000, iar în continuare s-a
folosit foaia de hartă la scara 1 : 25 000.
Pentru nomenclatura foilor de plan la scara 1 : 10 000 s-a împărţit foaia
de hartă la scara 1 : 25 000 în 4 părţi egale (2 x 2) cu dimensiunile de 2′30″ pe
latitudine şi 3′45″ pe longitudine, iar fiecare trapez obţinut s-a notat cu cifrele
arabe 1, 2, 3, 4 de la vest spre est şi de la nord spre sud.
Nomenclatura unei foi de plan la scara 1 : 10 000 este compusă din
nomenclatura hărţii de bază (L-35-125-A-d), la care se adaugă una din cifrele
arabe 1, 2, 3, 4 corespunzătoare zonei (fig. X.13).
Exemplu: L-35-125-A-d-1, (scara 1 : 10 000).
L - 35 - 125 - A - d
26° 07' 30'' 26° 11' 15'' 26° 15' 00''
44° 35' 00'' 44° 35' 00''

1 2 1 2
L-35-125-A-d-1-I-1 I II I II
3 4 3 4
1 : 2 000
1 2 44° 33' 45''
1 2 1 2
L-35-125-A-d-1-I III
III IV IV
1 : 5 000 3 4 3 4
L-35-125-A-d-1
d 44° 32' 30''
I II I II
1 : 10 000
3 4 44° 31' 15''
III IV III IV
44° 30' 00'' 44° 30' 00''
26° 07' 30'' 26° 11' 15'' 26° 15' 00''
Scara 1 : 25 000
Fig. X.13 – Nomenclatura foilor de plan la scara 1 : 10 000 şi 1 : 5 000
Pentru determinarea nomenclaturii planului la scara 1 : 5 000 s-a

împărţit foaia de plan de la scara 1 : 10 000, în 4 părţi egale (2 x 2) cu
dimensiunile laturilor de 1′15″ pe latitudine şi de 1′52″,5 pe longitudinea care
s-au notat cu cifre romane I, II, III, IV de la vest spre est şi de la nord spre sud.
Nomenclatura planului la scara 1 : 5 000, este compusă din
nomenclatura foii de bază (L-35-125-A-d-1), la care se adaugă cifra romană
corespunzătoare a zonei considerate. Exemplu: L-35-125-A-d-1-I, (fig. X.13).
Pentru planul la scara 1 : 2 000, s-a împărţit foaia de bază (1 : 5 000) în
patru părţi egale (2 x 2) obţinându-se trapezele 1, 2, 3, 4, cu dimensiunile de
37″,50 pe latitudine şi 56″,25 pe longitudine. Nomenclatura unei foi de plan la
scara 1 : 2 000 este compusă din titlul foii de bază, la care se adaugă cifra arabă a
zonei considerate. Exemplu: L–35–125–A–d–1–l –1 (fig. X.13).
X.7. PROBLEME DE CARTOMETRIE
X.7.1. Determinarea coordonatelor rectangulare pe planuri topografice
Se consideră planul topografic de bază, la scara 1 : 5000 întocmit şi
redactat în sistemul proiecţiei Stereografică – 1970, cu reţeaua kilometrică
formată din drepte paralele la axele de coordonate OX şi OY, cu dimensiunile de
500 X 500 m (fig. X.14).
Fig. X.14 – Reţeaua rectangulară sau kilometrică a planului topografic de bază

Scara 1 : 5 000
Pentru determinarea coordonatelor plane ale punctului A (XA,YA), în

funcţie de liniile caroiajului rectangular cu latura de 500 m se efectuează
următoarele operaţiuni:
¾ Se trasează perpendiculare din punctul A pe linia verticală a reţelei
rectangulare (AA’) şi, respectiv, pe linia orizontală (AA”), obţinându-se punctele
A' şi A'';
¾ Se măsoară cu ajutorul unei rigle, de-a lungul celor două linii ale
caroiajului rectangular, distanţa OA’ şi, respectiv, distanţa OA”, care se exprimă
în mm:
OA ' = ∆X OA = 60,00 mm OA" = ∆YOA = 60,04 mm ;
¾ Se citesc coordonatele rectangulare ale punctului O, în funcţie de
coordonatele reţelei rectangulare înscrise în km în spaţiul dintre cadrul interior şi
cadrul geografic prin grupe de trei cifre, obţinându-se:
X0 = 595 500,000 m, pe axa verticală (OX);
Y0 = 669 500,000 m, pe axa orizontală (OY);
¾ Se transformă distanţele grafice ale celor două valori ale coordonatelor
relative ∆X şi ∆Y din milimetri, în valori metrice, prin multiplicarea lor cu
numitorul scării:
∆X OA = 60,00 mm⋅ 5000 = 300,000 m şi
∆YOA = 60,04 mm⋅ 5000 = 300,200 m ;
¾ Se calculează coordonatele rectangulare plane ale punctului A (XA,YA),
în sistemul de axe al proiecţiei STEREO – 70, cu ajutorul relaţiilor de forma:
X A = X 0 + ∆X OA = 595 500,000 + 300,000 = 595 800,000 m;
YA = Y0 + ∆YOA = 669 500,000 + 300,200 = 669 800,200 m;
X.7.2. Calculul orientărilor şi a distanţelor pe planuri topografice

În funcţie de coordonatele ale punctului origine O (X0 = 595500,00 m;
Y0 = 669500,00 m) şi respectiv ale punctului A (XA = 595800,00 m; YA = 669800,20 m)
se calculează orientarea direcţiei şi a distanţei orizontale (fig. X.15), după cum
urmează:
Fig. X.15 – Orientarea ( θOA ) şi distanţa ( d OA )
¾ Calculul orientării direcţiei OA cuprinde următoarele operaţii:

- Se calculează coordonatele relative: ∆X OA = X A − X 0 = 300,000m;
∆YOA = YA − Y0 = 300,200m;
- Se determină unghiul de calcul corespunzător cadranului I, prin care se
exprimă şi poziţia punctelor date în unul din cele patru cadrane, cu relaţia:
∆YOA 300, 200

βi = arctg = arctg = 50 g 02c12cc ,
∆X OA 300, 000
unde i – numărul cadranului topografic ( I, II, III, IV);

- Se calculează orientarea topografică a direcţiei considerate, care din punct
de vedere practic, poate să fie situată în unul din cele patru cadrane cu una din
relaţiile:
g g g
θ OA = β I ; θ OA = 200 − β II ; θ OA = 200 + β III ; θ OA = 400 − β IV ;
Deoarece cele două coordonate rectangulare relative (∆XOA; ∆YOA) sunt

g c cc
pozitive rezultă că orientarea direcţiei este situată în cadranul I: θ OA = 50 02 12 .
¾ Calculul distanţei orizontale dintre cele două puncte, se efectuează în

vederea verificării modului de determinare a orientării direcţiei, pe baza
expresiilor de mai jos:
∆ X OA ∆ YO A 300, 0 300, 2
d OA = = = = = 424, 405 m
cos θ O A sin θ O A g c
cos 50 02 12 cc
sin 50 g 02 c12 cc
X.7.3. Determinarea cotelor absolute pe planuri topografice

Pentru determinarea cotei punctului P, situat pe un plan topografic de bază,
la scara 1: 5 000, între două curbe de nivel normale, cu echidistanţa En = 10,0 m,
se urilizează metoda interpolării grafice, care constă din efectuarea următoarelor
operaţiuni: (fig. X.16).
Fig. X.16 – Calculul cotei absolute pe planuri topografice, cu curbe de nivel
- se stabileşte sensul de creştere a pantei terenului, în funcţie de cotele celor

două curbe de nivel normale, de cotă 160 m şi respectiv de cotă 170 m;
- se trasează linia de cea mai mare pantă, prin punctul P, iar intersecţia acestei
linii cu cele două curbe de nivel de cotă 160,00 m şi 170,00 m, se notează cu C şi D;
- se măsoară cu o riglă distanţele grafice dCP = 5 mm şi DCD = 13 mm;
- se calculează diferenţa de nivel: ∆ Z C D = Z D − Z C = 1 0, 0 0 m ;
- se calculează diferenţa de nivel dintre punctul de cotă cunoscută (C) şi

punctul de cotă necunoscută (P), prin interpolare grafică, după cum urmează:
13 mm ………………….. 10 m 5 mm
⇒ ∆ Z CP = ⋅ 10 m = 3, 85 m
5 mm ………………….. ∆ZCP 13mm
- se calculează cota absolută a punctului P, în funcţie de cota cunoscută a
punctului C şi diferenţa de nivel determinată prin interpolare grafică, cu relaţia:
ZP = ZC + ∆ZCP = 160,00 m + 3,85 m = 163,85 m
X.7.4. Calculul pantei terenului pe planuri topografice

Pentru calculul pantei unui aliniament dintre două puncte de cote
cunoscute: ZA = 151,00 m (lunca unui curs de apă) şi ZO = 180,00 m (înălţimea
unui versant) se vor efectua următoarele operaţii: (fig. X.17)
Fig. X.17 – Calculul pantei unui aliniament
- se determină distanţa dintre punctele A şi O, în funcţie de scara numerică a

planului topografic, care a fost determinată într-un paragraf anterior:
dAO = 424,405 m;
- se calculează diferenţa de nivel dintre punctele A şi O, cu relaţia:
∆ZAO = ZO - ZA= + 29,00 m
- se exprimă panta aliniamentului AO sub forma tangentei trigonometrice a
unghiului de pantă ( α ), cu relaţia de forma:
∆ Z AO (Z O − Z A )
p = tg α = =
d AO d AO
În funcţie de elementele redate în figura X.17 (∆ZAO şi dAO), se calculează
panta aliniamentului AO, sub următoarele moduri de exprimare:
¾ panta ca valoare naturală a tangentei unghiului de pantă (α):
(180, 00 − 151, 00) 29, 00
p AO = tg α AO = = = 0, 068330957
424, 405 424, 405
¾ panta în procente: p% = 100 ⋅ tgα AO = 100 ⋅ 0, 068330957 = 6,8%;

¾ panta în promile:
p % D AO = 1000 ⋅ tgα AO = 1000 ⋅ 0, 068330957 = 68,3%D;
¾ panta în grade centezimale:

g
α AO
g
= arctg 0 , 068330957 = 4 34 c 33 cc
¾ panta în grade sexagesimale:

o
α AO
o
= arctg 0 , 068330957 = 3 54 '39 ''
● Teste de autoevaluare U.I. X

1. Definiţi următoarele noţiuni: potenţialul scrierii cartografice, modul de
scriere şi dimensiunile nominale ale literelor şi cifrelor.
2. Explicaţi modul de scriere pe hărţi şi planuri a elementelor de toponimie.
3. Descrieţi modul de scriere a cotelor punctelor topografice şi a curbelor de nivel.
4. Care sunt elementele caracteristice ale semnelor convenţionale?
5. Ce reprezintă inscripţiile explicative ale semnelor convenţionale?
6. Ce este cadrul hărţilor şi planurilor topografice?
7. Enumeraţi elementele şi înscrisurile din interiorul cadrului hărţilor şi a
planurilor topografice.
8. Enumeraţi elementele şi înscrisurile din exteriorul cadrului hărţilor şi a
planurilor topografice.
9. Explicaţi modul de stabilire a nomenclaturii hărţii topografice la scările
1 : 1 000 000, 1 : 500 000, 1 : 200 000, 1 : 100 000, 1 : 50 000, 1 : 25 000.
10. Explicaţi modul de stabilire a nomenclaturii planurilor topografice la
scările 1 : 10 000, 1 : 5 000, 1 : 2 000.
11. Care sunt deosebirile esenţiale dintre planul topografic de bază şi planul
cadastral de bază?
12. Prezentaţi modul de rezolvare a problemelor de cartometrie pe hărţi şi
planuri topografice: coordonatele rectangulare (x, y); orientarea unei
direcţii (ӨAB) şi distanţa (do) ; cotele absolute (z) şi panta terenului (p %).
● Lucrare de verificare U.I. X

Întocmirea şi redactarea unui plan de situaţie la scara 1 : 1 000, care să
cuprindă reprezentarea grafică a elementelor de planimetrie şi de altimetrie din
teritoriul aferent unui sector agricol.
● Rezumatul U.I. X
Prin noţiunile de bază cuprinse din parcurgerea acestei unităţi de învăţare,
s-a urmărit atât prezentarea metodelor de întocmire şi redactare ale planurilor şi
hărţilor topografice, cât şi rezolvarea practică a diferitelor probleme de cartometrie.
Dintre elementele cartografice de bază ale hărţii şi/sau planului topografic,
au fost prezentate: cadrul şi înscrisurile din interiorul şi exteriorul cadrului , scara
numerică şi altele. Totodată, s-a tratat modul de împărţire şi numerotare al foilor
de hartă şi de plan, redactate şi cartoeditate pe trapeze geodezice la scările standard.
● Bibliografie U.I. X
Bucureşti, 2003
Iaşi, 2014
235
BIBLIOGRAFIE
1. Adam I., Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în România.

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2000
2. Andrei C.O., Tehnica Satelitară. Poziţionare Punctuală Precisă, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2010
3. Badea Gh., Cadastru general, Editura Conspress, Bucureşti, 2005
4. Băduţ M., GIS, Sisteme informatice geografice-fundamentale practice. Editura
Albastră, Cluj-Napoca, 2004
5. Boş N., Topografie. Editura didactică şi Pedologică Bucureşti, 1993
6. Boş N., Cadastru general. Editura All Beck, Bucureşti, 2003
7. Boş N., Iacobescu O., Topografie modernă. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
8. Boş N., Iacobescu O., Cadastru şi Cartea funciară. Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009
9. Coşarcă C., Topografie inginerească, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2003
10. Cucu Cristina, Legislaţia cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Editura CH
Beck, Bucureşti, 2005
11. Dragomir P.I., Haret C., Moraru N., Neuner I., Săvulescu C., Lucrările
12. Gavrilescu I., Proprietatea funciară, publicitatea şi intabularea cadastrală.
Editura Sitech, Bucureşti, 2006
13. Grecea C., Complemente de măsurători terestre, Editura Politehnica,
Timişoara, 2006
14. Ienciu I., Oprea L., Prelucrarea automată a datelor analitice şi grafice din
15. Leu I. N., Budiu V., Moca V., Ritt C., Ciotlăuş Ana, Ciolac Valeria,
Topografie şi cadastrul agricol. Editura Didactică şi Pedologică, R.A.,
Bucureşti, 1999
16. Leu I.N., Budiu V., Moca V., Ritt C., Ciolac Valeria, Ciotlăuş Ana,
Negoescu I., Topografie şi cadastru. Editura Universul, Bucureşti, 2002
17. Leu I.N., Budiu V., Moca V., Ritt C., Ciolac Valeria, Ciotlăuş Ana,
Topografie generală şi aplicată - Cadastru, Editura Universul,
Bucureşti, 2003
18. Moca V., Chirilă C., Cartografie matematică, întocmire şi redactare hărţi.
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi, 2002
19. Moca V, Ilioi D., Cadastru funciar general - lucrări şi calcule topografice.
20. Năstase A., Osaci-Costache Gabriele, Topografie-Cartografie. Ediţia a III-a,
Editura Fundaţiei „România de mâine” Bucureşti, 2006
21. Nistor Gh., Topografie-Lucrări practice. Editura U.T. Iaşi, 2002
22. Novac Gh., Cadastru general. Editura Solness, Timişoara, 2005
23. Novac Gh., Cadastre de specialitate. Editura Solness, Timişoara, 2006
24. Novac Gh., Cadastru, Editura Mirton, Timişoara, 2007
25. Onose D., Topografie. Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004
26. Osaci-Costache Gabriele, Topografie-Cartografie. Editura Universitară
Bucureşti, 2006
27. Osaci-Costache Gabriele, Cartografie. Editura Universitară, Bucureşti, 2008
28. Tămâioagă Gh., Tămâioagă Daniela, Cadastrul general şi cadastrele de
specialitate. Editura MatrixRom, Bucureşti, 2005
29. Tămâioagă Gh., Tămâioagă Daniela, Automatizarea lucrărilor de cadastru.
Editura MatrixRom, Bucureşti, 2007
30. Vorovencii I., Topografie. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2006
31. x x x Anuarul Statistic al României, 2012
32. x x x Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată cu modificările
ulterioare
33. x x x Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare
34. x x x Norme tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate cu
Ordinul M.Adm.P. nr. 534/2001, M.Of. nr.744 / 2001
35. x x x ROMPOS - Sistemul Românesc de Determinare a Poziţiei, ANCPI,
Bucureşti, 2008

Topografie An I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografie An I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“Ion Ionescu de la Brad” din IAŞI

Prof. univ. dr. ing. Şef lucr. dr. ing.

I.1. OBIECTUL MĂSURĂTORILOR TERESTRE

I.2. ROLUL ŞI IMPORTANŢA LUCRĂRILOR TOPOGRAFICE

I.3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ FOLOSITE ÎN TOPOGRAFIE

I.3.1. Unităţi de măsură pentru lungimi

şi, respectiv, cu multiplii: decametrul (dam); hectometrul (hm) şi kilometrul (km):

I.3.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

1 ha = 10 000 m2 = 100 ari ;

1 km2 = 1 000 000 m2 = 10 000 ari = 100 ha .

Dintre unităţile de măsură vechi folosite la măsurarea suprafeţelor şi care

I.3.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri

I.4. ELEMENTE TOPOGRAFICE ALE TERENULUI

I.4.1. Puncte şi linii caracteristice ale terenului

I.4.2. Elemente liniare şi unghiulare măsurate în plan vertical

Fig. I.2 – Distanţe şi unghiuri măsurate pe teren, într-o secţiune verticală

I.4.3. Elemente unghiulare măsurate într-un punct de staţie

Fig. I.3 – Unghiuri orizontale şi verticale măsurate într-un punct de staţie

I.5. CALCULE TOPOGRAFICE

I.5.1. Sisteme şi axe de coordonate rectangulare plane

Fig. I.4 – Sistemul general de axe al proiecţiei Stereografie-1970

Din punct de vedere practic, se folosesc, în cazul unor ridicări topografice

Fig. I.5 – Sisteme locale de axe de coordonate rectangulare plane

I.5.2. Orientarea unei direcţii de pe teren

Fig. I.6 – Orientarea unei direcţii pe teren

I.5.3. Calculul coordonatelor rectangulare plane

Fig. I.7 – Cercul trigonometric (a) şi cercul topografic (b)

Pentru determinarea poziţiei planimetrice a unui punct B, în cadrul

Fig. I.8 – Calculul coordonatelor rectangulare plane, în sistemul general de axe

În topografie, această problemă mai este cunoscută şi sub denumirea de

I.5.4. Calculul coordonatelor plane polare

¾ La extragerea din calculator a valorii unghiulare (θ gAB ) , se obţine, mai

• cadranul II SE (βII) ⇒ θ AB = 200 g − β II ;

• cadranul III SV (βIII) ⇒ θ AB = 200 g + β III ;

• cadranul IV NV (βIV) ⇒ θ AB = 400 g − β IV .

- ∆X - ∆Y III β i = arctg ± ∆Y / ± ∆X β i = arc ctg ± ∆X / ± ∆Y θ AB = 200 g + β III

I.6. SCĂRI TOPOGRAFICE

I.6.1. Scări numerice

În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol s-au folosit o serie de

I.6.2. Scări grafice

Fig. I.10 – Scara grafică simplă fără talon

Valoarea unei diviziuni numită bază a scării, corespunde cu mărimea acelei

Fig. I.11 – Scara grafică simplă cu talon

Pentru scara numerică 1: 5 000 şi baza grafică a scării de 2 cm, care pe

I.7. HĂRŢI ŞI PLANURI TOPOGRAFICE

I.7.1. Definiţii şi caracteristici ale hărţilor şi planurilor

I.7.2. Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice după scara numerică

I.8. NOŢIUNI ASUPRA MĂSURĂRILOR ŞI ERORILOR

I.8.1. Clasificarea generală a măsurărilor topografice

I.8.2. Definiţii şi clasificarea erorilor în topografie

b. Clasificarea erorilor de măsurare

• Eroarea raportată (ER) reprezintă raportul dintre eroarea absolută şi o

● Lucrare de verificare U.I. I

II.2. MARCAREA ŞI SEMNALIZAREA PUNCTELOR

II.2.1. Marcarea punctelor topografice

Fig. II.1 – Ţăruşi din lemn

II.2.1.2. Marcarea permanentă sau definitivă

Fig. II.2 – Bornarea punctelor

Pentru fiecare punct bornat se întocmeşte o schiţă de reperaj şi descrierea

II.2.2. Semnalizarea punctelor topografice

• Mira topografică este utilizată, ca semnal portabil, în vederea observării

II.3. MĂSURAREA DISTANŢELOR