Când au apărut cimitirele creştine şi

cum a fost exprimată grija pentru cei

adormiţi în Biserica primară

Locurile unde se înmormântau trupurile creştinilor au fost considerate ca

având, încă din primele decenii creştine, caracter de „locus sacer”. Primul motiv
pentru care au fost şi sunt considerate „sacre” rezultă din aceea că trupurile
creştinilor, care au primit în viaţă harul Sfintelor Taine şi ierurgii după ce au fost
pregătite cu multă grijă de către persoane evlavioase, sunt apoi depuse cu deosebită
grijă în locul „de odihnă”, spre a aştepta Învierea cea de obşte.

O a doua motivaţie pentru care, în creştinism, mormântul este „locus sacer” vine
din funcţia lui liturgică, de cvasi-sanctuar. La mormânt se adună ritmic familia
defunctului, care invită preotul pentru a săvârşi slujbe de pomenire. Pentru creştini,
mormintele membrilor răposaţi din familie sunt socotite locuri de aşteptare a
Învierii celei de obşte şi locurile unde cei rămaşi încă pe pământ îşi au rădăcina
vieţii („radix vitae”). În această cheie a înflorit o adevărată teologie a Învierii,
proprie creştinismului, bazată pe cultul celor adormiţi.

În creştinism, cultul celor adormiţi se întemeiază pe adevărul de nezdruncinat al

Învierii Domnului şi pe marea evlavie pe care au avut-o creştinii încă din primii ani
de la întemeierea Bisericii, la Cincizecime (Fapte 2, 1-12; 38-42), faţă de
Mormântul Domnului (Matei 27, 59-60; Ioan 19, 40-42), faţă de mormântul Maicii
Domnului şi de mormintele Sfinţilor Apostoli şi ale primilor martiri. Acestea sunt
primele sanctuare creştine, locuri de pelerinaj şi de rugăciune. Tot din secolul I,

1
creştinii au acordat cinstire şi mormintelor membrilor familiilor lor. Trupurile
creştinilor adormiţi erau înmormântate, la început, în afara oraşelor şi a satelor, de-
a lungul drumurilor, pe terenuri care aparţineau unor oameni avuţi ori în cimitire
publice, păgâne. Cele mai vechi morminte creştine, datând din secolul I, au fost
descoperite în Ierusalim şi în cuprinsul Ţării Sfinte, fiind săpate în stânci sau în
pereţii verticali ai muntelui, sub forma unor mici încăperi paralelipipedice, numite
„cubiculum”. Tot săpate în perete vertical, dar ca nişte nişe subterane, sunt
mormintele cunoscute sub denumirea de „locus sepulturae”; au fost cel mai des
folosite, în special în Orientul creştin. Din perioada imediat următoare datează
mormintele boltite, numite „arcosolii”, care sunt de sorginte siriană, dar s-au
răspândit în diverse zone de pe teritoriul Imperiului Roman (nordul Africii, sudul
Italiei, Malta, Sicilia), până spre finalul secolului al II-lea.

Extrem de interesantă este coexistenţa mormintelor creştine cu cele păgâne în

cimitire păgâne. Această realitate din necropolele romane de secol I şi II d.H. se
întemeia pe antica „Lege a celor XII Table”, care, cu peste cinci secole mai înainte,
consemnase în scris cutuma „hominem mortuum in urbe neve sepelito neve urito”.
Uneori, chiar şi trupurile martirilor răpuşi de primele persecuţii, precum cea a lui
Nero (64-67) sau Domiţian (96), şi-au găsit odihnă în astfel de cimitire păgâne. De
exemplu, moaştele Sfântului Petru au fost depuse cu evlavie în necropola romană
de pe colina Vaticanului, iar moaştele Sfântului Pavel au fost rânduite la început
într-un cimitir de pe Via Ostia. Însă, între morminte păgâne din cimitire păgâne,
mormintele martirilor creştini străluceau de sfinţenie! În secolele IV-VI, peste
aceste morminte de mucenici aveau să se construiască „martirii”. Acestea erau
capele sau bisericuţe zidite spre cinstirea şi pomenirea respectivilor martiri. Aici, în
zilele de comemorare se săvârşeau slujbe de pomenire a creştinilor adormiţi şi
slujbe de venerare a acelor sfinţi. În jurul „martiriilor”, cu timpul, s-au săpat

2
mormintele altor creştini şi, astfel, în mijlocul marilor necropole păgâne au apărut
arii sau parcele bine definite, cu morminte creştine. Primele menţiuni despre
acestea le dă Origen, care arată că cimitirul din Alexandria începutului de secol III
avea un caracter mixt, întrucât cuprindea şi morminte păgâne, şi morminte creştine.
Tertulian consemnează în plus că, în cimitirul din Cartagina, în aceeaşi perioadă
existau „areae sepulturarum nostrarum”.

Cimitirele creştine s-au înfiinţat ori prin încreştinarea unor cimitire antice, păgâne -
ca în cazul cunoscutelor „peşteri ale grecilor” din insula Cipru -, ori prin extinderea
parcelelor creştine până la a cuprinde, pe de-a-ntregul, cimitirul păgân respectiv.
Uneori, un episcop local, un stareţ al unei mănăstiri, un nobil credincios, un cavaler
întemeiau cimitire creştine noi, şi acesta este un caz fericit, întrucât mormintele nu
moşteneau însemne păgâne, ci dintru început erau pregătite minuţios, în spirit
creştin. Primul cimitir creştin, atestat de săpături arheologice, era situat pe Via
Appia şi datează de la finele secolului al II-lea. A rămas în conştiinţa creştină drept
„cimitirul lui Callist”, Episcopul Romei, care l-a preluat de la Episcopul Zefirinus
şi l-a administrat o vreme, până când a fost martirizat la anul 222.

Tot din Roma secolelor II-IV d.H. creştinismul moşteneşte un patrimoniu de mare
valoare spirituală: cele 40 de „catacombe”, care sunt, de fapt, cimitire subterane,
adăpostite în kilometri de galerii săpate în tuf. Trupurile creştinilor erau
înmormântate în „arcosolii”, „cubicule”, „crypte” sau în nişe săpate direct în pereţii
coridoarelor („formae”). Ierarhii erau înmormântaţi cu cinste în mici capele, bogat
ornamentate cu fresce ce conţin primele forme de pictură creştină şi constituie, de
fapt, bazele marii arte creştine ce se va dezvolta atât de mult după secolul al IV-lea.
Cercetători precum Giovanni Battista de Rossi, Orazio Marucci, Pasquale Testini,
Fridrich Deichmann, Philippe Pergola, Vicenzo Fiocchi, Antonio Baruffa au
elaborat studii extrem de competente care atestă valoarea catacombelor romane
3
pentru întreaga umanitate. După modelul roman, creştinii au organizat cimitire în
catacombe şi în alte părţi ale imperiului, precum: Marsilia, insula Malta, insula
Milos, Karmuz (Egipt), Sallakta şi Hadrumet (Tunisia), Cyrenne (Libia), Kerci
(Crimeea), Betleem (lângă Ierusalim).

Edictul de la Mediolanum (313) a pus capăt persecuţiilor anticreştine şi a creat

contextul istoric favorabil dezvoltării cultului celor adormiţi. Creştinii au ieşit „din
catacombe” şi şi-au reluat viaţa normală. Între aspectele acestei „normalităţi” se
află şi faptul că pentru cei adormiţi s-au înfiinţat cimitire supraterane, în care
trupurile răposaţilor se aşezau direct în pământ („loculi”) sau în morminte zidite cu
cărămidă („formae”). În această perioadă, marile cimitire creştine s-au organizat în
jurul unor capele sau bazilici de mai mari dimensiuni, cu funcţie cimiterială. Astfel
s-a format tradiţia creştină, în special rurală, a bisericii parohiale, zidită pe înălţime
şi înconjurată de cimitirul obştii.

Secolele IV-V circumscriu şi perioada în care, din dorinţa unor familii de nobili
care solicitau cimitire cu caracter oarecum privat (de familie), se dezvoltă arta
sarcofagului şi chiar cea a mausoleului creştin. Astfel, în secolele III-V d.H. se
poate vorbi de o artă funerară creştină de mare calitate. Marile muzee ale lumii
adăpostesc, în prezent, adevărate capodopere de sculptură în marmură sau piatră,
de acest gen, din perioada respectivă.

În creştinism, mormintele nu sunt considerate locuri ale morţii, ci sunt percepute ca

„firide ale vieţii”, din ţărâna cărora, la „glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui
Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 16), se vor recompune trupurile celor înhumaţi.
Trupurile, înviate cu puterea lui Hristos, „începătura învierii celor adormiţi” (I
Corinteni 15, 20), vor fi „duhovniceşti”, „întru slavă”, „întru nestricăciune” şi
„întru putere” (I Corinteni 15, 42-44), se vor reuni cu sufletele şi, astfel, persoanele

4
umane complete vor veni la Judecata lui Dumnezeu. Pe acest adevăr teologic se
întemeiază grija pentru trupurile morţilor în creştinism. Biserica a stabilit ritualuri
foarte precise. Mai întâi se cuvine subliniat că, nu foarte târziu - din secolul al V-
lea -, pe lângă slujitorii din clerul superior (arhiereu, preot, diacon), care săvârşeau
întregul cult liturgic al Bisericii, apar, în clerul inferior, trepte de slujire cu
persoane „specializate” pentru cultul celor adormiţi. Pot fi amintiţi acei „fossores”
sau „laborantes” („înmormântătorii” sau „groparii”), cei care cunoşteau cel mai
bine galeriile din catacombe, săpau şi îngrijeau mormintele, iar în cadrul
ceremoniilor funerare aduceau la locul de veci trupul celui decedat. Lor li s-au
adăugat, în secolul al VI-lea, „lecticarii” sau „dricarii”, care aveau o funcţie
liturgică şi socială totodată: pregăteau şi înmormântau trupurile creştinilor săraci.

Pregătirea trupului celui decedat se făcea cu mare respect şi în cinste. Mai întâi
erau respinse cu vehemenţă toate practicile precreştine, care desconsiderau
persoana umană, prin neglijarea trupului, în special cremaţia şi concepţia orientală
că atingerea de mort este întinare. De asemenea, nu au fost niciodată acceptate
ideile gnostice din dochetism şi maniheism care, pe premisa că materia este rea,
susţineau că trupurile nu trebuie îngrijite nici în viaţă, nici după moarte.
Dimpotrivă, în Biserică trupul creştinului mort era spălat, era îmbrăcat în haine noi,
iar la finalul slujbei de înmormântare era uns cu untdelemn, act liturgic ce
semnifica faptul că acel creştin „a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit”. După
slujbă, trupul era depus în „dormitorium”, cu faţa spre Răsărit şi cu cruce la
căpătâi. Unele monumente funerare erau împodobite cu coroane sau candele
aprinse, altele erau inscripţionate cu monograme (V.P. - „virrus perfectissimus”,
H.F. - „honesta femina”, SAC.VG - „sacra virgo”), cu mici texte latine („Sit tibi
terra levis”, „In pace dormitia ejus”, „Rogo orate pro me Domino”) sau greceşti
(„ἐν εἰρήνῃ κοιμἡσις αὐτῆς”). De la acestea se va dezvolta un gen literar specific,

5
cel al epitafului, din bogăţia căruia cităm un exemplu: „Eusebius infans per
aetatem sine peccata accedens ad sanctorum locum in pace qui escit”.

Până la definitivarea ritualului creştin complet de înmormântare, în primele două

secole au coexistat, pe alocuri, elemente de rit funebru creştin cu unele elemente
precreştine. Un prim exemplu, în acest sens, este hipogeul-cavou din Tomisul
începutului de secol IV d.Hr., descoperit în 1988, care în pictura sa moşteneşte
elemente păgâne (imaginile unor zeităţi antice), cât şi creştine (imagini-detaliu ale
„banchetului funerar”, între care se evidenţiază simbolul peştelui - ΙΧΘΥΣ, cel al
păunului şi, mai ales, elementele euharistice pâinea şi strugurii). Mai important
este mormântul primului daco-roman creştin descoperit pe teritoriul României, la
Tirighina-Bărboşi, datând din a doua jumătate a secolului al III-lea. Descoperite în
1976, osemintele ofiţerului Innocens sunt conservate perfect, iar inventarul
mormântului conţine elemente de rit de înhumare creştin - poziţia corpului cu
orientarea spre Răsărit, cu mâna dreaptă pe piept-abdomen şi fibula de aur cu
inscripţia „INN”, dar şi dacic - căţuia, şi roman - opaiţul, amfora şi monedele
emise de Claudius Goticul (268-270). Astfel de ritualuri mixte s-au utilizat, în
primele două-trei secole creştine în special în zonele de confluenţă culturală.

Primii creştini, care proveneau dintre iudei, au utilizat pentru cei adormiţi
rugăciuni din cultul mozaic, dar combinate cu elemente noi, creştine: citiri
neotestamentare, predică şi milostenii, care pot fi considerate rădăcinile pomenilor
de mai târziu. În scurtă vreme însă, Biserica Creştină şi-a rânduit propriul cult, în
care rugăciunile pentru cei adormiţi ocupă un loc de seamă. Din secolul III ne
parvin ştiri, consemnate de Tertulian sau Sfântul Ciprian al Cartaginei, care atestă
prezenţa, în cultul creştin, a unor rugăciuni şi rituri deja consacrate pentru
pomenirea celor adormiţi. La început de secol IV d.Hr., Evhologiul episcopului
egiptean Serapion de Thmuis conţine un text euhologic care circula, intitulat
6
„Rugăciunea pentru cel ce a murit şi e purtat afară”, în care se cere stăruitor:
„Dumnezeule, Care ai putere asupra vieţii şi a morţii, (…) Ţie ne rugăm pentru
adormirea şi odihna robului Tău acesta (N); odihneşte sufletul lui în loc de
verdeaţă, în cămări de odihnă împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi
sfinţii; iar trupul lui înviază-l în ziua pe care ai rânduit-o potrivit făgăduinţelor
Tale nemincinoase (…)”. Din aceeaşi perioadă, „Constituţiile apostolice” aduc
temeiurile pomenirilor la soroace: „Să se pomenească ziua a treia a morţilor cu
psalmi, cu citiri şi cu rugăciuni, din pricina Celui ce a înviat după trei zile. Şi în
ziua a noua, pentru pomenirea celor rămaşi în viaţă şi a celor morţi. Şi în ziua a
40-a, după pilda veche, căci aşa a jelit poporul meu pe Moise. Şi în ziua anului
spre pomenirea celui răposat să se dea săracilor din cele ce au fost ale lui, ca să-l
pomenească”. Apoi mărturiile se înmulţesc. După secolul al IV-lea, mari Părinţi ai
Bisericii precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, Epifanie de
Salamina, Ambrozie de Mediolanum predică sau consemnează despre modul în
care erau pomeniţi morţii, în Biserică, punând accent pe marile binefaceri
duhovniceşti pe care le aduce sufletelor răposaţilor pomenirea din cadrul Sfintei
Liturghii. Înseşi textele Liturghiilor Bisericii - a Sfântului Iacob, a Sfântului
Marcu, ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur - sunt pline de referiri la
pomenirea celor adormiţi, care sunt cuprinşi în „comuniunea sfinţilor” şi evocaţi
mereu de către membrii „Bisericii luptătoare”. Ceva mai târziu, Sfântul Simeon al
Tesalonicului avea să înveţe că, pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii, cei adormiţi
„se împărtăşesc de Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se
izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea”.

Contribuţiile imnografice ale unor sfinţi precum Efrem Sirul, Cosma Melodul, Ioan
Damaschin, Iosif şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul au îmbogăţit tezaurul
euhologic al Bisericii, creând posibilitatea instituirii unor zile speciale de pomenire

7
a celor adormiţi, dar şi a unor ierurgii distincte şi armonios elaborate, privind
sfârşitul vieţii pământeşti a creştinului. Încă din secolul al V-lea d.Hr. Sfântul
Dionisie Areopagitul realizează deja o primă descriere a slujbei înmormântării
creştine, aşa cum se săvârşea atunci. Ulterior rânduiala a fost îmbogăţită,
diversificată şi, în actualitate, Molitfelnicul Bisericii cuprinde mai multe astfel de
rânduieli, atât de necesare pentru a marca, în rugăciune, acest moment solemn şi
înfricoşător din existenţa omului.