Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase în literatura de specialitate

şi mai des întâlnite în existenţa cuplurilor conjugale.

Dublul mesaj este posibil în condiţiile în care o persoană poate comunica concomitent
pe mai multe canale, utilizând diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se
trimit două mesaje diferite, în acelaşi timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea
nonverbală şi invers. O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală
mai puternică decât cea verbală, arătând că oamenii tind acorde o mai mare importanţă
mesajului nonverbal, care poate fi mai greu controlat conştient, fiind şi primul decodificat.
Oricum contradicţiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate şi nesiguranţă. Dacă o soţie îi
spune soţului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic, pantomimic îi sugerează că este
indispusă sau plictisită, această contradicţie îl poate năuci pe soţ, care nu mai ştie ce să creadă.
Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi
displace sau ce şi-ar dori.
Punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o
atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al
unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un
subiect ori la viaţă, în general sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de
inadecvare şi insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă
în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi
încât, prima sa reacţie va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere şi receptivitatea sa
faţă de persoana “superioară” se va micşora, din moment ce nu primeşte respectul cuvenit (J.R.
Strong, 1983; J.R. Gibb, 1973). Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre
exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezeşte reacţia defensiva a interlocutorului.
Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea
apare atunci când facem afirmaţii prea largi, de genul “Eşti prea emoţională! Pur şi simplu nu
poţi fi raţională. De fapt, aşa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul”
sau “niciodată” este frecventă în construcţia propoziţiilor absolutizatoare (spre exemplu:
“Niciodată nu ieşim la plimbare” sau “Întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observaţiile
absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice
şi acuzatoare (S. Wahlroos, 1983). Partenerul trebuie privit cu sinceritate şi respect, iar
defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele şi critica făcută sunt
exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi trăiască resentimentele şi mai
puţin să lucreze la îmbunătăţirea relaţiei.
Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînţelegeri în căsătorie, ce apare atunci
când partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la
ceea ce gândeşte şi simte celălalt şi reacţionează doar în funcţie de presupunerile făcute.
Aceste interpretări ale sărilor partenerului sunt adesea greşite. Chiar în relaţiile intime, în care
partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare
afectivă. Oamenii se schimbă şi, de aceea, în relaţiile apropiate, procesul de culegere a datelor
despre ceea ce simte şi gândeşte partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi,
nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei obiecta?” apar ca urmare a
presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului.
Uneori partenerii se aşteaptă să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele
afirmaţii de genul: “Ar fi trebuit să ştie ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în
şedinţele de consiliere şi terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la
forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerând că le înţeleg mai
bine decât acesta.
Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării,
atacului şi criticii, cu intenţia de a răni, pedepsi sau de luare a revanşei. Ele favorizează
schimburile negative, oferirea/primirea de atacuri şi răniri. De exemplu, soţul îi poate spune
soţiei că găteşte foarte prost, iar soţia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. De
regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea
reciprocă. Furia este o “emoţie normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la
punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzaţii gratuite” (S. Wahlroos, 1983, p.96).
Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului - ca totalitate - într-o manieră
negativă.
Puţine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile ne-rezolvate din
trecut continua să intre în discuţiile prezente . Vechile nemulţumiri maritale sunt păstrate într-un
rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuţie atunci când
persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ţine de trecut
este depăşit, lăsat la o parte.
Dacă umorul este bine-venit în relaţiile intime, el permiţând reducerea tensiunii şi
anxietăţii, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală.
Sarcasmul apare atunci când o afirmaţie a cuiva are semnificaţia opusă celei transmise verbal,
ea fiind destinată rănirii celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendinţa de monologa fără
să-i permită partenerului să intervină, să adauge vreo informaţie. Persoanele care prezintă
această tendinţă trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin
practic imposibil de întrerupt şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră
mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalţi.
Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătăţire a
comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relaţiilor apropiate.
Dar, căutarea defectelor ţinând de aspectele minore ale unei relaţii şi plângerile continue cu
privire la faptele neimportante conduce la consecinţe distructive în interacţiunile umane (S.
Wahlroos, 1983). Acest lucru se întâmplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe
de alta, deoarece, oamenii nu reuşesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important
de ceea ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind
sentimentele celuilalt şi favorizând apariţia unui comportament opus celui dorit de către
vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, soţia îi poate spune soţului că iarăşi a lăsat prosoapele
în dezordine la baie, că iarăşi a uitat să cumpere pâine, deşi era datoria lui, că nu goleşte
scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relaţiilor
apropiate, iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul
aşteptat.