Paradis în destrămare

de Lucian Blaga

Portarul înaripat mai ține întins

un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajiști și pe ogor
Serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
Refuză gălețile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhangheli se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul Sfântului Duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ție,
păienjeni mulți au umplut apa vie,
odată vor putrezi și îngerii sub glie,
țărâna va seca poveștile
din trupul trist.
 Inclusă în volumul ”Laudă somnului”, apărut în anul 1928, poezia valorifică într-
o manieră particulară un motiv biblic cu o bogată carieră literară: ”Și izgonind pe
Adam, l-a așezat în preajma raiului celui din Eden și a pus heruvimi și sabie de flăcări
vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieții”. (Facerea, 3, 24)
Dacă, în primele volume, vitalismul expresionist presupunea, pe una dintre
coordonatele sale, cea ”panică”, deplinul acord al individului cu firea și comuniunea
plenară cu natura, începând cu ”În marea trecere”, devine dominant sentimentul tristeții
metafizice, născut din conștiința pierderii contactului cu cosmicul, cu stihialul.
Această înstrăinare de cosmic se vădește, printre altele, în neputința de a mai
discerne, înapoia frumuseții fragile a lumii, a celor ”văzute”, semnele absolutului, ale
eternității. Tărâmul mitic, care păruse a fi lumea, își pierde atributele sacre, instalându-
se sub semnul declinului.
Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în fața ”corolei de minuni a lumi” lasă loc
viziunilor apocaliptice și lamentațiilor în marginea unui univers căzut pradă degradării.
Lumea este acum ”o poveste demitizată”.
Din această perspectivă trebuie privit însuși titlul poeziei, căci nu despre o
descompunere a ordinii cerești e vorba aici. Paradisul în destrămare este însăși lumea
care și-a pierdut sacralitatea, ordinea universală, corespunzând teologiilor ateiste,
retragerii lui Dumnezeu din lume, ”morții” lui Dumnezeu. Serafimii ”cu părul nins”,
metaforă a încărunțirii, sunt oamenii aflați sub imperiul ”marii treceri”, al devenirii,
absolutul pare să se fi retras din lumea care-și rătăcește, din această cauză, sensul.
Sabia ”de flăcări vâlvâitoare” din Biblie devine un stins ”cotor de spadă”.
Nemaiparticipând la absolut, ființele, lucrurile, gesturile sunt zadarnice. Heruvimul
devine paznic inutil al unui tărâm văduvit de atributele sale esențiale.
Textul se compune din câteva secvențe lirice care, deși par disparate, contribuie
la construirea unui tot unitar: de o parte se grupează elementele care intră în sfera de
sugestii a paradisiacului: ”portarul înaripat”, ”serafimi”, ”arhangheli”, ”porumbelul
Sfântului Duh”, ”îngeri”, ”apa vie”, de cealaltă parte determinările lor chemate să
sugereze destrămarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de dimeniusnea mitică
inițială: ”cotorul de spadă fără de flăcări”, ”părul nins”, ”pluguri de lemn”, ”greutatea
aripelor”, ”îngerii goi zgribulind”, ”îngerii sub glie”, ”trupul trist”, care au devenit
stânjenitoare reminiscențe ale sacrului într-un spațiu supus devenirii, marii treceri.
Un loc aparte în text îl ocupă simbolismul fântânii, identificabil în două secvențe
poetice: ”dar apele din fântâni / Refuză gălețile lor”, ”vai mie, vai ție, / păienjeni mulți
au umplut apa vie”. În general, la Blaga, fântânile, când se înfățișează ca expresii ale
adâncului, ale sufletului (ne amntim de sintagma barbiană: ”Mi-e sufletul fântână-n
piept”), ale animei universale, sunt bănuite a fi deținătoare ale unor adevăruri sau
atribute sacre ce se refuză. Ele se învăluie atunci în sugestii întunecate, surse ale
infestării cu morbul cunoașterii, completând, adesea, o figurație apocaliptică. Acesta
este și sensul pe care-l are fântâna în poemul ”Paradis în destrămare”. Mai târziu, în
postume mai ales, fântâna va dobândi și atributele oglinzii, acela de a reflecta un joc
secund, mai pur, în concepția barbiană, ale reflectării cerului. ”Apa vie” a fântânii, care
ar putea dezvălui omului cerul coborât pe pământ, elementul regenerator al vieții
umane, îl ”refuză”. Năpădită de păianjenii morții, ea își păstrează virtuțile oglinzii, dar
pe cele premonitorii, avertizând asupra momentului inevitabil, când sacrul, cotropit de
materia efemeră, se ve retrage definitiv din lume: ”vai mie, vai ție, / păienjeni mulți au
umplut apa vie, / odată vor putrezi și îngerii sub glie, / țărâna va seca poveștile / din
trupul trist”.

Bibliografie: Manualul de Limba și literatura română”, Editura Didactică și

Pedagogică, R.A., București, 1997