Tema 4.

Sistemul de conturi și dubla înregistrare (6 ore)

4.1. Noțiune de conturi contabile, forma și structura acestora.

4.2. Principiile înregistrării în conturi și regulile de funcționare a conturilor.
4.3. Analiza faptelor economice și formula contabilă.
4.4. Conturile sintetice și conturile analitice.
4.5. Planul de conturi contabile.
4.6. Balanța de verificare. Funcțiile, tipurile și structura.

4.1. Noțiune de conturi contabile, forma și structura acestora

Pe parcursul perioadei de gestiune, în cadrul întreprinderii sunt efectuate o
mulțime de fapte/operațiuni economice. Astfel, apare necesitatea de a cunoaște
informația privind modificările intervenite în rezultatul acestora. Informația
corespunzătoare poate fi citită prin intermediul sistemului de conturi contabile.
Contul reprezintă un procedeu specific al metodei contabilității care reflectă
existența și mișcarea fiecărui element patrimonial ca efect al modificărilor produse
de faptele economice ce au avut loc într-o perioadă de gestiune.
Contul contabil îndeplinește o serie de funcții, principalele fiind considerate:
1. Funcția economică – constă în faptul că fiecare cont reflectă un anumit bun
economic sau sursă de finanțare, care indică chiar conținutul economic al
contului respectiv.
2. Funcția contabilă – constă în modul de înregistrare a modificărilor determinate
de faptele economice în raport cu conținutul economic al conturilor respective.
3. Funcția de sistematizare – se realizează prin construcţia contului pe două părţi
care permite oglindirea separată a faptelor care produc creşteri ale elementelor
patrimoniale de cele care produc micşorarea aceloraşi elemente.
4. Funcția de control – se exercită de către acele conturi prin care se efectuează
controlul integrității patrimoniului (stocuri, trezorerie etc.), a costurilor efective
în comparație cu cele anterior calculate etc.
5. Funcția de calcul – constă în efectuarea în conturi a calculelor privind mărimea
modificărilor (creşteri sau diminuări) şi a existentului la un moment dat.
6. Funcţia de grupare – constă în faptul că în conturi se înregistrează elemente
patrimoniale omogene.
Corespunzător structurii bilanțului conturile se împart în conturi de activ și
pasiv.
Conturile de activ exprimă în dinamică elementele patrimoniale de activ, au
funcție contabilă de activ și sunt reflectate în posturile de activ ale bilanțului. Din
categoria conturilor bilanțiere de activ fac parte conturile destinate evidenței
activelor imobilizate și activelor circulante.
 Conturile de pasiv exprimă în dinamică elementele patrimoniale de pasiv,
au funcție contabilă de pasiv și sunt reflectate în posturile pasivului bilanțului. La
conturile de pasiv se ține evidența capitalului propriu, datoriilor și provizioanelor.
Forma contului este reprezentată similar unei balanțe sau literei ,,T”:

Debit Titlul contului Credit

Sold inițial Sold inițial

Rulaj Rulaj
Sold final Sold final

Elementele care formează structura contului sunt:

 Titlul (denumirea) contului – indică denumirea elementului patrimonial a cărui
evidenţă o ţine şi care exprimă, de fapt, conținutul economic al contului. Alături
de denumire se indică simbolul numeric/cifric al contului. De exemplu, 241
,,Casa”.
 Debitul și creditul contului – reprezintă 2 părți opuse ale contului (debitul în
partea stângă, creditul în partea dreaptă), în care se fixează modificările ce
survin în cadrul elementelor contabile ca urmare a producerii fiecărui fapt
economic (majorări sau micșorări). Pentru conturile de activ în debit se reflectă
majorările, iar în credit – micșorările. Pentru conturile de pasiv în debit se
înregistrează micșorările, iar în credit – majorările.
 Soldul inițial al contului – exprimă existența elementelor patrimoniale la
începutul perioadei de gestiune. Pentru conturile active soldul inițial este
debitor, iar pentru cele pasive – creditor.
 Rulajele contului – reflectă suma tuturor faptelor economice, ce au fost
înregistrate pe parcursul perioadei în debitul sau în creditul contului. Ținând
cont de partea contului contabil în care se face însumarea, rulajele pot fi debitor
sau creditor.
 Soldul final al contului – oglindește existența elementelor patrimoniale la
sfârșitul perioadei de gestiune.
Structura contului de activ Structura contului de pasiv

Debit Titlul contului Credit Debit Titlul contului Credit

Sold inițial (Si) Sold inițial (Si)
Majorare (+) Micșorare () Micșorare () Majorare (+)
Rulaj debitor (Rd) Rulaj creditor (Rc) Rulaj debitor (Rd) Rulaj creditor (Rc)
Sold final (Sf) Sold final (Sf)
Sf = Si + Rd – Rc Sf = Si + Rc – Rd
4.2. Principiile înregistrării în conturi și regulile de funcționare a conturilor
Faptele economice transformă mărimile elementelor patrimoniale,
înregistrând modificările intervenite în conturile contabile conform următoarelor
principii de înregistrare a informației:
1) Simpla înregistrare – potrivit acestui principiu se folosește un singur cont
pentru a înregistra o singură operațiune. Acest cont se debitează sau se
creditează în funcție de natura modificărilor efectuate. Se folosește în cazul
conturilor extrabilanțiere utilizate pentru evidența elementelor
extrapatrimoniale. Exemplu: Debit 915 ,,Bunuri primite spre prelucrare sau
reparare” – 15 000 lei.
2) Dubla înregistrare – se folosește în cazul când faptul economic singular
determină modificarea simultană a două elemente patrimoniale. Faptul
economic respectiv se înregistrează în debitul unui cont și în creditul altui cont
cu una și aceeași sumă. Legătura care se stabilește între cele două conturi pe
baza dublei înregistrări se numește ”corespondența conturilor”, iar conturile se
numesc ”conturi corespondente”. Exemplu: Debit 241 ,,Casa” – 2 500 lei;
Credit 242 ,,Conturi curente în monedă națională” – 2 500 lei.
Pentru înregistrarea corectă a faptelor economice cu ajutorul conturilor
contabile este necesară cunoașterea regulilor de funcționare a acestora:
1. Regula de funcționare privind înregistrarea existențelor inițiale:
a) conturile de activ încep să funcționeze prin debitare. Ele se debitează cu
existențele de elemente patrimoniale (active) preluate din activul bilanțului
(Sid);
b) conturile de pasiv încep să funcționeze prin creditare. Ele se creditează cu
existențele de elemente patrimoniale (pasive) preluate din pasivul bilanțului
(Sic).
2. Regula de funcționare privind înregistrarea creșterilor elementelor
patrimoniale:
a) conturile de activ se debitează cu toate majorările (intrările) elementelor
patrimoniale de activ (A+);
b) conturile de pasiv se creditează cu toate majorările (intrările) elementelor
patrimoniale de pasiv (P+).
3. Regula de funcționare privind înregistrarea scăderilor elementelor
patrimoniale:
a) conturile de activ se creditează cu toate micșorările (ieșirile) elementelor
patrimoniale de activ (A-);
b) conturile de pasiv se debitează cu toate micșorările (ieșirile) elementelor
patrimoniale de pasiv (P-).
4. Regula de funcționare privind înregistrarea existențelor finale:
a) conturile de activ au numai sold final debitor sau zero;
b) conturile de pasiv au numai sold final creditor sau zero.

4.3. Analiza faptelor economice și formula contabilă

Analiza contabilă a faptelor economice este o metodă de cercetare
amănunțită a conținutului economic al acestora în scopul determinării tipului de
modificări (creșteri, scăderi) pe care le produce asupra elementelor patrimoniale,
precum și a conturilor corespondente în care se înregistrează faptele economice.
În analiza contabilă a faptelor economice se parcurg patru etape:
1. Identificarea conținutului economic al elementelor patrimoniale care se
modifică;
2. Determinarea tipului de modificare bilanțieră pe care operația economică o
produce în bilanț:
 modificări de structură: A + X – X = P și A = P + X – X
 modificări de volum: A + X = P + X și A - X = P – X
3. Stabilirea conturilor corespondente și a părților (debit, credit) în care se
înregistrează operația economică analizată, adică stabilirea contului care se
debitează și a celui care se creditează;
4. Analiza schimbărilor debitului și creditului acestor conturi și întocmirea
formulei contabile.
Formula contabilă reprezintă modalitatea de prezentare a fiecărui fapt
economic în conturile corespondente pe baza dublei înregistrări sub formă de
egalitate valorică.
Formulele contabile se clasifică după mai multe criterii și anume:
În funcție de numărul conturilor corespondente din care este compusă
formula contabilă, poate fi:
a) Formulă contabilă simplă cuprinde un singur cont corespondent care se
debitează și un singur cont corespondent care se creditează. Este specifică acelor
fapte economice care modifică concomitent numai două elemente patrimoniale din
bilanț.
b) Formulă contabilă compusă cuprinde un singur cont corespondent care se
debitează și mai multe conturi corespondente care se creditează, sau mai multe
conturi corespondente care se debitează și un singur cont corespondent care se
creditează. Este specifică acelor fapte economice care modifică concomitent mai
mult de două elemente patrimoniale din bilanț.
În funcție de scopul pentru care se întocmesc, formulele contabile pot fi:
a) Formule contabile curente. Acestea constituie baza înregistrărilor în
contabilitate, sunt cel mai frecvent folosite și au la bază documentele justificative.
În aceste formule sumele se înscriu în negru și se iau în calcul cu semnul ”+” atât
în debitul, cât și în creditul contului.
b) Formule contabile de stornare, sunt cele întocmite cu scopul de a corecta
sau anula formulele contabile curente eronat întocmite anterior. Pentru aceasta,
formula contabilă întocmită incorect se scrie încă o dată, cu suma în paranteze,
obținându-se astfel anularea ei. Apoi se întocmește formula contabilă corectă.
c) Formule contabile de înregistrare inversă – presupun inversarea formulei
contabile eronat întocmită și întocmirea formulei contabile corecte. Dezavantajul
înregistrării inverse constă în faptul că are loc majorarea rulajelor conturilor
folosite în operația respectivă.

4.4. Conturile sintetice și conturile analitice

Pentru reflectarea tuturor elementelor patrimoniale din cadrul întreprinderii,
în totalitatea lor și în părțile lor componente se folosesc conturile sintetice și
analitice.
Conturile sintetice sunt conturile de bază ale contabilității, cu ajutorul cărora
se reflectă elementele patrimoniale, grupate după caracteristicile lor generale.
Toate faptele economice înregistrate în aceste conturi sunt exprimate în etalon
valoric. Evidența organizată cu ajutorul conturilor sintetice se numește evidență
sintetică.
Conturile analitice reflectă concomitent părțile componente ale elementelor
patrimoniale după însușirile lor specifice. Aceste conturi fac posibilă detalierea
conturilor sintetice (pe feluri, pe elemente componente etc.). Evidența organizată
cu ajutorul conturilor analitice se numește evidență analitică.
Un cont sintetic poate fi detaliat în mai multe conturi analitice, în funcție de
natura elementelor patrimoniale. De exemplu: la fabrica de bomboane la contul
sintetic ,,Materiale” pot fi următoarele conturi analitice: contul analitic ,,Zahăr”,
contul analitic ,,Cacao”, contul analitic ,,Unt” etc.
Conturile analitice funcționează după aceleași reguli după care funcționează
și contul sintetic de care aparțin, deoarece în ambele categorii de conturi se
înregistrează același element.
Între conturile analitice și conturile sintetice se stabilesc următoarele
corelații:
 suma soldurilor inițiale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul
inițial al contului sintetic de care aparțin:
∑SiCa = SiCs
 suma rulajelor debitoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul
debitor al contului sintetic:
∑RdCa = RdCs
 suma rulajelor creditoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul
creditor al contului sintetic:
∑RcCa = RcCs
 suma soldurilor finale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul final
al contului sintetic de care aparțin:
∑SfCa = SfCs
În afară de conturile sintetice și analitice, există și subconturi sau conturi de
gardul II. Subconturile reprezintă identificatorul grupei de elemente patrimoniale
de nivel mai superior decât conturile analitice și de nivel mai inferior decât
conturile sintetice. Prin urmare, subconturile conțin date mai detaliate față de
contul sintetic și mai sistematizate față de contul analitic. Astfel, contabilitatea se
organizează după schema:

conturi de gradul I conturi de gradul II

conturi analitice
(conturi sintetice) (subconturi)

De exemplu: contul sintetic ,,Materiale” → subcontul ,,Materiale de construcție”

→ contul analitic ,,Vopsea”.

4.5. Planul de conturi contabile

Planul general de conturi contabile reglementează modul de înregistrare a
faptelor economice în conturi care rezultă din prevederile Standardelor Naționale
de Contabilitate (SNC) și altor acte normative contabile. Înregistrarea faptelor
economice în conturi se efectuează în funcție de conținutul economic al acestora,
cu respectarea principiilor, normelor și politicilor contabile ale întreprinderii.
Planul general de conturi contabile se extinde asupra întreprinderilor care țin
contabilitatea în partidă dublă, cu excepția întreprinderilor care aplică Standardele
Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) și instituțiilor publice.
Planul general de conturi contabile cuprinde trei capitole:
I. Dispoziții generale.
II. Nomenclatorul conturilor contabile.
III. Caracteristica și modul de aplicare a conturilor contabile.
În capitolul I este prezentat modul general de clasificare, funcționare şi
simbolizare a conturilor contabile.
Capitolul II cuprinde nomenclatorul claselor, grupelor de conturi, conturilor
de gradul I (conturile sintetice) şi conturilor de gradul II (subconturile).
 În capitolul III sunt caracterizate clasele, grupele de conturi şi conturile de
gradul I şi prezentate principalele conturi corespondente pe debitul şi creditul
fiecărui cont sintetic.
Simbolizarea conturilor are la bază sistemul zecimal potrivit căruia:
 clasele de conturi sunt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9;
 grupele de conturi sunt simbolizate cu două cifre, din care: prima indică codul
(simbolul) clasei în care este inclusă grupa respectivă, iar a doua – numărul
grupei;
 conturile de gradul I sunt simbolizate cu trei cifre, din care: primele două
formează codul grupei, la care se referă contul respectiv, iar a treia cifră –
numărul contului de gradul I;
 conturile de gradul II sunt simbolizate cu patru cifre, din care: primele trei cifre
indică codul contului de gradul I, iar a patra cifră – numărul contului de gradul II
al contului sintetic respectiv.
De exemplu: contul 1234 Mijloace de transport

1 12 123 1234
Contul analizat
Contul analizat constituie al 4-
Contul analizat este component lea cont de
se referă la al contului de gradul II
Contul analizat se grupa cu codul gradul I 123 deschis la
referă la conturile 12 ”Mijloace fixe” contul de
din CLASA 1. ”IMOBILIZĂRI din grupa cu gradul I 123
ACTIVE CORPORALE” codul 12 din grupa cu
IMOBILIZATE a conturilor din ”Imobilizări codul 12
clasa 1. Active corporale” a ”Imobilizări
imobilizate conturilor din corporale” a
clasa 1. Active conturilor din
imobilizate clasa 1. Active
imobilizate

Deci:
Simbolul Simbolul Simbolul Simbolul
clasei grupei contului de contului de
gradul I gradul II
(subcontului)
Planul general de conturi contabile cuprinde 9 clase:
1. Active imobilizate
2. Active circulante
3. Capital propriu
4. Datorii pe termen lung
5. Datorii curente
6. Venituri
7. Cheltuieli
8. Conturi de gestiune
9. Conturi extrabilanţiere
Clasele 1-5 cuprind conturile de bilanţ, clasele 6-7 – conturile de rezultate,
clasa 8 – conturile de gestiune şi clasa 9 – conturile extrabilanţiere.
Conturile de bilanţ sunt destinate generalizării informaţiei privind activele,
capitalul propriu şi datoriile entităţii. La data raportării soldurile debitoare sau
creditoare ale acestor conturi se iau în calcul la determinarea indicatorilor din
Bilanţ.
Conturile de rezultate sunt destinate generalizării informaţiei privind
veniturile şi cheltuielile întreprinderii. La data raportării rulajele creditoare ale
conturilor de venituri şi rulajele debitoare ale conturilor de cheltuieli se iau în
calcul la determinarea indicatorilor din Situaţia de profit şi pierdere.
Conturile de gestiune sunt destinate generalizării informaţiei privind
costurile de producţie, adaosul comercial, încasările din vânzarea bunurilor în
numerar şi alte elemente contabile cu caracter tranzitoriu. La data raportării
conturile de gestiune se închid cu conturile de bilanţ şi/sau de rezultate.
Conturile extrabilanţiere sunt destinate generalizării informaţiei privind
bunurile neînregistrate în bilanţul întreprinderii, dar aflate în gestiunea acesteia,
creanţele şi datoriile contingente, garanţiile acordate şi primite, pierderile fiscale şi
alte elemente similare.
Conturile din clasele 1-8 funcționează în partidă dublă, conform căreia
înregistrările se efectuează concomitent în debitul unui cont şi creditul altui cont.
Conturile din clasa 9 funcţionează în partidă simplă, conform căreia
înregistrările se efectuează în debitul sau creditul unui singur cont, fără
corespondență cu alte conturi.
Conturile de gradul I din clasele 1-7 sunt obligatorii pentru toate
întreprinderile, iar conturile de gradul I din clasele 8-9 şi conturile de gradul II din
toate clasele au un caracter de recomandare şi se aplică, după caz, în funcţie de
particularităţile activităţii întreprinderii şi cerinţele de prezentare a informaţiilor,
precum şi în scopuri de analiză şi control.
Planul general de conturi contabile cuprinde conturi de activ şi de pasiv.
Conturile din clasele 1, 2, 7 şi 8 (cu excepţia conturilor rectificative) sunt conturi
de activ, iar conturile din clasele 3-6 (cu excepţia conturilor rectificative) sunt
conturi de pasiv.
În baza Planului general de conturi contabile întreprinderea elaborează
planul de conturi de lucru care conține nomenclatorul integral al conturilor de
gradul I şi II necesare pentru ținerea contabilității, întocmirea situațiilor financiare
şi alte necesități informaţionale.

4.6. Balanța de verificare. Funcțiile, tipurile și structura

Toate faptele economice ce au loc într-o întreprindere se înregistrează în
conturi, care la rândul lor pun în evidență situația elementelor patrimoniale:
existentul de la începutul perioadei, mișcările din cursul perioadei și soldurile
finale. Toate aceste date înscrise în conturi sunt transpuse în balanța de verificare.
Balanța de verificare este un procedeu specific al metodei contabilității
care asigură gruparea şi centralizarea datelor din conturi, verificarea exactității
înregistrărilor în conturi, legătura dintre conturile sintetice şi cele analitice,
legătura dintre conturi şi bilanţ, precum și principalul instrument pe baza căruia se
întocmesc situațiile financiare.
Din definiția balanței de verificare rezultă următoarele funcții ale acesteia:
1. Funcția de control a exactității înregistrărilor efectuate în conturi. Esența
acesteia constă în verificarea și identificarea erorilor de înregistrare în conturi a
faptelor economice prin intermediul diverselor egalități care există în balanța de
verificare. În această situație erorile trebuie căutate şi corectate.
2 Funcția de legătură între conturile sintetice şi bilanţ. Balanța de verificare
cuprinde toate conturile utilizate în contabilitatea întreprinderii. Astfel, soldurile
finale ale conturilor sunt preluate din balanța de verificare și se includ în bilanț,
fiind grupate conform regulilor de întocmire a bilanțului. Totodată, soldurile
inițiale la începutul perioadei de gestiune sunt preluate din bilanț.
3. Funcția de verificare a concordanței dintre conturile sintetice şi cele analitice.
Balanțele de verificare se întocmesc atât pentru conturile analitice, cât şi pentru
conturile sintetice. Astfel se poate verifica concordanța dintre fiecare cont
sintetic şi conturile analitice ale acestuia, respectiv se verifică corectitudinea
înregistrării în conturile analitice ale fiecărui cont sintetic.
4. Funcția de grupare şi de centralizare a datelor înregistrate în conturi. Gruparea
și centralizarea datelor înregistrate în conturi cu ajutorul balanței de verificare
oferă conducerii întreprinderilor posibilitatea de a cunoaște totalul modificărilor
intervenite în volumul și structura patrimoniului economic, rezultatele financiare
obținute în urma activităților desfășurate etc.
Cuprinzând, sub forma centralizată, toate datele privitoare la existențele și
mișcările elementelor patrimoniale înregistrate în conturile sintetice și analitice,
balanța de verificare asigură compararea datelor de la începutul unei perioade de
gestiune cu cele de la sfârșitul ei și cu alte perioade de gestiune expirate. Astfel,
se pot stabili schimbările produse în mărimea și structura patrimoniului
economic, eficiența plasării resurselor etc.
5. Funcția de analiză a activităţii economico-financiare. Asigurând compararea la
un moment dat a datelor din conturi la începutul perioadei cu cele de la sfârșitul
perioadei, balanța de verificare poate reprezenta şi un instrument de analiză în
detaliu a eficienței activităţii economico-financiare în decursul anului. Această
analiză, însă, are anumite limite comparativ cu analiza care se poate realiza pe
baza bilanțului, deoarece are un grad mai redus de sintetizare a datelor contabile.
Balanțele de verificare a conturilor se clasifică după mai multe criterii, și
anume:
1. După natura conturilor pe care le conțin pot fi balanțe de verificare ale
conturilor sintetice (generale) și balanțe de verificare ale conturilor analitice.
Balanțele de verificare ale conturilor sintetice se întocmesc pe baza datelor
preluate din conturile sintetice și cuprind toate conturile sintetice folosite în
contabilitatea curentă a unei întreprinderi, într-o anumita perioada de gestiune.
Balanțele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc înaintea elaborării
balanței conturilor sintetice, pe baza datelor preluate din conturile analitice.
Balanțele de verificare analitice se întocmesc pentru fiecare cont sintetic care a
fost desfășurat pe conturi analitice. Spre deosebire de balanța de verificare a
conturilor sintetice, care este una singura pe întreprindere, numărul balanțelor de
verificare ale conturilor analitice depinde de numărul conturilor care au fost
desfășurate pe conturi analitice.
2. După forma grafică de prezentare balanțele de verificare pot fi: sub formă
tabelară (balanța de verificare cu colonițe) și balanța-șah.
Balanța de verificare cu colonițe este aplicată frecvent în contabilitate.
Informația pentru completarea ei se preia din conturile sintetice.
Balanța de verificare cu colonițe (lei)
Nr. Denumirea Sold inițial Rulaje Sold final
d/o contului sintetic Debit Credit Debit Credit Debit Credit
123 ,,Mijloace
1 1 200 000 80 000 25 000 175 000
fixe”
2 217 ,,Mărfuri” 27 000 6 000 11 000 22 000
242 ,,Conturi
curente în
3 38 000 0 15 000 23 000
monedă
națională”
311 ,,Capital
4 25 600 25 600
social”
5 Etc. ... ... ... ... ... ...
TOTAL 1 965 000 1 965 000 158 500 158 500 862 300 862 300
Astfel: = = =
Inegalitatea rulajelor și soldurilor atestă asupra comiterii erorilor la:
a) întocmirea balanței de verificare;
b) închiderea conturilor;
c) înregistrarea în Cartea mare;
d) stabilirea sumelor din formulele contabile compuse.
Balanța-șah reflectă exclusiv sumele faptelor economice și verifică rulajele
conturilor. Balanța se completează în baza formulelor contabile.
Balanța de verificare șah (lei)
Credit 521 ”Datorii
123 ”Mijloace 217
Debit comerciale Etc. TOTAL
fixe” ”Mărfuri”
curente”
123 ”Mijloace fixe” 5 600 5 600
217 ”Mărfuri” 9 960 9 960
521 ”Datorii
14 000 12 675 26 675
comerciale curente”
Etc.
TOTAL 14 000 12 675 15 560 42 235
Totalurile pe orizontală și pe verticală trebuie să fie egale.
Așa dar, balanțele de verificare trebuie să cuprindă:
1. Simbolul și denumirea conturilor, în ordine, din planul de conturi în vigoare;
2. Totalul sumelor înregistrate în debitul său;
3. Totalul sumelor înregistrate în creditul său;
4. Soldul inițial al conturilor;
5. Rulajele conturilor;
6. Soldul final al conturilor.