Iepure

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: Numărul speciilor.

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Iepure

Sylvilagus floridanus

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Supraîncrengătură: Chordata

Încrengătură: Vertebrata

Clasă: Mammalia

Ordin: Lagomorpha

Familie: Leporidae
(Fischer, 1817)[1]

Genuri[1]

Pentalagus
Bunolagus
Nesolagus
Romerolagus
Brachylagus
Sylvilagus
 Oryctolagus
Poelagus
Pronolagus
Caprolagus
Lepus

Modifică text 

Termenul de iepure desemnează mamiferele cu urechi lungi din familia Leporidae,

ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: cei care nasc pui acoperiți cu
blană și cu ochii deschiși (reprezentant tipic este iepurele de câmp (Lepus
europaeus)) și cei puii cărora se nasc golași și orbi (reprezentant tipic este iepurele
de vizuină (Oryctolagus cuniculus)). Din punct de vedere genetic cele două specii
sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ei.
Majoritatea limbilor europene, spre deosebire de limba română, fac distincție între
cele două categorii: engl. hare și rabbit, fr. lièvre și lapin, germ. Hase și Kaninchen,[2]
[3]
 span. liebre și conejo.
În întreaga lume se cunosc circa 45 de specii larg răspândite. Se disting 3 grupuri
principale de iepuri:[4]

 iepuri propriu-ziși (15 specii printre care iepurele de câmp, iepurele

alb, iepurele de Manciuria și iepurele Tolai);
 iepuri de vizuină (15 specii);
 iepuri cu blana aspră (15 specii)

Cuprins

 1Iepurele de câmp
 2Iepurele de vizuină
 3Iepurele de casă
 4Cecotrofia
 5Iepurele în România
 6Iepurele în artă și folclor
 7Note

Iepurele de câmp
Scheletul unui iepure din specia Lepus othus din Alaska, Muzeul de Osteologie din Oklahoma

Lungimea corpului este de 48–52 cm, la care se adaugă coada de 8–9 cm.

Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea
blănii variază în funcție de loc și anotimp, nuanța generală fiind cenușie-roșcată.
Năpârlirea are loc primăvara. Este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu
iarbă, morcovi, cereale, iar iarna, cu scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi
hrănește cu lapte. Chiar și după o săptămână puii pot părăsi culcușul pentru a-și
căuta singuri hrana. Gestația este de 42-43 de zile. Aproximativ 64 % dintre iepuri nu
apucă vârsta de un an de zile. Mortalitatea așa mare a iepurilor de câmp se
datorează în principal numeroșilor dușmani din lanțul trofic, cât și intervenției
nechibzuite a omului.

Iepurele de vizuină
Denumirea științifică este Oryctolagus cuniculus. Iepurele de vizuină, denumit
popular și lapin, este originar din sud-vestul Europei. Este singura specie de iepure
domesticită, strămoșul a peste 100 de rase de iepuri de casă, crescuți în prezent în
lumea întreagă. În stare sălbatică, el poate fi întâlnit mai des în sud-vestul Ucrainei,
unde formează numeroase colonii. Nu dă hibrizi la împerecherea cu iepurele de
câmp.[4]

Iepurele de casă

Iepure de casă
Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale
sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții.
Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pământ și acolo
își stabilește culcușul.[5]
Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7–8 pui, câteodată chiar mai
mulți la o singură sarcină.
Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în
privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se
manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca,
anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5–6 nașteri,
însumând în medie un număr de 34–40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la
iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai
30–32 de zile.
Femelele de iepure pot fi fecundate imediat după naștere, deoarece această specie
combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe
scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică
în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a
douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în
sistemul de creștere extensivă a iepurilor.
Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a
13-a - 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape
formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect)
specifice speciei.
Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale
dimineții. Durata nașterii este de 15–20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la
45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin.
Caracteristici

 Un iepure matur poate ajunge la 3–6 kg în greutate, în funcție de sex și

rasă.
 Poate trăi până la 13 ani
 Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28
 Temperatura medie a corpului: 39 C
 Urechi puternic vascularizate
 Până la 0,5 m lungime
 Incisivi dezvoltați
 4 perechi de glande mamare
 Auzul bine dezvoltat
Creșterea iepurilor de casă (cuniculicultură) este o subramură relativ nouă a creșterii
animalelor, asigurând carne dietetică de calitate superioară, piei frumoase,blana și
alte produse suplimentare, fără a uita frumusețea acestor animale drăgălașe.

Cecotrofia
Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un
conglomerat sferoid de fecale de cai, oi, iepuri etc., cunoscute în vorbirea curentă ca
„căcăreze”.[6] Cecotrofia, adică ingerarea acestor crotine, este un act fiziologic
normal, absolut necesar și deosebit de important pentru hrănirea iepurelui.
Dacă la animalele rumegătoare, precum vaca sau oaia, acțiunea microorganismelor
asupra hranei ingerate se produce în prima parte a aparatului digestiv, adică
în stomac și în intestinul subțire, iar substanțele cu valoare nutritivă sunt absorbite de
organism datorită suprafeței mari de digestie, la iepure, care este un rozător,
microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului
digestiv, și anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea
iepurelui, deoarece hrana staționează în el circa 6 ore, timp în care microflora
bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia
prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în
totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate inițial. [7]
Iepurele elimină două feluri de excremente: [8]

 Crote dure. Acestea sunt sferice, cu diametrul de circa 1 cm, cu un

conținut mare de fibre. Se regăsesc pe podeaua cuștilor în care sunt
crescuți.
 Crote moi. Acestea nu se regăsesc în cuști, deoarece iepurele le preia
direct din anus. Crotele moi, denumite și cecotrofe, au forma de ciorchini
cu boabe de 4 mm, legate cu un mucus. Culoarea suprafeței este verzuie.
Iepurele le înghite fără să le mestece. Ele ajung în stomac, de partea
opusă pilorului, și se amestecă cu hrana proaspăt ingerată, de unde ajung
în intestin, care absoarbe elemente nutritive conținute în acestea.

Iepurele în România
În România au fost create la Cluj trei rase de iepuri autohtone, numite Uriașul de
Transilvania, Iepurele de Cluj și Iepurele Secuiesc. [9]