Silabus Master Id Plasamente de Capital

UNIVERSITATEA BABEŞ - BOLYAI, CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: Master „Bănci şi pieţe de capital”
ANUL UNIVERSITAR 2020-2021
I. Informaţii generale despre curs
Titlul disciplinei: PLASAMENTE DE CAPITAL

Codul: EMF245
Anul de studii: 2, semestrul: 1
Disciplină obligatorie
Număr de credite: 6
Pagina de web a cursului: http://www.econ.ubbcluj.ro
Tutori: conform programării
Locul de desfăşurare: Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
(săli de seminar şi amfiteatre din clădirea facultăţii)
Programarea în orar a activităţilor:

Săptămânal 2 ore de curs + 1 oră de seminar;
Conform orarului afişat la sediul facultăţii.
Informaţii despre titularul de curs
Nume şi titlul ştiinţific: Conf.univ.dr. Horia TULAI

Informaţii de contact: birou: sediul facultăţii, sala239
tel. 0264-418652 int. 5828
fax: 0264-412570
e-mail: horea.tulai@econ.ubbcluj.ro
consultaţii: conform cu orarul afişat la sala 238
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Este recomandabil ca masteranzii sa deţină o diplomă de licenţă în ştiinţe socio-economice şi/sau

experienţă profesională în domeniu. Este necesară parcurgerea şi promovarea în prealabil a
următoarelor discipline prevăzute în planul de învăţământ: Macroeconomie financiară, Econometrie
financiară, Armonizări fiscale, Performanţe şi riscuri bancare. Cursanţii care doresc să-şi
suplinească sau completeze cunoştinţele necesare pot frecventa cursurile cu profil financiar oferite
de către Institutul “Virgil Madgearu” din cadrul F.S.E.G.A.
Descrierea cursului
Autorul cursului şi-a propus tratarea unui subiect pe care l-a considerat de actualitate, interesant şi
atractiv pentru deţinătorii de capitaluri disponibile. Titlul însuşi încearcă să surprindă permanenta
preocupare din partea investitorilor, fie ei persoane fizice sau juridice, de-a căuta şi găsi cele mai
bune oportunităţi de plasament pentru economiile lor.
Conţinutul disciplinei se axează pe delimitarea următoarelor elemente fundamentale: patrimoniul,
ciclurile de viaţă şi comportamentul de viaţă al menajelor, opţiunea pentru risc şi siguranţă în
plasarea capitalului, produse şi servicii de investiţii, măsurarea rentabilităţii şi riscului activelor
patrimoniale, aspecte juridice şi fiscale ale constituirii şi administrării averii, tehnici şi strategii de
plasare a capitalului. Scopul este de a oferi în final masteranzilor un îndreptar şi o metodologie utilă
acestora în luarea unor decizii optime de alocare a capitalurilor disponibile la nivelul entităţii
patrimoniale.
Organizarea temelor în cadrul cursului
Succesiunea predării temelor de curs este una logică, urmărindu-se prezentarea graduală a
principalelor noţiuni teoretice şi practice necesare a fi asimilate de către masteranzi. Astfel, se
parcurg următoarele etape:
. Însuşirea mecanismelor, operaţiunilor şi instrumentelor de investire oferite
populaţiei şi companiilor
 Deprinderea metodelor şi tehnicilor de evaluare a rentabilităţii şi riscului
activelor financiare şi non-financiare;
 Fundamentarea bazei ştiinţifice a masteranzilor pentru formarea unui
raţionament profesional autentic în sfera serviciilor de consultanţă în domeniul
investiţiilor financiare;
 Însuşirea unei metodologii globale de gestionare a patrimoniului şi de plasare a
resurselor financiare disponibile;
 Implicarea masteranzilor în activitatea de cercetare ştiinţifică financiară.
În urma acestui demers, cursanţii vor dobândi următoarele competenţe prin absolvirea disciplinei
 Abilitatea de a elabora şi interpreta rezultatele unui plan de investiţii adaptat nevoilor unei
persoane, familii sau organizaţii;
 Cunoaşterea şi capacitatea de a utiliza instrumentele, tehnicile şi metodele de gestionare a
riscurilor specifice investiţiilor financiare şi non-financiare;
 Capacitatea de a folosi un raţionament profesional în analiza operaţiunilor şi tehnicilor de
optimizare a administrării patrimoniului;
 Capacitatea de a înţelege, întocmi şi prezenta opţiunile de investire oferite de piaţă
companiilor şi populaţiei.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs:
- Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale;

- Explicaţia abordărilor conceptuale;
- Prezentarea de explicaţii alternative;
- Răspunsuri directe la întrebările studenţilor;
- Încurajarea participării active a studenţilor la curs.
- Expunere directă a elementelor practice în domeniul plasării capitalului;
- Realizarea unor analize de piaţă a diferitelor alternative investiţionale;
- Implicarea activă a masteranzilor în realizarea şi prezentarea unor studii individuale,
folosind raportările financiare ale companiilor sau alte informaţii disponibile publicului;
- Simularea realizării unor bugete şi planuri de investiţii financiare şi non-financiare.
Materiale bibliografice obligatorii
1. Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundamentals of investments, Mc-Graw Hill Irwin,

New-York, 2002
(Mod de accesare: Biblioteca existentă la Catedra de finanţe)
2. Fisher Clayton, Cum să investeşti inteligent, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007
(Mod de accesare: Biblioteca existentă la Catedra de finanţe)
3. Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003
(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii, biblioteca existentă la catedra de Finanţe)
Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Se recomandă utilizarea următoarelor materiale:
 Retroproiector (asigurat de facultate);

 Laptop (asigurat de facultate);
 Videoproiector (asigurat de facultate);
 Suport de curs şi seminar (format electronic şi/sau tipărit, asigurate de catedră).
Calendar al cursului:
Teme de curs:
Săptămâna 1
Tematica curs: Veniturile, cheltuielile şi disponibilităţile entităţii patrimoniale
Concepte de bază / cuvinte cheie: Flux de numerar, formare brută de capital, capacitate sau
necesar de finanţare
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice indicate.
Referinţe bibliografice:
Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundamentals of investments, Mc-Graw Hill Irwin, N-
Y, 2002, pag. 3 - 24
Sease Douglas, Prestbo John, Guide to making investment decision, Prentice Hall, N-Y, 1999,
pag. 20 - 29
Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag. 7 - 33
Săptămâna 2
Tematica curs: Teoria ciclurilor de viaţă şi comportamentul de economisire
Concepte de bază / cuvinte cheie: transmiterea patrimoniului, finanţarea pensiei,
acumulare
Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, N-Y, 1999, pag. 3 - 15
Modigliani Franco, The life cycle hypothesis, American Economic Review, 1986
Săptămâna 3
Tematica curs: Opţiunea pentru risc sau siguranţă în plasarea capitalului
Concepte de bază / cuvinte cheie: Gestiune activă, acoperire, garantare, rating
Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundmentals of investment, Mc-Graw Irwin, N-Y,
2002, pag. 52 - 66
Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, 1999, pag. 29 -39
Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag.56 - 61
Săptămâna 4
Tematica curs: Plasamentele în valori mobiliare
Concepte de bază / cuvinte cheie: Creanţă, drepturi, evaluare, portofoliu
Y, 2002, pag. 71- 82
Fisher Clayton, Cum să investeşti inteligent, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag. 39 - 63
Săptămâna 5
Tematica curs: Eficienţa pieţelor financiare
Concepte de bază / cuvinte cheie: Piaţă eficientă, comportament raţional, bulă speculativă
Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundmentals of investment, Mc-Graw Irwin, N-Y,
2002, pag. 226 - 238
Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, 1999, pag. 114 - 127
Săptămâna 6
Tematica curs: Organismele de plasament colectiv
Concepte de bază / cuvinte cheie: Fond mutual, gestiune colectivă, fond de pensii
Y, 2002,
pag. 88 – 107
pag. 191 -213
Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag. 101- 113
Săptămâna 7
Tematica curs: Pieţele de capital şi Noua Economie
Concepte de bază / cuvinte cheie: Globalizare, dezintermediere, dereglementare
Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundmentals of investments, Mc-Graw Irwin, N-Y,
2002, pag. 546 -554
Tulai Horia, Pieţe financiare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, pag. 177 -209
Săptămâna 8
Tematica curs: Plasamentele pe piaţa monetară
Concepte de bază / cuvinte cheie: Lichiditate, precauţie, economisire contractuală,
garantare
2002, pag. 253 - 268
Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag. !34 - 141
Săptămâna 9
Tematica curs: Alternative de investire oferite de asiguratori
Concepte de bază / cuvinte cheie: Prevedere, rentă, capitalizare, primă, repartiţie
Y, 2002,
pag. 390 – 4o5
pag. 236 - 256
Săptămâna 10
Tematica curs: Investiţiile imobiliare
Concepte de bază / cuvinte cheie: Activ indivizibil, randament, valorizare, divizibilitate
Y, 2002,
pag. 382 - 390
pag. 292 - 314
Săptămâna 11
Tematica curs: Alte plasamente posibile
Concepte de bază / cuvinte cheie: Aur, valuta, opere de artă, economisirea salarială
2002, pag. 536 - 542
Săptămâna 12
Tematica curs: Aspecte juridice ale constituirii şi administrării patrimoniului
Concepte de bază / cuvinte cheie: Cesiune, donaţie, partaj, succesiune
2002, pag. 567 - 577
Săptămâna 1
Tematica curs: Regimul fiscal al averii şi veniturilor
Concepte de bază / cuvinte cheie: Impozite reale, regresivitate, impozite personale,
echitate
pag. 326 - 337
Săptămâna 14
Tematica curs: O metodologie globală de gestionare a patrimoniului şi plasare a capitalului
Concepte de bază / cuvinte cheie: Dezintermediere, globalizare, dereglementare.
Y, 2002,
pag. 52 - 57
pag. 236 - 256
Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag. 192 – 208
Politica de evaluare şi notare:

Evaluarea masteranzilor se va realiza conform detalierii de mai jos:
- Examen scris în sesiunea de examene – 50% din nota finală,
- Activităţi aplicative recomandate şi participarea activă pe parcursul întâlnirilor – 10% din
nota finală;
- Teste pe parcursul semestrului – 20% din nota finală;
- Studii individuale propuse de cadrul didactic – 20% din nota finală.
Elemente de deontologie academică:

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi masteranzii;
- Lucrările elaborate de către masteranzi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu
caracter de originalitate. Masteranzii a căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi
primiţi în sesiunea de examene planificată;
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru masterandul în cauză;
- Rezultatele finale la disciplina Plasamente de capital se vor comunica în maxim 48 de ore de
la finalizarea examenului scris, programată în sesiunea de examene;
- Rezultatele finale la disciplina Plasamente de capital vor puse la dispoziţia masteranzilor on-
line, prin utilizarea site-ului facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;
Studenţi cu dizabilităţi:
Titularul cursului este disponibil în limita posibilităţilor, în vederea stabilirii unei legaturi
privilegiate, atât personal cat şi online cu studenţii, în vederea facilitării accesului egal al acestora la
activităţile didactice
Strategii de studiu recomandate:

Se pune accent pe pregatirea individuală continuă a masteranzilor şi pe evaluarea acestora pe
parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore
pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline.
Sunt necesare de asemenea circa 24 de ore în vederea documentării şi elaborării eseurilor şi
proiectelor ce vor fi susâinute de către fiecare masterand.
II. Suport de curs pentru învăţământ la distanţă la disciplina “Plasamente de capital”
Cuprins
Modulul 1 CADRUL CONCEPTUAL ŞI METODOLOGIC AL 8

PLASAMENTELOR DE CAPITAL ŞI
GESTIONĂRII PATRIMONIULUI
Unitatea 1 Corelaţii macroeconomice între venituri, cheltuieli, 8
economii şi P.I.B.
Unitatea 2 Fundamente ale comportamentului de economisire şi ale 14
celui investiţional
Unitatea 3 Măsurarea rentabilităţii şi riscului activelor patrimoniale 18
Modulul 2 PLASAMENTELE PE PIAŢA FINANCIARĂ 24
Unitatea 1 Investiţiile pe piaţa de capital 24

Unitatea 2 Plasamentele în instrumente de piaţă monetară 36
Unitatea 3 Investiţiile în produse oferite de asiguratori 47
Modulul 3 PLASAMENTELE ÎN ACTIVE NONFINANCIARE 54
Unitatea 1 Investiţiile imobiliare 54

Unitatea 2 Plasamentele alternative 60
Modulul 4 ASPECTE JURIDICE ŞI FISCALE ALE 67
CONSTITUIRII ŞI ADMINISTRĂRII AVERII
Unitatea 1 Regimul proprietăţii şi transmiterii patrimoniului 67
Unitatea 2 Regimul fiscal al veniturilor şi patrimoniului 70
Modulul 5 O METODOLOGIE GLOBALĂ PRIVIND 74
STRATEGIA DE PLASARE A CAPITALULUI
Unitatea 1 Strategia de plasament în funcţie de ciclurile de viaţă ale 74
patrimoniului
Unitatea 2 Aspecte metodologice ale gestionării globale a averii 78
Modulul 1
CADRUL CONCEPTUAL ŞI METODOLOGIC AL PLASAMENTELOR DE CAPITAL ŞI
GESTIONĂRII PATRIMONIULUI
Scopul şi obiectivele:
Scopul acestui modul este prezentarea conceptelor de bază şi a teoriilor fundamentale referitoare la
economisire şi investiţii, evaluarea rentabilităţii şi riscurilor diferitelor opţiuni de plasament.
Obiective: a. Însuşirea mecanismelor, operaţiunilor şi instrumentelor de investire oferite
populaţiei şi companiilor;
b. Înţelegerea cadrului şi motivaţiilor obiective şi subiective care guvernează
efectuarea plasamentelor de capital;
c. Deprinderea metodelor şi tehnicilor de evaluare a rentabilităţii şi riscului activelor
financiare şi non-financiare.
Noţiuni cheie: Portofoliu de investiţii, consultant de valori mobiliare, plan financiar
Unitatea 1
Corelaţii macroeconomice între venituri, cheltuieli, economii şi P.I.B.
La nivelul unei economii naţionale se poate afirma, prin definiţie, că produsele realizate (ca
produse finite) în cadrul acesteia, în expresie bănească, sunt egale cu veniturile obţinute,
respectiv cu suma diferitelor forme de utilizare a acestora. Vânzarea produselor compensează
eforturile depuse pentru realizarea acestora, venitul astfel obţinut acoperind costul utilizării
diferiţilor factori de producţie, care vor primi remuneraţia cuvenită (salariu, dividend, profit,
rentă etc.).
Aceste remuneraţii, la rândul lor, vor fi cheltuite sau vor fi economisite. Sumele cheltuite la
nivel macroeconomic vor finanţa producţia, închizând astfel cercul fluxurilor valorice, în timp
ce sumele economisite, vor avea tendinţa să iasă din circuitul economic, urmând ca ulterior să
fie reintroduse în aceasta, pe diverse căi (prezentate ulterior).
Acest circuit poate fi analizat din mai multe puncte de vedere, cel mai relevant fiind
descrierea, prin modalităţi diferite, a principalului agregat macroeconomic al contabilităţii
naţionale, ce reflectă performanţele acesteia, adică a produsului intern brut (P.I.B.). Acest
indicator poate fi definit prin următoarele metode:
a) din punctul de vedere al cheltuielilor efectuate pentru obţinerea de produse finite:
P.I.B. = C + I + G + (E - M), unde:
P.I.B. = produsul intern brut (preţuri de piaţă);
C = cheltuielile de consum final ale populaţiei şi agenţilor economici;
I = cheltuielile brute efectuate pentru investiţii în cadrul economiei naţionale
(formarea burtă de capital fix);
G = sumele cheltuite de administraţia publică pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii;
E = exporturi;
M = importuri;
(E - M) = exportul net.
b) din punct de vedere al veniturilor din care se formează P.I.B-ul, se poate construi relaţia:
P.I.B. = w + i + r + p + d + t, unde:
w = venituri salariale;
i = venituri de tip dobândă;
r = venituri din alocaţii, respectiv de tip rentă;
p = profiturile;
d = amortizările în sectorul productiv;
t = venituri indirecte ale administraţiei publice din impozite.
c) din punct de vedere a utilizării acestor venituri:
P.I.B. = C + S + T + Rf, unde:
C = cheltuielile de consum ale populaţiei şi agenţilor economici;
S = economiile populaţiei şi agenţilor economici;
T = impozite plătite către administraţia publică (din care se scad dobânzile,
transferurile şi alte forme de subvenţionare);
Rf = transferurile băneşti nete, efectuate către alte state de către cetăţenii ţării.
Dacă avem în vedere faptul că cele trei relaţii reprezintă forme diferite de descriere ale
aceluiaşi indicator, putem construi relaţia:
C + I + G + (E - M) = P.I.B. = C + S +T +Rf, de unde rezultă că:
I = S + (T - G) + (M – E + Rf)
Putem afirma deci că o economie poate efectua investiţii numai până la nivelul
economisirilor făcute de către populaţie şi de sectorul productiv (S), de către administraţia
publică (T - G) şi de către sectorul extern (M – E + Rf, adică balanţa de plăţi externe).
De aici rezultă faptul că economisirile făcute de către populaţie şi agenţii economici nu pot
fi folosite în întregime pentru investiţii în cazul în care deficitul bugetar, respectiv deficitul
balanţei de plăţi externe necesită finanţare. Însă, fără investiţii nu se poate realiza un spor de
producţie şi implicit o creştere economică. Presupunând că, atât bugetul, cât şi balanţa de plăţi
externe se află în echilibru (T – G = 0 şi M – E + Rf = 0), relaţia se simplifică:
I = S,
adică investiţiile vor fi egale cu economisirile populaţiei şi ale agenţilor economici.
În realitate însă, această egalitate se verifică numai statistic deoarece, în fapt, între deciziile
de economisire şi cele de investiţii vor exista întotdeauna decalaje atât în timp cât şi în spaţiu şi
volum.1)
În afară de P.I.B., văzut ca principal indicator macroeconomic care reflectă valoarea
adăugată brută creată de către factorii de producţie din interiorul ţării, o serie de indicatori
precum venitul naţional disponibil sau venitul personal al populaţiei trebuie analizaţi pentru a ne
putea forma o imagine completă privind sursele de formare ale economiilor populaţiei, structura
şi dinamica acestora.
Astfel, conform metodei repartiţiei utilizate în determinarea mărimii venitului naţional,
acesta va fi reprezentat de către însumarea veniturilor din salarii, rente, dobânzi (dobânda netă =
cu dobânda încasată – dobânda plătită) şi profituri.
Dacă venitul naţional creat este corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu
străinătatea (soldul transferurilor curente cu exteriorul) se obţine venitul naţional disponibil.2)
Acest indicator este utilizat la analizele privind veniturile şi consumul membrilor societăţii şi a
investiţiilor.
Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul naţional care nu revin
populaţiei (impozitul pe profit, contribuţia pentru asigurări sociale etc.) şi adăugăm veniturile
populaţiei care provin din transferuri (pensii, burse, alocaţii etc.) obţinem indicatorul venitului
personal al populaţiei (al gospodăriilor).
Dacă scădem din veniturile personale ale populaţiei impozitele şi taxele plătite de aceasta,
vom obţine venitul disponibil al populaţiei (gospodăriilor), care exprimă disponibilitatea
acesteia pentru consum şi economisire.
Venitul naţional disponibil este un venit net, la care dacă vom adăuga amortizarea vom
obţine venitul brut disponibil.
Partea din venitul disponibil brut care nu a fost folosită pentru consumul final, fiind
destinată acumulării de active fizice sau financiare va reprezenta economia brută.
Dacă vom ţine seama de raportul existent între venitul brut disponibil, consumul final şi
economia brută, precum şi de soldul operaţiilor de repartiţie vom obţine capacitatea sau
necesarul de finanţare a naţiunii, respectiv a gospodăriilor populaţiei.3)
Veniturile populaţiei
1)
vezi Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, “Macroeconomia”, Editura Sedona, Timişioara, 1997.
2)
vezi Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “Economie”, Editura Economică, 1999, Bucureşti
3)
vezi I. Capanu, P. Wagner, C. Secăreanu “Statistica macroeconomică”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
Principala premisă a economisirii o constituie existenţa şi mărimea venitului. Dinamica în
timp, precum şi modificarea valorii reale a diferitelor forme a veniturilor au un impact hotărâtor
asupra tendinţei de economisire a populaţiei.
În perioada actuală, de tranziţie, veniturile populaţiei au înregistrat o evoluţie spectaculoasă,
dar contradictorie. Mişcările din acest domeniu au cuprins toţi parametrii cantitativi şi structurali ai
veniturilor, iar în aceste modificări au fost antrenate toate componentele veniturilor populaţiei.
Astfel, s-au modificat dimensiunile lor reale (exprimate prin puterea de cumpărare), dimensiunile
aparente (nominale) ale acestora, ponderea lor în veniturile totale ale societăţii, structura veniturilor,
raportul dintre diferitele categorii de venituri, distribuţia populaţiei după mărimea veniturilor
obţinute.
Din punct de vedere a structurii lor, veniturile populaţiei cuprind:
- veniturile băneşti din diverse surse (salarii, venituri din activităţi pe cont propriu, vânzări,
ajutoare de şomaj, pensii, alocaţii pentru copii, burse şi alte prestaţii de protecţie socială,
venituri din proprietăţi etc.);
- contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii) gratuite sau cu reducere de preţ;
- contravaloarea consumului de produse alimentare şi nealimentare din resurse proprii.
Pentru a putea urmări evoluţia atât din punct de vedere valoric cât şi structural a diferitelor
forme ale veniturilor populaţiei, trebuie să analizăm separat cele două categorii de bază: veniturile
nominale şi cele reale ale populaţiei.
Veniturile nominale şi cele reale ale populaţiei
O definiţie succintă a veniturilor nominale ale populaţiei pretinde că acestea sunt reprezentate de
către fluxurile de numerar realizate la un moment dat de aceasta şi exprimate în unităţi monetare.
Strâns legate de veniturile nominale ale populaţiei, cele reale reprezintă cantitatea de bunuri
materiale şi servicii care se pot achiziţiona cu veniturile nominale obţinute. Variaţia acestora este
direct proporţională cu variaţia veniturilor nominale şi invers proporţională cu variaţia preţurilor.
Pentru a caracteriza dinamica în timp a diferitelor categorii de venituri, se folosesc de regulă
indici cu bază fixă. Astfel indicele câştigului salarial real se determină ca raport între căştigul
salarial nominal mediu net şi indicele preţurilor de consum de tip Laspeyres pentru gospodăriile de
salariaţi. Câştigul salarial nominal net pentru calculul câştigului salarial real se determină prin
scăderea din câştigul salarial nominal brut a impozitului, precum şi a contribuţiilor pentru pensia
suplimentară, pentru asigurările de sănătate şi pentru fondul de şomaj.
Nivelul şi structura cheltuielilor şi consumului populaţiei
Dacă premisa economisirii o constituie veniturile, nivelul cheltuielilor, adică ponderea pe
care acestea o au în cadrul veniturilor, determină nivelul economiilor.
Cheltuielile totale cuprind atât pe cele băneşti (de consum, cu impozite şi plăţi obligatorii,
investiţii, cumpărări de terenuri, clădiri, animale etc.), cât şi contravaloarea consumului de produse
alimentare şi nealimentare din resurse proprii.
Într-o economie de piaţă stabilă, nivelul cheltuielilor urmează o traiectorie în mare parte
previzibilă. Într-o ţară aflată în tranziţie, nivelul acestora variază cu o amplitudine mult mai mare,
generată de o multitudine de factori, mulţi dintre ei fiind de natură subiectivă.
Potrivit legii distribuirii cheltuielilor de consum, formulată de economistul – statistician
austriac E. Engel, în ultima treime a secolului al XIX-lea, partea cheltuielilor destinate alimentaţiei
este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic şi invers; cheltuielile cu îmbrăcămintea rămân
relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor, partea cheltuielilor cu locuinţa au o pondere
relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere
creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri foarte mici
şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari.1)
Pe de altă parte, cercetările efectuate pe baza bugetelor de familie în ţările dezvoltate, în
ultimele decenii, au evidenţiat următoarele tendinţe, în ceea ce priveşte raportul dintre evoluţia
veniturilor şi evoluţia cheltuielilor de consum:
- ponderea cheltuielilor pentru alimente în bugetele de familie s-au redus de la peste 40% la circa
20%, pe fondul diversificării consumului şi îmbunătăţirii calităţii bunurilor;
- ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile s-a redus de la aproximativ
20% la mai puţin de 10%;
- ponderea cheltuielilor cu serviciile, inclusiv cele cu locuinţa şi confortul, a sporit, în cazul
cheltuielilor pentru transport şi comunicaţii, ajungând la aproximativ 17%.
De asemenea, se consideră că în ţările puţin dezvoltate economic şi social, dinamica şi ponderea
cheltuielilor de consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice; spre exemplu, ponderea cheltuielilor
pentru hrană depăşind 30% din bugetul mediu pe o familie.
Disponibilităţile şi economiile băneşti ale populaţiei
Aşa cum am arătat deja, dacă din veniturile personale obţinute de către populaţie scădem impozitele
şi taxele plătite de aceasta, obţinem venitul disponibil al populaţiei, care reprezintă un venit net ce
reflectă capacitatea de economisire şi consum a acesteia.
Diferenţa pozitivă dintre venitul net realizat de către populaţie şi cheltuielile de consum ale
acesteia ne va oferi mărimea economiilor populaţiei.
1) vezi Gilbert Abraham Frois, “Economia politică”, Editura Humanitas, 1998

În ceea ce priveşte disponibilităţile băneşti ale populaţiei, noi considerăm că în sens larg,
acestea reunesc atât economiile propriu-zise cât şi disponibilităţile băneşti temporare ale acesteia.
Cele din urmă reprezintă acea parte din veniturile obţinute de către gospodării destinată acoperiri
consumului curent şi care este temporar disponibilă. Existenţa acestor resurse băneşti disponibile se
datorează faptului că nu se poate stabili o corelaţie permanentă şi deplină între volumul şi ritmul de
realizare în timp al veniturilor şi cheltuielilor treptată a acestora.
În principiu aceste disponibilităţi băneşti curente pot fi păstrate în sistemul bancar pe termen
scurt şi la vedere (caz în care se menţin în circuitul economic) sau pot fi sub forma numerarului la
populaţie.
În condiţiile dezvoltării sistemului bancar românesc, este recomandabilă generalizarea
operaţiunilor fără numerar în cont curent, privind încasările şi plăţile efectuate de către populaţie.
Acest fapt ar duce la un grad crescut de antrenare a disponibilitătilor acesteia în circuitul economic,
cu efecte pozitive atât asupra băncilor cât şi a economiei în general.
Procesul de economisire depinde de deciziile fiecărei persoane de a renunţa la un câştig sau
avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile în prezent) în favoarea unui
avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri, pentru a putea fi utilizate
în viitor). Întrucât economiile nu sunt destinate consumului prezent, putem afirma că transformarea
lor în acumulare de capital reprezintă un sacrificiu din partea populaţiei pentru a se bucura de un
consum viitor mai bun.
De asemenea economisirea presupune păstrarea în siguranţă a sumelor deţinute de către
populaţie, în timp ce prin investirea aceloraşi sume se aşteaptă o multiplicare a acestora. Dacă
facem abstracţie de sumele disponibile păstrate în numerar, în casă, în moneda naţională sau în
valută, putem considera în principiu că economiile populaţiei sunt investite, întrucât renunţarea la
un câştig prezent prin economisire este compensată prin diverse modalităţi (dobânzi, dividende,
chirii etc.).
Conform funcţiei consumului şi economisirii după legea psihologică fundamentală a lui J.M.
Keynes, pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar într-o
proporţie mai mică şi de sporirea mai accentuată a economiilor. În acelaşi timp, un venit în
descreştere este însoţit de economii micşorate, la început, în proporţie mai mare.
De asemenea cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venituri şi consum este
mai mare, din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare.
În ceea ce priveşte teoria ciclului de viaţă elaborată de F. Modigliani, economiile sunt
rezultatul dorinţei fiecărui individ de a-şi asigura consumul la vârsta bătrâneţii. Ele sunt mai mari
sau mai mici atunci când veniturile sunt înalte sau reduse în raport cu media vârstei, procesul
economisirii fiind dependent de rata de creştere economică, de structura pe grupe de vârstă a
populaţiei etc.
Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute) şi ritmurilor de
creştere economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut nivel al economiilor brute (ponderea
economiilor în P.N.B.) şi sunt pe ultimul loc la nivelul economiilor nete (ponderea economiilor în
produsul naţional net) dintre ţările dezvoltate (Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi
Canada), în perioada 1981 - 1987.(1)
De asemenea, s-a remarcat că ţările care au cele mai mari rate de economisire prezintă şi
cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul respectiv, rata economiilor nete a fost
de 20,2% în Japonia, 10,7% în Germania, 9,4% în Canada, 7,5% în Italia, 6,2% în Marea Britanie şi
3,9% în S.U.A.
Unitatea 2
Fundamente ale comportamentului de economisire şi ale celui investiţional
În condiţiile în care rata de economisire este redusă, se pune problema cum poate fi
stimulată să crească. Una dintre soluţii este aceea de a face economisirea mai profitabilă pentru cel
care economiseşte.
Analizând corelaţia dintre creşterea dobânzilor şi sporirea venitului adus de economii,
cercetătorii în domeniul economic(2) au ajuns la concluzia că, dacă dobânzile sporesc, economisirea
devine mai atractivă, dar, în acelaşi timp, devine şi mai puţin necesară.
În aceste condiţii, unii cercetători consideră că există o relaţie directă între rata dobânzilor şi
nivelul economiilor, în timp ce alţii apreciază că efectele dobânzilor asupra economisirii sunt reduse
şi foarte greu de identificat.
În România colectarea economiilor şi disponibilităţilor băneşti ale populaţiei şi introducerea
lor în circuitul economic a constituit o preocupare atât pentru autorităţile publice centrale sau locale
cât şi pentru o serie de investitori investiţionali, rezidenţi sau nu în România, precum băncile
comerciale, societăţi sau fonduri de investiţii, societăţi de asigurare etc.
Toate aceste societăţi sau instituţii participă la mobilizarea resurselor băneşti disponibile în
economie, se află în relaţii concurenţiale unele faţă de celelalte, fiecare căutând să atragă o parte cât
mai însemnată din banii disponibili în societate.
1)Vezi R.A. Musgrave, “Public Finance in Theory and Practice”, Mc Graw Hill Publishing
Company, 1988.
2 ) Robert E. Hall “Stochastic Implications of the Life Cycle Permanent Income Hypothesis”,
Political Economy Journal of 1978.

Opţiunea populaţiei pentru o instituţie sau alta este influenţată de modul de organizare şi
condiţiile de funcţionare ale acestora, de garantarea investiţiilor şi modalităţile de recuperare a lor,
de păstrarea secretului operaţiunilor, de avantajele fiscale sau de altă natură oferite etc.
Presupunând că în economie se realizează o bună informare în legătură cu toate opţiunile de
plasament existente şi că pe piaţa de capital legea cererii şi a ofertei acţionează normal, neîngrădit,
ar trebui ca deciziile în favoarea uneia sau alteia dintre soluţiile de investire să reprezinte rezultatul
aprecierilor făcute de către fiecare persoană în ceea ce priveşte gradul de satisfacere al nevoilor şi
dorinţelor sale, dar şi asupra randamentului şi riscului propus de către fiecare variantă.
În ultimul deceniu mobilizarea economiilor populaţiei a fost determinată pe de o parte de
acţiunea obiectivă a legilor economice, dar şi de o serie de factori specifici realităţilor româneşti,
legaţi de moştenirea din perioada comunistă şi de tranziţia prelungită spre o economie de piaţă
adecvată.
Un factor deosebit de important în modificarea nivelului economiilor populaţiei îl constituie inflaţia
şi legat de aceasta, rata dobânzii.
Pentru investitori, obţinerea unei dobânzi cât mai mari, real pozitive este esenţială pentru
contracararea deprecierii în timp a disponibilităţilor, cauzate de inflaţie. Totodată, rata dobânzii este
deseori utilizată ca principalul instrument pentru controlarea masei monetare, ea fiind considerată
ca o pârghie economică esenţială, folosită în lupta contra inflaţiei şi recesiunii.
Condiţia impusă, ca rata dobânzii să poată fi utilizată ca şi pârghie economică este ca
aceasta să fie mai mare decât rata inflaţiei (în caz contrar ea îşi pierde calitatea de factor activ în
economie). Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât depozitele populaţiei vor creşte dar numai
până la un anumit nivel. La atingerea punctului de inflexiune, depozitele - adică oferta de bani - vor
depăşi cererea şi astfel băncile vor proceda la diminuarea dobânzilor, ceea ce va conduce la
scăderea depozitelor populaţiei.
Un alt factor important care influenţează nivelul economiilor populaţiei îl constituie
durata mobilizării acestora şi direct proporţional cu aceasta, riscul asumat.
În condiţiile de funcţionare normală a unei economii de piaţă, timpul înseamnă bani. Acest
dicton are o semnificaţie deosebită, întrucât mărimea perioadei de timp în care o sumă de bani este
disponibilă, este direct proporţională cu veniturile realizabile prin imobilizarea acesteia.
Indicatorul care reflectă gradul de imobilizare a economiilor, adică posibilitatea acestora de
a se transforma în bani, măsurat în timp este lichiditatea.
Astfel lichiditatea scade odată cu creşterea perioadei de imobilizare, iar beneficiile obţinute
prin imobilizarea economiilor de obicei cresc proporţional cu scăderea lichidităţii şi/sau cu creşterea
riscurilor asumate. Deşi riscurile aferente diferitelor opţiuni de plasament a banilor sunt influenţate
de o serie de factori (atât subiectivi cât şi obiectivi), se poate afirma că, sporirea perioadei de
imobilizare (şi implicit scăderea lichidităţii) determină creşterea riscurilor.
Astfel, alegerea uneia sau alteia dintre formele de economisire de către populaţie, se poate
face în funcţie de perioada de imobilizare a resurselor deţinute şi/sau de gradul de risc care este
asumat, în raport cu câştigurile (dobânzi, dividende etc.) aşteptate.
Aşa cum am precizat anterior, nivelul ratei economisirii poate varia de la o perioadă la alta, în
funcţie de numeroşi factori (obiectivi şi subiectivi). Dar comportamentul de economisire al
populaţiei se manifestă permanent, ca o necesitate reală. Alegerea uneia sau alteia din formele de
economisire are la bază motivaţia personală a fiecărui individ în parte. Putem deci afirma că fiecare
formă de economisire este o materializare a comportamentului investiţional al omului, având la
origine cauze de natură obiectivă dar şi subiectivă.
Conform teoriei keynesiste cu privire la consum şi economisire, factorii obiectivi care
influenţează comportamentul de economisire sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa
economică şi, în principal, se referă la:
- nivelul şi dinamica salariilor, ale veniturilor în general. Astfel atât rata marginală cât şi cea medie
a economisirii cresc o dată cu sporirea veniturilor.
- schimbările în puterea de cumpărare a banilor, cu influenţă directă asupra cheltuielilor de consum
şi capacităţii de economisire.
În ceea ce priveşte motivaţiile individuale (subiective) acestea sunt rezultatul înclinaţiei
psihologice, obiceiurilor şi tradiţiilor oamenilor şi se referă la:
- dorinţa de a crea rezerve băneşti pentru situaţii neprevăzute, care determină diminuarea
cheltuielilor pentru consumul curent, în favoarea unui consum viitor;
- constituirea unor rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane sau
pentru situaţii şi perioade în care este previzibil că raportul între veniturile şi necesităţile
individului/familiei se va schimba faţă de perioada actuală;
- dorinţa de a obţine dobânzi, de-a realiza venituri în general;
- posibilitatea ca în viitor cheltuielile de consum să poată fi mărite, prin majorarea lor treptată, pe
baza unor rezerve băneşti formate în timp, care să determine ridicarea standardului de viaţă al
oamenilor;
- sentimentul de independenţă şi de siguranţă oferit de existenţa unei sume băneşti mari
economisite;
- crearea de capital pentru investiţii speculative şi/sau necesare derulării unor proiecte de investiţii;
- dorinţa de-a lăsa avere descendenţilor;
- manifestarea la unii oameni a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor pentru consum,
dublată de o dorinţă puternică de a realiza avere.
Motivaţiile subiective care incită indivizii să nu consume o parte din venit generează
economiile pozitive. În acelaşi timp, apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru
asigurarea bătrâneţii.
În ansamblul factorilor obiectivi şi subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum şi
economisire, cel mai puternic este modificarea venitului.
Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar într-o proporţie
mai mică şi de sporirea accentuată a economiilor.
În acelaşi timp, un venit în descreştere este însoţit de economii micşorate, la început în
proporţie mai mare. Cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venituri şi consum este
mai mare, din momentul în care indivizii ating un anumit nivel de bunăstare.
Pe de altă parte, în cadrul teoriilor moderne referitoare la consum şi economisire, se
detaşează teoria ciclului de viaţă elaborată de laureatul din anul 1985 al premiului Nobel pentru
economie, Franco Modigliani. Acesta pune accentul pe o caracteristică fundamentală a oamenilor,
care în decursul vieţii economisesc pentru perioada de pensionare.
Premisa pe baza căreia este construită această teorie este aceea care pretinde că omul îşi
planifică economiile şi consumul pe termen lung, pentru toată perioada de viaţă activă, în vederea
menţinerii consumului la acelaşi nivel, pe întreaga durată a vieţii sale.
În ceea ce priveşte verificarea acestor teorii referitoare la consum şi economisire în cazul
României, trebuie să ţinem seama de o serie de trăsături specifice ţării noastre, legate atât de
evoluţia trecută cât şi de prezentul prin care trecem. Astfel, lipsa unei culturi investiţionale în
România, determinată de jumătate de secol de funcţionare centralizată a economiei, a făcut posibilă
apariţia unor fenomene de tip CARITAS sau F.N.I. Gradul redus de cunoaştere de către populaţie a
acţiunii legilor economice, lipsa unor informaţii clare, corecte şi complete cu privire la opţiunile de
plasament ale economiilor existente în prezent pe piaţa financiară a României, au dus la apariţia
acestor situaţii grave, cu un impact negativ profund asupra modului de percepţie a acţiunii de
investire în ţara noastră şi implicit asupra economiei de piaţă.
Cultura economică deficitară a populaţiei şi lipsa unei preocupări concertate pentru
informarea acesteia în vederea educării ei, în spiritul apariţiei unei mentalităţi a investitorului
adaptate la cerinţele economiei de piaţă, au condus la pierderea de către mulţi oameni a economiilor
de o viată. Mulţi români au învăţat pe propria piele că o investiţie trebuie privită nu doar prin
prisma rentabilităţii promise ci şi în funcţie de riscul presupus şi de gradul ei de lichiditate. Fără ca
autorităţile să ducă o campanie de informare eficientă şi susţinută în acest sens, oamenii au început
să deprindă din propria lor experienţă (din păcate în cele mai multe cazuri negativă) o serie de
reguli şi principii elementare care trebuie să guverneze orice activitate de plasament.
De exemplu, deponenţii la bănci au început să realizeze o dispersie a riscului, împărţindu-şi
economiile (acolo unde este cazul) între mai multe opţiuni posibile de plasare a acestora, în limita
sumelor maxime prevăzute de către Fondul de Garantare a depunerilor bancare.
Unitatea 3
Măsurarea rentabilităţii şi riscului activelor patrimoniale
În primul rând trebuie să precizăm că valoarea unui activ patrimonial depinde de cerere şi de oferta,
care la rândul lor sunt influenţate de rata dobânzii şi prima de risc.
Interesul pieţelor este acela de a determina o valoare plecând de la dobânda de piaţă, de la
care să putem estima rentabilitatea activului respectiv, deci preţul său.
La măsurarea rentabilităţii trebuie să ţinem cont de existenţa aşa - numitei “prime de
lichiditate”, care în principiu reprezintă un supliment de plată care compensează pe cel care
împrumută de faptul că se lipseşte mai mult sau mai puţin timp de economiile sale şi a cărui mărime
este direct proporţională cu durata plasamentului.
În ceea ce priveşte conceptul de “primă de risc”, acesta este mai usor de explicat în cazul
titlurilor cotate la bursă. Dacă am lua ca şi exemplu cele mai tranzacţionate produse financiare
primare de pe pieţele bursiere: obligaţiunile de stat, obligaţiunile private şi acţiunile, atunci
problema care se cere rezolvată este următoarea:
Care trebuie să fie ierarhia rentabilităţilor promise pentru ca un investitor să-şi plaseze
spontan economiile în cele trei categorii de titluri?
Remuneraţia “de bază” este dată de către obligaţiunile de stat pentru că ele garantează
rambursarea datoriei şi vărsarea dobânzii anuale, deoarece statul poate oricând creşte impozitele
pentru a-şi restitui datoriile. În consecinţă aceste obligaţiuni sunt fără risc.
Această remuneraţie, măsurată prin rate actuariale la momentul emisiunii, se compune din
două elemente:
- rata dobânzii pure, corespunzând eficienţei investiţiilor în cazul întreprinzătorilor şi preferinţei
pentru consum prezentă la investitori;
- rata anticipată a inflaţiei (deoarece venitul anual este nominal), ce ne va da rata dobânzii fără risc.
Contrar statului, o societate privată aduce celui care o împrumută mai multe riscuri: riscul de
întârziere a plăţii dobânzii anuale, riscul de neplată a unei părţi sau a întregii dobânzi, riscul de
nerambursare a capitalului în cazul falimentului.
În consecinţă trebuie să compenseze investitorul pentru aceste riscuri suplimentare, deoarece
în caz contrar investitorul nu ar putea împrumuta decât statul.
Prin urmare, remunerarea obligaţiunilor private se compune din două elemente:
- rata obligaţiunilor de stat fără risc cu aceeaşi durată;
- o primă de risc “obligatar”.
De asemenea, rata dobânzii este diferenţiată şi între societăţile private emitente în funcţie de
credibilitatea acestora reflectată în calificativele acordate de către agenţiile de rating.
Acţiunile societăţilor private cotate prezintă aceeaşi problemă: riscul de faliment nu este
neglijabil (chiar dacă este slab uneori), dar în plus acţiunile dau dreptul la un dividend în sumă
variabilă şi incert, în timp ce o obligaţiune (a aceleaşi societăţi sau a uneia cu risc echivalent)
procură un cupon anual cert. Ca atare, remuneraţia acţiunilor (dividend şi plus-valoare) trebuie în
medie să fie superioară celei a obligaţiunilor pentru a compensa riscul suplimentar.
Rentabilitatea acţiunilor este prin urmare în funcţie de două elemente:
- rata obligaţiunilor societăţilor private;
- o primă de risc “acţiune” (care ţine cont de incertitudinea asupra rentabilităţii, dividendelor
şi plus-valorii bursiere).
În fapt, după părerea noastră, toate activele patrimoniale sunt influenţate direct sau indirect de
ratele dobânzii şi de prima de risc:
- dacă rata dobânzii creşte, valoarea lor scade;
- dacă rata dobânzii scade, valoarea lor creşte.
În ceea ce priveşte relaţia fundamentală rentabilitate – risc, un dicton al N.Y.S.E., spune că:
“There is not free lunch”. Interpretarea pe care putem să o dăm acestuia vis-a-vis de contextul
gestiunii patrimoniale, este aceea că rentabilitatea unui activ patrimonial este direct proporţională cu
gradul său de risc.
Astfel, rentabilitatea reprezintă raţiunea pentru care activele sunt achiziţionate. În contrapartidă,
evidenţa unui anumit grad de risc, reprezintă cea de-a doua caracteristică a activelor patrimoniale.
Din acest punct de vedere, există mai multe tipuri de risc:
- riscul de faliment – de a pierde tot sau aproape tot.
În cazul societăţilor, obligatarii urmează după stat, organele de securitate socială şi salariaţi
la acordarea de despăgubiri, iar acţionarii împart ceea ce rămâne. Dacă o societate cotată la bursă
falimentează, este exclusă de la cotare (dacă are dificultăţi, este oprită de la cotare), iar acţionarii
rămân cu titlurile.
În sectorul imobiliar există riscul revendicării proprietăţii, al exproprierii precum şi un risc
de mediu (seismic), care pot duce la scăderea accentuată a valorii şi fac bunul nevandabil.
În cazul investiţiilor în opere de artă apar: riscul de fals, eroare în desemnarea autorului, de
furt, distrugere a bunului.
La toate acestea se adaugă şi un risc politic: de naţionalizare, sechestru ş.a.m.d.
- riscul de rentabilitate – de a nu obţine rentabilitatea sperată sau promisă, reflectat în
volatilitatea unui activ financiar.
William Sharpe (laureat Nobel pentru economie) spunea că: “Rentabilitatea unui activ
patrimonial este proporţională cu nivelul său de risc”3)
De fapt, investitorii încearcă să facă arbitraje: cumpără active foarte rentabile şi puţin
riscante şi vând în acelaşi timp un activ mai puţin rentabil şi mai riscant. Cumpărarea duce la
creşterea cursului activului vizat (scăzând rentabilitatea sa) şi vânzarea duce la scăderea cursului
(crescând rentabilitatea sa).
Bineînţeles că fiecare activ este caracterizat prin cuplul său rentabilitate – risc. Dar cum
diferitele categorii de active (funciare, imobiliare, acţiuni, obligaţiuni etc.) sunt în concurenţă între
ele, există o relaţie directă între rentabilitatea pe care un investitor o poate aştepta de la plasamentul
său şi nivelul de risc prezentat de acesta. Cu cât riscul este mai ridicat, cu atât rentabilitatea medie
aşteptată va fi mai mare şi invers. Cu alte cuvinte dictonul prezentat semnifică faptul că
rentabilităţile mari sunt remuneraţia unui risc ridicat.
O posibilă ierarhie a diferitelor plasamente ar putea fi aceasta:
- plasamentele semi-lichide, precum livretele de economii sau rentele, sunt destul de puţin
rentabile, dar remuneraţia pe care o aduc este extrem de stabilă în timp;
- obligaţiunile sunt mai rentabile, dar această rentabilitate cunoaşte o dispersie care nu este
neglijabilă;
- acţiunile sunt şi mai rentabile, dar şi mult mai riscante;
- plasamentele “miracol” (aur, opere de artă) sunt deseori foarte rentabile dar şi foarte riscante,
deoarece fluctuaţiile de rentabilitate pot fi enorme;
- clădirile şi terenurile destinate construcţiilor – au reputaţia că sunt deseori mai rentabile decât
valorile mobiliare şi cunosc o creştere a valorii în timp constantă. Dar trebuie ţinut cont de
extrema dispersie a rezultatelor (Bucureşti în raport cu provincia, centrul oraşelor în raport cu
periferia ş.a.m.d.).
Astfel, pornind de la enunţul fundamental care pretinde că rentabilitatea este în funcţie de
riscul presupus, putem formula trei axiome de bază:
a) orice activ patrimonial poate fi caracterizat printr-un dublu atribut:
3) vezi: W. Sharpe: “Portofolio theory and capital markets”, Mc. Graw – Hill, N.Y., 1978.
- unul pozitiv, reprezentat de ceea ce el aduce, adică rentabilitatea aşteptată;
- unul negativ, dat de dispersia rentabilităţii anuale în jurul unei rentabilităţi aşteptate, adică riscul
său de rentabilitate, volatilitatea sa.
b) cele două atribute pot fi măsurate:
- rentabilitatea aşteptată prin media aritmetică a rentabilităţilor anuale;
- riscul de rentabilitate prin abaterea tip a rentabilităţilor anuale.
c) aceste două atribute sunt legate între ele printr-o relaţie de proporţionalitate care se enunţă
astfel: rentabilitatea aşteptată este în funcţie de riscul de rentabilitate al activului respectiv.
Pe lângă relaţia risc – rentabilitate, trebuie ţinut cont şi de:
- lichiditatea activului;
- divizibilitatea acestuia;
- protecţia în faţa inflaţiei.
Lichiditatea activului presupune uşurinţa mai mare sau mai mică precum şi costul mai mic
sau mai mare de revânzare a activelor asociat cu cheltuielile de răscumpărare ale unui activ din
aceeaşi categorie.
Unul dintre marile avantaje ale pieţelor reglementate (burse de valori, burse de mărfuri,
piaţa aurului) este că oferă această lichiditate de o manieră permanentă.
Pe de altă parte, terenurile şi clădirile sunt caracterizate printr-o lichiditate scăzută, deoarece
este greu de găsit un cumpărător pentru activul deţinut şi la preţul dorit.
Piaţa de artă precum şi cea a activelor “exotice” de genul diamantelor se caracterizează
printr-o lipsă de lichiditate completă.
Divizibilitatea activului se referă la suma minimă necesară pentru a cumpăra un activ
(investiţia iniţială). Plasamentele în imobile şi terenuri reclamă, prin definiţie, o sumă ridicată.
Această caracteristică explică succesul unor forme colective de economisire precum fondurile
mutuale.
În ceea ce priveşte protecţia faţă de inflaţie, o problemă esenţială a patrimoniului care se
cere rezolvată este asigurarea unei protecţii în termeni reali a acestuia prin obţinerea unei
rentabilităţi real pozitive.
Referitor la măsurarea rentabilităţii activelor patrimoniale, a priori pare foarte uşor să
determinăm cât a adus (în % faţă de suma de pornire) un activ patrimonial deţinut pe o perioadă de
mai mulţi ani.
Trebuie însă mai întâi să facem distincţia între rentabilitate şi randament. Astfel,
randamentul ne arată ce a generat anual activul ca şi venit (chirie, dividend, dobândă etc.).
Randament = Venit anual / Valoare de piaţă
Rentabilitatea ţine cont de venitul anual şi de plus (sau minus) valorile anuale în raport cu
valoarea activului.
Rentabilitatea = (Randament + Plus - valoare) / Valoare de piaţă.
În determinarea rentabilităţii unui activ patrimonial trebuie să ţinem cont de fluxurile
financiare (cash-flows) generate.
Astfel, putem defini fluxurile unui activ patrimonial ca fiind toate fluxurile monetare
(pozitive sau negative) legate de deţinerea acestui activ. Fluxurile sunt de două tipuri:
- venituri şi cheltuieli monetare generate direct de activul respectiv (cele mai frecvente);
- mişcările de intrări sau ieşiri de fonduri care apar ca o investiţie suplimentară sau ca o retragere
de fonduri. Aceste mişcări modifică suma capitalului investit asupra căreia se impută câştigurile
sau pierderile.
De exemplu, aceste fluxuri pot fi:
- în sectorul imobiliar:
a) pozitive: chirii (venit);
b) negative: cheltuieli cu reparaţii capitale, care sunt asimilabile cu o investiţie; cheltuieli
de întreţinere şi impozitul pe terenuri şi/sau clădiri (venit negativ).
- în bursă:
a) pozitive: o creştere a valorii portofoliului; cupoane şi/sau dividende primite;
b) negative: cheltuieli cu administrarea conturilor de valori mobiliare, cu depozitarea
acestora; impozite pe dividende, dobânzi etc.
- pentru aur:
a) pozitive: nici un venit deoarece aurul este un plasament refugiu care nu aduce o
valorificare a capitalului investit;
b) negative: cheltuieli cu depozitarea, asigurările etc.
Rezumat:
Pe parcursul acestui prim modul s-au prezentat elementele definitorii precum şi specificul
plasamentelor de capital, principalele teorii privitoare la economisire ţi comportamentul investiţonal
precum şi problematica evaluării rentbilităţii şi riscului activelor patrimoniale.
Teme pentru verificarea cunoştinţelor: Angajamentul şi implicarea masteranzilor presupune

parcurgerea referinţelor bibliografice indicate. Opţional se poate redacta şi prezenta un eseu ( din
cele două semestriale) de maximum 10 pagini pe o temă aleasă de cursant din problematica acestui
modul. (pondere 10 % din nota finală)
Bibliografie:
Surse citate:
Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, “Macroeconomia”, Editura Sedona, Timişioara, 1997.
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “Economie”, Editura Economică, 1999,
Bucureşti
I.Capanu, P. Wagner, C. Secăreanu “Statistica macroeconomică”, Editura Economică, Bucureşti,
1997.
Gilbert Abraham Frois, “Economia politică”, Editura Humanitas, 1998
R.A. Musgrave, “Public Finance in Theory and Practice”, Mc Graw Hill Publishing Company,
1988.
F.M.I.: “International Financial Statistic”, 1991, N.Y., U.N.P.L.
Robert E. Hall “Stochastic Implications of the Life Cycle Permanent Income Hypothesis”, Political
Economy Journal of 1978.
Bibliografia obligatorie
1. Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Produse, costuri şi performanţe bancare, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
3. Băjenescu Titu, ABC bursier, Editura Polirom, Iaşi, 2002
4. Condor Ioan, Drept fiscal şi financiar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1996
New-York, 2002
7. Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, N-Y, 1999
8. Sease Douglas, Prestbo John, Guide to making investment decision, Prentice Hall, N-Y, 1999
10. Tulai Horia, Pieţe financiare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
Bibliografie opţională
1. Anghelache Gabriela, Piaţa de capital: caracteristici,evoluţie, tranzacţii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
3. Moran Kate, Investment appraisal, Pearson Education, London, 2000
4. Stancu Ioan, Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
5. Ungureanu Pavel, Pop Cornelia, Societăţi de intermediere financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1999
Modulul 2
PLASAMENTELE PE PIAŢA FINANCIARĂ
Menirea acestui modul este aceea de a prezenta cursanţilor elementele definitorii şi tehnicile de
efectuare a plasamentelor în instrumente financiare negociabile pe piaţa de capital, în produsele de
economisire şi investiţii oferite de instituţiile de credit, precum şi a contractelor de asigurare de
viaţă ca alternativă investiţională.
Obiective: a. Fundamentarea bazei ştiinţifice a masteranzilor pentru formarea unui raţionament
profesional autentic în sfera serviciilor de consultanţă în domeniul investiţiilor financiare;
b. Deprinderea metodelor şi tehnicilor de analiză a rentabilităţii şi riscului activelor
financiare şi monetare;
c. Conturarea unei imagini de ansamblu asupra pieţei financiare şi specificului
plasamentelor în valori mobiliare.
Concepte prezentate anterior: venituri, cheltuieli, economii, investiţii, alocare, rentabilitate, risc.
Noţiuni cheie: Volatilitate, optimizare, incertitudine, asigurare, risc de piaţă.
Unitatea 1
Investiţiile pe piaţa de capital
Orice patrimoniu implică o gestiune sau administrare. Gestiunea patrimoniului interesează

atât băncile, cât şi instituţiile financiare şi în ultima perioadă se poate constata, în ţările cu o piaţă de
capital dezvoltată, construirea unor structuri organizatorice şi punerea în scenă a unor mijloace fără
precedent, destinate a cuceri părţi semnificative ale pieţei gestiunii patrimoniale. În special băncile
şi-au regândit strategia în termeni de rentabilitate şi de risc. Această reorganizare este acompaniată
de către apariţia şi dezvoltarea unor noi meserii bancare precum: “însărcinat de afaceri
întreprinderi” sau “consilier în gestiunea patrimoniului”.
De asemenea, un anumit număr de intervenienţi non - bancari împărtăşesc interesul pentru
piaţa gestiunii patrimoniului, ei putând fi:
- profesionişti care caută să capitalizeze (valorizeze) o expertiză (experţi contabili, consilieri
juridici, notari etc.)
- profesionişti care cauta să completeze şi valorifice fondul lor de comerţ asupra unei părţi a ofertei
patrimoniale (asigurători, brokeri de asigurări, specialişti în domeniul imobiliar)
- o nouă categorie de profesionişti: consultanţii independenţi, care încearcă să devină veritabili
specialişti în gestiunea patrimonială. Clientela este de asemenea într-o continuă evoluţie. “Piaţa care
era altadată constituită dintr-o clientelă de tip gestionarea averii” s-a lărgit considerabil. Astfel,
administrarea patrimoniului nu se mai limitează la o simplă gestiune a activelor sau stocurilor
monetare, ea se extinde la gestiunea fluxurilor şi la plasamentele şi investiţiile “în afara bilanţului”.
Aceasta a permis apariţia unor veritabile cicluri patrimoniale:
achiziţie dezvoltare dezinvestire / structurare / transmisie
Clienţii vizaţi fac parte în special din rândurile clasei de mijloc, putând fi atât întreprinzători,
cât şi manageri, din rândul profesiilor libere, artişti, sportivi, salariaţi, chiar şi pensionari.
Caracteristicile generale ale pieţei sunt următoarele:
- existenţa unor fluxuri monetare şi venituri importante, ceea ce permite degajarea unei capacităţi de
economisire şi/sau de îndatorare semnificative;
- un stoc patrimonial constituit sau în fază de constituire. Cu o dominantă imobiliară la început,
patrimoniul tinde în continuare către financiar.
- dualitate între patrimoniile private şi profesionale, cu o întrepătrundere palpabilă între cele două
domenii;
- existenţa unei nevoi crescânde de acoperire, de prevedere (previziune) şi de consiliere.
În fapt, este o piaţă pe care clienţii au pretenţii specifice: ei doresc o abordare diferenţiată
(individualizată), dar şi un adăpost împotriva riscurilor, o abordare şi o competenţă de mare calitate.
Această clientelă exigentă, din ce în ce mai bine informată, caută să-şi rezolve problemele
patrimoniale apelând la profesionişti capabili să le înţeleagă la nivel global nevoile, să măsoare
interacţiunile între diferitele elemente ale patrimoniului şi să ţină cont de aspectele financiare,
fiscale şi juridice.
Astfel, meseria de gestionar al patrimoniului presupune stăpânirea din punct de vedere
tehnic a unor cunoştinţe pluridisciplinare, principalele domenii fiind cel economic, financiar, juridic
şi fiscal.
Principiul fundamental de la care se pleacă trebuie să fie relaţia rentabilitate - risc, cu luarea
în considerare a elementului timp - intrinsec noţiunii de patrimoniu. În fapt, orice plasament
patrimonial este efectuat cu scopul obţinerii unei anumite rentabilităţi. Dar el este expus unui dublu
risc:
- riscul de faliment - adică riscul de a pierde totalitatea sau cvasitotalitatea sumei de pornire
(capitalului).
- riscul de nerentabilitate - acela de a nu obţine rentabilitatea aşteptată când se efectuează investiţia.
De asemenea, orice plasament trebuie să se integreze într-o constrângere temporală triplă:
ciclul de viaţă al economisirii, ciclul de viaţă al produsului de economisire şi durata de plasare
minimă pentru ca rentabilitatea sperată să fie obţinută.
Ciclurile de viaţă şi comportamentul investiţional
Cei care economisesc au o strategie patrimonială care explică atât comportamentul lor de
economisire (şi de consum prin ricoşeu) cât şi comportamentul lor de plasare a resurselor
disponibile şi cel de îndatorare. După opinia noastră, obiectivele fundamentale sunt următoarele:
finanţarea perioadei de inactivitate (pensiei) şi transmiterea patrimoniului urmaşilor.
În prezent admitem că în general familiile (gospodăriile) decid asupra consumului lor şi
economisirii plecând de la o viziune care înglobează toată durata lor de viaţă. Astfel, putem delimita
trei faze în comportamentul patrimonial al menajelor:
- de la 25 la 45 - 50 de ani, consumul tinde să fie superior venitului. Este perioada în care oamenii
se îndatorează pentru a-şi achiziţiona locuinţa, la care se adaugă cheltuielile legate de copii
(întreţinerea acestora, inclusiv finanţarea studiilor);
- de la 50 la 60 - 65 de ani, este o perioada în care capacitatea de economisire este maximă.
Veniturile cresc, pe de altă parte împrumuturile contractate în faza anterioară sunt deja rambursate
în principiu, în totalitate, iar copii au ajuns independenţi din punct de vedere financiar (nu mai
necesită efectuarea unor cheltuieli importante cu regularitate);
- peste 60 - 65 de ani - este perioada de retragere din viaţa activă, de pensie, caracterizată printr-o
scădere brutală a veniturilor.
Din punct de vedere al cheltuielilor de consum, comportamentul oamenilor tinde să se
modifice. Pensionarii încă tineri şi cu o stare de sănătate bună (vârsta a III-a), au activităţi
numeroase şi deseori costisitoare, în special în domeniul turismului şi putem presupune că nu mai
economisesc, sau chiar cheltuiesc mai mult decât câştigă.
În aceasta situaţie ei “riscă” să continue cu trecerea la “vârsta a IV-a”, caracterizată prin
cheltuieli importante legate de sănătate.
Schimbarea de natură comportamentală citată se datorează faptului că obiectivul transmiterii
patrimoniului către moştenitori la un nivel cât mai ridicat posibil se atenuează şi intervine o tendinţă
de “dezacumulare”. Această atitudine este încurajată prin faptul că datorită prelungirii speranţei de
viaţă, copii au la rândul lor timp să înceapă să acumuleze iar “nevoia” de sprijin suplimentar din
partea părinţilor, sub forma moştenirilor este atenuată.
Aceasta caracterizare a ciclului de viaţă al familiilor apare în schema datorată laureatului
premiului Nobel pentru economie din 1985, economistul italian stabilit în S.U.A., Franco
Modigliani.
Spre deosebire de teoria economică keynesiană, ce consideră că, consumul individual într-o
anumită perioadă este legat doar de venitul disponibil al perioadei respective, cu care este direct
proporţional, teoria ciclului de viaţă a lui Modigliani avansează ipoteza că oamenii îşi planifică
economiile şi consumul pe termen lung, din dorinţa de a-şi distribui cât mai bine sursele pentru
satisfacerea trebuinţelor pe durata întregii vieţi. Astfel, economiile sunt rezultatul, în principal, al
dorinţei fiecărui individ de a-şi asigura consumul la vârsta a III-a.
Teoria ciclului de viaţă îşi propune să răspundă în principiu la două întrebări: care sunt
posibilităţile totale de consum ale individului de-a lungul întregii vieţi? şi cum îşi va distribui
individul aceste posibilităţi, pe toată durata vieţii?
În legatură cu prima problemă, venitul total al persoanei va fi egal cu venitul total din muncă
(determinat ca produs între venitul anual din perioada de viaţă activă şi numărul de ani lucraţi) la
care se adaugă veniturile provenite din proprietăţi. Consumul nu va putea în principiu depăşi acest
venit total.
Privind a doua problemă, cea a distribuţiei consumului pe durata întregii vieţi a individului,
Modigliani porneşte de la ipoteza că acesta va alege alternativa unui consum relativ constant pe
toata perioada de viaţă.
În ceea ce priveşte economisirea, teoria ciclului de viaţă arată că indivizii economisesc în
perioada în care muncesc. Ei economisesc mult, atunci când veniturile lor sunt mari în comparaţie
cu media întregii vieţi şi fac economii negative (cheltuiesc), atunci când venitul lor este sub această
medie.
Existenţa unui astfel de ciclu de viaţă este demonstrată de către evoluţia structurii
patrimoniului în cursul vieţii individului.
a) la început, acesta achiziţionează ceea ce se poate numi “active de folosinţă”, care procură
servicii şi nu o rentabilitate monetară. Sunt cumpărate bunuri de folosinţă îndelungată pentru cămin
(inclusiv autovehicule), implicit şi locuinţa şi se constituie câteva active financiare de rezervă (cu
rol de protecţie) cum ar fi lichidităţi la bănci şi/sau asigurări de viaţă.
b) doar mai târziu apare interesul pentru adevaratele “active financiare”, adică acele active
care au ca şi obiectiv procurarea unei rentabilităţi monetare, putând include în patrimoniul respectiv
şi imobilele destinate închirierii şi valorile mobiliare.
Eficienţa pieţelor financiare
Cunoaşterea dezvoltării pieţelor financiare este din ce în ce mai interesantă şi importantă

deoarece adecvarea acestora la realitate devine cu fiecare zi din ce în ce mai evidentă, pe măsură ce
comportamentul actorilor implicaţi şi condiţiile de funcţionare a pieţelor devin din ce în ce mai
eficiente în sens economic.
Teoria financiară indică faptul că într-o „piaţă eficientă, toate informaţiile disponibile asupra
valorilor mobiliare, asupra pieţei şi economiei sunt reflectate instantaneu în curs”3. În general,
cursul unui activ trebuie să fie cât mai apropiat de valoarea sa reală sau intrinsecă. Concurenţa
acerbă dintre investitori, pentru a-şi maximiza câştigurile este aceea care duce cursul activelor
financiare foarte aproape de valoarea lor intrinsecă.
Cercetarea eficienţei pieţelor presupune verificarea independenţei ratelor de rentabilitate succesive
ale activelor financiare, comportamentul acestora cu ocazia diferitelor evenimente financiare
ocazionale (distribuirea de acţiuni gratuite), creşterea beneficiilor, introducerea acţiunilor în bursă.
Acţiunea investitorilor în căutarea profiturilor excepţionale este aceea care face piaţa mai eficientă.
Între cele două mari orientări pe plan mondial: o piaţă totalmente eficientă sau o piaţă unde să se
poată realiza la infinit „lovituri” financiare fără nici un risc, realitatea se situează mult mai aproape
de primul model.
Cu prioritate, gestionarea portofoliului presupune o evaluare şi o bună gestiune a riscurilor.
În limbajul economiştilor, „o piaţă perfectă va fi aceea în care preţul activelor financiare dă indicaţii
corecte asupra alocării resurselor”.4
O piaţă eficientă înseamnă că dacă aceasta este dominantă de un număr mare de investitori activi şi
bine informaţi, este foarte dificil să descoperi portiţe inedite care să-ţi permită să „baţi” sistematic
piaţa.
Dezvoltarea unei pieţe financiare poate fi apreciată pe două planuri:
1. volumul emisiunilor, în speţă a acţiunilor şi obligaţiunilor; numărul admiterilor la cota
oficială sau pe piaţa extrabursieră; numărul de linii de cotaţie; volumul tranzacţiilor pe
diferitele pieţe; creşterea cursurilor şi a capitalizării bursiere.
2. introducerea noilor instrumente bursiere.
Conceptul de eficienţă a pieţelor financiare are cel puţin trei dimensiuni: eficienţa
informaţională, comportamentul raţional al actorilor şi eficienţa organizatorică.
a) Eficienţa informaţională
Reprezintă actualizarea conceptului de piaţă perfectă din secolul al XIX-lea. Conform
acestei accepţiuni, o piaţă va fi eficientă dacă ansamblul informaţiilor pertinente asupra evoluţiei
activelor financiare care sunt negociate se găsesc instantaneu reflectate în curs.
3
Vezi: Bertrand Jacquillat et Bruno Solnik, Marches financiers – gestion de portefeuile et de risques, Ed. Dunod, 1996
4
Vezi: Ion Stancu, Finanţe, Ed. Economică, 2004.
O astfel de piaţă include deci imediat consecinţele evenimentelor trecute şi reflectă precis
anticipaţiile exprimate asupra evenimentelor viitoare.
Astfel, preţul unui activ financiar este întotdeauna o estimare neinfluenţată de valoarea sa
intrinsecă. Este imposibil să prevezi variaţiile viitoare deoarece toate evenimentele cunoscute sau
anticipate sunt deja integrate în preţul actual, un singur eveniment neprevăzut putând să-l modifice
instantaneu. Concurenţa dintre diverşii investitori este aceea care face ca rapid, fiecare titlu
financiar să fie cotat la preţul său real, care depinde de caracteristicile sale şi de risc. Astfel, chiar şi
cel mai ignorant dintre investitori poate avea încredere în piaţă şi să aleagă simplu, caracteristicile şi
nivelul de risc dorit.
Acest concept de piaţă informaţional eficientă are implicaţii serioase pentru gestionarea
portofoliilor. Doar investitorii care dispun de informaţii privilegiate pot pretinde că vor putea realiza
câştiguri anormale.
b) Comportamentul raţional al actorilor pieţei

O piaţă de active financiare este eficace doar dacă preţul activelor reflectă speranţele de
venituri viitoare la care dau dreptul, conform principiilor tradiţionale de evaluare.
Pieţele financiare sunt eficiente în măsura în care preţul activelor care sunt cotate sunt determinate
doar în funcţie de anticipaţiile raţionale pe care le au investitorii privind veniturile lor viitoare.
Spre deosebire de această concepţie, Tobin susţine teoria conform căreia “cursul acţiunii
astăzi, este egal cu valoarea actualizată a fluxurilor de venit viitoare anticipate”. Dar este evident
faptul că speculaţiile pe piaţă amplifică mult variaţia dividendelor şi a beneficiilor, fluctuaţiile
cursului acţiunilor arătând că aceasta variază considerabil în sus sau în jos, între limite nejustificate
de anticipările raţionale bazate pe caracteristicile lor fundamentale.
De asemenea, Keynes aseamănă funcţionarea pieţelor financiare cu un “concurs organizat de presă,
în care concurenţii trebuie să aleagă dintre sute de fotografii pe cele mai frumoase şase fete; premiul
va fi dat aceluia a cărui alegere va corespunde cel mai mult alegerilor ansamblului celorlalţi şi nu
proprilor preferinţe. Astfel, fiecare va căuta să anticipeze gusturile celorlalaţi jucători şi reciproc,
astfel toţi îşi vor folosi inteligenţa pentru a prevedea ceea ce opinia medie crede că reprezintă media
opiniilor.”
Toate aceste încercări care nu sunt legate de anticiparea raţională a veniturilor, toate aceste
speculaţii asupra speculaţiilor celorlalţi operatori, adaugă o variaţie suplimentară la cea normală a
cursurilor de pe piaţă, generând aşa numitele „bule speculative care deformează interpretarea pieţei.
Piaţa devine astfel ineficientă.”
Acest lucru implică în gestionarea portofoliilor utilizarea de metode bazate pe ştiinţa
comportamentului de grup în locul modelelor financiare raţionale. În planul organizării pieţelor
financiare, aceasta justifică tendinţele actuale de dereglementare.
c) Eficienţa funcţională
Piaţa financiară deţine un loc din ce în ce mai important în cadrul sistemului financiar.
Aceasta derivă din faptul că piaţa permite împărţirea riscurilor şi transferul acestora către aceia care
sunt cei mai capabili şi mai dispuşi să le suporte. De asemenea, ea permite direcţionarea
economiilor mobilizate către destinaţii mai productive, asigurându-le în acelaşi timp lichiditatea.
Acest ansamblu de funcţii antrenează tranzacţii voluminoase atât la nivelul pieţei primare, de
emisiune, cât şi a celui al pieţei secundare.
Această eficienţă funcţională nu poate fi depăşită de eficienţa informaţională, care
interesează în primul rând pe cei care gestionează un portofoliu. Ea le oferă indicaţiile necesare
pentru a putea „bate piaţa” şi le determină capacitatea.
Fiecare titlu urmează mai mult sau mai puţin tendinţele pieţei. Când piaţa este în urcare, rare sunt
valorile care nu înregistrează o creştere a cursului.
Oricine gestionează un portofoliu cunoaşte următoarele:
 variaţia fiecărei valori este mai mult sau mai puţin legată de cea a pieţei. Sunt puţine valorile
care urcă într-o bursă în scădere şi invers;
 unele valori sunt mai volatile, mai sensibile decăt altele la mişcările pieţei. Volatilitatea unei
valori descrie gradul său de sensibilitate la mişcările pieţei.
Această relaţie între rentabilitatea unei valori şi rentabilitatea indicelui general al valorilor
mobiliare poartă denumirea de model de piaţă.
Fiecare titlu poate varia datorită riscului pieţei, iar cele mai volatile sunt influenţate şi de
evenimentele particulare proprii societăţii respective – acesta este riscul specific.
Cel mai cunoscut model care descrie rentabilitatea şi riscul unei investiţii în valorile
mobiliare este „modelul de piaţă” (elaborat de Makowitz între 1952 şi dezvoltat de Sharpe în 1964).
Ideea care stă la baza acestui model este aceea că fluctuaţiile cursului valorilor mobiliare sunt
datorate influenţei pieţei în general şi unor cauze specifice fiecărei valori mobiliare.
Modelul descompune variabilitatea totală a unei acţiuni în două:
 o parte, datorită influenţei pieţei: este riscul sistematic sau nondiversificabil;
 altă parte datorată caracteristicilor specifice acţiunii, corespunde variaţiilor de curs care îi
sunt specifice. Acesta este riscul specific sau diversificabil.
Se mai numeşte risc nesistematic sau individual. El poate fi descompus în risc propriu specific
acţiunii şi în risc datorat caracteristicilor sectorului sau sectoarelor industriei căreia îi aparţine
întreprinderea emitentă a acţiunii.
Riscul unui portofoliu depinde în primă instanţă de numărul de titluri componente.
Bineînţeles că numărul de valori incluse într-un portofoliu nu reprezintă unica măsură a
diversificării acestuia. Un portofoliu a cărui valoare este egal împărţită între 10 titluri va fi apriori
mai bine diversificat decât un portofoliu unde 90 % din sumă este investită într-o valoare, iar restul
este repartizat între celelalte 9 titluri. Pe de altă parte, unele titluri au un risc specific mai mic decât
altele. Este evident că un portofoliu compus din acţiuni reprezentând societăţi recunoscute şi
importante va fi mai puţin riscant decât un portofoliu de talie similară care grupează mici societăţi
de cotă inferioară. De asemenea un portofoliu diversificat este mai puţin riscant decât un portofoliu
unde acţiunile aparţin aceluiaşi sector.
Există trei principale stiluri de a gestiona portofoliile în lume: gestiune pasivă, gestiunea
activă şi asigurarea portofoliului.
A. Gestiunea pasivă
Are ca şi obiectiv fundamental duplicarea exactă a unui anumit indice, oricare ar fi orizontul
plasamentului.
Succesul adus de acest tip de gestiune, în special în ţările anglo-saxone, este legat de
eficienţa pieţelor financiare şi de confirmarea sa în practică.
Studii empirice 5, efectuate în special în S.U.A., au arătat că majoritatea instrumentelor de
gestiune colectivă nu au putut să „bată” indicele valorilor, oricare ar fi perioada istorică de referinţă.
Acest lucru este adevărat deoarece cheltuielile de tranzacţionare şi diversele comisioane sunt
defalcate în rezultatele gestionării, iar ceea ce interesează în primul rând clientul este rezultatul net
şi nu cel brut al investiţiilor sale.
În altă ordine de idei, avantajul gestiunii pasive este dublu: deoarece cei care gestioneaza un
portofoliu nu fac nici un „pariu” cu piaţa, performaţa brută a gestiunii lor va fi foarte apropiată de
aceea a indicelui pe care încearcă să-l duplice. Apoi, această formă de gestionare nu pretinde
competenţe particulare decât rigoare statistică şi nu genereaza decât putine tranzacţii, costul
tranzacţiilor şi al cheltuielilor de gestionare care le sunt asociate, sunt foarte reduse. De asemenea,
performanţa netă pentru investitor este foarte apropiată de performanţa brută realizată de gestionari.
b) Gestiunea activă
5
Vezi Copeland T., Weston J.E.: „Financial theory and corporate policy”, Adison Wesley, 1983
Gestiunea dinamică constă în a face pariuri şi a investi în proporţii care nu sunt cele ale unui
indice.
În cadrul unei gestiuni internaţionale, gestionarea activă constă în a decide asupra raportului
optim de alocare a fondurilor între marile monede şi pieţe financiare.
În cadrul strict naţional, gestiunea activă priveşte repartizarea profitului pe clase de active,
simplificand – proporţia: acţiuni - obligatiuni - bonuri de tezaur şi selecţia titlurilor în interiorul
fiecărei clase.
Gestiunea activă constă în a alege titlurile în funcţie de valoarea câtorva atribute
caracteristice acestora: lichiditatea, PER, rendament, sectorul economic sau riscul, deoarece
gestionarul estimează că titlurile avănd anumite caractaristici vor fi mai bune decât restul pieţei. O
caracteristică ce interesează foarte mult un gestionar este gradul de sub sau supraevaluare a unui
titlu. El trebuie să se concentreze pe determinarea valorii reale în funcţie de propria sa evaluare.
Deoarece o gestiune activă este agresivă, gestionarul trebuie să fie perfect conştient de
riscurile pe care şi le asumă.
Gestionarea portofoliului nu trebuie să se bazeze doar pe previzionarea cursului sau pe o
căutare incertă a rentabilităţii. Trebuie ţinut cont şi de incertitudinea legată de previziunile făcte şi
de riscul de a realiza pierderi (deci de a nu proteja economiile).
Riscul unei investiţii este legat de probabilitatea de a nu realiza rentabilitatea sperată.
Datorită relaţiei de concordanţă între valorile cotate pe aceeaşi piaţă, toate valorile reacţionează de
aceeaşi manieră la anumite informaţii. Fiecare valoare, în funcţie de caracteristicile sale amplifică
sau minimizează fluctuaţiile pieţei. coeficientul β exprimă această amplificare. Riscul unei valori se
poate descompune într-un risc de piaţă, comun tuturor valorilor şi într-un risc specific fiecarei valori
legat de venitul generat de aceasta, de gestionarea sa, de concurenţă. Cel din urmă poate dispare
printr-o bună diversificare a portofoliului (legea numerelor mari), din contră riscul de piaţa, comun
tuturor valorilor nu poate fi eliminat. Riscul specific unui portofoliu descreşte rapid cu numărul de
linii din acest portofoliu, iar o bună diversificare este atinsă cu un număr de linii relativ mic (30-50).
“Este un rezultat convenabil pentru un gestionar care poate de asemenea obţine o bună reducere a
amplitudinii fluctuaţiilor portofoliului său sperând într-o performaţă superioară realizată din cateva
valori. „atent selecţionate”.6
O bună diversificare reduce riscul fără a diminua rentabilitatea. Este convenabilă de
asemenea includerea de valori străine în portofoliu, chiar dacă riscul de schimb sau sensibilitatea
anumitor pieţe par să militeze împotriva diversificării internaţionale. De asemenea obligaţiunile
6
Vezi: Patrick Navatte, Instruments et marches finaciers, Ed. Litec 1992, Paris
treubuie incluse într-un portofoliu ca o alternativă de diversificare, chiar dacă nu se prevede o
scădere a ratei dobânzii sau a cursurilor acţiunilor.
Într-un portofoliu suficient diversificat, rămâne valabil doar riscul de piaţă sau riscul
sistematic. Un portofoliu poate fi mai mult sau mai puţin „agresiv” sau „defensiv” în funcţie de
volatilitatea β valorilor selecţionate.
Teoria modernă este bazată pe o analiză în termen de anticipare a rentabilităţii şi riscului.
Cursul bursier al fiecărei valori va trebui ajustat până ce rentabilitatea sperată pentru un titlu este
suficientă (prima de risc) şi proporţională cu riscul sistematic sau β al acestei valori.
Pe o piaţă eficientă, un investitor speră într-o performanţă superioară unui plasament fără
risc. Mărimea primei de risc depinde de volatilitatea acţiunii şi deci de riscul său. Valorile de
creştere care au un β mai ridicat trebuie să furnizeze o rentabilitate mai ridicată dar mai incertă.
Testele realizate pe perioade foarte lungi confirmă relaţia liniară rentabilitate – volatilitate.
Într-o piaţă perfectă eficientă, o rentabilitate mai mare nu poate fi obţinută decât asumându-ţi un
risc mai ridicat.
Apare ca un lucru important măsurarea corectă a riscului fiecărie valori şi prin adunarea
volatilităţilor, obţinerea riscului portofoliului. Un portofoliu cu un risc slab (puternic) reduce
(măreşte) pierderile cauzate de scăderea pieţei dar oferă o slabă (puternică) plus-valoare la creştere.
Este convenabila calcularea mărimii unui risc viitor şi nu a unui risc trecut, o determinare statistica
a lui β pe bază de date trecute nu este interessantă decât în măsura în care furnizează indicii valabile
asupra riscului prezent sau viitor, deci din raţiuni structurale sau datorită unor erori de măsurare β
acţiunilor individuale nu sunt stabile.
De obicei, erorile de măsurare se compensează şi calcularea riscului trecut a unui portofoliu
furnizează o bună estimare a riscului său viitor. Un analist financuar poate ajusta β istorice, plecând
de la anticipările sale şi de la cunoaşterea evenimentelor recente. Gestiunea activă în cadrul
naţional, constă de obicei în a determina un „mix” optim într-un portofoliu între activele riscante şi
cele puţin riscante şi de a selecţiona titlurile pe care analiza financiară fundamentală le consideră ca
fiind subevaluate.
Pe o piaţă eficientă, nu este posibil să „baţi” piaţa (după ajustările pentru risc). Pentru un
nivel de risc dat, trebuie ştiut dacă performanţele unui portofoliu sunt superioare faţă de β pieţei. De
fapt o strategie simplă de investiţie constă în a investi într-un portofoliu foarte bine diversificat
(„piaţa”) şi a atinge nivelul său de risc plasând o parte din fonduri în lichidităţi. Performanţa
minimă pe care o putem cere de la un fond bine gestionat este de a realiza cel puţin tot atât, la un
risc egal, ca şi această strategie simplă.
Pe termen scurt performanţa poate fi inferioară celei normale, datorită ghinionului şi nu unei
proaste gestionări. Pe termen lung, factorul hazard dispare pentru legea numerelor mari.
Noile tehnici de gestiune apărute sunt veritabile mijloace de asigurare a portofoliului în

sensul că ele nu încearcă să garanteze o rentabilitate minimă, ci urmăresc să ajute clientul să profite
de o crestere a acţiunilor, obligaţiunilor etc. Unele dintre aceste tehnici utilizează acţiunile şi
obligaţiunile şi bonurile de tezaur. Dacă acest contract de asigurare a portofoliului caută să ofere
clientului un profit de pe urma creşterii pieţei acţiunilor, o asemenea gestiune se va baza pe o
reglare dinamică a proporţiilor investiţiilor în acţiuni şi în bonuri de tezaur. Aceste proporţii sunt
valabile în timp în funcţie de un număr de parametri: plafonul de scadenţă maxim propus de
investitori, orizontul de plasament pe parcursul căreia este valabilă „garanţia”, volatilitatea
acţiunilor şi ratei dobânzii, cheltuielile de tranzacţionare şi bineînţeles, evoluţia indicelui acţiunii pe
timpul perioadei de plasament.
Proporţia investiţiei in actiuni sporeste odată cu creşterea acţiunilor şi invers.
Numeroase alte strategii de plasament vizează ajustarea profitului rentabilitate / risc de
portofoliu în funcţie de evoluţia pieţelor. Sunt modele de repartiţie între diverse clase de active
(acţiuni, obligaţiuni) fără a selecţiona titlurile individual şi / sau repartiţia optimă este modificată
sistematic (mecanic) după evoluţia cursului.
În ziua de astăzi, este necesară orientarea spre o gestiune pe termen lung ţinând cont de risc.
Micul investitor trebuie să deţină un portofoliu diversificat şi să neglijeze speculaţiile sau arbitrajele
care nu fac decât să-i sporească costurile. Fondurile de investiţii trebuie să se orienteze spre un
sistem integrat şi coerent de gestionare a averii, cautând să protejeze sau să fructifice economiile şi
să nu dea „lovituri”, după inspiraţia sau visurile fiecărui gestionar de portofoliu.
Organismele de plasament colectiv
Plasamentele în valori mobiliare nu semnifică doar cumpărarea unei acţiuni sau obligaţiuni, dar şi
administrarea unui portofoliu, adică a unui ansamblu de titluri financiare. Prima problemă care
trebuie să o rezolve investitorul este de a şti ce modalitate de gestionare a portofoliului va alege.
Aceasta deoarece persoanele fizice care doresc să-şi plaseze economiile în bursă au la dispoziţie
următoarele variante de gestionare a plasamentelor lor:
a) administrarea directă şi personală a portofoliului.
Această modalitate de gestionare a averii îi oferă, în principiu, celui care o practică o serie
de avantaje care 7 nu pot fi trecute cu vederea;
7
Vezi: Elena şi Anton Drăgoescu, „Pieţe financiare primare şi secundare şi operaţiuni de bursă”, Ed. Mesagerul, Cluj –
Napoca, 1995
- posibilitatea unei adaptări optime a structurii portofoliului deţinut la nevoile şi
dorinţele sale;
- este cea mai ieftină formă de administrare a portofoliului.
Pe de altă parte, pentru ca această gestionare directă să aibă succes este nevoie ca
investitorul să posede o sursă importantă. În acelaşi timp persoana respectivă trebuie să aibă
cunoştinţe temeinice privind mecanismele bursiere şi este necesar să urmărească în permanenţă
evoluţia pieţei, pentru a putea efectua ajustările care se impun în structura portofoliului.
b) gestionarea „cu mandat” a portofoliului, prin care investitorul se adresează unei societăţi
de bursă sau departamentelor specializate ale băncilor, încredinţîndu-le acestora sarcina
administrării conturilor sale de valori mobiliare. Reprezintă cea mai costisitoare modalitate de
administrare a portofoliului., iar fondurile de care trebuie să dispună investiorul respectiv sunt
însemnate.
c) Gestionarea „delegată” sub forma plasamentelor colective în fonduri de investiţii.

Aceste investiţii presupun atragerea banilor de la mai mulţi investitori (persoane fizice sau
juridice) şi plasarea acestora în comun, în mod mai avantajos decât ar putea-o face fiecare investitor
în parte. 8
Apariţia fondurilor de investiţii ca forme de plasament colectiv a economiilor populaţiei sau
firmelor a oferit o nouă alternativă de investire celor care fără a deţine în mod expres sume mari de
bani, au dorit să participe la roadele aduse de către un portofoliu însemnat şi diversificat ca
structură.
Din punct de vedere al evoluţiei istorice a organismelor de plasament colectiv, menţionăm
că scoţienii au inventat pe la 1870 formula fondurilor de investiţii închise. Ideea de bază consta în
faptul că cei cu economii reduse le îndredinţau unor trusturi (trusts) gestionate de sopecialişti care
care le plasau în bursă. Capitalul fondurilor era fix, iar intrarea sau ieşirea din fond se efectua prin
intermediul bursei unde titlurile emise de către acesta erau cotate.
Americanii sunt cei care au descoperit inovaţia care explică succesul mondial al formulei: o
structură deschisă a capitalului. În 1924, Massachusetts Investors Trust din Boston a adoptat o idee
relativ simplă: emiterea continuă de titluri de participare şi răscumpărarea celor vechi, fără a apela
la bursă.
Fondurile deschise (contrar celor inchise) au supravieţuit crahului bursier din 1929 şi s-au
dezvoltat rapid după 1945, răspândindu-se în lumea întregă.
8
Vezi C. Pop, P. Ungureanu „Societăţi de intermediere financiară”, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1999.
Societăţile sau fondurile deschise de investiţii (mutual funds în SUA, S.I.C.A.V în Franţa) pot din
punct de vedere juridic să vândă sau răscumpere acţiunile lor în continuu, iar capitalul lor este
variabil. Acţiunile emise nu au o valoare nominală sau facială, deoarece valoarea lor reală rezultă
din cursurile bursiere ale titlurilor deţinute de ele şi din raportul dintre titlurile subscrise sau
răscumpărate de către fond. Din punct de vedere economic un astfel de fond este un intermediar
financiar: el oferă un titlu în schimbul unor lichidităţi pe care le plasează în bursă cu scopul
constituirii unor portofolii de valori mobiliare, a căror administrare este scopul existenţei sale.
Fondurile comune de plasament (sau „open and mutual funds”) sunt fonduri deschise de
investiţii care reprezintă ele însele o inovaţie juridică: în fapt este vorba de un sistem de indiviziune
permanentă gestionat de către o societate de administrare (trust). Altfel spus, un astfel de fond nu
are personalitate juridică proprie. În dreptul european, indiviziunea reprezintă un caz de drept precar
şi anarhic în care orice decizie trebuie luată în unanimitate, iar partajul poate fi cerut în orice
moment. Ca o rezultantă în cazul fondurilor comune de plasament s-a instituit principiul
permanenţei fondurilor şi s-a creat procedura de retragere: dacă unul dintre investitori pleacă, alţii
vin şi indiviziunea se păstrează.
Gestionarea fondului este încredinţată unui trust (semnifică încredere), compus de fapt din
două entităţi:
- o societate de administrare, constituită sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni al
cărei obiect de activitate se referă exclusiv la gestiunea uneia sau mai multor fonduri
comune de plasament;
- un aşa- zis „controlor”, care este de fapt depozitarul portofoliului, el realizând toate
operaţiunile ce ţin de executarea ordinelor de cumpărare şi vânzare sau de păstrarea
titlurilor. Rolul său de supervizare constă în faptul că trebuie să verifice dacă
operaţiunile cerute de către societatea de administrare sunt conforme cu
reglementările legale.
Unitatea 2
Plasamentele în instrumente de piaţă monetară
Deoarece am prezentat pe larg posibilităţile de plasament oferite de către piaţa financiară şi

principalele componente ale acesteia, în acest capitol vom încerca să creăm un tablou al opţiunilor
de investire pe piaţa creditului, cealaltă parte a pieţei de capital, conform structurării efectuate în
capitolul anterior.
Astfel, plasamentele în produse ale pieţei monetare constituie şi în prezent atât în România,
cât şi în străinătate baza patrimoniului financiar al populaţiei. Produsele de trezorerie şi de
economisire contractuală răspund în acest sens satisfacerii unei duble nevoi fundamentale:
lichiditatea şi siguranţa. Aceste plasamente disponibile în orice moment şi care prezintă un risc
scăzut de pierdere a capitalului, oferă o rată de randament fixă sau variabilă apropiată de ratele
obţinute pe piaţa financiară pe termen scurt. Prin urmare obiectivul realizării unei rentabilităţi
maxime nu este cel prioritar.
Scopul obţinerii unei lichidităţi cât mai ridicate a investiţiei este satisfăcut prin aceea că
disponibilitatea capitalului plasat este imediată în majoritatea plasamentelor bancare la vedere sau
pe termen. Această proprietate de recuperare rapidă a capitalului trebuie însă privită in corelaţie cu
condiţiile financiare referitoare la rambursarea anticipată a acestuia.
Celălalt obiectiv primordial urmărit de către investitor, cel de a obţine o siguranţă ridicată a
plasamentului este satisfăcut de garantarea investiţiei sale. Această parte îmbracă forma garantării
capitalului şi / sau a ratelor dobânzii şi trebuie de asemenea analizată în raport cu condiţiile
financiare de mobilizare a capitalului.
Astfel, atât libretele de economii cât şi majoritatea certificatelor de depozit beneficiază de
această dublă garanţie, indiferent de durata plasamentului.
În cazul aşa-numitelor „produse de economisire contractuală”, reprezentate cel puţin la noi
de depozitele la vedere sau la termen, operează în principiu o garantare a rambursării capitalului
investit, indiferent de durata investiţiei. Pe de altă parte, intervine o rambursare degresivă în caz de
rambursare anticipată (la depozitele la termen), ale cărei condiţii sunt fixate contractual.
În Franţa există o mare varietate de produse de investiţii oferite de către piaţa monetară, care
pot fi grupate în cinci mari categorii: 9
a) plasamente lichide: libretele de economii
b) economisirea de precauţie (sau contractuală)
c) economisirea – credit (sau „economisirea – proiect”)
d) plasamente de piaţă (sensibile la variaţia ratelor)
e) plasamente nebancare (bonuri de capitalizare, împrumuturi între particulari etc.)
a) Libretele pot fi emise de către case de economii, bănci de depozit, Poştă, etc. care au ca
trăsătură comună aplicarea principiului rambursării la vedere. Deşi fondurile nu sunt exigibile decât
după un interval de 15 zile, în practică rambursarea nu a fost invocată decât extrem de rar pe
parcursul acestei perioade, astfel că fondurile sunt în principiu disponibile la vedere.
9
Vezi: Bessis, Joel: „Gestion des risques et gestion actif – pasif des banques”, Ed. Dalloz, 1995
Randamentele sunt exprimate în rate nominale iar la sfârşitul fiecărui an dobânda cuvenită
se capitalizează. Un aspect interesant este reprezentat de faptul că legislaţia franceză prevede o
renumerare minimă a libretelor de economii stabilită la o rată egală cu cea a inflaţiei +1%.
În schimb limita maximă nu este fixată, ofertanţii având totală libertate în acest sens.
b) Această economisire de precauţie regrupează plasamentele bancare pe termen scurt şi
mediu ale căror condiţii de renumerare, durată şi rambursare anticipată, sunt fixate contractual.
Ele pot lua forma depozitelor bancare sau a unor titluri de credit la ordin sau la purtător.
Aceste plasamente sunt în general subscrise pentru scadenţe cuprinse între una până la 60 de luni,
putând face oricând obiectul unei rambursări iar dobânzile cuvenite pot să fie vărsate în avans sau
capitalizate. Rambursarea anticipată nu duce la piederea capitalului, doar la reducerea condiţiilor de
renumerare în funcţie de durata efectivă a plasamentului.
c) Economisirea - credit are la bază principiul care pretinde condiţionarea acordării unui
credit de constituirea unei economisiri prealabile, care să reprezinte premisa autofinaţării parţiale
sau integrale a unei investiţii ulterioare. În acest mecanism modalităţile de finanţare, respectiv
durata şi cuantumul creditării sunt determinate în raport de economisirea realizată anterior. Cele mai
cunoscute regimuri de economisire ce pot fi incluse în această categorie sunt aşa – numitele conturi
sau „planuri de economii locuinţă” şi „planul de economii întreprindere”. Acestea au ca şi obiectiv
achiziţia, construcţia sau repararea unei locuinţe, respectiv crearea sau relansarea unei firme, sunt
reprezentate de un maxim de două conturi pentru fiecare domiciliu fiscal, având fiecare un plafon
de maxim 100 mii euro şi care după opt ani de la constituire sunt exonerate de la impozitare, cu
excepţia renunţării la împrumut.
d) Plasamentele de piaţă iau postura certificatelor de depozit negociabile emise de bănci
precum şi a fondurilor de trezorerie înfiinţate şi gestionate de către acestea.
Cele dintâi reprezintă echivalentul unui depozit la termen constituit la o instituţie de credit
cu o durată şi rată a dobânzii predeterminate. În cazul în care deţinătorul titlului doreşte să-şi
recupereze investiţia înainte de scadenţă certificatul de depozit nu face obiectul unei rambursări
anticipate cu reducerea ratei iniţiale, ci a unei negocieri pe o piaţă secundară organizată, asigurată
de către bănci şi de instituţii financiare.
Fondurile de trezorerie sunt fonduri de investiţii ale băncilor pe piaţa financiară care au ca şi
scop constituirea unui portofoliu de valori mobiliare cu grad de risc scăzut şi puţin sensibile la
fluctuaţiile pieţei precum: bonuri sau certificate de trezorerie emise de către stat, obligaţiuni cu rată
variabilă sau revizuibilă, obligaţiuni cu rată fixă apropiate de scadenţă etc.
Obiectivul acestor fonduri este acela de a oferi un randament apropiat de ratele monetare
fără restricţii ce ţin de durata plasamentului şi pentru o investiţie cu un cuantum redus.
Certificatele de depozit sau titlurile emise de către fondurile de trezorerie sunt emise în
marea lor majoritate la purtător, ceea ce le conferă avantajul “discretiei”de care beneficiază
deţinătorul lor vis – a – vis de autorităţile fiscale.
e) Economisirea nonbancară reprezintă o modalitate de plasare a resurselor băneşti
disponibile în schimbul unei renumerări sub forma unei dobânzi şi se concretizează în
împrumuturile între particulari sau în existenţa conturilor curente „asociaţi”. Cele dintâi se practică
atât în cadrul familiei cât şi între persoane între care nu există o legătură de rudenie, ci doar o
relaţie contractuală. În cazul împrumuturilor în familie, din motive de echitate şi de protecţie în
relaţiile familiale dar şi de natură fiscală este de dorit înregistrarea datoriei şi autentificarea ei.
Împrumuturile între particulari (practicate pe scară largă, dar neoficial şi la noi, de către cămătari)
sunt în general operaţiuni de plasament pe termen scurt, cu o rată de randament şi un efect de levier
considerabile. Ele au la bază o garanţie ipotecară obligatorie, iar pentru sume ce depăşesc 15 mii
euro este necesară în plus o cauţiune bancară. Gradul de fiscalizare este în schimb unul ridicat.
Conturile curente „asociaţi” reprezintă sumele pe care asociaţii le lasă sau le pun la
dispoziţia societăţii în afară de partea lor de capital. Contul curent poate fi deci considerat atât ca un
mod de finanţare a întreprinderii cât şi un mod de plasare a disponibilităţilor patronului firmei sau a
asociaţilor. Această posibilitate de plasament duce la apariţia unei confuzii între patrimoniul privat
şi cel profesional al întreprinzătorilor cu consecinţe în special de natură fiscală.
Produse şi servicii oferite de către societăţile bancare din România
O delimitare strictă din punct de vedere conceptual între noţiunea de produs şi cea de serviciu a fost
întotdeauna greu de realizat.
Astfel, într-o accepţiune generală produsul poate desemna tot ceea ce poate fi oferit pe piaţă,
având capacitatea de a satisface o necesitate sau dorinţă 10. Serviciul a fost de regulă definit ca o
activitate umană în cursul căreia o persoană efectuează o sarcină în contul alteia.11 Ceea ce
reuneşte cele două noţiuni este finalilitatea acestora, ambele au ca şi obiectiv fundamental
satisfacerea nevoilor clienţilor. În domeniul bancar, ceea ce se oferă clienţilor sunt de fapt serviciile.
Spre exemplificare cardul reprezintă un produs tangibil care trebuie însă privit din perspectiva
avantajelor pe care le oferă şi care formează serviciile, precum: liniile de credit, transfer de fonduri,
statut de client preferenţial etc.
Deoarece obiectul demersului nostru îl reprezintă analizarea opţiunilor de plasament oferite
populaţiei, vom prezenta în continuare doar acea parte din produsele şi serviciile bancare care
vizează nemijlocit economiile acesteia.
10
Vezi „Marketing – ghid groups The Economist”, Ed, Nemira, 1998
11
Vezi: Kotler Ph., „Principiile marketingului”, Ed. Teora, 1998
În perioada comunistă singura instituţie menită deservirii în acest scop a populaţiei a fost
Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Obiectivul acesteia era „dezvoltarea în rândurile populaţiei a
spiritului de economisire şi de buna gospodărire a banilor, păstrarea disponibilităţilor băneşti ale
populaţiei şi efectuarea decontărilor în legătură cu aceste disponibilităţi”12, fiind unică instituţie
autorizată să primească sume spre consemnare.
Acest monopol a fost înlocuit după 1989 cu apariţia unei pieţe concurenţiale pe care au
început să activeze din ce în ce mai multe bănci comerciale de stat sau private, româneşti sau
străine. Cadrul legislativ a fost adoptat la condiţiile unei economii de piaţă, iar în prezent băncile
pot efectua o gamă largă de activităţi precum:13
- acceptarea de depozite
- contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de comerţ;
- emiterea şi gestionarea instrumentelor de plată şi de credit;
- plăţi şi decontări;
- leasing financiar;
- transferări de fonduri;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propiu sau în contul clienţilor cu cecuri, cambii, valută, valori mobiliare,
metale preţioase etc.;
- încheierea de casete de siguranţă;
- consultanţă financiar bancară.
Diversitatea activităţilor bancare permise prin lege băncilor comerciale le-a dat acestora
posibilitatea ofertării unei game foarte largi de produse şi servicii, fiind în măsură să-şi canalizeze
fiecare dintre ele preferinţele în funcţie de propria orientare şi strategie adoptată. Sfera de servicii şi
produse a luat amploare şi ca urmare a deschiderii societăţii româneşti spre exterior, a cunoaşterii şi
a creşterii pretenţiilor populaţiei faţă de astfel de servicii.
În activitatea bancară, operaţiunile active prin care banca îşi angajează resursele în vederea
obţinerii de profit sunt în interdependenţă cu operaţiunile pasive, de constituire a resurselor. Între
acestea, atragerea economiilor populaţiei ocupă un loc important, înscriindu-se în activitatea de
„retail” a băncilor. Astfel, „retail-bankingul” se adresează persoanelor fizice care dispun de resuse
băneşti sau care au nevoie de aceste resurse şi doresc să le obţină.14
La serviciile şi produsele bancare tradiţionale precum:
- deschiderea de conturi bancare de depozit;
12
Vezi Decretul numărul.371/1958 privind organizarea şi funcţionarea CEC
13
Vezi art. 8 din Legea bancară numărul.58 / 1998.
14
Vezi Ungureanu Pavel, „Banking – produse şi operaţiuni bancare”, Ed. Dacia, 2001
- emiterea de certificate de depozit;
- operaţiuni cu titluri de stat etc.
s-au adăugat o serie de produse şi servicii moderne de genul:
- private banking: plasamente colective în valori mobiliare, credit şi gestiune fiduciară
(disponibilităţile clientului sau întreg patrimoniul său sunt puse la dispoziţia băncii pentru
plasamente în credite, în numele băncii);
- bancassurance – lansarea unor produse investiţionale care să răspundă nevoilor clienţilor de a
avea acces concomitent la servicii bancare şi de asigurare prin intermediul unei singure
instituţii.
Din perspectiva populaţiei cele mai cunoscute şi solicitate rămân în continuare depozitele
bancare. Existenţa acestora reprezintă una din cele mai importante căi de constituire a resurselor de
creditare ale băncilor. Pentru depunători ele sunt creanţe creditoare faţă de bancă, mijoace de plată
pe care le pot utiliza în orice moment.
În funcţie de natura lor şi termenul pentru care se constituie, depozitele pot fi clasificate în:
a) depozite la vedere – principală calitate a acestora este elasticitatea, în sensul că deţinătorii
pot dispune în orice moment de utilizarea lor. Perioada de păstrare a banilor în bancă nu este
determinată cu exactitate, regula de bază fiind aceea că trebuie să fie de cel puţin o zi lucrătoare.
Prin cont se pot derula operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar şi prin virament şi reprezintă în
principiu cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale. Acestea trebuie însă să le utilizeze cu
prudenţă, încadrându-se în limitele soldului mediu permanent, care exprimă posibilităţile de
fructificare a depozitelor la vedere prin folosirea lor ca resurse de creditare. Suma minimă de
deschidere a unui cont de depozit la vedere se stabileşte prin regulamentul intern al fiecărei bănci.
Dobânda este variabilă, modificându-se în funcţie de condiţiile de pe piaţă. Comisionul de
deschidere al unui cont se percepe o singură dată indiferent de numărul conturilor care se deschid,
iar pentru operaţii de alimentare de cont în general nu se percep comisioane.
b) Depozite la termen – acestea se caracterizează printr-o stabilitate mai mare în timp, iar
potrivit convenţiei încheiate între deponent şi bancă se pot deschide pe termenul cuprins într-o lună
până la un an. În principiu în contul respectiv nu se pot efectua alte operaţiuni decât cele de
constituire şi lichidare a depozitului.
În funcţie de condiţiile convenite între bancă şi client se pot identifica mai multe tipuri de
depozite la termen:15
- depozitul clasic: la care dobânda se calculează şi se bonifică în ziua următoare expirării
depozitului, iar la expirare suma depusă plus dobânda se transferă în contul de disponibil.
15
Vezi Ungureanu P., „Banking – produse şi servicii bancare”, Ed. Dacia, 2001
- depozitul flexibil: în acest caz durata depozitului nu este stipulată în contract, banii pot fi
retraşi oricând, benficiind de dobânda din contract pentru lunile întregi şi de dobânda la vedere
pentru fracţiunile de lună.
Dobânda poate fi fixă sau variabilă, caz în care ea se calculează şi bonifică la expirarea
perioadei. Există de asemenea posibilitatea capitalizării dobânzii, la sfârşitul fiecărei luni aceasta
adăugându-se la depozit şi mărind astfel baza de calcul pentru noua dobândă.
Aceste conturi pot fi deschise de orice persoană fizică majoră rezidentă (în cazul conturilor
în lei) sau nerezidentă în România.
Deschiderea contului (în cazul depozitelor în valută) precum şi alimentarea acestuia
nu sunt în general comisionate.
În majoritatea cazurilor, cu excepţia depozitelor flexibile, dacă deponentul retrage parţial
sau integral suma din contul de depozit la termen înainte de scadenţă, acesta va fi considerat cont la
vedere, iar dobânda se calculează şi se bonifică la nivelul ratei stabilite pentru depozitele la vedere,
începând cu data constituirii depozitului.
În afară de posibilitatea oferită clienţilor de a-şi fructifica economiile pe care le
deţin, obţinând un câştig sub formă de dobândă, băncile mai acordă populaţiei o serie de avantaje
precum:
- păstrarea secretului privind numele depunătorilor şi operaţiunile efectuate în numele acestora,
mărimea sumelor economisite etc. Încălcarea dispoziţiilor privind secretul operaţiunilor
constituite dealtfel infracţiune de divulgare a unor secrete privind interesele obşteşti şi este
prevăzută ca atare în Codul Penal.
- dreptul de împuternicire a altor persoane să dispună de sumele păstrate în conturi la bănci.
Astfel titularii de cont pot sub forma unei „clauze de împuternicire” să mandateze şi alte
persoane să dispună de sumele existente în cont, mergând până la lichidarea depozitului.
- dreptul de a introduce dispoziţie testamentară asupra sumelor depuse. Printr-un înscris în fişa
de cont a titularului. dreptul de dispoziţie poate fi acordat oricărei persoane. Depunerile asupra
cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de bancă moştenitorilor legali.
- imprescriptibilitatea depunerilor, a dobânzilor şi câştigurilor. Conform legii clienţii băncilor au
dreptul să dispună, după cum cred de cuviinţă, pe timp nelimitat de sumele depuse. De aceeaşi
dispoziţie se beneficiază şi în cazul dobânzilor, acestea putând fi încasate, ca şi depunerile,
oricând de titular sau moştenitor.
- garantarea depozitelor – conform legii numărul. 88 / 1997 toate depozitele la vedere şi la
termen, inclusiv sumele deţinute în conturile de card sau sub formă de certificate de depozit
sunt garantate de către Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, în limita unui plafon
maxim în vigoare la data declarării falimentului băncii, valabil la nivelul întregii ţări, mărimea
acestuia fiind indexată semestrial şi situându-se în a doua jumătate a anului 2007 la 20 mii de
euro.
În ceea ce priveşte certificatul de depozit acesta se prezintă ca unul din cele mai atractive
instrumente de economisire de pe piaţa monetară românească, atât datorită dobânzilor oferite, cât şi
uşurinţei cu care poate fi folosit.
Majoritatea băncilor existente în România oferă acest tip de produs, posesorii de economii
putând alege oferta pe care o consideră cea mai adaptată la nevoile şi dorinţele lor. La baza deciziei
de a investi într-unul sau altul din aceste certificate stau o serie de criterii de selecţie dintre care cele
mai importante sunt mărimea dobânzii şi perioada după care respectivul certificat va fi răscumpărat
de bancă.
Pentru a intra în posesia unui astfel de instrument investiţional este suficient în majoritatea
cazurilor ca potenţialul doritor să se prezinte la ghişeul bancii şi să ceară certificatul pe care l-a ales,
achitând în schimb o anumită sumă de bani. Aceasta poate fi privit ca o chitanţă pe care banca o
emite în favoarea unei persoane care a depus la unul din ghişeele sale o anumită sumă şi pentru
pentru care respectivul depunător primeşte, după un anumit timp, o dobândă. Aceste „chitanţe” sunt
tipărite pe o hârtie specială şi conţin o serie de elemente de siguranţă destinate evitării conrtrafacerii
lor.
După un anumit interval de timp (perioada după care certificatul este răscumpărat de bancă),
posesorul se prezintă din nou la unul din ghişeele băncii (unele bănci cer ca pentru anumite tipuri de
certificate posesorul să meargă la acelaşi ghişeu de unde a fost achiziţionat respectivul certificat), de
unde va primi fie suma depusă la care se adaugă o dobândă (din care se scad comisioanele băncii),
fie o sumă mai mare decât cea depusă iniţial de posesor (în cazul certificatelor de depozit cu
discont), tranzacţia finală dintre bancă şi depunător (primirea de către acesta a sumei cuvenite)
purtând numele de răscumpărare.
Certificatele de depozit pot fi nominative (nu pot fi răscumpărate decât de persoana care este
trecută pe respectivul certificat), sau nenominative (la purtător). Acestea din urmă se împart în
certificate nenominative obişnuite (pot fi răscumpărate de posesorul lor, indiferent cine este acesta
şi indiferent de modalitatea prin care a intrat în posesia lor) şi nenominative cu parolă, care pot fi
răscumpărate de orice persoană care deţine hârtia de valoare şi cunoaşte parola.
Avantajul certificatelor nominative este că se evită apariţia unor situaţii neplăcute pentru
deponent ca urmare a pierderii sau furtului înscrisurilor şi că sunt garantate de către Fondul de
Garantare a Depozitelor. Cele nenominative, deşi negarantate pot fi transformate mult mai uşor în
numerar decât cele nominative.
Răscumpărarea certificatelor de depozit, în cazul în care posesorul lor e nevoit să le
preschimbe în numerar, poate fi făcută fie la termenul stabilit iniţial, fie mai devreme, în acest caz
fiecare bancă alegându-si modul în care perfectează tranzacţia. De regulă, dacă răscumpărarea se
face înainte de scadenţă, bancă fie nu acordă nici o dobândă, fie bonifică depozitul cu o dobândă
mai mică (de obicei, cea practicată la vedere).
Potenţialii investitori trebuie să se intereseze şi în legătură cu locul unde pot răscumpăra
certificatele deţinute. Unele bănci nu acceptă răscumpărarea decât la sucursalele de unde au fost
cumpărate înscrisurile. Altele, percep comision în cazul răscumpărării certificatelor de la altă
unitate teritorială decât cea emitentă. Nivelul dobânzii poate fi socotit atractiv, mai ales pentru acele
certificate emise pe termen lung, dacă ţinem seama că la majoritatea, aceasta nu se modifică pe
toată perioada existenţei respectivului certificat. De asemenea dobânda este în general una
superioară depozitelor la termen cu aceeaşi perioadă.
În ceea ce priveşte cardurile, deşi acestea sunt în primul rând instrumente de plată universal
recunoscute şi acceptate, ele pot fi considerate într-o oarecare măsură şi instrumente de
economisire. Aceasta deoarece pentru disponibilităţile din contul de card banca bonifică dobânda
aferentă acestui tip de cont. Dacă la aceasta adăugăm unul din avantajele tipice pentru carduri, acela
că deţinătorul acestora poate dispune în orice moment, 24 din 24, şapte zile din şapte, de
disponibilul aflat în contul de card, acest instrument de plată apare ca o soluţie interesantă pentru
păstrarea economiilor, în special pe termen scurt.
Referitor la operaţiunile ce ţin de „private banking”, în ţările dezvoltate acestea constau în
faptul că banca oferă clientului un ansamblu de produse şi servicii bancare si financiare de bază şi
periferice, corelate între ele. Spre exemplificare banca poate gestiona pe o perioadă de timp limitată
o serie de fonduri pe care clienţii i le pun la dispoziţie în vederea plasări lor pe piaţa financiară şi /
sau monetară. Ele iau forma unor portofolii în componenţa cărora intră diverse tipuri de valori de
piaţă, cărora li se asociază diferite grade de risc. De exemplu, un portofoliu cu risc minim poate
conţine: 50% credite bancare, 20% valori mobiliare, 20% valori imobiliare, 10% lichidităţi. În acest
scop principalele bănci deţin şi câte o societate de servicii de investiţii financiare subsidiară.
Tot în cadrul preocupărilor băncilor de a oferi clienţilor noi produse şi servicii se înscrie şi
activitatea de bancasigurare (bancassurance) despre care am amintit deja. Acesta reprezintă o
asigurare de viaţă de tip „unit linked” şi poate fi asimilat cu un produs investiţional pe termen
mediu şi lung.
Efectele publice – alternativă de economisire oferită de către stat
Intr-o economie de piaţă o soluţie demnă de luat în seamă de către posesorii de resurse băneşti
disponibile, fie ei persoane fizice sau juridice, o reprezintă efectele publice. Acestea sunt înscrisuri
emise de către stat care exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantate în mod expres şi
necondiţionat de către acesta şi care servesc la contractarea unui imprumut de stat. Acesta din urmă Commented [ODP1]:
reprezintă un instrument de politică financiară ce are menirea de a repartiza între perioadele

prezente şi cele viitoare sarcinile rezultate din efectuarea unor cheltuieli publice care nu pot fi
acoperite din taxele sau impozitele curente, sau din alte surse ordinare ale bugetului de stat.
Motivaţia apelului la aceste venituri extraordinare o reprezintă atât existenţa dezechilibrului
bugetelor cât şi necesităţile de trezorerie ale autorităţilor publice centrale sau locale.
Titlurile de stat se prezintă sub forma certificatelor de trezorerie, certificatelor de depozit cu
dobândă ale statului, bonurilor de tezaur şi obligaţiunilor de stat, constituind împrumuturi ale
statului în moneda naţională şi / sau în valută, pe termen scurt, mediu şi lung.
Certificatele de trezorerie reprezintă în fapt titluri financiare emise de către stat pentru a-şi
acoperi, prin împrumut, necesităţi financiare pe termen scurt (maxim un an de zile).
Termenele standard de scadenţa sunt de 91 zile, 182 zile şi 364 de zile indicându-se de
asemenea datele de subscripţie şi termenul de răscumpărare. Titlurile se emit în formă nominală şi
cuprind cuponul (matca) şi certificatul de trezorerie propriu-zis. Se pun în vânzare în numerar şi
prin virament din conturile personale deschise la bănci, iar dobânda este fixă şi indicată în
prospectul de emisiune.
Referitor la certificatele de depozit ale statului acestea sunt instrumente de credit
specifice pieţei româneşti şi au fost emise pentru prima oară în ianuarie 1998. Ele se adresează
exclusiv populaţiei (persoane fizice rezidente în România) şi-au fost puse în circulaţie pentru
perioade de timp de 90 de zile. La scadenţă posesorul certificatului primeşte valoarea nominală
(preţul de achiziţie) plus dobânda aferentă, specificată în prospectul de emisiune. Spre deosebire de
ţările cu o tradiţie bursieră recunoscută în România nu exită o piaţă secundară a acestor instrumente.
În schimb, la fel ca şi în cazul altor titluri de stat dobânda încasată de investitor nu este supusă
impozitării.
Interesant de remarcat este faptul că statul român a oferit populaţiei în perioada 1998 – 2001
certificate de trezorerie sau de depozit cu o rată a dobânzii mai mare decât rata dobânzii oferite de
băncile comerciale, fapt greu de întâlnit în practica internaţională şi teoria economică. Peste tot în
lume rata dobânzii aferentă instrumentelor guvernamentale de credit este mai mică deoarece practic
riscul investiţional aferent este zero, de aceea acestei rate îi este asociat şi termenul de „rată fără
risc”. Explicaţia acestor decizii luate de guvernul roman constă probabil în realităţile economiei
româneşti în care principiile economice general acceptate nu sunt respectate întotdeauna. Astfel,
principiul care pretinde că riscul este direct proporţional cu câştigul nu se aplică în acest caz.
Acest raport excelent rentabilitate – risc a compensat din plin unele neajunsuri legate
de investiţiile în aceste titluri, precum:
- scadenţa la 90 de zile şi pierderea implicită a dobânzii în caz de răscumpărare anticipată;
- reţea de distribuţie teritorială insuficient dezvoltată;
- lipsa unei pieţe secundare pentru aceste titluri, cu consecinţe directe asupra lichidităţii
acestora.
În ceea ce priveşte alte tipuri de efecte publice destinate populaţiei care pot fi emise de către
stat, acestea sunt reprezentate de către bonurile sau notele de tezaur, respectiv de obligaţiunile de
stat.
Bonurile de tezaur sunt titluri financiare de credit, negociabile emise de stat, cu perioada de
maturitate între unu şi zece ani, fiind purtătoare de dobândă.
Obligaţiunile de stat sunt instrumente de credit emise de către acesta pe perioade cuprinse în
general între 10 şi 30 de ani, negociabile şi purtătoare de dobândă. Ele pot fi împărţite în mai multe
categorii, în funcţie de tipul de garanţie care le însoţeşte, astfel:
- obligaţiuni generale – sunt acoperite cu întreaga putere de impozitare a statului emitent;
- obligaţiuni emise în baza unui impozit – sunt susţinute de un anumit impozit;
- obligaţiuni de venit – sunt acoperite de venitul obţinut prin punerea în funcţiune a obiectivului
de investiţii realizat din fondurile subscrise de către obligatari.
În ţarile în care există constituită o piaţă secundară pentru obligaţiunile de stat, cea mai mare
parte din volumul de tranzacţionare cu aceste titluri are loc în momentul oferirii spre subscriere a
acestora de către emitent. Aceasta deoarece, de obicei investitorii achiziţionează aceste valori
mobiliare cu scopul de a-şi proteja economiile şi nu pentru speculaţii.
Existenţa pieţei secundare oferă certitudinea posesorilor de obligaţiuni că îşi vor putea
recupera oricând investiţia, nefiind obligaţi să păstreze titlurile până la scadenţă. Cursul la care
cotează obligaţiunile pe piaţă este stabilit în mod evident în funcţie de raportul dintre cererea şi
oferta pentru aceste produse, determinat la rândul lui de randamentul la scadenţă al obligaţiunilor.
Acest indicator se poate calcula raportând (suma dobânzii anuale-suma amortizată sub valoarea
iniţială + suma amortizată peste valoarea iniţială) la (valoarea iniţială + valoarea curentă) / 2.
Deoarece în general rata dobânzii este fixă, înseamnă că raportul dintre cerere şi ofertă se va
reflecta în preţ, respectiv randamentul titlului. Astfel, cu cat preţul este mai mic, cu atât
randamentul obligaţiunii este mai mare.
Trebuie spus că, în România, piaţa titlurilor de stat nu cunoaşte dezvoltarea şi amplitutinea
din ţările occidentale. Din cauza condiţiilor economice specifice (rata inflaţiei ridicată) emisiunile
de titluri de stat destinate pieţei interne s-au făcut pentru termene de până la un an.
Ca atare, bonurile de tezaur şi obligaţiunile de stat nu au fost emise, până în prezent, pentru
perioadele de maturitate consacrate, prezentate anterior.
Unitatea 3
Investiţiile în produse oferite de asiguratori
În ceea ce ne priveşte, desemnăm prin asigurare de viaţă ansamblul contractelor care acoperă un risc
legat de viaţa umană:
- riscul de deces prematur, acoperit de asigurările de deces
- riscul de bătrâneţe (îmbătrânire), acoperit de contractele de viaţă.
Activitatea esenţială a asiguratorilor constă în repartiza între victime (sau beneficiarii acestora)
fondurile colectate. Deoarece prelungirea duratei de viaţă şi dezvoltarea sistemului de pensii au
generat sentimentul că riscurile de viaţă sau deces au devenit puţin importante, asiguratorii au urmat
această evoluţie sociologică, adaptând gama lor de produse la noile preocupări ale clienţilor.
Asocierea contractelor de viaţă şi de deces permite în prezent operatorilor de pe piaţă să
propună noi formule care apar ca şi operaţiuni de plasament pur şi simplu. Un asigurat poate în fapt
să subscrie:
- o asigurare în caz de viaţă care îi garantează un capital dacă este în viaţă la scadenţa contractului
(dar nimic, dacă decedează)
- o asigurare în caz de deces care garantează un capital persoanei în cauză (beneficiarilor) dacă
moare înainte de scadenţă (dar nimic dacă e în viaţă).
Această tehnică este în prezent larg răspândită sub forma asigurărilor mixte, respectiv a
contractelor de viaţă cu capital variabil (de tip “unit linked”). Aceste montaje financiare permit
depăşirea componenţei de “asigurare” strictă şi sunt prezentate în general ca operaţiuni de
economisire. În consecinţă, astăzi, contractele de viaţă răspund la o dublă problemă:
- prevederea sau acoperirea unui risc legat de viaţa umană (deces, invaliditate, boală)
- economisire prin capitalizare, sub forma unei investiţii realizată în special în produse financiare.
Obiectivele urmărite de către asigurat, când aceasta încheie un anumit contract, pot fi
următoarele:
a) acoperirea unui risc legat de viaţă, precum:
- riscul de a deceda prea devreme şi de a lăsa familia într-o situaţie financiară precară
- riscul de a deceda prea “târziu”, după ce a consumat toată capacitatea sa financiară.
b) operaţiune de economisire
Evoluţia tehnicilor de gestiune a contractelor de asigurare de viaţă, permite asimilarea
acestora unor plasante cu capitalizare.
Avantajele fiscale de care se bucură (exonerarea fiscală a dobânzii capitalizate şi / sau a
sumei asigurate, deducerea din impozitul pe venit a sumelor subscrise etc.) fac aceste contracte
foarte atractive pentru cei care economisesc şi sunt în activitate, care încearcă să favorizeze
creşterea capitalului investit, necăutând obţinerea unui venit imediat.
c) transmiterea unui patrimoniu
În ceea ce priveşte drepturile de succesiune, contractele de asigurări de viaţă beneficiază în
multe ţări de importante avantaje (reduceri sau scutiri), ceea ce ne permite să le considerăm ca
plasamente patrimoniale semnificative, cu un rol în creştere.
5.2. Produse ale asigurării de viaţă
Există trei mari categorii de produse de asigurare de viaţă:

a) contracte de asigurare în caz de deces
b) contracte de asigurare în caz de viaţă
c) contracte de asigurări mixte.
a) În această primă familie, putem include în primul rând aşa numita “asigurare temporară de
deces”. Acest tip de contract fără componentă de capitalizare, acoperă decesul ce survine înainte de
termenul stipulat în aranjament şi asigură beneficiarul de vărsarea unui capital sau a unei rente.
Asigurarea temporară este un contract de prevedere foarte răspândit. Preţul ei (prima) este
determinat de riscul acoperit de asigurator (capital asigurat, vârstă, stare de sănătate), în funcţie de
studii statistice sintetizată în tabele de mortalitate. Diferite aranjamente posibile permit adaptarea
contractului obiectivelor urmărite. De exemplu, se poate prevede forma unei rente pentru educaţie,
vârstă în cazul decesului unui părinte, pe timpul perioadei şcolare a unui copil. De asemenea, des
întâlnite sunt “asigurările temporare de viaţă întreagă” cu sau fără contra-asigurare. În primul caz,
putem cita exemplul aşa – numitelor contracte de asigurare temporare de grup, subscrise în cadrul
profesional, cu scadenţă la vârsta de pensie. În al doilea caz, contractul acoperă decesul asiguratului
indiferent de dată şi asigură beneficiarului vărsarea unui capital sau a unei rente.
b) În această categorie includem în primul rând produsul vedetă al asigurărilor de viaţă, aşa-
numitul “contract de asigurare cu capital variabil”. Acest statut este justificat prin faptul că
asiguratul sau beneficiarul său este sigur de recuperarea unui minim garantat din sumele vărsate.
Contractul permite celui ce subscrie:
- în caz de viaţă la scadenţă, vărsarea unui capital
- în caz de deces înainte de scadenţă, rambursarea totală sau parţială a primelor vărsate sau a
capitalului acumulat.
Nu este nevoie să intervină riscul asigurat, rentabilitatea capitalului investit este prezentată ca un
plasament financiar însoţit de avantaje fiscale pentru investitor, individualizat în funcţie de nevoile
acestuia: operaţiune de economisire, mijloc de reducere a gradului de impozitare, mijloc de
transmitere a unor drepturi, mijloc de pregătire a pensiei datorită supleţei la scadenţă a contractului
(capital sau rentă) etc.
La acest produs se mai adaugă contractele de rentă imediată sau variabilă. În primul caz este
asigurată vărsarea imediată a unei rente (în general viagere) contra plăţii unei prime unice.
Constituie un răspuns modern şi bine adaptat la nevoile patrimoniale legate de finanţarea
pensiei. Sunt vizate în special persoane fără urmaşi care vor să-şi procure un venit regulat vărsând
în schimb un capital în general însemnat.
În a doua variantă, asigură vărsarea unei rente temporare (pe timpul unei perioade
determinate) sau viagere (până la decesul contractantului), începând cu o dată prestabilită.
Ea poate fi însoţită de o clauză care să prevadă plata rentei în beneficiul soţului
supravieţuitor, ceea ce o face un excelent suport de investiţie patrimonială.
c) Asigurările mixte acoperă atât riscul de viaţă cât şi cel de deces, cuprinzând o asigurare
temporară de deces la care se adaugă o asigurare cu capital variabil. Asiguratul sau beneficiarii săi
sunt deci siguri că vor beneficia de una sau alta dintre prestaţii. În funcţie de scopul urmărit,
economisire sau prevedere, cel care subscrie va putea privilegia una sau alta dintre acoperiri. Există
mai multe variante de asigurări mixte:
- asigurarea mixtă ordinară – oferă prestaţii echivalente în caz de viaţă sau de deces
- asigurarea mixtă combinată – în acest caz “capitalul - viaţă” – diferă de “capitalul - deces”. În
general clientul evaluează greşit raportul dintre partea de economisire şi cea de protecţie,
cuprinsă în primă.
- Asigurarea la termen fix – prevede vărsarea unui capital la o dată fixă, indiferent dacă asiguratul
este sau nu în viaţă la momentul respectiv. Această variantă permite procurarea fondurilor
necesare în vederea acoperirii unor cheltuieli prevăzute a se efectua la o dată sau pentru o
perioadă predeterminate (ex: finanţarea studiilor copilului).
De asemenea, în afara obligaţiilor contractuale inerente unui produs de asigurare de viaţă, se
mai întâlnesc deseori la diversele contracte o serie de garanţii colaterale:
- în caz de invaliditate temporară se poate suspenda plata primelor sau deschide dreptul la
vărsarea unei rente temporare
- invaliditatea totală sau definitivă să fie asimilată cu un deces
- dublarea capitalului în caz de deces prin accident sau triplarea acestuia dacă decesul a survenit
ca urmare a unui accident de circulaţie
- incapacitatea de muncă prelungită (inclusiv datorită şomajului) care să dea dreptul la vărsarea
unor indemnizaţii periodice sau la exonerarea de plata primelor
- subscrierea unui capital pentru două persoane, care să asigure vărsarea unei sume după decesul
unuia dintre soţi (prime) sau după decesul fiecăruia (poliţă cu dublu efect).
O grupare a contractelor enumerate deja, în funcţie de obiectivul urmărit de către asigurat se
poate prezenta astfel:
Obiectiv Produs oferit Observaţii

1) Prevedere
- securitatea familiei - Asigurare temporară de - cu clauză de
deces beneficiu “soţ” sau
- Rentă imediată sau “copil”
variabilă
- Asigurare ce acoperă un
împrumut ipotecar - finanţare studii copii
- Asigurare la termen fix
2) Economisire
- economie fiscală - Asigurare cu capital - supleţe la scadenţă
- economisire pensie variabil - se profită de evoluţia
- capitalizare - Rente unui sector
- anonimat - Asigurări mixte (imobiliar, pieţe
- Bonuri de capitalizare financiare etc.)
- trebuie evaluat costul
fiscal al anonimatului
3) Transmitere a - Asigurare de viaţă întreagă - presupune o
patrimoniului economisire regulată
înainte de 60 – 65 de ani.
4) Venituri suplimentare - Rentă viageră imediată - pentru cei care
regulate beneficiază de venituri în
scădere (pensionari).
O problemă importantă în care fiecărui produs de asigurare este reprezentată de modul de
calcul al primei. Principiul de bază este acela care pretinde ca în determinarea mărimii primei să se
facă apel simultan la tehnici de repartiţie şi de capitalizare.
Astfel, tehnica de repartiţie ceea ce ca şi menire mutualizarea riscului, ţine seama de
activitatea asiguratului şi constă în a repartiza doar între cei la care s-a produs riscul asigurat
primele vărsate de către ansamblul aderenţilor.
Probabilitatea realizării riscului, speranţa de viaţă sau riscul de deces reprezintă date
statistice furnizate de către tabelele de mortalitate.
În ceea ce priveşte tehnica de capitalizare, aceasta ţine cont de rentabilitatea plasării
primelor vărsate.
Astfel, prima vărsată sau prima comercială cuprinde:
a) cheltuieli de gestiune – acestea reprezintă în general un procentaj din fiecare primă vărsată. În
practică, unele contracte afectează primele iniţiale doar pentru acoperirea acestor cheltuieli, în
schimb primele ulterioare fiind integral investite (tehnica preînregistrării) ceea ce este foarte
penalizant pentru asiguraţi în caz de răscumpărare anticipată. O altă variantă aplicabilă în special la
contractele cu vocaţie de economisire constă în prelevarea pe parcurs a cheltuielilor respective,
acestea fiind fixate pe toată durata de viaţă a contractului.
b) prima pură, care integrează următorii parametrii:
- capital asigurat
- durata contractului
- riscul asiguratului
În cazul contractelor de viaţă sau de deces pure, riscul asiguratului este calculat după statisticile
incluse în tabelele de mortalitate (de exemplu, pentru 100000 de născuţi se dă numărul de
supravieţuitori la o vârstă dată de 30, 40, 70, 100 de ani, diferenţiat în funcţie de sex) în vigoare în
prezent şi în funcţie de ponderări proprii fiecărei societăţi de asigurare.
O altă problemă importantă este aceea privind protecţia capitalului contra eroziunii
monetare. În cazul contractelor de asigurare de viaţă cu vocaţie de prevedere şi/sau de economisire
trebuie ţinut seama în primul rând că acestea sunt subscrise pentru perioade relativ lungi.
Contează prin urmare a le asigura o bună protecţie contra deprecierii monetare prin mijloace
legale şi contractuale.
Soluţia cea mai la îndemână este cea a revalorizării contractului şi ea constă într-o creştere
proporţională a primelor şi a capitalului garantat. Contrar aparenţelor, această operaţiune nu
penalizează asiguratul, deoarece se produce o majorare corespunzătoare a economiei realizate de
acesta precum şi a garanţiilor oferite. Creşterea primelor va anticipa pe cea a puterii de cumpărare,
putându-se utiliza mai multe metode:
- revalorizarea după un indice
- revalorizare pe baza unei rate contractuale
- revalorizarea primei cu rata de participare la beneficii etc.
Deseori un asigurator poate propune contracte indexate în funcţie de evoluţia unor acţiuni,
obligaţiuni sau a unui coş de valori mobiliare. Se poate deci “găzdui” un portofoliu bursier într-un
contract de asigurare de viaţă. Fac parte din aşa-numita categorie a “fondurilor dedicate” şi prezintă
riscuri care nu sunt de neglijat. În vederea diminuării acestora la nivel acceptabil sunt propuse
“contracte multisuport” care permit adaptarea la toate pieţele (obligatară, a acţiunilor, imobiliară) şi
care oferă posibilitatea asiguratului să efectueze o realocare a capitalului acumulat pe diferitele
opţiuni de plasament în funcţie de nevoile şi obiectivele sale prezente, riscul pe care şi-l poate
asuma.
Rezumat:
În acest modul sunt prezentate principale caracteristici şi modul de realizare al plasamentelor pe
piaţa finaciară, respective în produse investiţionale de genul valorilor mobiliare, dar şi instrumentele
de economisire oferite de către bănci sau organisme de plasament colectiv.
Bibliografie:
Surse citate:
Bertrand Jacquillat et Bruno Solnik, Marches financiers – gestion de portefeuile et de risques, Ed.
Dunod, 1996
Ion Stancu, Finanţe, Ed. Economică, 2004.
Copeland T., Weston J.E.: „Financial theory and corporate policy”, Adison Wesley, 1983
Patrick Navatte, Instruments et marches finaciers, Ed. Litec 1992, Paris
Elena şi Anton Drăgoescu, „Pieţe financiare primare şi secundare şi operaţiuni de bursă”, Ed.
Mesagerul, Cluj – Napoca, 1995
C. Pop, P. Ungureanu „Societăţi de intermediere financiară”, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1999.
Bessis, Joel: „Gestion des risques et gestion actif – pasif des banques”, Ed. Dalloz, 1995
Marketing – ghid groups The Economist”, Ed, Nemira, 1998
Kotler Ph., „Principiile marketingului”, Ed. Teora, 1998
Decretul numărul.371/1958 privind organizarea şi funcţionarea CEC
art. 8 din Legea bancară numărul.58 / 1998.
Ungureanu Pavel, „Banking – produse şi operaţiuni bancare”, Ed. Dacia, 2001
1. Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Produse, costuri şi performanţe bancare, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
4. Condor Ioan, Drept fiscal şi financiar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1996
New-York, 2002
7. Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, N-Y, 1999
8. Sease Douglas, Prestbo John, Guide to making investment decision, Prentice Hall, N-Y, 1999
10. Tulai Horia, Pieţe financiare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
1. Anghelache Gabriela, Piaţa de capital: caracteristici,evoluţie, tranzacţii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
3. Moran Kate, Investment appraisal, Pearson Education, London, 2000
4. Stancu Ioan, Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
5. Ungureanu Pavel, Pop Cornelia, Societăţi de intermediere financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1999
Modulul 3
PLASAMENTELE ÎN ACTIVE NONFINANCIARE
Parcurgerea acestui modul ofera posibilitatea masteranzilor de a dobândi o serie de cunoştinţe
aprofundate despre natura şi modul de realizare a unor investiţii non-financiare aşa cum sunt cele de
pe piaţa imobiliară, în aur, opere de artă etc.
Obiective: a. Cunoaşterea şi capacitatea de a utiliza instrumentele, tehnicile şi metodele de
gestionare a riscurilor specifice investiţiilor non-financiare;
b. Deprinderea metodelor de evaluare a investiţiilor în produse tranzacţionate pe pieţe
nereglementate;
c. Cunoaşterea modalităţilor de realizare şi gestionare a unui portofoliu diversificat de
active financiare şi non-financiare.
Concepte prezentate anterior: Piaţă eficientă, comportament raţional, bulă speculativă,
cointegrare, pieţe emergente, venture capital, corporatizare, private banking, E-banking,
bancasigurare.
Noţiuni cheie: Activ indivizibil, randament, valorizare, divizibilitate.
Unitatea 1
Investiţiile imobiliare
În principiu, investiţiile în clădiri şi într-o mică măsură în terenuri oferă pe o perioadă lungă
de timp o bună protecţie a capitalului impotriva eroziunii monetare. Ca orice investiţii ele trebuie
apreciate după trei criterii de bază: rentabilitate, risc, lichiditate.
Rentabilitatea oricărui plasament este direct legată de “buna sănătate” a pieţei respective. În
domeniul imobiliar se impune efectuarea atât a unei analize economice (clădiri de locuit, de
vacanţă, birouri, terenuri agricole, păduri, etc.) cât şi geografice (capitală, mari oraşe, mediul rural).
Fiind în general vorba de investiţii pe termen lung, analiza perspectivelor de rentabilitate implică
anticiparea pe o perioadă foarte lungă a evoluţiei pieţei, lucru greu de realizat.
În ceea ce priveşte lichiditatea, chiar dacă obiectivul recuperării rapide a investiţiei nu este
un deziderat major pentru investitor, totuşi ea reprezintă un criteriu de analiză fundamentală.
Aceasta deoarece valoarea unui activ este determinată de echilibrul dintre cererea şi oferta pe piaţă.
Astfel, pe o piaţă unde oferta depăşeşte cererea, lichiditatea nu v-a putea fi obţinută decât printr-o
reducere de preţ. În acest domeniu, rentabilitatea poate fi direct proporţională cu lichiditatea.
Rentabilitatea globală a unei investiţii în acest domeniu rezultă din însumarea ratelor de
rentabilitate aferente închirierii şi a ratei de valorizare a bunului respectiv, după deducerea
cheltuielilor cu acesta.
Prima dintre ele se obţine ca un raport între chirie şi valoarea bunului şi este mai mare la
clădirile aşa numite “profesionale” (destinate desfăşurării unor activităţi lucrative) decât la cele de
locuit sau la terenurile agricole. De asemenea ea este superioară în cazul zonelor situate în centrul
oraşului, comparativ cu cele periferice.
Potenţialul de valorizare depinde de o serie de factori care se referă la calitate sau raritate.
(exemplul investiţiilor realizate în zonele unde rezerva funciară este redusă – centrul marilor oraşe).
În funcţie de obiectivul urmărit de către investitor, acesta v-a trebui să definească tipul de
randament căutat: v-a alege între o rată de închiriere ridicată (ex: birouri) sau un potenţial de
valorizare bun (ex: imobile din marile oraşe având finisări şi dotări de calitate). De asemenea este
recomandabil să integreze incidenţa financiară şi fiscală a fiecărei opţiuni, luând în calcul
cheltuielile de gestionare, întreţinere şi reparaţii precum şi costul fiscal al investiţiei.
Spre exemplificare:
- clădirile vechi pot aduce o rentabilitate mai mare comparativ cu cele nou construite, dar pe
de altă parte cheltuielile de întreţinere, renovare etc. sunt semnificative.
- imobilele de locuit oferă o rentabilitate slabă comparativ cu imobilele profesionale
închiriate, dar presupun cheltuieli de întreţinere şi costuri fiscale mai reduse.
- terenurile beneficiază comparativ cu clădirile de cheltuieli reduse şi avantaje fiscale în
cazul transmiterii proprietăţii, în schimb randamentul în cazul închirierii este inferior.
Investitorul v-a putea să aleagă între venit şi valorizare, în funcţie de rentabilitatea sperată,
pentru fiecare tip de investiţie în domeniul imobiliar, astfel:
Tipul investiţiei Rentabilitate
Randament (chirie) Perspectivă de valorizare pe termen lung
- clădiri de locuit
- capitală şi oraşe mari mediu bună
- la ţară slab medie
- clădiri de vacanţă mediu variabilă
- birouri bun medie
- magazine ridicat variabilă
- terenuri agricole slab variabilă
- păduri slab variabilă
În ceea ce priveşte riscul, acesta se descompune la rândul lui în următoarele elemente:

- risc de venit legat de neînchriere sau de neplata chiriei;
- risc de capital legat de o scădere a cererii de pe piaţa suport, datorată excesului de
construcţii, o modificare a comportamentului utilizatorilor, reglementări restrictive, etc.;
- riscul de subdiversificare a patrimoniului, datorat sumei necesare pentru investiţie,
mărimea acesteia limitând accesul la acest tip de plasament.
Clădirile
Trebuie început prin a menţiona că investiţiile în clădiri construite sau de construit reprezintă forme
de plasament care presupun pentru cel care realizează anumite constrângeri specifice:
- este vorba de bunuri reale indivizibile care necesită existenţa unor fonduri importante;
- nu există o piaţă structurată de tip bursă, ci o multitudine de pieţe ceea ce are ca şi rezultat
o lichiditate foarte variabilă în funcţie de zona geografică,de destinaţia clădirilor precum şi
practicarea unor preţuri deseori greu de apreciat;
- randamentul imediat este în general slab datorită: ratei de închriere relativ scăzute, mai
ales la imobilele de locuit; cheltuielilor de întreţinere mari, mai ales la imobilele vechi; fiscalităţii în
creştere, etc.
În aceste condiţii, alegerea între cumpărare şi închiriere ţine de o comparaţie între
rentabilitate şi comoditate.
Majoritatea românilor sunt în prezent proprietari ai locuinţei în care domiciliază (reşedinţe
principale) datorită următoarelor cauze:
- vânzarea imediat după 1990 din raţiuni în special sociale şi politice, a unei mari părţi din
locuinţele ce se aflau în patrimoniul statului, către populaţie la preţuri mai mult decât simbolice.
Astfel, s-a ajuns ca pentu apartamente cu caracteristici similare, chiriaşii de până în anul 1989 să le
poată achiziţiona la preţuri neactualizate la inflaţie, reprezentând de multe ori echivalentul a două
sau trei salarii. Aceasta în timp ce aceia dintre români (puţini) care au avut proasta inspiraţie să
dorească un apartament proprietate personală, înainte de 1989, să achite (în general în rate,
eşalonate pe 15 – 20 de ani) un preţ care în termeni reali să fie de câteva zeci de ori mai mare;
- o mare stabilitate geografică şi profesională (excepţie făcând perioada industrializării
forţate, când oricum noii veniţi în mediul urban erau stimulaţi de către stat, inclusiv din punct de
vedere locativ să-şi permanentizeze noul statut de citadini). Trebuie menţionat aici relativul
conservatorism al românilor, care preferă stabilitatea şi aparenta siguranţă oferită de aceasta,
comparativ cu tendinţa ”migratorie“ care-i animă pe americani, de exemplu, în permanenta
căutare a acestora a celei mai bune situaţii materiale, sociale, etc.
Factorii de care se ţine seama la alegerea investiţiei sunt:
- mărimea sumei de investit sau capacitatea de economisire (la cumpărarea pe baza unui credit);
- nevoia de venituri imediate sau căutarea valorizării patrimoniului.
În ceea ce priveşte criteriile de alegere, valoarea unui bun imobiliar este legată de trei tipuri
de parametri:
- în cazul oraşelor: nivel de activitate economică; mijloace de comunicaţie; mijloace
culturale (şcoli, univesităţi, etc.);
- sectorul sau cartierul: localizare şi mediul înconjurător;
- imobilul: individual sau colectiv; nou, recent sau vechi; calităţi arhitecturale; elemente de
confort: suprafaţă număr de camere, ş.a.m.d.
Înainte de a investi trebuie să determinăm:
- regiunea: urbană (capitale, oraşe mari), rurală;
- zona: centru oraş, periferie apropiată, suburbii, localităţi satelit;
- tip de habitat: individual, colectiv;
- tip de clădire: mică sau mare suprafaţă, nouă sau veche, etc.;
- posibilităţi de închiriere: mobilată, nemobilată;
- eventuale formule particulare: ex.: case prin A.N.L.
Terenurile
Reprezintă o formă de investiţie sigură, unde trebuie făcută distincţia între terenurile destinate
construcţiilor, care sunt investiţii speculative angajate pe termen scurt, la care perspectivele sunt
direct legate de condiţiile de urbanizare ale zonei, respectiv alte investiţii funciare (terenuri agricole,
păduri), care sunt investiţii pe termen lung, a căror evoluţie depinde de date economice, sociale,
juridice şi fiscale specifice.
a) TERENURI DE CONSTRUIT
Includem în această categorie terenuri având vocaţia de a fi construite, imediat sau pe
termen cert, obiectivul investitorului fiind acela de a realiza plus-valoare cu ocazia revânzării
urmată de o operaţiune de construire.
La efectuarea unui astfel de plasament trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori:
- economici: perspectivele de urbanizare a regiunii (activităţi, demografie, mijloace de comunicaţii),
suprafaţa rezervei funciare a zonei;
- de reglementare: regulile de urbanism ce limitează libertatea în dreptul de a construi;
- fiscali: drepturi de înregistrare, impozitarea plus-valorii, etc.
Poate reprezenta o investiţie cu rezultate aleatorii, mai ales dacă integrăm în analiză şi preţul
imobilizării capitalului. De aceea, ea este recomandabilă în general profesioniştilor în construcţii.
În Bucureşti, dar şi în marile oraşe, piaţa terenurilor reprezintă cel mai activ segment al
afacerilor imobiliare, preţurile înregistrând un trend ascendent. Acest aparent paradox poate fi
explicat atât prin faptul că cererea de terenuri se concentrează cu precădere asupra celor destinate
unor construcţii industriale, cât şi modificării comportamentului doritorului de locuinţă. Acesta
renunţă treptat la a mai achiziţiona imobile vechi sau gata construite. El preferă (în măsura în care
fondurile pe care le deţine îi permit) să achiziţioneze un teren, pe care, ulterior îşi va ridica locuinţa,
într-o perioadă de timp ce poate merge până la câţiva ani buni de zile. Este socotită de către mulţi
români soluţia cea mai convenabilă menită a le îndeplini visul, acela de a avea o casă individuală.
Cu o investiţie iniţială care este de multe ori inferioară valorii unui apartament la bloc, ei pot
achiziţiona un teren şi demara lucrările de construcţie. Finalizarea acesteia v-a depinde apoi
exclusiv de fluxurile viitoare de numerar pe care le vor obţine şi implicit de capacitatea de
ecomomisire. Aceasta deoarece mulţi români sunt reticenţi în a contracta credite, preferând soluţia
autofinanţării.
b) TERENURILE AGRICOLE
În principiu acestea reprezintă bunuri reale, care nu sunt susceptibile de dispariţie şi care
oferă perspective bune chiar când mediul economic este în criză. Datorită acestor caracteristici
plasamentul în terenuri agricole este considerat unul într-o valoare refugiu (cu condiţia să fie vorba
de o investiţie patrimonială pe termen lung).
Atuurile acestei forme de plasament sunt următoarele:
- reprezintă o investiţie puţin expusă unor fluctuaţii majore de preţ;
- fiscalitate avantajoasă vis-a-vis de impozitarea veniturilor şi a drepturilor de succesiune;
- preţuri sub valoarea reală, datorate supraofertei şi recesiunii din agricultură.
Pe lângă avantajele enunţate, sunt prezente şi o serie de neajunsuri:
- risc climatic, legat de pierderi de recoltă din cauza intemperiilor;
- risc comercial, datorat evoluţiei cererii naţionale şi internaţionale de produse agricole (cu efecte
directe asupra preţurilor);
- risc de gestiune şi exploatare, astfel încât valoarea terenului este influenţată de competenţa tehnică
şi comercială a celui care îl exploatează;
- lichiditate slabă a terenurilor agricole;
- trend descendent, în termeni reali, a preţurilor terenurilor şi a veniturilor obţinute din agricultură.
Pe lângă aceste aspecte menţionate, în România piaţa este influenţată şi de o serie de
particularităţi care ţin de: situaţia juridică incertă a multor suprafeţe, fărâmiţarea excesivă a fondului
funciar, regresul din sectorul agricol şi lipsa unei politici în domeniu stimulative şi consecvente, etc.
Astfel, deşi în prezent 1 ha de teren agricol se poate cumpăra cu preţuri cuprinse între 5-15
milioane de lei ( în funcţie de zonă şi calitatea terenului), tranzacţiile care se încheie sunt puţine.
Aceasta şi pentru că lipsa titlurilor de proprietate (în multe cazuri) împiedică transcrirea tranferului
acesteia. De asemenea, fărâmiţarea în parcele mici a fondului existent face aproape imposibilă
constituirea unor ferme rentabile (cu suprafeţe de 50-100 ha) după modelul occidental, unde să se
poată practica o agricultură modernă. De aceea, puţinii investitori se concentrează asupra terenurilor
deţinute încă de stat (sub forma I.A.S., staţiunilor de cercetare şi producţie etc.). Dar şi în cazul
acestora, condiţia preluării la cumpărare a datoriilor înregistrate de către aceste societăţii
comerciale, a dus la vinderea a puţine din cele scoase la licitaţie de către Ministerul Agriculturii.
c) PĂDURILE
Au particularitatea de a fi atât o investiţie funciară cât şi una industrială. Prima apare în
situaţia în care preţul terenurilor forestiere evoluează de o manieră comparabilă cu ceea a
terenurilor agricole din zonă. Valoarea terenului depinde şi de ceea ce se găseşte în subsol, de
poziţia sa, altitudine, de condiţiile climatice care condiţionează creşterea arborilor etc.
Este şi o investiţie industrială deoarece solul produce copaci a căror vânzare (principala
sursă de venit) este adaptată cerinţelor de pe piaţă. Esenţele sunt diverse (foioase, răşinoase etc.) şi
caracteristicile fiecărui arbore diferă în ceea ce priveşte rata de creştere anuală, valoarea de piaţă,
ciclul de viaţă, ş.a.m.d. Pădurea, dacă este exploatată corect, furnizează venituri relativ modeste
comparativ cu investiţiile iniţiale, în schimb pe termen lung permite compensarea efectelor
eroziunii monetare.
Rentabilitatea plasamentului forestier este legată de următorii factori:
- evoluţia preţului solului împădurit (în general aceasta se situează între 30-50% din preţul
terenurilor arabile);
- producţia pădurii dată de tăierile periodice şi care corespunde creşterii arborilor;
- evoluţia preţului lemnului, care afectează nu doar valoarea lemnului tăiat, ci şi a stocului global de
lemn pe ”picior”;
- veniturile anexe, precum închirierea terenului pentru vânătoare, fructe de pădure, care aduc
încasări suplimentare, uneori consistente.
Ca şi la alte plasamente, în cazul pădurilor rentabilitatea se descompune în plus-valoare de
capital şi în venit din exploatare. Cea dintâi v-a fi primită la revânzarea terenului şi are la origine
creşterea preţului solului şi a valorii stocului de lemn “pe picior”. Al doilea, provine din
comercializarea buştenilor tăiaţi.
Durata investiţiei depinde de ciclul de producţie al arborilor. Deoarece acesta este pentru cei
mai mulţi de aproximativ 60 de ani, rezultă că este vorba de o operaţiune pe termen foarte lung.
De asemenea investiţiile în sectorul forestier sunt supuse şi unor constrângeri de natură
tehnică, legate de faptul că este greu de găsit o pădure de calitate şi cu dimensiuni optime. Aceasta
pentru că patrimoniul forestier este foarte fărâmiţat, iar micile parcele nu permit o gestionare
eficientă.
La acestea se adaugă o serie de constrângeri financiare, deoarece ciclurile de producţie lungi
(40-60 ani) nu generează venituri regulate, un masiv forestier v-a permite tăieri doar când populaţia
de arbori este suficient de vastă şi de diversificată.
În România există în plus şi o serie de constrângeri legate de cadrul de reglementare. În
primul rând, situaţia proprietăţii asupra pădurilor este încă neclară. Procesul de restituire a acestora,
început încă din 1990 pentru micile parcele se prelungeşte la nesfărşit, iar punerea în posesie nu
garantează şi dreptul de proprietate. De asemenea exploatarea masei lemnoase este încă supusă unor
restricţii şi supravegheată de către stat invocându-se pericolul tăierilor neraţionale. Într-adevăr
mass-media a semnalat destule cazuri de adevărate defrişări, în special în zonele de câmpie sau
luncă, unde pădurea avea şi rolul unei perdele de protecţie împotriva eroziuni solului, secetei,
inundaţiilor etc. Considerăm că în prezent un real pericol planează asupra zonelor forestiere cu un
statut incert privind regimul de proprietate, în special cele revendicate sau în curs de retrocedare şi
unde se practică furtul pe scară largă de materie lemnoasă, deseori cu sprijinul tacit şi interesat al
autorităţilor silvice locale.
Toate aceste contrângeri, la care se adaugă fărâmiţarea excesivă a domeniului forestier, lipsa
unor facilităţi acordate acelora care doresc înfiinţarea unor exploataţii moderne şi eficiente, ne
îndreptăţesc să credem că deşi este vorba investiţii pe termen lung, actualul context economic,
social, legislativ din România nu face recomandabil un astfel de plasament.
Unitatea 2
Plasamentele alternative
Aurul – un plasament refugiu
După primul război mondial, aurul a fost valorarea refugiu prin excelenţă, datorită
durabilităţii sale, anonimatului şi absenţei drepturilor de succesiune.
În ceea ce priveşte oferta de aur-metal, aceasta poate fi împărţită în două categorii:
- aşa - numita ofertă primară, de origine minieră, care provine din producţia unor state precum
Africa de Sud, Rusia, Canada, Australia, SUA, etc.
- oferta secundară care are ca şi surse, pe de o parte vânzările de aur făcute de către o serie de
organisme monetare intenaţionale şi naţionale (F.M.I., bănci centrale, Trezoreria americană) şi pe
de altă parte din recuperarea şi reciclarea metalului.
La nivelul anului 2006, oferta mondială de aur a fost următoarea:
- oferta primară: 1687 tone(concentrată în proporţie de peste 90% în producţia minieră realizată de
către cele 5 state menţionate anterior);
- oferta secundară: 465 tone (în proporţie de 100% aur reciclat, deoarece în anul respectiv nu s-au
înregistrat vânzări semnificative de aur realizate de către diversele organisme monetare);
Un total de 2.152 tone, aceasta în condiţiile în care experţii estimează că producţia totală de
aur, de la începutul timpurilor şi până în prezent s-ar situa în jurul cantităţii de 120.000 tone, din
care:
- consumat (dispărut): 40-50 mii tone;
- tezaurizat: - stocuri publice: 30-40 mii tone;
- stocuri private: 20-30 mii tone.
În ceea ce priveşte cerea de aur, în prezent ea este compusă din:
- consumul industial, care absoarbe 80% din ofertă: bijuterii, stomatologie, electronică, aeronautică
etc;
- tezaurizare (20% din ofertă) realizată de către băncile centrale şi particulare (ponderea acesteia în
cererea totală înregistrează în timp o scădere lentă, dar continuuă).
În fapt, cumpărările anuale pentru tezaurizare reprezintă o parte mică din aurul vândut în
fiecare an, dar cum aurul este ”perfect durabil”, aceste achiziţii regulate au condus la crearea de
stocuri considerabile.
Calitatea aurului este evidenţiată de către o unitate de măsură specifică, numită carat. Un
carat reprezintă 41,667 părţi aur raportat la un întreg de 1.000 părţi, ceea ce înseamnă că aurul pur
are 24 de carate (mai exact 23,9882). Aurul se aliază cu argintul sau cuprul, putând înregistra
diferite nuanţe coloristice de la arămiu închis până la argintiu (aşa numitul ”aur alb”).
Aurul fin, adică cel cu titlu de 23,99 sau 22 de carate este cel folosit la confecţionarea de
monede, lingouri sau pentru lucrări dentare. Bijuteriile sunt confecţionate fie din aur cu titlu de 18
carate, fie din cel de 14 carate. Aşa-numitul aur popular, cel cu titlu de 9 carate, este cel folosit la
confecţionarea unor bijuterii ”populare” datorită preţului accesibil, dar de proastă calitate. În fine
aurul de 8 carate este cel de uz industrial.
Aurul fin poate circula sub forma barelor din aur, cu o greutate ce variază între 10,9 kg şi
13,8 kg sau a lingourilor, care au o greutate ce poate fi cuprinsă între 995 şi 1005 grame. Însă cel
mai uzual mod de comercializare a aurului fin sunt monedele. În cadrul acestora distingem cel puţin
două categorii importante. Pe de o parte, sunt acele monede emise în general de către ţările
producătoare de aur, în serii periodice şi tiraje limitate, având forma, titlul şi greutatea garantate de
către statul emitent. Cele mai căutate sunt cele Kruger-Randul Sudafrican, American Eagle emis
începând cu anul 1986, în serii periodice de către SUA, Autralian Nugget, Canadian Maple Leaf,
etc.
Pe de altă parte, sunt acele monede emise în trecut de către o serie de state şi care erau
înzestrate la vremea respectivă cu putere circulatorie şi care constituie în prezent obiectivul
predilect de plasament al ”colecţionarilor-investitori”. Printre cele mai cunoscute sunt moneda de
20$ SUA, napoleonul (20F) francez, moneda de 50 pesos mexicani, souvereignul britanic, etc.
Marile burse afişează zilnic cotaţii pentru cele mai reprezentative piese de aur, preţul
comunicat fiind util atât colecţionarilor, cât şi profesioniştilor care intermediază tranzacţiile (agenţi
ai unor bănci, societăţi de bursă etc.).
Preţul acestor monede are ca şi caracteristică existenţa unei prime aplicate la cotaţia
internaţională a aurului, care poate fi între 10% şi 2.500% în plus faţă de contravaloarea aurului
încorporat în monedă.
Prima este egală în fapt cu diferenţa între cursul efectiv atins de o piesă de aur şi preţul ce ar
fi plătit dacă, cursul ar depinde exclusiv de greutatea aurului conţinut în monedă.
În ceea ce priveşte bijuteriile din aur, acestea prezintă pe de o parte o funcţie socială, având rolul de
afirmare a unui anumit statut al deţinătorului lor în cadrul comunutăţii şi pe de altă parte pot avea şi
funcţie de instrument de investire. Nu orice bijuterii reprezintă însă plasamente rentabile. Marea
majoritate a bijuteriilor care se vând în România, dar şi în străinătate, au o funcţie decorativă,
valoarea lor scăzând practic la jumătate imediat după ieşirea din magazin. Pentru ca o bijuterie să
fie o bună investiţie, cumpărătorul trebuie să ţină cont de câteva elemente care influenţează decisiv
valoarea piesei respective:
- vechimea şi starea generală a bijuteriei;
- numele executantului sau a casei de bijuterii;
- prezenţa pietrelor preţioase autentice, mărimea şi starea lor.
Adevăratele oportunităţi de plasament sunt bijuteriile - operă de artă, unicate sau executate
în serii mici (de până la 8 exemplare), având semnătura unor mari maeştrii sau case de bijuterii
precum: Faberge, Lalique, Cesar, Salvador Dali, Cartier, Chopard, Bulgari, etc. Fireşte
achiziţionarea unor astfel de piese presupune deţinerea unor sume considerabile.
Operele de artă
Jacques Rueff* a dat o definiţie interesantă inflaţiei: ”V-a fi inflaţie atunci când nu v-a mai fi nici o
canapea Louis XV la anticari”.
Această sintagmă face aluzie la cursa către ”bunuri reale” în perioade de creştere puternică a
preţurilor şi este adevărat faptul că mobila de epocă şi tablourile prezintă un caracter de
”durabilitate” care oferă investitorului o senzaţie de siguranţă. În ciuda acestei protecţii potenţiale
*
- istoric de artă francez, în ”Valeurs Actuelles” din 10.09.1998
împotriva creşterii preţurilor, operele de artă prezintă după părerea noastră două inconventiente
majore: o lichiditate nulă şi o rentabilitate extrem de aleatorie.
Astfel, comparaţia între preţul de cumpărare şi cel de revânzare face deseori să apară plus-
valori nominale spectaculoase. Trebuie însă înţeles că problema se pune invers: dacă plasamentul în
mobilierul vechi sau tablourile de maeştrii trebuie să aducă o rentabilitate reală, plus - valoarea
nominală trebuie să fie foarte ridicată pentru a ”bate” inflaţia pe o perioadă lungă cât şi costurile de
tranzacţionare foarte ridicate (cca.10% atât la cumpărare cât şi la revânzare), la care se adaugă
primele de asigurare de aproximativ 0.5% din valoarea estimată pentru fiecare an.
De exemplu, tabloul ”YO” de Picasso care cu 47,9 mil.USD este până în prezent (1998) al
doilea ca şi preţ din lume (după “Irişii” de Van Gogh cu 53,9 mil.USD, pictor care printre altele nu
a vândut decât un singur tablou în viaţa sa), oferă o bună ilustrare a acestei duble probleme.
Particularul care l-a achiziţionat în 1970 pentru 147.000 de lire sterline l-a revândut în 1981 cu 5,83
mil.USD. În acest context a obţinut o rată de rentabilitate nominală (fără cheltuielile de
tranzacţionare) de 16,2% pe an, dar cum rata inflaţiei în Anglia a fost pe parcursul perioadei
respective de 12,2% pe an, plasamentul său i-a adus doar 3,6% pe an (ţinând cont de cheltuielile cu
asigurările). Din contră, cumpărătorul din 1981 l-a revândut în 1989 cu 47,9mil. USD, deci o rată de
rentabilitate reală de data aceasta de 19,6% pe an.
Un studiu efectuat de către doi profesori francezi (W. Pommerehne şi B. Frey),
intitulat ”Plasamentele în pictură, un studiu empiric asupra a 350 de ani (1635-1987)”, apărut în
revista “Supplement a Investir” numărul 822 din 21 octombrie 1989, prezintă printre altele
rezultatele analizei făcute asupra a 415 tablouri semnate de pictori cunoscuţi (şi decedaţi), care au
fost deţinute cel puţin 20 de ani de către aceeaşi persoană, fiind cumpărate şi revândute în intervalul
de timp 1950-1987. Autorii studiului au calculat rata de rentabilitate reală ţinând cont de evoluţia
indicelui preţurilor în ţările respective, de cheltuielile de tranzacţionare la cumpărare şi la revânzare,
de evoluţia cursului de schimb.
Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că rentabilitatea medie a fost de 1,7% pe an, în timp
ce un plasament în titluri de stat pe termen lung, pe aceeaşi perioadă ar fi adus 2,4% pe an. De
asemenea o treime din tablouri s-au depreciat aducând o pierdere absolută deţinătorilor, iar 55% au
procurat o rată de rentabilitate anuală mai mică decât cea a împrumuturilor de stat. Rezultatele sunt
descurajatoare pentru cei care vor să speculeze pe piaţa de artă. În fapt este posibilă obţinerea unei
rentabilităţi foarte mari combinată cu plăcerea de a deţine şi privi aceste tablouri. Pe de altă parte,
concluzia finală a celor doi autori a fost următoarea: “cumpăraţi opere de artă pentru plăcerea
dumneavoastră, iar nepoţii dumneavoastră vor câştiga (puţin, mult sau deloc) revânzându-le”.
În ceea ce priveşte mobilierul de epocă în aceeaşi revistă ”Valuers Actuelles”se publică
regulat preţurile de cumpărare nominale şi reevaluate, precum şi preţurile de vânzare ale pieselor
care se găsesc în galeriile de artă, de-o perioadă mai mică sau mai mare de timp.
Astfel, pe acest segment de piaţă, în Franţa, etalonul este comoda stil Ludovic al XV-lea,
care cotează de regulă în galeriile de artă, la un preţ mediu de 10 până la 15 de mii de euro, fără
cheltuieli de tranzacţionare.
În România, obiectele de artă se comercializează fie prin intermediul galeriilor de artă (artă
contemporană), fie prin magazinele de tip anticariat sau a caselor de licitaţie. Nu se poate neglija
nici comerţul neorganizat, cu ajutorul anunţurilor la rubricile de mică publicitate ale ziarelor, dar în
acest caz riscul de a cumpăra contrafaceri sau obiecte lipsite de valoare artistică reală este foarte
ridicat.
Lucrările de artă sunt considerate în principiu investiţii sigure, preţul lor apreciindu-se în
timp, cu condiţia ca plasamentul să fie făcut cu pricepere. Factorul timp reprezintă în acest caz un
element important, de care trebuie ţinut cont. Aceasta deoarece dacă în cazul operelor clasice
ierarhia valorilor este clară, în privinţa operelor de artă contemporană există întodeauna riscul ca
aprecierea de care se bucură la un moment dat un artist să fie una conjuncturală, legată de modă sau
chiar de interesele de moment ale unor persoane considerate avizate în domeniu. Istoria artei oferă
numeroase exemple ale unor artişti celebri în timpul vieţii, a căror cotă a scăzut ulterior foarte mult,
odată cu trecerea timpului şi cernerea valorilor reale de cele efemere. Bineînţeles că şi situaţia
inversă este des întâlnită şi chiar mai mediatizată, creeându-se în multe cazuri impresia că este
nevoie ca un artist să dispară fizic, pentru a-i fi recunoscută valoarea.
Tocmai de aceea investiţiile în opere de artă nu trebuie făcute la întâmplare, pe baza flerului
sau a cotei de piaţă, înregistrate de artist la un moment dat. Pentru ca alegerea făcută la un moment
dat să nu se dovedească odată cu trecerea timpului a fi una greşită, este recomandabil ca
plasamentul să fie efectuat doar după consultarea mai multor specialişti în domeniu (părerea unuia
singur nu este suficientă, deoarece istoria artei reprezintă un sector în care factorii de natură
subiectivă au o influenţă maximă).
Pentru a diminua riscul unei opţiuni neinspirate este necesar ca obiectul de artă cumpărat să
posede un certificat de autenticitate iar achiziţia să fie făcută prin intermediul unei case de licitaţii
sau din magazinele specializate.
Specialiştii susţin că în prezent, în România, oportunităţile de plasament pe piaţa operelor de
artă, care oferă perspectivele celei mai bune rentabilităţi, inclusiv pe termen relativ scurt, sunt
tablourile clasicilor noştri. Aceasta deoarece deocamdată legislaţia interzice scoaterea obiectelor de
patrimoniu din ţară. Trebuie ţinut cont însă de faptul că procesul de armonizare al legislaţiei interne
la cea europeană va duce în câţiva ani cel mult, la circulaţia liberă pe piaţa imternaţională a operelor
de artă respective. În aceste condiţii se estimează că valoarea actuală a acestor opere subapreciată
acum, să crească în doar câţiva ani de câteva ori.
Binenţeles că aceste plasamente posibile sunt recomandabile doar celor care deţin suficienţi
bani pentru a-şi putea crea un "portofoliu" de opere de artă, suficient de diversificat, încât să le
aducă o rentabilitate sperată suficient de ridicată, în condiţii de risc acceptabile.
Plasamentele în bunuri industriale
Acest tip de investiţie practicat în mod curent în ţările occidentale constă în a cumpăra un
echipament în vederea închirierii acestuia unei întreprinderi. Sistemul prezintă un dublu avantaj:
- pentru întreprinderea care închiriază: poate să-şi dezvolte activitatea fără să caute
mijloace financiare suplimentare, evită de asemenea să-şi majoreze imobilizările cu
bunuri a căror utilizare poate fi episodică.
- Pentru cel care dă cu chirie: poate obţine o chirie ridicată.
Investitorul se transformă de fapt în întreprinzător. Lichiditatea este slabă, deseori nulă, în măsura
în care nu există nici o piaţă constituită pentru acest tip de echipamente. În ceea ce priveşte
rentabilitatea randamentul provine din închirierea materialului şi este sensibilă la conjunctura
economică. Acest randament trebuie să acopere şi deprecierea capitalului.
Riscul de neînchiriere datorat uzurii fizice şi morale (în special la echipamentele sofisticate)
poate fi acoperit prin amortizarea accelerată. De asemenea investitorii se pot asocia într-o societate
specializată în închirieri.
De regulă se investeşte în vagoane de cale ferată, fie pentru mărfuri generale sau
specializate: cisternă, frigorifice etc. sau în containere: standard (dry – box) sau speciale, adaptate
pentru transportul terestru şi maritim. În ultimul caz, deoarece containerele călătoresc în toată lumea
investitorii trebuie să ţină cont de o serie de aspecte specifice: existenţa unui risc de schimb, datorat
faptului că o parte a chiriei se plăteşte în devize; un risc de pierdere care se poate asigura şi de
asemenea de faptul că venitul nu este niciodată asigurat. Se mai investeşte de asemenea în mod
curent în baracamente pentru şantiere, macarale, mijloace de transport destinate efectuării unor
transporturi agabaritice etc.
Rezumat:
În cadrul modulului sunt trecute în revistă specificul şi tehnicile de efectuare ale unor plasamente în
active non-financiare precum cele immobile şi terenuri, în metale preţioase, bunuri industriale sau
opere de artă.
Bibliografie:
Surse citate:
Valeurs Actuelles” din 10.09.1998
1.Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

2.Basno Cezar, Dardac Nicolae, Produse, costuri şi performanţe bancare, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
3.Băjenescu Titu, ABC bursier, Editura Polirom, Iaşi, 2002
4.Condor Ioan, Drept fiscal şi financiar, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1996
5.Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundamentals of investments, Mc-Graw Hill Irwin, New-
York, 2002
6.Fisher Clayton, Cum să investeşti inteligent, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007
7.Koch Edward, DeSalvo Debra, Investing like a Pro, Alpha Books, N-Y, 1999
8.Sease Douglas, Prestbo John, Guide to making investment decision, Prentice Hall, N-Y, 1999
9.Tulai Horia, Plasamente de capital, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003
10.Tulai Horia, Pieţe financiare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
1.Anghelache Gabriela, Piaţa de capital: caracteristici,evoluţie, tranzacţii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
3.Moran Kate, Investment appraisal, Pearson Education, London, 2000
4.Stancu Ioan, Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
5.Ungureanu Pavel, Pop Cornelia, Societăţi de intermediere financiară, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1999
Modulul 4
ASPECTE JURIDICE ŞI FISCALE ALE CONSTITUIRII ŞI ADMINISTRĂRII
AVERII
Scopul acestui modul este acele de a le oferi masteranzilor o imagine globală asupra tuturor
aspectelor financiare şi legale care influenţează reyultatele unui plasament de capital: taxe şi
impozite, dar şi regimul juridic al averii.
Obiective: a. Cunoaşterea diferitelor montaje juridice care pot facilita efectuarea plasamentelor de
capital;
b. Determinarea sarcinii fiscale ce grevează veniturile şi patrimonial unei entităţi;
c. Optimizarea gestionării patrimoniului în funcţie de mediul economic şi legislativ.
Concepte prezentate anterior: Divizibilitate, aur, valuta, opere de artă, economisirea salarială.
Noţiuni cheie: Cesiune, donaţie, partaj, succesiune, impozite reale, regresivitate, impozite
personale, echitate.
Unitatea 1
Regimul proprietăţii şi transmiterii patrimoniului
Gestiunea patrimonială nu se limitează pur şi simplu la aspecte financiare: cumpărare, vânzare sau
arbitraj între diferitele bunuri existente. Administrarea averii constă şi în a lua toate măsurile
necesare privind asumarea drepturilor şi sarcinilor aferente bunurilor deţinute în prezent şi în viitor.
Trebuie după părerea noastră ţinut seama şi de o serie de dispoziţii de ordin juridic, succesoral şi
fiscal.
În materie de transmitere a patrimoniului, trebuie cunoscut, în special în cazul unui cuplu,
ceea ce aparţine fiecăruia:
a. pentru a şti de ce dispune cel cu care convieţuim
b. pentru a şti marja sa de manevră actuală în perspectiva producerii decesului uneia
dintre părţi şi a deschiderii succesiunii.
În toate ţările dezvoltate, inclusiv în România (în special în perspectiva integrării în Uniunea
Europeană şi a armonizării cadrului legislativ în acest sens), incidenţa „regimului matrimonial”
asupra repartiţiei bunurilor ce revin fiecărui soţ este o problemă jurudică esenţială a gestionării
patrimoniului.
Căsătoria are ca şi efect crearea unei noţiuni juridice: căminul şi familia. Această situaţie
provoacă efecte asupra drepturilor şi responsabilităţilor individului si afecteaza patimoniul sau.
Regimurile matrimoniale sunt statute de asociere conjugală care au ca scop definirea apartenenţei
bunurilor posedate pe timpul şi după căsătorie de fiecare dintre soţi sau în comun de aceştia. O
persoană căsătorită este obligatoriu supusă la un ansamblu de reguli care guvernează raporturile sale
pecuniare cu soţul şi terţii: este vorba de regimul matrimonial.
În cazul „uniunii libere” între două persoane trebuie precizat că în majoritatea ţărilor
europene codul civil ignoră concubinajul şi nu recunoaşte decât căsătoria. Pe de altă parte, din punct
de vedere fiscal există un tratament egal pentru cei care sunt căsătoriţi în raport cu cei care trăiesc în
concubinaj. La impozitarea averii se însumează bunurile şi se redactează o declaraţie comună.
Din punct de vedere social, sub rezerva că dovedesc faptul că trăiesc împreună (declaraţie
notarială între părţi) ei vor beneficia ca şi cei căsătoriţi de avantaje sociale precum concedii de
boală, de maternitate, etc. În scimb sunt excluşi de la „protecţia socială majoră” nebeneficiind de
pensie de urmaş. Pe plan succesoral nu se pot moşteni reciproc, iar dacă fac testamente unul în
favoarea celuilalt acestea sunt de regulă atacate în justiţie, iar taxele de succesiune sunt prohibitive.
Dacă din această uniune rezultă copii aceştia trebuie obligatoriu recunoscuţi pentru a
beneficia de o legătură legală de filiaţie. De asemenea dacă unul dintre concubini are un soţ legitim,
dar trăiesc separat, acesta îl va moşteni.
Toate aceste fapte ne îndreptăţesc să pledăm pentru alegerea regimului matrimonial
reprezentat de către căsătorie, deşi această institutie este privită în prezent în multe ţări occidentale
ca fiind anacronă şi restrictivă, din punct de vedere al libertăţii individuale.
Transmiterea patrimoniului se poate realiza în următoarele situaţii:
a) În caz de deces:
- dacă defunctul nu a luat în cursul vieţii nici o dispoziţie, se aplică legea intervenind aşa
numita succesiune nepregătită (ab intestat);
- dacă defunctul şi-a exprimat voinţa în privinţa succesiunii într-un testament şi / sau
donaţie în favoarea soţului.
b) între vii:
- prin donaţie;
- prin partaj
Transmiterea nepregătită intervine în situaţia în care a decedat o persoană care nu a
manifestat nici o voinţă pentru a dispune de bunurile sale. Partajul bunurilor care compun
succesiunea se face între persoanele desemnate de lege a-l moşteni pe defunct.
Clarificarea transmiterii patrimoniului impune deasemenea diferenţierea conceptelor de
“uzufruct” şi “nudă proprietate”. Uzufructul dă dreptul de a folosi un bun fără a putea dispune de el.
Dacă de exemplu este vorba de o casă, uzufructarul are dreptul de a locui în ea sau de a o închiria,
suportând doar cheltuielile cu reparaţiile curente , dar nu o poate vinde.
Nuda proprietate oferă dreptul de a dispune de bun, fără a-l folosi.
Soţul supravieţuitor are dreptul de uzufruct al bunurilor defunctului. Cotitatea uzufructului
variază în funcţie de calitatea şi numărul moştenitorilor direcţi ( ½ în cazul unui copil, 1/3 în cazul a
trei copii, ¼ în cazul a trei copii, etc.). Peste trei copii cota de uzufruct disponibilă pentru soţul
supravieţuitor este de minim 1/4.
În ceea ce priveşte transmiterea pregătită (prin voinţa defunctului), legea impune anumite
limite menite a împedica dezmoştenirea unor moştenitori legitimi care au drept asupra unei fracţiuni
minime din fracţiunea numită “rezervă”. Aceasta reprezintă fracţiunea minimală de care
moştenitorii rezervatari nu pot fi deposedaţi prin testament sau donaţie. Beneficiarii acesteia sunt
mai intâi descendenţi (copii, nepoţi) şi apoi ascendenţi (părinţi, bunici). Fraţii sau surorile nu sunt
niciodată rezervatari. În ceea ce priveşte copii legea înlătură distincţia între copii din căsătorie
(legitimi) şi cei din afara căsătoriei (naturali).
În cazul transmiterii pregătite nu legea, ci defunctul dă dispoziţie în timpul vieţii privind
transmiterea patrimoniului său. Pregătirea succesiunii în caz de deces poate fi efectuată atât prin
testament cât şi ca o donaţie între soţi în favoarea ultimului supravieţuitor.
Testamentul este un act prin care o persoană dispune pentru timpul când ea nu va mai fi, de
întreaga sa avere sau de o parte a ei. Este în principiu un act unilateral şi deci revocabil în orice
moment. Trebuie să se prezinte sub forma unui înscris, deoarece dispoziţiile verbale nu au valoare
juridică. El poate îmbrăca trei forme:
- autentică: în acest caz testamentul este încheiat în faţa a doi notari sau a unui notar şi doi
martori. Antrenează efectuarea unor cheltuieli dar conferă siguranţă;
- olografă: este simplă, uşor revocabilă şi gratuită. Testamentul trebuie redactat de mână,
datat şi semnat cu mâna proprie, prezentând un risc în ceea ce priveşte păstrarea lui;
- mistică: este o formă desuetă care presupune ca testamentul să fie scris de persoana
respectivă sau de o alta şi remis în plic închis unui notar, cu martori.
O soluţie des folosită este aşa numitul „testament - partaj”, redactat în favoarea mai multor
descendenţi, permiţând atribuirea de loturi acestora şi evitarea stării de indiviziune.
Transmiterea patrimoniului se poate face şi sub forma unei donaţii către soţul supravieţuitor
(în faţa notarului), prin încheierea unui contract de căsătorie (irevocabilă) sau în cursul căsătoriei
(revocabilă).
Precizăm că în România contractul de căsătorie a fost abrogat prin Decretul nr.32/1954
privind Codul Familiei. Considerăm că revenirea la situaţia anterioară ar prezenta atât avantajul
alinierii legislaţiei române la cea occidentală, cât şi ar oferi un mijloc eficient de protejare a
bunurilor deţinute de către fiecare soţ sau obţinute de acesta atât înainte de căsătorie, cât şi pe
timpul acesteia.
La modul general, donaţia poate fi privită ca un contract prin care donatorul (cel care
dispune de un lucru) se deposedează irevocabil şi imediat de acesta în favoarea donatarului (cel care
primeşte) care acceptă expres. Ea trebuie în mod obligatoriu formalizată în faţa unui notar. În cazul
în care există posibilitatea schimbării dispoziţiilor în viitor este recomandabilă întocmirea unui
testament sau efectuarea unei donaţii care nu produce efecte decât în momentul decesului persoanei
respective.
La baza efectuării donaţiilor stau o serie de principii generale:
- se pot face atât în favoarea moştenitorilor rezervatari cât şi a altora;
- pot să se refere la totalitatea bunurilor prezente sau la o parte dintre acestea;
- pot privi bunuri viitoare doar în cazul donaţiilor între soţi
Există de asemenea posibilitatea de a dona nuda-propietate şi de a păstra uzufructul, această
soluţie permiţând pregătirea succesiunii şi conservarea veniturilor şi folosirea bunurilor.
Prin aşa numita „clauză de returnare - convenţională”, donatorul poate prevedea
reîntoarcerea bunului donat în patrimoniul său în caz de deces al donatorului şi a descendenţilor
acestuia.
O fomă aparte a donaţiei o reprezintă cea de la „o mână la alta” prin care se pot dona bunuri
mobiliare corporale, titluri la purtător, etc.
În practică se întâlneşte şi ceea ce poartă denumirea de „donaţie deghizată”. Aceasta se
prezintă în aparenţă ca un act de vânzare – cumpărare, care ascunde insă o donaţie deoarece preţul
convenit între părţi este subevaluat sau modalităţile de plată nu sunt respectate.
Revocarea donaţiilor este posibilă în caz de ingratitudine a donatorului (indignitate), adică în
situaţia în care se ameninţă viaţa sau integritatea fizică a donatorului aflat în viaţă.
De asemenea donaţia poate fi revocată în caz de nerespectare a sarcinilor (în special a
rezervei de uzufruct) sau în situaţia în care donatorul nu avea copii în momentul donaţiei, dar
ulterior aceştia apar.
În încheiere mai trebuie să precizăm că orice persoană desemnată de lege sau prin testament
are dreptul de a renunţa la o succesiune. La fel şi donatorul. Aceasta pentru că dacă se primeşte
activul, se primeşte şi pasivul.
Unitatea 2
Regimul fiscal al veniturilor şi patrimoniului
Referitor la impozitarea averii şi / sau veniturilor obţinute de către persoanele fizice opţiunea
socială în materie fiscală a conturat în decursul timpului două alternative: recurgerea la impozite de
tip real sau la cele de tip personal.
În cazul impozitelor reale aşezarea lor ţine seama doar de natura şi mărimea materiei
impozabile evaluate pe baza unor criterii exterioare acesteia, fără ca sarcina fiscală să fie
diferenţiată în raport cu situaţia personală a contribuabilului.
În decursul timpului s-au folosit multe tipuri de impozite reale:
- impozitul funciar, aşezat asupra principalei forme a bogăţiei în feudalism şi chiar la
începutul capitalismului. La determinarea mărimii lui se foloseau o serie de criterii de
evaluare a materiei impozabile precum: suprafaţa terenurilor şi calitatea lor, numărul de
animale deţinute sau al utilajelor agricole, mărimea arenzii sau preţul pământului, etc;
- impozitul pe clădiri, caracterizat prin folosirea unor criterii de impunere de genul;
numărul de camere şi destinaţia acestora, suprafaţa utilă, aspectul exterior al clădirii,
mărimea chiriei, etc;
- impozitul asupra activităţilor comerciale, industriale şi a profesiilor libere, care a
cunoscut în special formele patentei sau licenţei (inclusiv în România) şi luând în
considerare o serie de aspecte ce ţineau de: mărimea capitalului, volumul afacerii,
veniturile preconizate a se realiza prin exercitarea unei anumite profesii, etc.
- impozitul pe capitalul mobiliar stabilit asupra mărimii dobânzilor sau altor venituri de
natură financiară plătite sau încasate.
Deoarece impozitele de tip real s-au dovedit inechitabile, devenind adeseori regresive s-a
procedat la diferenţierea sarcinilor fiscale în funcţie de capacitatea contribuativă a fiecărui plătitor,
apelându-se la impozitele personale.
Acestea au cunoscut de-a lungul tuimpului mai multe variante:
- impozitul de tipul „capitaţiei” dispărut în prezent, având ca şi trăsătură esenţială faptul
că se stabilea asupra persoanei însăşi, care era substituită materiei impozabile,
ajungându-se la situaţia în care subiectul şi obiectul impunerii coincideau;
- impozitele personale pe venit sau avere moderne, la care sarcina fiscală se stabileşte pe
bogăţie şi nu pe individ, ţinându-se cont de situaţia personală a fiecărui contribuabil
(stare civilă, copii, stare de sănătate, etc.)
Astfel, în prezent impozitele personale pot fi împărţite în două mari categorii: impozite pe
avere, respectiv pe venit.
Impozitarea averii
Aceste impozite sunt legate de exercitarea dreptului de proprietate al persoanelor asupra unor
bunuri mobile şi imobile.
În funcţie de obiectul lor putem distinge următoarele categorii:
a) impozite propriu-zise asupra averii care pot fi la rândul lor:
- impozite asupra averii suportate din venitul produs de averea respectivă
- impozite asupra substanţei averii, care sunt suportate din aceasta şi conduc la
diminuarea ei
În cadrul acestei prime grupe de impozite pe avere, cele mai des întâlnite sunt acele instituite
asupra unor forma ale proprietăţii imobiliare, precum impozitele pe terenuri şi / sau pe clădiri. Baza
de impunere este reprezentată de valoarea de achiziţie, de înlocuire sau cea declarată de proprietar,
iar cotele sunt în general reduse, pentru ca impozitul să poată fi suportat din venitul adus de avere.
În România, în prezent acestea sunt încasate de bugetele locale, care au autonomie în ceea ce
priveşte stabilirea anuală a mărimii impozitului, diferenţiat în funcţie de amplasarea proprieţătii şi
categoria de folosinţă a acesteia.
În unele ţări se practică de asemenea un aşa numit impozit asupra patrimoniului, care este un
impozit pe capital suportat însă de venitul adus de utilizarea acestuia. El poate fi stabilit asupra
întregi averi imobile şi mobile a unei persoane, fizice sau juridice. Deşi obiectul acestui impozit ar
trebui reprezentat de toate activele ce pot fi evaluate, de regulă se impun doar patrimoniul agricol şi
cel forestier, precum şi bunurile imobile sau mobile utilizate pentru desfăşurarea unei activităţi.
Stabilirea unui impozit asupra averii globale, în completarea celui pe venitul global ar
permite instaurarea echităţii fiscale şi personalizarea impozitelor. Aceasta deoarece acest impozit ar
afecta în special persoanele în vârstă (peste 60 de ani) ieşite din viaţa activă şi care deţin un
patrimoniu constituit. În acest fel s-ar produce o echilibrare a presiunii fiscale suportate de diferitele
generaţii, deoarece impozitul pe venitul global afectează în special persoanele active, aflate în faza
de constituire a unui patrimoniu.
b) Impozite asupra circulaţiei averii
Această a doua grupă are ca şi obiect trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri de
la o persoană la alta fie cu titlu gratuit prin moştenire sau donaţii, fie cu titlu oneros în urma unui act
de vânzare cumpărare.
În cazul impozitului pe succesiuni obiectul acestuia îl constituie averea dobândită prin
moştenire de la o persoană decedată. El se aplică asupra întregului activ succesoral, independent de
modul de împărţire al acestuia între moştenitori, sau separat pe partea de avere ce revine fiecăruia.
Materia impozabilă este degrevată în prealabil de datorii şi de sarcinile ce grevează
succesiunile. În multe ţări, nu se impune partea ce îi revine soţului supravieţuitor sau descendenţilor
de rangul unu, sumele din asigurările de viaţă contractate de defunct, bunurile lăsate în scop de
binefacere, cheltuielile cu funeraliile. Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive al
căror nivel este diferenţiat pe verticală în raport cu mărimea moştenirii şi pe orizontală în raport cu
gradul de rudenie al beneficiarilor. Deşi cotele pot fi foarte mari, ajungând până la 80% în cazul
marilor succesiuni, impozitul are un randament fiscal scăzut, datorită sustragerii de regulă de la
impunerea capitalului mobiliar sau a modului de evaluare a bunurilor imobile.
Impozitul pe succesiuni este unul controversat existând argumente pro şi contra lui. Astfel,
adepţii acestuia apreciază că existenţa lui este necesară din raţiuni de echitate socială. Asta deoarece
instituţia succesiunii anulează egalitatea de şanse a oamenilor, beneficiarii unor moşteniri sporindu-
şi averea fără nici un efort sau merit personal.
De asemenea dacă moştenirea lăsată de cineva este mare înseamnă că defunctul nu a fost
impozitat cum se cuvine în timpul vieţii sau s-a sustras impozitelor. Astfel impozitul pe succesiuni
ar apare ca un instrument complementar de control şi corectare al impozitelor pe venit şi pe avere
plătite în timpul vieţii. Argumentele contra acestui impozit se bazează în special pe faptul că
existenţa acestuia descurajează economisirea şi incită la risipă.
Pentru a se preveni eludarea impozitului pe succesiuni prin acte de donaţie în cursul vieţii s-
a instituit impozitul pe donaţii. Ele este suportat de către cel care primeşte donaţia şi se calculează
în cote progresive ce diferă după mărimea donaţiei, gradul de rudenie, de momentul şi mobilul
donaţiei (între vii şi în vederea morţii). De regulă sunt exonerate donaţiile mici, cele în scop de
binefacere sau pentru acţiuni de utilitate publică, etc.
Avantajul prezentat de către donaţii este acela că se poate organiza imediat succesiunea,
plătindu-se taxele la valoarea actuală (nu viitoare) a patrimoniului. Reversul este reprezentat de
faptul că deşi asieta este redusă, impozitul se plăteşte în avans, ceea ce poate avea implicaţii
financiare asupra patrimoniului (a mărimii acestuia).
Plata drepturilor şi cheltuielilor de către donatori nu se consideră o donaţie suplimentară (nu
se taxează). În schimb, în cazul moştenirilor cheltuielile cu succesiunea nu sunt deductibile din
masa succesorală taxabilă.
Pentru a evita efectele unei fiscalităţi excesive a transmiterii cu titlu gratuit a averii,
cei care deţin un patrimoniu se pot pregăti pentru transmiterea acestuia achiziţionând o serie de
produse defiscalizate (exemplu: păduri, titluri de stat, asigurări de viaţă). De asemenea pot recurge
la soluţia unor societăţi civile sau familiale care permit evitarea indiviziunii şi facilitează
transmiterea patrimoniului.
Impozitele pe succesiuni şi donaţii vizează aşa cum am menţionat circulaţia cu titlu gratuit a
averii. În cazul în care transferul se face cu titlu oneros, prin vânzarea – cumpărarea unor bunuri
imobile sau mobile, impozitul pe circulaţia averii capăta forma unor taxe de timbru sau de
înregistrare. Ele se încasează în numerar sau prin aplicarea unor timbre fiscale, sunt obligatorii,
nerambursabile şi conferă autorităţilor fiscale dreptul de urmărire şi execuţie silită în caz de neplată.
c) Impozite pe creşterea averii
Acestea au ca şi obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri într-o
perioadă determinată de timp.
Un astfel de impozit este cel pe plusul de valoare imobiliară, calculat asupra diferenţei între
preţul de vânzare şi cel de achiziţie al unui imobil. Mărimea lui creşte cu atât mai mult cu cât timpul
trecut de la cumpărarea bunului şi până la revânzarea lui este mai scurt. Este plătit de regulă de
către speculanţii de terenuri sau clădiri.
Un impozit cu caracter excepţional de acest tip este cel aplicat asupra averilor aşa numiţilor
„îmbogăţiţi de război” de către o serie de state europene precum Franţa sau Anglia după cele două
conflagraţii mondiale.
Rezumat:
Conţinutul acestui modul face referire la aspectele juridice şi cele fiscale care grevează gestionarea
patrimoniului şi efectuarea plasamentelor de capital. Sunt prezentate o serie de aspecte vizând
transmiterea averii cu titlu gratuit şi oneros, precum şi preiunea fiscală aferentă veniturilor şi
patrimoniului.

Bibliografia obligatorie:
Bucureşti, 2000
York, 2002
Bucureşti, 2004
4.Stancu Ioan, Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică, Bucureşti,
2002
1999
Modulul 5
O METODOLOGIE GLOBALĂ PRIVIND STRATEGIA DE PLASARE A CAPITALULUI
În acest modul este prezentată o strategie globală şi o metodologie de gestionare a patrimoniului şi
de realizare a plasamentelor de capital, ce au la bază teoria ciclurilor de viaţă ( Modigliani, premiul
Nobel pentru economie1985) şi situaţia personală a fiecărui investitor, fie companie, fie persoană
fizică.
Obiective: a. Sintetizarea problematicii teoretice şi practice a plasamentelor de capital;
b. Fundamentarea bazei ştiinţifice a masteranzilor pentru formarea unui raţionament
profesional autentic în sfera serviciilor de consultanţă în domeniul investiţiilor financiare;
c. Însuşirea unei metodologii globale de gestionare a patrimoniului şi de plasare a
resurselor financiare disponibile;
Concepte prezentate anterior: Garantare, contract matrimonial, testament, cota unică, colectare,
neutralitate, evaziune.
Noţiuni cheie: Rentabilitate, risc, fluxuri de numerar, portofoliu de investiţii, consultant de
valori mobiliare, plan financiar.
Unitatea 1
Strategia de plasament în funcţie de ciclurile de viaţă ale patrimoniului
Problema alegerii soluţiei optime de plasare a economiilor trebuie precedată de o analiză a

obiectivelor şi aşteptărilor fiecăruia.
Expertul va trebui să găsească împreună cu investitorul răspunsul cel puţin la următoarele
întrebări:
- Care este obiectivul urmărit prin acţiunea de plasare? Dorim efectiv să protejăm economiile
realizate împotriva riscurilor sau/şi să obţinem un randament cât mai bun în valorificarea
acestora.
- Care este suma disponibilă pentru investire? Mărimea fondurilor care pot fi plasate va
influenţa decizia finală privind selectarea unora sau altora dintre opţiunile de plasament şi va
influenţa direct gradul de diversificare al patrimoniului şi implicit nivelul de risc al acestuia.
- Care este durata investiţiei? (sumele vor fi plasate pe termen scurt sau lung?)
- Care este toleranţa investitorului la risc? (este acesta dispus să accepte un risc mai mare cu
speranţa obţinerii unor câştiguri mai mari sau preferă un câşting mic dar sigur?)
Înainte de a opta pentru un plasament sau altul, atât consilierul în administrarea
patrimoniului, cât şi acei investitori care aleg să-şi gestioneze individual averea, este indicat să
ţină cont de câteva reguli şi principii de bază care trebuie respectate la efectuarea plasamentelor
de capital.
1) evaluarea riscului
Regula de bază de care trebuie ţinut seama este că profitabilitatea investiţiei este direct
proporţională cu gradul de risc. Altfel spus, cu cât câştigul promis sau estimat este mai mare, cu atât
riscul de a pierde banii creşte.
Plasamentele cu risc zero aduc cele mai mici câştiguri, dar şi cele mai sigure. Acestea pot fi:
plasamentele la CEC, depozitele bancare în limita sumei garantate de către stat, plasamentele
imobiliare făcute în clădiri solide şi bine situate, investiţiile în obligaţiuni sau titluri de stat.
Plasamentele cu risc scăzut sunt cele cu o stabilitate medie, cum sunt, de regulă, depozitele
bancare (peste limita sumei garantate de către stat) şi plasamentele în valută.
Plasamentele cu risc mediu sunt considerate, de obicei, cele în aur, în timp ce plasamentele
cu risc mare sunt cele în valori mobiliare, altele decât obligaţiunile de stat şi cele în fondurile de
investiţii. Cu menţiunea, că în cazul celor din urmă, în funcţie de plasamentele pe care le fac
societăţile ce administrează fondurile, acestea în cadrul gradului de risc general ridicat, pot fi de risc
mare, mediu sau scăzut.
2) stabilirea duratei plasamentelor
Este foarte important să fixăm clar când anume dorim să culegem roadele plasamentelor
efectuate, deoarece acest criteriu îl completează pe cel al gradului de risc, în opţiunea de plasament
pe care o facem. Spre exemplu, pentru perioade scurte pot fi alese depozitele bancare, pentru
perioade medii, fondurile de investiţii, iar pentru perioade lungi, investiţiile imobiliare.
3) diversificarea plasamentelor
Indiferent de gradul de risc al plasamentelor alese, riscul total se diminuează proporţional cu
gradul de diversificare a investiţiei. Celebrul dicton “Nu trebuie să punem toate ouăle în acelaşi
coş” exprimă poetic, dar foarte clar, această cerinţă.
Astfel, nu este indicată realizarea unui plasament unic, ci o dispersare a resurselor între
diferitele opţiuni de investiţie şi implicit o dispersie a riscurilor, prin constituirea unui portofoliu.
Diversificarea trebuie făcută atât între diferitele categorii de plasamente (imobiliare,
financiar – bancare etc.) cât şi în cadrul aceleaşi investiţii. Astfel, nu este recomandabilă depunerea
tuturor banilor la aceeaşi bancă, dacă aceştia depăşesc suma garantată de către stat, este bine să fie
împărţiţi între mai multe bănci, pe cât posibil în limita plafonului maxim garantat. De asemenea, nu
este indicat să investim într-un singur fond mutual, ci banii destinaţi acestei forme de economisire
colectivă să fie plasaţi în cel puţin 2 – 3 fonduri de investiţii, caracterizate inclusiv prin grade de
risc diferite, date de structura plasamentelor efectuate.
În cazul acţiunilor, riscul unui portofoliu depinde în primă instanţă de numărul de titluri
componente. Bineînţeles că numărul de valori incluse într-un portofoliu nu reprezintă unica măsură
a diversificării acestuia. Un portofoliu a cărui valoare este egal împărţită între 10 titluri va fi a priori
mai bine diversificat decât un portofoliu unde 90% din sumă este investită într-o valoare, iar restul
va fi repartizată către celelalte 9 titluri. Pe de altă parte, unele titluri au un risc specific mai mic
decât altele. Este evident că un portofoliu compus din acţiuni reprezentând societăţi recunoscute şi
importante va fi mai puţin riscant decât un portofoliu de talie similară care grupează mici societăţi
de cotă inferioară. De asemenea un portofoliu diversificat este mai puţin riscant decât unul în care
acţiunile aparţin aceluiaş sector.
4) menţinerea negociabilităţii şi mobilităţii plasamentului
Plasamentele nu trebuie să fie doar sigure, ci şi uşor negociabile. Chiar dacă la cumpărare se
preconizează obţinerea unui venit substanţial, este mai prudent să se ţină seama de faptul că poate
apărea situaţia unei achiziţii importante care să facă necesare toate fondurile disponibile.
În general colecţiile, bijuteriile, bunurile imobiliare nu se revând cu uşurinţă. Este nevoie de
timp pentru a fi vândute şi în cazul unei tranzacţii rapide trebuie făcute concesii asupra preţului.
În ceea ce priveşte mobilitatea plasamentului, aceasta presupune adaptarea la o situaţie care
evoluează. Din timp în timp trebuie reexaminată situaţia plasamentului. Poate s-a făcut o greşală
iniţial şi este nevoie de o corecţie. Acest lucru se întâmplă frecvent şi trebuie doar recunoscut. În loc
de a aştepta miracole, care de obicei nu se mai produc, este mai bine să reparăm greşala comisă
atâta timp cât nu este prea târziu.
O soluţie ar fi aceea care presupune ca profitând de scăderea excesivă a unor valori să
acţionăm în contracurentul unui fenomen ciclic, determinat de fluctuaţii conjuncturale sau de o
simplă modă. Plasamentele contracurent necesită multă răbdare şi convingerea că va urma o
perioadă în care tendinţa dominantă va fi de sens contrar faţă de momentul cumpărării pentru a se
putea obţine un câştig. Totuşi trebuie evitată ideea că, în mod obligatoriu orice curs în scădere va
creşte din nou. Atunci când se face o achiziţie conform acestui principiu trebuie examinată critic
situaţia şi făcute aprecieri pertinente ale şanselor de redresare. O firmă ale cărei acţiuni scad poate
foarte bine să fie în stare de faliment.
5) etapizarea acţiunii de plasare
Obţinerea unei securităţi absolute prin plasamente este imposibilă. Evenimentele nedorite
sau prevăzute se produc numai cu un grad anume de probabilitate. Pentru investitor aceasta
înseamnă a acţiona în etape, având în vedere mereu posibilitatea ca evenimentele să ia o altă
turnură.
Dacă se dispune de o sumă considerabilă de plasat este preferabilă o eşalonare în timp a
achiziţiilor, pentru a preveni efectele nedorite ale unor fluctuaţii importante şi conjuncturale ale
preţurilor.
La vânzare este recomandabil să se acţioneze în acelaşi mod, etapizat, pentru a preveni
căderea preţurilor în cazul unei vânzări masive.
6) informarea în permanenţă, din surse multiple
Nu trebuie acţionat pe baza unor zvonuri. Dacă un fond mutual promite creşteri foarte mari
ale valorii titlurilor de participare, informaţi-vă cu privire la structura plasamentelor acestuia.
Investiţi în acţiuni numai după o analiză prealabilă a evoluţiei şi perspectivelor acestora, precum şi a
situaţiei societăţii emitente.
Nu plasaţi banii neapărat în depozite la băncile care oferă cele mai mari dobânzi de pe piaţă,
faceţi diferenţa între băncile comerciale şi cooperativele de credit etc.
Urmăriţi ce se întâmplă cu investiţiile făcute. Există atât în ziare cât şi pe internet informaţii
privind cursurile acţiunilor, valoarea la zi a unităţilor de investiţie la fonduri ş.a. Calculaţi în mod
regulat câştigul (sau pierderea) adus de investiţia respectivă şi comparaţi-l cu rata dobânzii, rata
inflaţiei, evoluţia cursului de schimb, pentru a vedea dacă acea investiţie se mai justifică în
continuare.
Şi nu în ultimul rând dovediţi flexibilitate şi capacitate de adaptare la condiţiile pieţei.
Strategia cea mai bună este cea de fixare dinainte a unor limite maxime ale pierderilor ce pot fi
acceptate (de ex. 30%), limite după care automat structura portofoliului respectiv va fi schimbată.
Unitatea 2
Aspecte metodologice ale gestionării globale a averii
Această metodologie trebuie în primul rând orientată către client şi constă deci în a asimila
toate datele acestuia: ce este, ce posedă, ce doreşte…
În funcţie de profilul interlocutorului, metoda de chestionare poate fi mai mult sau mai puţin
directă, ea trebuie în orice caz împărţită în 2 etape:
- descoperirea persoanei, a situaţiei sale profesionale, civile, profilul pshiologic;
- descoperirea patrimoniului pe care îl deţine, în termeni de stocuri şi fluxuri.
a) Analiza persoanei
Înainte de a efectua o analiză a patrimoniului şi a tuturor componentelor acestuia se impune
studierea deţinătorilor acestuia, deoarece în fapt structura unui patrimoniu reflectă aspiraţiile şi
nevoile persoanei. De aceea pentru început demersul trebuie centrat pe persoană. Obiectivul acestei
faze este de a primi informaţiile care să poată deveni determinante pentru analiza patrimoniului şi
pentru etapa elaborării stategiei de urmat, a propunerilor şi recomandărilor patrimoniale. În
principiu ar trebui colectate două tipuri de elemente şi informaţii: unele obiective, celelalte de
natură subiectivă.
În rândul elementelor obiective putem include:
- identitatea familială: nume, prenume, vârstă, profesie, ocupaţie, număr de copii, vârsta acestora,
studii urmate şi profesii exercitate.
Consilierul trebuie să se întrebe în permanenţă asupra implicaţiilor patrimoniale ale
informaţiei furnizate de către client. Informaţia colectată trebuie prelucrată şi exploatată:
- vârsta: determină durata gestionării, implicaţiile fiscale legate de succesiune, donaţie;
- profesia: determină un nivel teoretic al veniturilor dar şi al protecţiei sociale şi a avantajelor
(dezavantajelor) specifice; permite identificarea riscurilor economice dar şi a temperamentului
subiectului (salariat, comerciant, funcţie de conducere) are implicaţii asupra pensiei ş.a.
- copii: numărul lor determină bugetul de venituri şi cheltuieli al familiei, reprezintă surse de nevoi
specifice: finanţarea studiilor, ajutor de început de drum, transmiterea succesiunii;
- identitatea juridică: informaţiile de bază sunt: starea civilă a subiectului: căsătorit, divorţat, văduv,
celibatar, data căsătoriei şi regimul matrimonial ales (nu este cazul României deocamdată) existenţa
unor dispoziţii succesorale.
- identificarea dorinţelor, obiectivelor, constrângerilor.
În acest caz considerăm că este vorba de a face pe client să-şi exprime planurile, proiectele
şi constrângerile personale şi apoi a le ierarhiza:
1) obiective - o nevoie de venit sau o nevoie de capitalizare;
- şi/sau o nevoie de protejare a familiei.
Răspunsul la primul obiectiv este căutarea unei rentabilităţi care să permită cel puţin
protejarea capitalului de eroziune monetară. Răspunsul la cel de al doilea obiectiv este unul de ordin
financiar şi/sau juridic.
2) proiecte specifice: concretizate în efectuarea unor cheltuieli pe termen scurt sau mediu
(cumpărare locuinţă, creare firmă ş.a.) finanţarea studiilor copiilor, pregătirea în vederea
pensionării, transmiterea bunurilor.
3) constrângeri specifice: dorinţa de lichiditate, de securitate (sau de risc) de diminuare a
fiscalităţii, ele trebuie luate în seamă în vederea îndeplinirii obiectivelor de bază. În al doilea rând în
analiza persoanei, trebuie să luăm în considerare şi o serie de elemente subiective.
Astfel, un bun consilier, este după părerea noastră cel care realizează adecvarea între
dorinţe, obiective, constrângeri şi dă răspunsuri sub forma unei oferte de plasamente, propunând
modul de deţinere cel mai adaptat şi o formulă juridică potrivită. Deoarece ideea de la care se
porneşte este aceea că fiecare client este unic, rezultă că răspunsurile la nevoile sale trebuie să fie
personalizate şi adaptate în funcţie de profilul său comportamental.
Este deci esenţial să identificăm şi să definim:
- temperamentul şi profilul psihologic
- nivelul socio-cultural
- toleranţa la risc.
Aceste elemente ne permit să definim capacitatea clientului de a gestiona, a înţelege, a
evolua şi a accepta un nivel de risc. De asemenea trebuie puse întrebările potrivite pentru a înţelege
bine clientul şi a-i oferi soluţiile optime. După opinia noastră nu există “produse rele” ci doar
produse “prost vândute” sau neadaptate profilului clientului. Abordarea comportamentală este deci
esenţială.
b) Analiza patrimoniului
În cadrul acestei faze trebuie să ne intereseze ce posedă, câştigă şi economiseşte clientul, în
egală măsură fiind necesar să ţinem cont de datoriile sale, de creanţele acestuia.
În principiu patrimoniul cuprinde un stoc (active minus datorii) constituit treptat pe baza
unor fluxuri (economii, credite) ce pot fi evaluate în termeni monetari. El se compune de asemenea
din drepturi şi angajamente viitoare deseori importante dar în general condiţionale (pensie, posibile
moşteniri etc.), deci dificil de măsurat.
Descoperirea patrimoniului se poate face în termeni de:
- stocuri sau bilanţ
- angajamente în afara bilanţului
- fluxuri sau cont de rezultate
1) Bilanţul - acesta are un carecter static, este o fotografie la un moment dat a totalităţii
utilizărilor şi resurselor unei persoane. Ca şi în orice bilanţ, trebuie în primul rând să facem
distincţia între activ şi pasiv.
Activul - utilizări
Distingem un aşa numit patrimoniu în folosinţă, un patrimoniu de aport şi unul profesional.
În cadrul celui dintâi includem în primul rând reşedinţa principală dar şi tablouri, alte
obiecte de artă. Acest post, prin definiţie nu procură venituri, dar reprezintă sume importante.
Cel de-al doilea se referă la plasamente efectuate în vederea obţinerii unei rentabilităţi şi
grupează patru mari categorii:
- bunuri reale imobiliare (terenuri, construcţii)
- plasamente financiare (acţiuni, obligaţiuni)
- trezoreria (disponibilităţi băneşti): cont curent, certificate de depozite, depozite la termen.
- alte active: vehicule, valori ”refugiu” (aur, materii prime) participaţii la societăţi
comerciale
În patrimoniul profesional, includem după caz bunuri necesare exercitării profesiei (ex.:
fond de comerţ).
Pasivul: resurse
Pentru a repeta analogia cu un bilanţ, trebuie ca activul să fie egal cu pasivul. În fapt
capitalul social este reprezentat de economii, adică partea din venit neconsumată, care s-a acumulat
în decursul anilor.
În continuare regăsim datoriile:
- împrumuturi
- datorii fiscale (impozite pe venit, pe avere).
Ca şi observaţie putem preciza că activele financiare sunt în general uşor de evaluat (curs
bursier, valoarea de răscumpărare a contractului de asigurare de viaţă). În schimb, alte investiţii
(imobiliare, obiecte de artă) prezintă dificultăţi în evaluare. În funcţie de mărimea patrimoniului
putem lua în considerare evaluarea făcută de client sau cea a organelor fiscale (la avere) sau putem
cere o expertiză (ex.: valoarea unui fond de comerţ).
2) În afara bilanţului
Pentru familii aici putem include în principal creeanţe sau drepturi viitoare, moşteniri
viitoare, drepturi de pensie. O problemă care trebuie soluţionată este finanţarea pensiei, în sensul
constituirii unui capital care să asigure obţinerea unor venituri complementare în raport cu cele
primite de la sistemul de stat de pensii.
Rezumat:
În acest modul se prezintă o sinteză a problematicii referitoare la plasamentele de capital. Se oferă
cursanţilor un instrument util în formarea unei deprinderilor teoretice şi pactice necesare unui viitor
consultant în investiţii.

Bucureşti, 2000
York, 2002
Bucureşti, 2004
4.Stancu Ioan, Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
1999
III. Anexe
Bibliografie completă:
1. ABIL, L: „Dicţionar bursier”, Ed, Economică, Bucureşti, 1995;
2. Anghelache Gabriela, „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, Bucureşti, 2000
4. Anghelache Gabriela, “Piaţa de capital: caracteristici,evoluţie, tranzacţii”, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
3. BABEAU, A: „Les facteurs de variation des cours de bourse liés au compartament

patrimonial des ménages”, La documentation française, 1976;
4. BABEAU, A: „Le patrimoine des français”, Collection Reperes – La Decouverte,
1989;
5. BADEA, D: „Piaţa de capital şi restructurarea economică”, Ed. Economică, Bucureşti,2000;
6. BASNO,C; DARDAC N: „Produse, costuri şi performanţe bancare”, Ed. Economică,
Bucureşti,2000;
7. Băjenescu Titu, “ABC bursier”, Editura Polirom, Iaşi, 2002
8. BERGER, P; LATAGUE, J; „Fiduciare juridique et fiscale de France”, Ed. Du Moniteur, 1996;
9. BESSIS, J.:„Gestion des risques et gestion actif-passif des banques”, Ed. Delloz, 1995;
10. BRAN, P.: “Relaţii financiare şi valutare internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995;
11. BREALEY, A; MYERS, S: „Principles of corporate finance”, Ed. McGraw-Hill, 1991;
12. Corrado Charles, Jordan Bradford, “Fundamentals of investments”, Mc-Graw Hill Irwin, New-
York, 2002
13. CAPANU, I; WAGNER, P; SECĂREANU C: „Statistică macroeconomică”, Ed. Economică,
Bucureşti,1997;
14. CERNA, S; „Banii şi creditul în economiile contemporane”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,1994;
15. CHARREAUX, G.: „Gestion financiere”, Ed. LITEC, 1995;
16. CIOBANU, G: „Bursele de valori şi tranzacţiile la bursă”, Ed. Economică, Bucureşti,1997;
17. CIUCUR, D; GAVRILĂ, I; POPESCU, C: „Economie”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
18. CIUMAS, C: „Asigurările internaţionale”, Ed.Intelcredo, Deva, 2001;
19. CONDOR, I: „Drept fiscal şi financiar”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,1996;
20. COPELAND,T;WESTON, J: „Financial theory and corporate policy”, Ed. Adisson Wesley,
1982;
21. CORDUNEANU, C: „Sistemul fiscal în ştiinţa finaţelor”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998;
22. COX, j; RUBINSTEIN, M; „Options markets”, Ed. Prentice Hall, 1985;
23. COURET, A; HIRIGOYEN, G: „”L’actionariat des salaries, Ed. Puf, 1990;
24. DARDAC N ;BASNO,C: „Bursele de valori-dimensiuni şi rezonanţe social-economice”, Ed.
Economică, Bucureşti, 1997;
25. DAIANU, D; „Echilibrul economic şi moneda”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;
26. DEPALLENS, G; JOBARD, J: „”Gestion financiere de l’entreprise, Ed. Sirey, 1990;
27. DESLEIRIERES, P; „Participation financiere, stock-options et rachats d’entreprise par les
salaries”, Ed. Economica, 1998;
28. „Dictionnaire permanent. Epargne et produits financiers”, Ed. Legislatives, 1992;
29. DORNBUSCH, R;FISCHER,S: „Macroeconomia”, Ed. Sedona, Timişoara, 1997;
30. DRĂGOESCU, E; DRĂGOESCU, A: „Pieţe financiare primare şi secundare şi operaţiuni de
bursă”, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995;
31. EMARD, G.; „Gestion du risque de taux d’interet”, Ed. Puf, 1989;
32. FĂTU, S; „Piaţa românească de capital privită din interior”, Ed. Vox, Bucureşti, 1998;
33. FERRANDIER, R; KOEN, V; „Marchés de capitaux et techniques financieres”, Ed. Economica,
1994;
34. Fisher Clayton, “Cum să investeşti inteligent”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007
35. FROIS ABRAHAM, G: „Economie politică”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998;
36. GHILIC MICU, B: „Bursa de valori”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;
37. GRADU, M; „Tranzacţii bursiere”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995;
38. HALL, R.E. „Stochastic implications of the life cycle permanent income hyothesis; Theory and
Evidence”, Journal of Political Economy; 1986;
39. HALPERN, P; WESTON, J; BRIGHAM, E; „Finanţe manageriale”, Ed. Economică, Bucureşti,
1998;
40. HOANŢĂ, N; „Evaziunea fiscală”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997;
41. HULL, J; „Options, Futures and Other Derivative Securities”, Ed. Prentice Hall, 1993;
42. ISĂRESCU, M; „Aurul – mit şi realitate”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987;
43. JACQUILLAT, B; SOLNIK, B; „Les marchés financieres. Gestion de portofeuilles et de
risques”, Ed. Dunod, 1989;
44. KEYNES, J.M; „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970”
45. Koch Edward, DeSalvo Debra, “Investing like a Pro”, Alpha Books, N-Y, 1999
46. KOTLER, P: „Principiile marketingului”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998;
47. LEUTENEGGER, M; „Gestion de portofeuille et theorie des marches financiers”, Ed.
Economica, 1989;
48. Marketing – ghid propus de The Economist, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998;
49. MAYER, T; DUESENBERRY, G; ALIBER, R „Money, Banking and Economy”, Ed. Norton
inc., 1987;
50. MODIGLIANI, F; „The file cycle hyothesis”, American Economic Review, 1986;
51. Moran Kate, “Investment appraisal”, Pearson Education, London, 2000
52. MUSGRAVE, R; MUSGRAVE, P; „Public Finance în Theory and Practice”, Ed. McGraw Hill,
1988;
53. NAVATTE, P: „Instrument et marches financiers”, Ed. Litec, 1992;
54. PICON, O: „La Bourse”, Ed. Delmas, 1991;
55. PILVERDIER – LATREYTE, J; „Le marché financier français”, Ed. Economica, 1994;
56. POP, C; UNGUREANU, P; „Societăţile de intermediere financiară”, Ed. Dacia, Cluj- Napoca,
1999;
57. POPA I; „Bursa”, vol.I şi II, Ed, Adevărul, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993 şi 1994;
58. POPESCU,V; „Bursa şi tranzacţii cu titluri financiare”, Asociaţioa Sportivă CCR,, Bucureşti,
1992;
59. ROSENFELD, F; HONNOSET, R; SABATIER,R: „Analyse financiere et gestion des valeurs
mobilieres”, Ed. Dumod, 1989;
60. Roure, F: „Strategies financieres sur le MATIF et sur la MONEP”, Ed. Economica, 1992;
61. Sease Douglas, Prestbo John, “Guide to making investment decision”, Prentice Hall, N-Y, 1999
62. SHAPHE, W; „Investments”, Ed. Prentice Hall, 1992;
63. SOLNIK, B; „International Investments”, Ed. Addison Wesley, 1982;
64. Stancu Ioan, “Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului”, Editura Economică, Bucureşti,
2002
65. TALPOŞ, I: „ Finanţele României”, vol.I, Ed. Sedona, Timişoara, 1996”
66. Tulai Horia,” Plasamente de capital”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003
67. Tulai Horia, “Pieţe financiare”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
68. TURCU, I: „Opearţiuni şi contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
69. UNGUREANU, P: „Banking”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
70. VĂCĂREL, I: „Finanţe publice”, EDP, Bucureşti, 1992
71. VĂCĂREL, I; BERCEA, F; „Asigurări şi reasigurări”, Ed. Marketer, Bucureşti, 1993;
72. VOSGANIAN, V: „Reforma pieţelor financiare din România”, Ed. Polirom, Bucureşti, 1994;
Alte informaţii relevante
Teme pentru referate la disciplina: „Plasamente de capital ”:
1.Evaluarea potenţialului pieţei de capital din România
2.Vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare
3.Plasamentele de capital – principii şi reguli de efectuare
4.Condiţii ale reuşitei plasamentelor pe piaţa bursieră
5.Evaluarea acţiunilor
6.Evaluarea obligaţiunilor
7.Analiza fundamentală a companiilor cotate la bursă
8.Analiza tehnică a valorilor mobiliare
9.Eficienţa pieţelor financiare
10.Cotarea valorilor mobiliare
11.Organismele de plasament colectiv
12.Fondurile de pensii
13.Investiţiile pe pieţele la termen
14.Emitenţii de valori mobiliare
15.Societăţile de intermediere financiară
16.Investment banks ( băncile de afaceri)
17.Tipologia investitorilor de pe piaţa de capital
18.Investiţiile pe pieţele de capital străine
19.Globalizarea pieţelor financiare
20.Integrarea în U.E. şi implicaţiile ei asupra pieţei româneşti de capital
21.Corelaţii între ciclurile financiare, intervenţia statului şi evoluţia bursei.
22.Legislaţia privind piaţa de capital
23.Riscurile asociate plasamentelor de capital
24.Instrumente şi tehnici de acoperire a riscurilor financiare
25.Indicii bursieri
26.Veniturile şi cheltuielile populaţiei
27.Comportamentul investiţional în România
28.Evaluarea rentabilităţii şi riscului activelor patrimoniale
29.Plasamentele în produse oferite de către societăţile bancare
30.Produse ale asigurărilor de viaţă
31.Investiţiile imobiliare
32.Aspecte juridice ale constituirii şi administrării averii
33.Regimul fiscal al averii şi veniturilor în România
34.Alte opţiuni de plasament (aur, opere de artă...)
35.Alernative de investire oferite de piaţa financiară din România
Temele sunt orientative şi pot fi tratate în două referate de maximum 10 pagini elaborate şi
prezentate de către masteranzi pe parcursul semestrului. Ele vor avea o pondere de 20% din nota
finală.
Scurtă biografie a titularului de curs
Tulai Horia Ioan, născut la data de 27 aprilie 1968, în municipiul Cluj-Napoca, jud. Cluj; cu
domiciliul actual în Cluj-Napoca. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, secţia Finanţe-Contabilitate, 1993, media de absolvire 10; din
anul 2002, doctor în Finanţe, Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 1994 este
angajat cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca, fiind pe rând preparator, asistent, lector şi conferenţiar universitar. Domenii de competenţă:
pieţe financiare, plasamente de capital, inginerie financiară, fiscalitate, audit financiar. Este atestat
ca formator în domeniile audit financiar şi pieţe de capital, fiind membru al unor organizaţii
profesionale naţionale şi internaţionale. A urmat numeroase stagii de pregătire în universităţi şi
companii din străinătate. Este căsătorit şi are un copil.

Silabus Master Id Plasamente de Capital

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Silabus Master Id Plasamente de Capital

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA BABEŞ - BOLYAI, CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA AFACERILOR

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: PLASAMENTE DE CAPITAL

Programarea în orar a activităţilor:

Informaţii despre titularul de curs

Nume şi titlul ştiinţific: Conf.univ.dr. Horia TULAI

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Este recomandabil ca masteranzii sa deţină o diplomă de licenţă în ştiinţe socio-economice şi/sau

Organizarea temelor în cadrul cursului

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs:

- Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale;

1. Corrado Charles, Jordan Bradford, Fundamentals of investments, Mc-Graw Hill Irwin,

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

 Retroproiector (asigurat de facultate);

Politica de evaluare şi notare:

Elemente de deontologie academică:

Strategii de studiu recomandate:

Modulul 1 CADRUL CONCEPTUAL ŞI METODOLOGIC AL 8

Unitatea 1 Investiţiile pe piaţa de capital 24

Unitatea 1 Investiţiile imobiliare 54

Noţiuni cheie: Portofoliu de investiţii, consultant de valori mobiliare, plan financiar

1) vezi Gilbert Abraham Frois, “Economia politică”, Editura Humanitas, 1998

Political Economy Journal of 1978.

Teme pentru verificarea cunoştinţelor: Angajamentul şi implicarea masteranzilor presupune

1. Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

PLASAMENTELE PE PIAŢA FINANCIARĂ

Noţiuni cheie: Volatilitate, optimizare, incertitudine, asigurare, risc de piaţă.

Orice patrimoniu implică o gestiune sau administrare. Gestiunea patrimoniului interesează

Cunoaşterea dezvoltării pieţelor financiare este din ce în ce mai interesantă şi importantă

b) Comportamentul raţional al actorilor pieţei

Noile tehnici de gestiune apărute sunt veritabile mijloace de asigurare a portofoliului în

c) Gestionarea „delegată” sub forma plasamentelor colective în fonduri de investiţii.

Deoarece am prezentat pe larg posibilităţile de plasament oferite de către piaţa financiară şi

reprezintă un instrument de politică financiară ce are menirea de a repartiza între perioadele

5.2. Produse ale asigurării de viaţă

Există trei mari categorii de produse de asigurare de viaţă:

Obiectiv Produs oferit Observaţii

1. Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

În ceea ce priveşte riscul, acesta se descompune la rândul lui în următoarele elemente:

1.Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Teme pentru verificarea cunoştinţelor: Angajamentul şi implicarea masteranzilor presupune

Problema alegerii soluţiei optime de plasare a economiilor trebuie precedată de o analiză a

1.Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000

3. BABEAU, A: „Les facteurs de variation des cours de bourse liés au compartament

S-ar putea să vă placă și